Superlativ cu 14-n coadă

...așa aș descrie eu anul ce tocmai se încheie.
Recunosc că mă gândesc de ceva vreme la retrospectiva lui 2014. Pentru că a fost anul meu :) Dar...nu l-aș mai trăi din nou. De ce? Simplu: sunt curioasă. Știu că se poate mai bine, mai mult sau...mai rău, mai nebun. Habar n-am. Necunoscutul e atât de incitant!
Dar, hai să vorbim despre ce știu și ce a fost.

Mi s-au împlinit TOATE dorințele. De fapt, eu le-am împlinit.
Am trăit fiecare moment, fiecare zi, fiecare întâmplare cu toată ființa mea. Am fost vie. Am învățat să râd, am plâns, am suferit și m-am bucurat. Ca orice om normal. Normalul ce mie îmi era străin.

Începând din ianuarie, când am simțit pentru prima oară în viața mea că mă întorc acasă (la revenirea în București) totul a fost nou pentru mine.
Am călătorit. Cel mai mult de când mă știu. Am bătut țara asta în lung și în lat. I-am vizitat și pe frații bulgari și mă pregătesc să încep 2015 tot la ei din bătătură. Am lăsat soarele Greciei să mă ardă și mi-am regăsit zen-ul în Thassos. Mi-am împlinit anii în verdele Irlandei. Mi-am umplut sufletul de Dublin. Pentru că mi-am recuperat sufletul. Cu 7 flori de mac. Scrijelite în piele.

Am învățat multe. M-am învățat pe mine mult. Am înțeles multe. Am cunoscut mulți-mulți-mulți oameni noi. Mi-am lipit de suflet oameni dragi și m-am dezbrăcat de multe prejudecăți.

Mi-am depășit limite și am trăit senzații incredibile, pline de adrenalină. Și bune și rele. Pentru că 2014 a fost anul în care eu am avut cele mai multe probleme de sănătate din toți anii mei de până acum. Am ajuns de 4 ori la urgență, dintre care de 3 ori cu accidente fizice - mai grave sau mai puțin grave.
Totuși, m-am vindecat. De toate. Și mental și fizic. Am depășit dereglarea hormonală ce a durat aproape un an întreg. Și am reușit să fac pace cu tot trecutul meu, fără să am niciun sentiment negativ. E mult pentru mine. Enorm de mult.

N-aș vrea să dau o notă dramatică acestei retrospective, însă a fost un an plin. De viață și de revelații.
Și tot ce am scris pe 30 decembrie 2013 s-a întâmplat. Mi-am dorit să trăiesc, să călătoresc și să mă îndrăgostesc (eu) în anul ce tocmai se încheie.

Și așa a fost. (exact așa am făcut, deși, exceptând partea cu trăitul, restul părea imposibil)

Vine 2015. Zâmbesc. Parcă mi-e puțin teamă să-mi doresc lucruri, știind că se vor întâmpla :) Dar nici nu vreau să nu-mi doresc nimic pentru că am învățat cât de mult te poate motiva să știi ce vrei.

Vreau un 2015 în care să evoluez. Pe toate planurile. Vreau să fiu mândră de mine, să nu stagnez și să-mi finalizez proiectele ce m-ar ajuta pe plan profesional. Permis de conducere, diplomă de instructor, hârțogării necesare bunului trai în societate.
Pe plan personal...vreau să fiu fericită. Și liniștită. Și iubită. Merit să fiu iubită. Să învăț în continuare să trăiesc frumos. Și calm. Și vreau să vreau mai mult.

Vreau să am în continuare oameni frumoși alături și să cunosc oameni noi, interesanți. Îi vreau pe cei dragi fericiți, asta se sub-înțelege.

Și vreau ca în 2015 să nu-mi mai fie frică. Hai că e destul.

Să ne citim cu bine, să ne trăim revelațiile, să ne invățăm lecțiile si să nu ne fie frică să cerem ceea ce credem că ni se cuvine. Dorințele se împlinesc. Trebuie doar să stim ce să ne dorim.

La mulți ani!

Oameni şi realităţi

Când eram mică-mică obişnuiam să îmi creez realitatea mea proprie. Probabil orice copil are un prieten imaginar cu care vorbeşte deschis.
Eu aveam o lume imaginară. În care intrăm zilnic, de îndată ce ieşeam din casă să plec spre şcoală sau spre bazinul de înot (am făcut înot cinci ani, de la şapte, până la doisprezece).
În lumea mea mă numeam altfel şi trăiam altundeva. Îmi pare rău că nu ţin minte detaliile pentru că era perfect construită.
Atât de bine o gândisem încât aveam justificare pentru ceea ce făceam când nu eram acolo. Cumva, în momentul în care în lumea minţii mele adormeam, automat intrăm în realitatea mea de zi cu zi. Acum, azi, ştiu că o construisem doar pentru a evada dintr-un univers care nu îmi plăcea. Şi îmi pare rău că memoria mea a suprimat detaliile acelui univers.
Dar ştiu că evadez uneori într-o altă lume. N-am conturat-o atât de bine încât să o descriu, însă e un fel de "camera de recuperare" pentru creier, atunci când acesta clachează.
Şi, tot de când eram mică mă întrebăm dacă vocile din minţile celorlalţi oameni vorbesc atât de mult precum ale mele.
Îmi doream să pot intră în mintea celor din jur şi să le ascult gândurile. Voiam din toată fiinţă mea să pot face schimb de minte măcar câteva clipe. Partea narcisistă (încă de pe atunci) îmi şoptea "doar tu auzi atât de multe voci, ceilalţi nu!". Dar mie nu-mi venea să cred. De ce să fi fost doar eu atât de diferită?
Dar dacă toţi ceilalţi oameni au vocile lor şi universurile lor şi poveştile lor?
Şi...am început să mă antrenez. În a deschide şi diseca minţi. Mai întâi am reuşit să îmi conving câteva prietene - de la şcoală, de la bazinul de înot - că universul meu există. Şi le-am încurajat să îmi vorbească despre al lor.
Eram fascinată de cum funcţiona mintea lor în încercarea de a "construi" ceva.
Am rămas cu acest reflex care s-a cizelat în timp. Acela de a diseca minţile oamenilor. De a analiza până în cel mai mic detaliu şi de a descifra cum dansează gândurile nespuse.
Evident, de multe ori am suferit. Pentru că nu am fost contrazisă. Pentru că ei gândeau exact ceea ce "citeam" eu.
Am interpretat gânduri atât de urâte şi ele s-au materializat. Azi îi spunem intuiţie.
Dar câţi dintre noi au luat-o în serios? Te-a interesat vreodată dragă cititorule să intri în mintea omului din faţa ta? Pe mine da. Şi nu am găsit acolo ceva să îmi placă. Decât rareori.

Dincolo de Crăciun

Deși sunt demenți din aproape orice unghi i-ai privi, oamenii ăștia ai mei au știut să facă un lucru bine: să pună suflet în sărbători.
Vorbesc despre familionul meu de sicilieni. Care n-ați apucat să-mi citiți postările mai vechi, trebuie să știți că n-am origini mafiote, însă ai mei sunt departe de stereotipul ardelean molcom. La mine în familie vorbim mult, dacă se poate toți în același timp și fiecare cu mai mult patos. Personalități puternice, orgolii mari, răbdare puțină, înspre deloc.
N-am o familie numeroasă și nici nu suntem lipiți unii de alții. Suntem noi 4, mama, tata, eu și aia mică. Am fost crescute departe de spiritul de turmă, nu ni s-au dat niciodată exemple de genul "uite-l pe cutărescu" ci am fost mai degrabă stimulate să ne uităm în grădina proprie.
Dacă e ceva ce-mi place mult la familia mea și aș vrea musai să transmit mai departe, cand o fi cazul, în viitoarea mea familie, ar fi excepțiile acestea de sărbători. Ai mei nu sunt oameni religioși, evident nici noi, puii, n-am moștenit direcția asta. Însă au reușit să ne bage în cap ideea că sărbătorile sunt momentele alea în care (vrei nu vrei) trebuie să petreci timp cu oamenii tăi. Nu așteptam sărbătorile pentru că începe dezmățul de după post, pentru că putem să ne îmbuibăm cu bunătăți sau pentru că dormim mai mult datorită vacanțelor. Sărbătorile însemnau timp cu familia. Și, cum ne-cum, mereu a fost frumos timpul acesta.
Există două reguli: masa în familie și cadourile pentru cei dragi.

Țin minte, acum o mie de ani, adolescentă hormonală cum eram, n-aveam niciun chef să mă trezesc în ziua de Paște să iau micul dejun cu ai mei și să ciocnesc ouă.Evident că n-am fost menajată și am fost adusă de "o aripă" până la masă. Mama trebuia să pozeze duelul ciocnitului de ouă dintre mine și soră-mea, iar eu n-aveam niciun chef să "mă conformez stereotipului". Și după vreo câteva rugăminți din partea maică-mii de a zâmbi la poză, îmi șuieră tata printre dinți, pe tonul ăla de care dacă n-asculți - o faci pe cont propriu: "Șezi la masă și râzi la poză că jar mănânci!"
Apoi dacă-i musai...bucuros. :) Avem și azi pozele și se vede clar atitudinea constructivă. Pentru că am început evident să râd.

După câțiva ani și niște creier în plus, mi-am dat seama că nu mulți oameni se bucură de ceea ce am eu. Majoritatea încearcă să respecte niște stereotipuri văzute la TV, să transmită niște tradiții în care nu mai cred sau să smulgă niște sentimente care nu mai există. În casa alor mei sărbătorile au existat pentru că fiecare dintre noi ni le-am dorit. Cu atât mai mult cu cât în ultimii...mulți ani, Craciunul a fost momentul reuniunii familiei.
Bradul se împodobește întotdeauna pe în ajunul Crăciunului, nu mai devreme (nu înțeleg de ce naiba avem brazi împodobiți de la începutul lui decembrie?) și la "ritual" iau parte cam toți. Dar, n-a fost nimic impus, a venit natural. Tata punea bradul în suport, eu aveam vreo două-trei ornamente favorite pe care le voiam musai așezate nu-știu-cum, soră-mea la fel, mama e cu CTC-ul estetic și tata are fixație cu luminițele. Deci...muncă de echipă.
"Bunătățile" tradiționale se prepară tot în echipă. Și nu pentru că ar avea careva vreo datorie să gătească, ci pentru că avem gusturi diferite la mâncare și fiecare vrea câte ceva anume. Evident că mama e bucătarul-șef-coordonator și ea stabilește meniul, dar...e mai amuzant când fiecare mormăie ceva sau (fără excepție) se iscă vreo ceartă pentru că cutare și-a dat cu părerea despre oala celuilalt. Norocul nostru e că stăm bine la capitolul sarcasm și că ne plac duelurile ironice.

La fel de natural și fără nicio ceremonie ne așezăm la masă și facem "schimbul" de cadouri. E timpul nostru. Momentele în care chiar contează să-ți vezi omul drag fericit. Nu pentru că "moșul" a fost generos sau pentru că are burta plină de sarmale, ci pentru că tu, omul lui drag, ești acolo.

Recunosc, mi-e dor de Crăciunul meu și-al lor. Iar acum sunt plângăcioasă și alintată pentru că nu i-am văzut de ceva vreme și pentru că, atunci când sunt acolo mă fac să mă simt cel mai important om de pe planetă. Că de fapt...cam asta înseamnă familie, să te iubească oricum și oriunde-ai fi.

Un moment

Tot încerc să-mi adun puțin gândurile și să le lipesc într-un articol coerent. Adevărul e că, în ultimele săptămâni, mi-am impus eu mie să nu gândesc și să nu analizez prea mult, din dorința de-a nu mă auto-sabota inconștient.
Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, suntem în sezonul ăla fericit în care ne vindem până și sufletele ca să demonstrăm cât de comerciale au devenit sărbătorile. Ori eu, spiriduș de fabricat cuvinte, stau dincolo de monitor și compun cuvinte frumoase ce vă face pe voi să credeți că de Crăciun totu-i magic, că există Moș Crăciun și musai are costum roșu, barbă alba și un ren bețiv dar drăgălaș. Nu că nu mi-aș iubi meseria, o ador, însă...la finalul campaniilor de Crăciun mă simt atât de scârbită de toate poveștile bine periate...încât...chiar mă aștept să găsesc niște...liniște profundă pe care să n-o împart cu nimeni. Pentru mine sărbătorile înseamnă altceva. Complet altceva, dar, în fine, nu dezbat asta acum, poate - daca voi avea timp - într-un alt articol.

Așadar, n-am avut timp de cuvinte gândite, de revelații sau alte alea. Și nici nevoie n-am prea avut, ca să fiu sinceră. Pentru că este incredibil de bine ca după un maraton de agitație și trăiri și lecții, să te lăfăi într-o lene cruntă, măcar o perioadă. Așa că m-am abținut de la orice și (în timpul meu liber) am recuperat somnul, am recuperat seriale, am recuperat pagini necitite de cărți și altele ce mă privesc numai și numai pe mine :)

O singură chestie țin musai s-o menționez. O conștientizare a stării mele prezente. Veneam spre birou, în singura zi cu fulgi mari de anul ăsta. Mi-am dorit tare mult să ningă, aștept zăpada ca un copchil răzgâiat, așa că în dimineața respectivă - cu riscul de-a întârzia - mă tot opream în mijlocul trotuarului și pozam fulgii sau pur și simplu îi admiram. Era gri cerul, acelaș trafic bucureștean infernal, aceeași oameni mereu posaci care merg cu capul în pământ (habar n-am de ce), însă mie mi se părea că e cea mai frumoasă zi. Vocea aia rațională din mine mi-a spus "Știi că asta-i poeta din tine care te face să vezi totul magic și siropos, nu-i așa ?". Și m-a supărat puțin gândul ăsta atât de pragmatic pentru că am făcut așa o...retrospectivă - în câteva secunde - și i-am răspuns: "Măi, dar tu știi că eu azi, acum, aici chiar sunt bine?Nu orgasmic de fericită dar nici depresiv de tristă. Mi-e bine pur și simplu."

Și, mai târziu, în același loc sacru de meditație în care mă retrăgeam să-mi trăiesc atacurile de panică sau să-mi refac machiajul după ce dădeam apă la șoareci pe ascuns (adică la baie, normal),mi-am dat seama că mă aflu FIX în momentul de care întrebam acum ceva mai mult timp. Pentru că nu o dată m-am trezit cu fruntea-n palme întrebându-mă CÂND, când, când, o să-mi pot spune, eu, mie, sincer-sincer că trăiesc clipa prezentă fără absolut nimic de reproșat/schimbat/modificat?
Și a fost atunci. În ziua cu fulgi mari. Am realizat că nici dacă aș vrea să găsesc probleme n-aș putea. Evident, din evoluție nu ne oprim niciodată, însă, analizându-mi confortul emoțional, rațional sau cum mai vreți voi, al momentului, am decretat că sunt bine. Și n-am nevoie de cuvinte mari ca să exprim acel bine.

Am nevoie doar să fiu bine în continuare :)

Ne relaxăm și noi?

Cred că majoritatea apropiaților mei m-ar descrie ca fiind un om vulcanic, pasionalo-pasionat și impulsiv. Și-mi mai aduc aminte din când în când câți ani am, nu pentru că aș fi plină de înțelepciuni mature ci pentru că am reușit să-mi dresez viteza de reacție impulsivă.
Știu că, privind din afară, nu pare ca o realizare remarcabilă, dar - pe plan personal - pentru mine a fost o schimbare majoră. Am evoluat din tabara oamenilor care luau foc și nu le puteai dezlipi mâinile încleștate din jurul gâtului tău, în tabăra oamenilor care...ridică puțin din sprânceană (ok, n-am mereu fața de poker la mine) și acceptă pur și simplu realitatea, oricare ar fi ea.
Să ne înțelegem: în mintea mea te-am disecat până la atom și probabil că, undeva în străfunduri, deja convoc iadul la un plan de răzbunare macabră - dar asta rămâne doar în mintea mea.
În realitate am ajuns  - fără a mă plafona - la o relaxare aproape zeflemitoare. Pragmatică.

De ce? Pentru că eu sunt filtrul tuturor emoțiilor mele. Dacă pe mine mă afectează, rănesc sau deranjează anumite lucruri din jur, asta nu înseamnă decât că PE MINE mă ating mai întâi. Cu cât le accept mai devreme ca făcând parte din decor, cu atât pot să mă auto-protejez pe mine.
Am avut așteptări de la oameni. Am adorat oameni.Am mințit oameni sau am încercat să protejez și să salvez oameni. Am vrut să fiu oglinda lor, să arăt că sunt sinceră ca să primesc sinceritate. Am fost cobaiul propriilor mele sentimente contradictorii. Am gândit și analizat sau despicat totul până am ajuns la epuizare și încă pe-atât.
Iar concluzia la care ajungem cu toții - că nu sunt într-atât de specială încăt să mi se aplice doar mie - este că, într-un final, contează un singur lucru: să te simți bine tu cu tine.
Așasar, extrapolez: dacă mișunăm precum albinuțele/furnicuțele și toate acțiunile noastre nu fac altceva decât să încerce să găsească o cale de împăcare individuală cu sinele - suntem niște ființe egoiste, nu-i așa? Fiecare dintre noi își caută fericirea (încerc și o explicație poetică) și tot fiecare dintre noi o identifică diferit. Am stabilit deja că fericirea mea nu are cum să fie și a ta - poate doar într-o mică măsură.
Și atunci -  de ce aș lăsa căutările tale să mă afecteze? Unii sapă după aur cu târnăcopul, alții își caută fericirea prin minciună și mijloace perfide.
A ajuns să mă plictisească intriga existențială. Am ajuns să mă raportez strict la ce mă face pe mine să mă simt confortabil. Și - din când în când - de dragul adrenalinei - am să-mi părăsesc zona de confort. Ca să văd ce se întâmplă.

Așadar, n-o să te judec dacă încerci să mă șochezi cu modul tău de a fi, dacă mă minți ca să-mi împachetezi lumea într-o poezie siropoasă, dacă încerci să mă cucerești cu o personalitate falsă sau dacă mă privești dezaprobator ca și cum m-ai fi descifrat. Accept asta. Pentru că eu pot fi ustensila care te ajută să sapi după fericire. N-am cum să te condamn că ai încercat.
Tu însă devii garantat metoda mea greșită :)

Nebunie sentimentală sau sentimente nebunești?

Femeile sunt nebune. Nu, acesta nu este un articol misogin dragii mei bărbați ce acum rânjiți. Iar voi fetelor, n-aveți decât să vă indignați pentru că și eu mă includ în categoria femeilor nebune. Totuși, în loc să începem să stropim cu aghiasmă, am face bine să ne analizăm (constructiv dacă se poate) nebunia.
Am citit acum vreo două săptămâni un articol extrem de interesant (relatări din punct de vedere psihologic) care ne explică nouă pământenilor cum de ne pricopsim cu partenerul nepotrivit și ajungem apoi să trăim cu drame sau sechele sentimentale. În articol erau argumentate ghidajele emoționale pe care noi le luăm în calcul cu sfințenie și din cauza cărora excludem calități sau defecte importante ale partenerului.
În era romantică ne lăsăm cuceriți de aspectul fizic al partenerului, căutăm să fim impresionați vizual, să fim excitați de minciuni frumoase și de vagi posibilități ca fanteziile noastre să fie puse în șcenă și să semene cu filmele siropoase. Credem că dragostea are culoarea roșie, că discuțiile dintre cupluri se manifestă doar ochi-în-ochi cu pieptul pulsând de emoție și romantic, la răsăritul soarelui.
Iar când nu se întâmplă așa cum ne-am imaginat (pentru că realitatea este de cele mai multe ori pragmatică iar imaginația râmâne un tărâm creativ) preferăm să acceptăm orice altceva înafară de o explicație logică. Nu vreau să vă traduc articolul deși am fost foarte tentată.

Am ajuns să mă gândesc la el după ce m-am contrazis cu o prietenă dragă. Se știe ea :) Eu sunt de părere că ne îndrăgostim diferit de fiecare dată și că iubim diferit pe măsură ce ne maturizăm. Ba mai mult, cred că ajungem chiar să iubim rațional. Nu ne putem raporta la iubirile adolescentine de la 20 de ani și nici la dramele ce ne-au marcat sau ne-au schilodit emoțional. Dacă noi, oamenii, suntem într-o continuă schimbare-evoluție, firesc mi se pare ca odată cu transformarea noastră să ni se transforme și modul afectiv. Dacă la 16-17 ani m-am îndrăgostit de cel mai frumos băiat din curtea școlii pentru că era blond și avea ochii albaștri - astea erau criteriile mele atunci. La 17 ani nu mă interesau conversațiile filozofice și nici capacitatea intelectuală a puștiului. La 20 de ani am iubit teribilismul și mi-am dorit să ies în evidență. Normal că asta am căutat și la partener.
Sentimentele au fost reale, de fiecare dată, emoțiile au fost intense, însă pe măsură ce am evoluat și m-am transformat - eu ca om - la fel au făcut și nevoile mele.
Chiar cred că noi nu putem să ne conștientizăm complet volumul de sentimente pe care putem să-l exercităm și nici intensitatea acestora.
NU trebuie să mă raportez la cum eram eu amorezată cu stomacul plin de fluturi la 17 ani și NICI cum eram eu îndurerată și dezamăgită la 27. Pentru că am iubit diferit. Și nu există un tipar al meu îndrăgostită. Atâta timp cât sentimentele mele sunt direcționate către oameni diferiți, e normal să fie diferite.
Ok, revin la afirmația mea cum că femeile sunt nebune :) Făcută cu drag. În primul rând, dragele mele, nu este sănătos să faceți comparații. Fiecare om are calități și defecte individuale. N-ai cum să-i reproșezi unui om nou defectele celui vechi, la fel cum n-ai cum să-i ceri să te iubească pentru ce te-a iubit altcineva. Raportează-te la prezent. La nevoile tale din prezent. Și nu-mi spune că îți dorești să fii iubită ca în trecut pentru că asta înseamnă că ai rămas ancorată acolo. Deci nu ai evoluat.
În al doilea rând - aici vorbim despre trecut - lasă-i scheleții în pace. Fiecare om este suma tuturor experiențelor lui de până atunci. Tot ce a trăit îl compune. Dacă îl placi AZI, nu încerca să îl judeci pentru ieri. Nu este sănătos să încerci să îi analizezi (raportat la TINE) fostele relații sau sentimentele investite în acestea. Este toxic să începi să compari cam cât de mult și-a iubit fosta și să începi să fii competitivă. Toxic. Pentru tine și apoi pentru voi.
Iar în al treilea rând, te sfătuiesc să nu încerci să-ți creezi un iubit după chipul și asemănarea ta. Renunță la idealismele din filme cu suflete pereche, cu extremele care se atrag și cu pretenții să aveți cât mai multe lucruri în comun. Mai întâi analizează-te bine de tot pe tine. Află cine ești, ce îți dorești și gândește-te cum ai putea să co-exiști cu cineva DIFERIT. Omul ce intră în viața ta NU ești TU. Dacă vrei ca el să-ți semene, ai face bine să locuiești singură și să-ți vorbești în oglindă. Află-i valorile morale, vezi după ce fel de principii se ghidează în viața, lasă-l să te motiveze, observă dacă - pe termen lung - dorințele voastre coincid, învață lucruri noi de la el, ajută-l să învețe lucruri noi de la tine.
Părerea mea este că, orice relație are o personalitate proprie. Devine o entitate. Pe care trebuie să o educi, să o hrănești, să o dezvolți așa cum ai face-o cu un copil. Mai întâi înveți primii pași, apoi comunicarea, apoi stimulezi inteligența, creativitatea și...după o lungăăăă școlarizare, copilul se descurcă singur. Relația n-are cum să se descurce singură, însă. Dar este într-o continuă evoluție. Din nou, părerea mea este că funcționăm complementar. pe măsură ce noi evoluăm și manifestăm sentimente din ce în ce mai deștepte, putem să generăm relații din ce în ce mai deștepte :)
Hai să nu mai spunem că dragostea este oarbă sau că ne face proști. Hai să iubim deștept. Și sincer. Și diferit. Hai să evoluăm.

Eu sunt acolo...

Locul meu "de evadare" era în Deltă. Deși am fost o singură dată acolo, am simțit atât de intens locul acela...încât - de câte ori voiam să-mi ies din mine și să mă teleportez altundeva, acolo era. Pe plaja din Sfântu Gheorghe, dimineața la 6. Sub cerul roz-violet, cu țipăt de pescăruși, unde Dunărea se înfige în mare și-i îmblânzește gustul sărat. Unde nisipul te frige la tălpi seara și îți dă fiori reci dimineața. Unde miroase a liniște și ai impresia că lumea, așa cum o știi, s-a sfârșit sau nu contează. Habar n-am dacă în continuare locul și-a păstrat doza de sălbăticie și cerul aproape, fascinant de plin de stele, sau iarba udă sau concertele de greieri. Când închideam ochii eram acolo.

Acum sunt în alt loc. Și m-am îndrăgostit atât de tare încât mă doare. Uneori închid ochii și-i deschid imediat doar ca să nu-mi dau voie să visez. Pentru că ar fi prea tentant să rămân cu ochii închiși și încorsetată-n fantezia mea. E umed. E umed chiar și când e soare, chiar și când lumina îți inundă retina, aerul te hrănește.

E cerul. E un cer...căruia trebuie să-i scrii poezii. Nu-mi vine să cred că între aici și acolo nu există nicio graniță de ceruri. Și chiar dacă n-ai privit niciodată cerul, nici ziua, nici noaptea, nu te-ai lăsat sedus de norișori pufoși, albi, plutind în albastrul inconfundabil, chiar dacă nu te mișcă răsăritul din mare sau apusul din munți, lasă-mă să-ți spun că ai să adori cerul de acolo. Pentru că e altul. Unul cum n-ai mai văzut și unul cum n-ai să mai vezi. E un cer ce-ți vorbește, un cer în care ai vrea să ajungi de parcă te-așteaptă zeii despre care ai citit în cărți. Fie că-i gri, fie albastru, fie că-i negru sau toate trei la un loc, de câte ori îți ridici privirea înspre el parcă-ți spune să rămâi așa. Privind tâmp înspre în sus, povești desenate de nori. Nori care vin, aleargă, nori care mor în raze albe de lumină sau nori care plăng isteric cu picături mici și dese.

E liniștea. Am fost îndrăgostită de o mie de locuri liniștite care-ți vorbesc pe muțește, dar aici e altceva. E liniștea care te umple. E gălăgia liniștită. E agitația calmă. E nebunia plăcută. E zgomotul viu. Totul trăiește în jur, totul are un puls, nu e niciun mormânt tăcut, însă, cumva, ciudat, poți să te auzi pe tine. Poți să distingi toate zgomotele din jur într-un mod deloc agitat. Poți să auzi totul fără să fie nevoie să asculți nimic.

E verde. Atât de verde încât chiar nu pot să-l descriu în cuvinte. E verde viu, e verde crud, e verde gălbui, e verde roșiatic, e verde vesel. E un verde de-ți vine să-l paști. Și e peste tot. Și peste tot e la fel! La fel de verde, la fel de viu, la fel de îmbietor. E halucinogen. Pășuni întinse cât îți cuprinde privirea de un verde umed care-ți tentează amprentele. Trebuie să-l atingi, să-l dezmierzi, să-l iubești, să-l protejezi...trebuie să devii și tu verde doar ca să te simți atât de admirat.

Și chiar nu sunt turistul ăla impresionat de o țară nouă pe care acum vrea să și-o însușească. Pentru că am mai văzut locuri frumoase, țări frumoase cărora am vrut oarecum să le aparțin. Dar n-am reușit. Am fost mereu turist. Și, indiferent cât de mult mi-au plăcut locurile vizitate, nu m-am simțit acasă. Ci trebuia să mă întorc acasă. Aici voiam să mă pierd. Să mă uite timpul sub un copac, să rămân pe fiecare bancă, să mă zugrăvesc pe stâncile mării, să mă lipesc de zidurile caselor, să inhalez cerul și să le zâmbesc tututor oamenilor pentru tot restul zilelor mele. Ba mai mult, vreau să descopăr fiecare bucățică din țara aia. Îmi doresc atât de mult să mă întorc și să văd tot ce poate fi văzut... Închid ochii. Văd cer, văd oameni, văd liniște, văd frumos. Sunt acolo.

Trebuie să mă întorc în Irlanda :)

Recunosc

Mie îmi este frică de lucrurile bune. Și îmi este frică să fiu fericită. Daaar...mă tratez.

Chiar nu mai știu când am fost ultima oară un om normal. Sau, dacă tot vorbim despre asta, chiar nu știu ce este normalitatea. Normalitatea mea sau normalitatea majorității? Am căzut de acord (cu mine și câțiva oameni din jurul meu) că este normal ceea ce îți face bine atâta timp cât nu este deranjant pentru cei din jur. Și că acest "îmi face bine" trebuie să fie recunoscut într-un moment exagerat de sincer al tău cu sinele. Pentru că, noi oamenii, avem tendința nativă de a ne minți. Suntem niște creaturi atât de complexe încât mintea noastră are tendința de a crea realități proprii doar pentru a genera un grad de confort temporar. Pe românește? Dacă îți repeți în oglindă în fiecare zi că ești fericit s-ar putea să o și crezi. Dacă, de exemplu, aș fi amorezată (și oarbă și proastă), iar ținta emoțiilor mele nu ar răspunde cu aceleași sentimente, tendința mea ar fi - în loc să îmi văd naibii de viață și să merg mai departe - să fabric tot felul de "semne" care să-mi alimenteze atașamentul. De ce? Pentru că acolo în banca oamenilor amorezați e mai frumos, pe când în banca oamenilor suferinzi e mai trist. Alegerea o face subconștientul meu. Iar eu n-aș face altceva decât să alimentez o himeră și să rămân atârnată într-o situație ipotetică a minții mele: " dar dacă într-o zi...?"

Într-o altă situație - în care (deloc ipotetică) de o perioadă lungă de timp nu fac altceva decât să încerc să-mi dresez constructiv subconștientul și să mă psihanalizez în oglindă (sau de câte ori oamenii au nervi să mă asculte) - voi ajunge la gradul de maturitate în care pot să comunic eu cu mine extrem de rațional. Mă pot desprinde din sfera subiectivă și-mi pot pune întrebări sau îmi pot da răspunsuri sincere, cu riscul ca acestea să-mi prezinte o realitate mai puțin feerică, însă una palpabilă. Tot pe românește: să știi să pierzi cu demnitate.

Bun - acum că am explicat cum funcționează procesul auto-mincinos, revenim la partea cu normalitatea mea.
Aproape întotdeauna m-am bazat pe instinct și pe sentimente. Uneori, uneori, am cerut și sfatul oamenilor din jurul meu, însă nu neaparat pentru a-l asculta ci mai mult pentru a-l auzi. E o diferență, dar n-o explic acum.
N-aș spune neaparat că sunt un om cu un instinct complet defect...ci aș spune că sunt un om cu predispoziție spre masochism :) Ori, dacă un om predispus dramei și masochismului...își ascultă orbește instinctul...ei bine, matematica asta nu-i chiar așa de complicată - rezolvați-o voi.
Din acest motiv lucrurile frumoase mă sperie. Din acest motiv am nevoie în permanență de certitudini (chiar dacă asta e o utopie) și de validare sau auto-validare.
Ba mai mult, o bună perioadă de timp am crezut că eu nu pot funcționa decât dacă sunt coordonată din umbră. Din acest motiv am avut o nevoie constantă de a cunoaște părerea celorlalți despre mine sau de a încerca să "conving" cât mai mulți oameni să mă placă. Și chiar am luat personal situațiile în care n-am reușit să mă fac plăcută. Și mi-au știrbit încrederea în mine.

Din fericire, sunt un om norocos. Da, știu, v-am plictisit atât cu explicații psihologice iar acum o întorc de zici că joc la 6 din 49. Nu știu cum să numesc fenomenul, așa că i-am zis noroc. Faptul că am fost silită (de conjunctură) să stau eu cu mine, în oglindă, să mă trezesc cu aceeași față tristă și nemulțumită, să dau cu capul de atâția pereți tari, să mă învârt în același cerc vicios al propriilor alegeri proaste...m-a ajutat să accept că EU sunt singurul om căruia îi aparțin sau căruia îi datorez ceva. Și, bineînțeles că tot mie îmi datorez și să mă plac. Iar în cazul meu nu mă pot juca de-a instinctul. Și nici nu-mi pot permite să fiu masochistă.

Dar...am rămas cu câteva sechele. Câțiva scheleți în șifonier... Cum ar fi această teamă de bine. Mă tem, încă mă tem să fiu fericită. Mă tratez, desigur, altfel n-aș fi recunoscut nici în ruptul capului asta, aici pe blog. Dar, acum că am scris-o...o consider mărturie.

Cristina, nu mai ai voie să îți fie frică de lucrurile frumoase. 

Și nici voi nu mai aveți voie :)

De ce da, de ce nu?

Eu caut lecții în tot și în toate. Fie că dau cu capul de perete, fie dansez în duș de fericire, vreau să-mi explic motivul și să înțeleg de-ce-ul. Doar așa pot să găsesc o anumită liniște.
Și, crede-mă, nu există întâmplări fără de tâlc sau lecție. Dacă nu înveți lecția te vei întoarce iar și iar și iar în același loc și vei da cu capul de pragul de sus. Ți-o spun eu, un om cu capul plin de cucuie, o minte neliniștită ca o iapă și un suflet under construction. De obicei lecția trebuie să-ți aducă ceva constructiv, să devină o consolare nu doar prin prisma faptului că ai înțeles CE ai făcut/gândit greșit, ci că știi cum să te comporți de atunci înainte.
Cu cât reușești să înțelegi mai mult, cu atât vei reuși să zâmbești mai des. Și, bineînțeles, să evoluezi.
Cel mai frumos lucru pe care ți-l datorezi ție personal este să crești în ochii tăi. Chiar și atunci când  - poate - nu ai avea atât de multe motive să te lauzi. Să știi că ai făcut ce era corect, că ești sincer cu tine. Indiferent cât de tare te doare situația în care ești, desprinde-te o secundă din papucii tăi, nu-ți mai analiza motivele egoiste și nu-ți mai găsi scuze. Gasește în loc un lucru pozitiv. Gândește la rece. Ce ar fi corect de făcut? Desprinde-te de propria dramă și acționează așa cum ai vrea și tu să fii tratat.
Nu prea există oameni care ne pot salva. Nu fără să ne salvăm noi mai întâi.
Oamenii ne vor fi și lecții și dezamăgiri întotdeauna. Iar noi suntem oglinda lor, așa cum ei ne sunt oglindă. Daca ceea ce vezi în oglindă nu este reflexia pe care ți-o dorești, caută mai întâi problema la tine. Din nou, fii sincer. Ce rost are să te minți tu pe tine, în baie. Recunoaște. Chiar dacă te supără adevărul, e mai bun decât să te consoleze o minciună.
Întotdeauna te vei întoarce la tine când ai să rămâi singur. Pentru că, în esență, doar pe tine te ai cu adevărat. Toți ceilalți au liberul arbitru.

Ce vreau să îți spun eu în atât de multe cuvinte alambicate? Că - din nou - mi s-a împlinit o dorință. Pe care mi-am dorit-o greșit. Și m-am trezit plină de frustrări și complexe cu ridul din mijlocul frunții accentuat. Dar, diferit de alte dăți, acum am răbdarea să vorbesc cu mine. Și mă plac. Frustrările și supărarea și complexele sunt în primul rând ale mele. Eu le generez, eu le transmit, ele se reflectă, aducând la rândul lor - ca un bumerang - aceleași sentimente înspre mine.
În astfel de momente e bine să-ți aloci niște timp. Să te gândești bine cu ce fel de sentimente vrei să te îmbraci. Să îți aduci aminte că există un mâine mai bun, fără doar și poate.
Așa cum m-am gândit și eu. Dacă toate lucrurile din viața mea în acest moment ar fi perfecte ar însemna că mă mulțumesc cu puțin. Dacă îmi lipsește ceva asta nu înseamnă decât că nu e timpul sau că nu sunt eu pregătită.

Viața mea nu este perfectă. Dar este frumoasă. Și am mult mai multe motive să fiu fericită decât am să fiu tristă. Azi.

Despre mâine...nu știu. Dar, cine ar mai putea rămâne ancorat în prezent dacă ar ști ce se întâmplă mâine?

Pe mâine așadar :)

Curaj

Era o vorba veche ce spunea că devenim oameni după ce sădim un pom, clădim o casă și facem un copil. Eu cred că ne naștem oameni și că ne pierdem (și ne regăsim) pe măsură ce îmbătrânim.
Nu cred că maturitatea poate fi măsurată printr-o cariera de succes sau chestii materiale. Și poate n-aș fi eu cel mai potrivit om să vorbesc despre maturitate, având în vedere că încă (conform standardelor societății în care trăiesc) nu mă conformez majorității. Nu știu cum ar trebui să mă simt la anii pe care-i am, însă știu că nu există ceva după care să tânjesc sau ceva care să mă frustreze vizibil. Din contră.
Vorba dragei mele prietene "când nu știi ce simți, știi măcar ce NU simți". Mi-a intrat adânc în minte fraza asta. Și, deși sunt un om destul de hotărât, în rarele mele momente de confuzie cam asta e conversația mea cu mine. "Cristina ce simți? Sau, mai bine, ce NU simți". Există multe emoții pe care sunt sigură că încă nu le-am descoperit. Așa cum există orașe minunate pe care încă nu le-am vizitat și așa cum există multe trăiri pe care am să le descopăr în viitor.
Nu mă pot raporta la trecut. Nici măcar la ceea ce eram ieri. Mă bazez pe clipa prezentă și acționez sau decid în funcție de trăirea momentului.
Am căutat certitudini mult-mult-mult-mult timp. Am și scris despre asta. Despre mine albă sau neagră, despre mine care-l urăsc pe "poate", despre mine care nu cunosc jumătăți de măsură, iubesc sau urăsc, tot sau nimic, așa mai departe. Nu mă auto-contrazic pentru că mă plac așa sigură pe mine, deși, în spatele feței de poker și a curajului nebun, de cele mai multe ori sunt mică și vulnerabilă. Și țip la lume că frica este un sentiment irațional dar asta nu înseamnă că eu nu mă lupt cu ea.
DAR, mă uit spre frigiderul meu și citesc pe un magnet: "Prefer un viitor complet necunoscut decât să știu exact ce voi face în următorii 10 ani" ASTA MI-AM DORIT! Eu, compulsiv-obsesivă, tipicară, mega-organizată, dependentă de control și cum mai vreți voi, ajunsesem să tânjesc după necunoscut. Necunoscutul presupune că habar n-ai ce-o să faci, simți, gândești sau înghiți în următoarea clipă. Necunoscutul implică cedarea controlului. Necunoscutul presupune CURAJ.
Nu impulsivitate. Pentru că impulsivi putem să fim cu toții, să acționăm conform instinctelor. Uităm însă că instinctele noastre, de cele mai multe ori sunt de supraviețuire și de perpetuare a speciei. Ori, azi, nu cred că acesta este singurul scop. Pentru că am devenit ființe atât de avide după evoluție încât trăim de dragul vieții.
Dacă mi-aș fi ascultat instinctul de supraviețuire n-aș fi ieșit din zona mea de confort și dacă m-aș fi lăsat ghidată de instinctul de perpetuare a speciei probabil mă integram până acum în turmă.
Am ales să lupt împotriva curentului și chiar împotriva mea. De ce? Pentru o metaforă. Mi-am dorit să fiu fericită. Fără să știu CE înseamnă fericirea. Nu e ca și cum fericirea ta ar fi și fericirea mea. Sau, odată atinsă, voi rămâne acolo, într-o stare de beatitudine continuă, fiind fericită până la adânci bătrâneți. Avem nevoie de basme cu prinți și prințese, de never-ending love și alte metafore care  - în opinia majorității - ne ghidează spre fericire.
Doar că...uneori mai există si oi negre - ca mine - care refuză să creadă ca viața lor trebuie să fie trasă la indigo. Că dacă a ieșit cucul din ceas trebuie să aivă un copil, că trebuie musai carieră până la nuștiuce vârstă sau că, dacă EL nu vine pe cal alb și cade în genunchi cu un diamant de 3 kilograme...mi-am ratat viața.

Tot pe frigiderul meu scrie că "nimic nu trebuie (înafară de laptele de laptele de la micul dejun)". Și-am avut curaj să vreau să mă cunosc pe mine și să mă suport în stări demonice și să-mi plâng de milă sau să ma auto-ironizez în diferite ipostaze patetice doar pentru ca alerg după ceva CE NU ȘTIU cum se simte: fericirea.

Revin la acel "când nu știi ce simți, știi măcar ce NU simți". Nu ma simt nefericită. Nu mă simt neîmplinită, nu mă simt complexată sau frustrată sau singură sau neliniștită. Nu mă simt pierdută, nu mă simt neconsolată, nu mă simt copil, poate nici adult, nu mă simt altfel decât sunt: EU. Nu sunt curioasă să-mi cunosc următorii 10 ani. Nu simt nevoia să-mi planific totul în amănunt.

Prea mulți de nu în față? Ei bine, nu simt nici nevoia să fac cuiva pe plac sau să fiu acceptată de societate.
Am curaj să-mi doresc în continuare să fiu fericită. Și chiar să fiu fericită. Dar n-o să fie fericirea din cărți pentru că asta ar însemna să mă opresc undeva. Timpul nu stă în loc, eu de ce aș face-o?

Tu ce ai curaj să îți dorești?



P.S.
M-am întors din Dublin... Recunosc, aș fi vrut să nu o fac. M-am simțit atât de acasă și de confortabil acolo încât cred că am fost un mic lepricon într-o altă viață. M-am trezit privind copii pe stradă, pitici cu păr roșu și ochi albaștri, adorabili. Ceea ce, venind din partea mea este...incredibil. Oameni veseli, relaxați, civilizați. Un oraș frumos, căsuțe din povești, verde irlandez în tot și în toate și un cer ireal.
M-am trezit privind cerul noaptea și iubind norișorii albi pufoși ce se distingeau perfect. N-are rost să vă povestesc pentru că m-am îndrăgostit și categoric nu pot să fiu subiectivă.

Încă un an

Țin minte că anul trecut, înainte de ziua mea, eram din nou asaltată de panici și demoni. M-am ținut tare și mi-am dorit atât de mult să-mi împart momentul cu cineva încât, în seara dinaintea zilei mele de naștere, am rugat o prietenă să nu mă lase singură la miezul nopții. Ceea ce s-a și întâmplat.
Și am fost mai mult decât surprinsă cat de mulți oameni frumoși au fost alături de mine vrând să-mi arate că eu contez pentru ei.
Spuneți ce vreți, dar, mai devreme sau mai târziu veți vedea că în anumite momente fericirea noastră nu depinde doar de noi, depinde de anumiți oameni. Și ar fi bine ca aceștia să fie cei potriviți. E simplu să-i identifici. Oamenii potriviți se bucură atunci când ești fericit. Și cu oamenii potriviți îți este ușor să fii fericit. Sau să-ți împarți fericirea.

A mai trecut aproape un an de atunci. Un an extrem-extrem de plin. Cu lecții, oameni, călătorii, întâmplări și, ceea ce așteptam eu cu tot sufletul: vindecare emoțională.
Lecțiile le-am învățat, călătoriile le-am păstrat în minte, întâmplările le-am trăit și...de oameni m-am bucurat. Mulți oameni noi, unii pasageri, alții surprize plăcute, prietenii consolidate, alții au fost - inevitabil - lecții.
Îmi place să recapitulez, înainte să "devin mai înțeleaptă cu un an" și să arunc o privire de ansamblu asupra omului ce eram anul trecut pe vremea asta și să privesc omul ce-mi zâmbește azi în oglindă. Dacă-mi zâmbește, pentru ca îl accept și când e încruntat.

Anul ăsta e mai "special" pentru că "schimb prefixul". Oare ar trebui să știu ce să spun? Oare ar trebui să "devin un cetățean responsabil" ? Oare ar trebui să am un plan?

Una peste alta,  nu voi avea posibilitatea să cuget "în direct" despre cumpăna asta psihologică. Anul acesta mă rup puțin de oamenii mei și îmi fac eu, mie, un cadou frumos. Vreau să-mi împlinesc cei 30 de ani plini în Dublin. Și iau cu mine singurul om de pe fața pământului care m-a acceptat exact așa cum sunt: mama. Pentru ea chiar am fost o provocare, încă de înainte să se chinuie 12 ore în travaliu.

În altă ordine de idei nu mă simt nici mai tânără și nici mai bătrână de cum arăt. Maturitatea habar n-am în ce anume poate fi cuantificată și nici nu cred că e cazul să demonstrez ceva, cuiva.
Sunt un om și...cam atât. Un om căruia i s-au împlinit cam toate dorințele în ultimul an. Un om care a făcut cunoștință cu el însuși în fiecare zi și, tot în fiecare zi, a mai învățat câte ceva nou.

Sunt un om care, seara când pune capul pe pernă, doarme. Bine.

Încă nu știu ce voi face în cel de-al 30-lea an și nici nu mi-am propus ceva concret. Dar promit să continui să exorcizez demoni în scris. Și să fiu eu.

Top O'the evening to ya!

Treci peste

Treci peste dimineţile gri, monotone, somnoroase, răcoroase, cu un zâmbet.
Chiar dacă îţi zâmbeşti ţie, în oglindă.
Chiar dacă nu-ţi stă părul bine și te strâng pantofii şi hainele alea în vogă arată complet aiurea odată imbrăcate, treci peste!

Chiar dacă îţi vine să-ţi strângi de gât prietenii cei mai buni pentru că sunt încăpăţânaţi şi te contrazic doar din plăcerea de a o face, unde mai pui că tu le vrei binele, treci peste!

Chiar dacă eşti pus în situaţia superficială de a fi consilier psihologic pentru o mulțime de oameni care, deşi ţi-ai rupt din timp şi din creier să le dai sfaturi, ei le vor ignora. Treci şi peste asta.
 [...]
Chiar dacă ți-ai pus la bătaie ultimele emoții disponibile, gândind că poți să îți asumi o dezamăgire și te-ai dezbrăcat de orice ogoliu, însă tot n-a fost suficient - treci peste.

Ai să simţi pe moment că nu poţi, că îţi pulsează tâmplele, că simţi crimă în instincte, că îţi vine să arunci bricheta în benzinărie, că îţi vine să îţi pui poşeta pe umăr şi să pleci pur şi simplu acasă, să plonjezi sub aşternuturile alea care dis de dimineaţă (cu o ora întârziere) erau fierbinţi şi confortabile şi nu-ţi dădeau voie să le părăseşti.
Ai să simţi sub limba gustul cafelei tale delicioase, mirosul somnului ce-ţi bântuie pielea, lenea unei zi de weekend, lehamitea de după concediu, ai să simţi tot ce se poate încleşta de fiinţă ta şi te poate convinge că în pat, sub plapumă, e mai bine ca oriunde.

Dar ai să simţi şi mândria cuceririi noilor limite şi răbdări. Ai să simţi că ai crescut, că nu mai dai frâu liber nervilor, că nu mai clachezi în mâinile stresului şi că nu-ţi mai dau lacrimile când tânjești după afecţiune dar aceasta pur şi simplu refuză să te alinte.
Pentru că totul trece. Într-un fel sau altul, într-un timp sau altul, totul devine istorie. Memorabilă sau nu.
Şi, aşa cum nu îţi aduci aminte depresiile de acum un an, aşa poţi să nu-ţi aduci aminte dezamăgirile sau frustrările de azi. Vei avea cu siguranţă o altă zi în care nimic nu-ți va resuscita fericirea momentului şi mintea îţi va aluneca în cele mai negre şi melancolice colţuri ale vieţii.

Azi nu. Azi treci peste.

Hrăneste-mă

Aveam senzația clară că am scris cândva un articol ce se numea "Prizoniera pragmatismului", pentru că nu voiam să mă repet în cele ce urmează. Și da, este adevărat, l-am scris. Și-mi place. Deși nu mai am aceeași viziune despre viață ca atunci, regăsesc trăsături și trăiri comune.
În fine. Azi vă vorbesc despre monstrulețul ce-l hrănesc și încep să-l iubesc. Nu, nu este vorba despre Nemo :)
Ci despre pragmatismul meu. Îl hrănesc cu sinceritate, cu detașare, cu logică, cu rațiune, cu un oareșce egoism și apoi reiau. Îmi pare rău că mi-am șters (fără să vreau) câteva din scrierile ce voiau cumva să mă prevină asupra a ceea ce se va întâmpla. Mă avertizam, eu pe mine, că - dacă ajung să mă acomodez cât de puțin cu eu-ul prezent...ei bine, s-ar putea (în stilul meu extremist) să ajung sa iubesc de-a dreptul viața mea actuală.

Deși îmi plăcea și de Cristina-cea-dramatică-și-poetă (doar știți că sunt mai multe Cristine) astăzi mă aflu în cea mai relaxată perioadă a vieții mele. Și am conștientizat chestia asta chiar azi - în timp ce-i scriam prietenei mele suedeze - câteva vorbe despre ce mai fac și cum mai sunt. Băi sunt bine. Și n-o spun doar așa, că m-am săturat să zic că sunt rău (cinstit vorbind, nici nu-mi aduc aminte când am fost rău ultima oară - exceptând faza cu ștersul scrierilor, când am turbat). Sunt relaxată, împăcată, liniștită, de mă tot uit în oglindă și mă aștept să iasă cineva din mine și să mă zguduie. Am seri sau dimineți în care îmi spun  "Cristina, ești prea liniștită!Trebuie să se întâmple ceva!Trebuie!Trebuie!". Dar nu se întâmplă. Sau, dacă se întâmplă ceva (ma refer la ceva care să îmi perturbe starea asta) reușesc foarte-foarte repede să mă detașez.

Faptul că am renunțat să mai am așteptări, să vreau să fac pe placul oamenilor, să vreau să fiu centrul atenției, să planific totul în amănunt sau să controlez orice poate fi controlat și să despic firul în patruzeci de mii mă transformă încet încet într-un om confortabil. Să ne înțelegem, nu mă plafonez, ci devin împăcată cu ceea ce sunt. Îmi doresc să evoluez însă nu mai consider că evoluția mea este co-dependentă de oamenii din jur. Devin Elveția :) Am mai spus asta. Neutră și autonomă. Și îmi place la nebunie.
Asta se întâmplă oarecum în contradicție cu personalitatea mea însetată după profunzime și metafore, cu atât mai mult cu cât niciodată n-am avut înclinație spre matematici sau logică. Am iubit poezia și filozofatul, am visat cu ochii dechiși și mi-am dorit să traiesc în basme. Și acum există aceste dorințe doar că, surprinzător, acum există și convingerea că îmi pot oferi eu singură toate aceste lucruri, fără să fiu dezamăgită dacă planetele nu se aliniază iar eu nu primesc afecțiunea de care (cred) că am nevoie.
Nu sunt mândră de pragmatismul meu, nu e neaparat ceva ce aș vrea să mă definească. Dar, așa cum îi spuneam și prietenei mele, e ceva ce se întâmplă natural fără ca eu să controlez situația. În plus, mă liniștește și m-a adus într-un loc foarte împăcat cu mine. Ceea ce e mult. E foarte-foarte mult pentru mine. Faptul că-mi permit să spun întotdeauna fix ceea ce gândesc și ce simt, fără menajamente, faptul că nu mă simt neajutorată și complexată și frustrată când lucrurile nu merg cum aș fi anticipat eu  - ci, din contră, reușesc să mă adaptez sau să îndrăgesc noul și imprevizibilul - mă face (din nou) să cred că mă îndrept în direcția bună.
Și, până la urmă, asta îmi doream dintotdeauna: o direcție.

P.S. Am început să recunosc blonda din oglindă :)

Octombrie are două zile. Prima e în a 11-a zi și e a TA

Daaa, știu că nu e primul articol de blog pe care ți-l dedic, dar...ce să-ți fac daca mama ta cea frumoasă a născut mai întâi un pui de drac cu mâncărimi în degete care se ocupă cu scrisul?

Așa că relaxează-te, râzi sau plângi, ai să mai auzi povestea cu cel mai cuminte copil cu păr țepos care s-a transformat în cel mai frumos îngeraș blond. Poate că nu chiar în fiecare an de ziua ta, dar, într-o formă sau alta o să-ți pun povestea în scris. Pentru că sunt mândră că te am și sunt sigură că o mie de alți frați (chiar mai puțin enervanți sau răsfățați) n-ar putea să mă facă mai fericită decât o faci tu.
Citește mai jos ce-ți dedic azi, de ziua ta.
Cândva, sper să-ți șadă în bibliotecă un exemplar. Tot cadou :)

"[...]
La doi ani după mine s-a născut sora mea. Ea la început de octombrie, eu în ultima zi a aceleiași luni. "Vlad" a venit pe lume cu un dezavantaj: era fată. Tata visa băiat. Și nu s-a sfiit să își arate nemulțumirea. Copila era aproape creolă ( habar nu am cu cine semăna) brunetă și cu părul țepos, zgriburit. Cuminte, calmă, tacută și vorbind pe dos toate cuvintele. Stâlcit, sâsâit, rârâit...totul anapoda.
[...]
Cu sora mea am început să comunic în urmă cu abia vreo doi ani. Până atunci am tratat-o cu o superioritate oarecum parentală, protectivă doar prin prisma faptului că mă așteptam ca ea să-mi fie supusă.
Nu îi câștigasem nici respectul și nici încrederea, dar aveam pretenția ca acestea să îmi fie oferite tacit din partea ei. Aveam senzația că ar trebui să-mi fie recunoscatoare, anticipat, pentru că mă are acolo, în cazul în care, printr-o minune, ar avea nevoie de cineva înțelept care să o ghideze în viață.
Abia după vreo două-trei altercații între orgoliile noastre mi-am dat seama că ea nu este surioara plăpândă și naivă pentru care trebuie să caftesc puștii din clasele vecine de la școală.
A devenit, intre timp, o femeie frumoasă și inteligentă, surprinzator de matură pentru cât de răsfățată mi s-a părut mie că a fost de-a lungul vieții. Cu trăirile ei, cu sentimente la fel de profunde ca și ale mele și cu o personalitate poate chiar mai puternică decât a mea. Și ținea doar de mine să mi-o fac prietenă, în loc să mă aștept ca asta să fie de la sine înțeles, din moment ce am împărțit același pat vreo 12-13 ani și aceeași cameră vreo 18 ani.
Am reușit, cumva, după multe mărturisiri și confesiuni. I-am arătat că sunt acolo, că vreau să o cunosc și că o respect. Iar dragostea frățească și lejeritatea familiară au fost un bonus, binevenit."

Mi-am încheiat citatul :)

Știu că nu îți spun niciodată că te iubesc, dar știu că tu știi că așa e. Nu înțeleg de ce, de fiecare dată când vreau să-ți fac vreo declarație frumoasă nu-mi vin în minte decât amenințări la adresa celor ce ar putea vreodată să îți facă chiar și cel mai mic rău. Pentru că mă pricep cel mai bine să tai capetele oamenilor și cel mai puțin să le spun celor dragi ce simt pentru ei.

La mulți ani azi! Să-mi fi TU oricând și să mai fim NOI de o mie de ori, că ne iese bine.

Poveste cu maci și suflet

Cu șapte ani în urmă, tot în octombrie, mi-am scrijelit cu tuș pe spate povestea hibridului Nymphetamine. Simbolului i-am adăugat câțiva spini, ca un avertisment, că mai sunt și țepoasă.
De șapte ani încoace, n-a existat nicio zi în care să-mi regret tatuajul. Are o valoare sentimentală mare, e parte din mine, indiferent dacă timpul l-a decolorat și i-a modificat foarte puțin forma.

Că iubesc tatuajele nu mai e niciun secret. N-am avut și nici nu voi avea niciodată prejudecăți vis a vis de oamenii tatuați, îi voi privi intotdeauna cu admirație, indiferent ce au ales să-și deseneze pe corp. Există oameni pentru care tatuajul este foarte intim și personal, oameni care așteaptă mult până decid ce își doresc să păstreze scris în pielea lor pentru restul vieții.
Există pasionați, pus și simplu, care adoră începând de la senzația din timpul tatuatului și până la opera finală.
Există chiar și colecționari de tatuaje. Aceștia păstrează în pielea lor opera și energia artistului fără să fie legați în vreun fel emoțional de tatuaj.

Cei mai mulți totuși sunt oamenii pentru care tatuajul are o poveste, o însemnătate. Tatuajul unește și inmagazinează în corpul tău ceva de care fie nu vrei să te desparți vreodată (amintiri, senzații, motto-uri, avertismente), fie ceva cu care vrei să te mândrești chiar și o viață mai târziu.

Acum un an, mi-am scris pe mână că n-am suflet. De ce am făcut-o, ați citit probabil aici. Ca o ironie a sorții, dintre toți curioșii care încercau să-mi descifreze "I have no soul"-ul de pe mână, mai toți citeau "I love my soul". Oricum mi se pare oarecum invazivă întrebarea "ce înseamnă tatuajul tau?".
Câți privitori atâtea concluzii, câți oameni atâtea preferințe, deci e lesne de înțeles că n-ai cum să înțelegi ce înseamnă pentru MINE tatuajul meu și, mai mult, nici măcar nu trebuie să îți placă.

Ca să nu mai vorbim despre faptul că, oricât de mult aș aprecia eu oamenii tatuați, chiar nu aș înțelege doi oameni cu tatuaje identice. Aș înțelege dacă doi oameni și-ar face tatuaje care să se completeze reciproc, chestie de emoții și cuplu, dar sub nicio formă tatuajele identice sau copiate.

Am simțit nevoia să-mi acopăr tatuajul fără de suflet. Nu simt însă nevoia să justific de-ce-ul. Și, chiar dacă pare la mintea cocoșului, pentru cei ce mă cunosc cât de cât, nu pot decât să zâmbesc și să vă spun că nu. Chiar nu e atât de ușor de înțeles. Nici de-ce-ul mesajului inițial și nici de-ce-ul deciziei de a-l înlătura.

Macii în schimb, îmi plac. Mi-au plăcut de când eram copil. Macii fragili, macii catifelați, macii atât de vii și sălbatici și frumoși. Știu că în unele culturi floarea de mac simbolizează moartea, dar chiar nu are nicio legătură cu tatuajul meu. La fel cum în alte culturi simbolizează pacea, liniștea și dulcea otravă a opiului. Pentru mine însă macii sunt florile care-mi plac și care mă fascinează și cu care mi-aș umple casa dacă ar rezista mai mult de o zi.
De câte ori trebuie să-mi ies din minți și să scap de demoni îmi imaginez că sunt într-un câmp cu maci.
Așa că...mi i-am pus pe mână. Atât.

Breaking point

...sau, mai pe românește, momentul ăla în care ies demonii din tine.

Sunt mândră de mine. Mi-am petrecut aproape jumătate din viață căutând să înțeleg de-ce-uri. Au contat mai mult metaforele și evoluția minții mele decât orice altceva. Ori de câte ori am încercat să fiu altcineva înafară de mine am eșuat.
Cu toate astea, ca o ironie a sorții, nu pot afirma că mă cunosc. Există evident câteva lucruri care mă definesc și mă diferențiază, am câteva calități unice și câteva defecte groaznice. Ca noi toți de altfel.

Categoric sunt alt om decât eram anul trecut pe vremea asta. Și anul trecut pe vremea asta eram alt om decât cu un an în urmă. Pentru că evoluăm sau involuăm. Mie îmi place să cred că am evoluat. Viața are un mod acid de a ne da peste nas exact atunci când ne credem buricul pământului și credem că gata, mi-am învățat lecția. Exact atunci, cineva de nicăieri șoptește "pariu?!"

Uite așa, cu nasul pe sus și gura până la urechi, cu zen-ul uploadat și convingerea că "în sfârșit sunt împăcată cu mine" am început să prind drag și dor de o oarecare monotonie. Și să cred că sacul cu demoni a ajuns la fund. Că i-am epuizat. Sau că i-am dresat și putem conviețui ca niște prieteni.

Pentru că anul acesta a fost unul plin de lecții, revelații, conștientizări și emoții noi. Am luat decizii noi. Am luat decizii bune. Am învățat lucruri noi și frumoase. Am găsit soluții bune, am urmat pași noi. Am făcut TOTUL ca la carte. Am fost un elev exemplar.
Disciplina fiind (ați ghicit) EU.

Să gândești sincer, să vorbești sincer, să gândești curat, să faci bine, să îți asumi ce faci și ce spui, să iei și pauze, să te exprimi coerent,, să ții cont de cei din jur, să nu faci rău nimănui, să te ții în lesă, să te mai lași și liberă, să renunți la control, să te deschizi, să, să , să, să, să...

Doar că - așa cred eu cel puțin - nu există un locșor din ăla feeric în care cineva te premiază pentru că ai fost cuminte și ai învățat bine. Nu spune nimeni "bravo Cristina, ești un om mai bun, ai luat nota 10 pentru că te cunoști mai bine și îți faci mai puțin rău".
Nu e ca și cum ajungem vreodată la căsuța aia de turtă dulce în care nu trăiește nicio vrăjitoare. Și trăim fericiți până la adânci bătrâneți. (cred c-am mai zis-o pe asta)
Cred că...dacă am găsit o metodă prin care să fim împăcați - este fix o metodă prin care putem fi împăcați ATUNCI - în acel moment. Pentru că mâine sau poimâine te poți împiedica și lovi cu capul de vreo bordură. Și categoric dispare tot zen-ul și toată împăcarea.

Saaau... să zicem că nu te împiedici. Să zicem că, fără nicio rea intenție sau fară niciun avertisment, cineva poate să deschidă o ușiță (pe care habar n-aveai că o ai) în spatele căreia se află niște demonași (din nou - pe care habar n-aveai că-i cunoști).

Și...atunci ce faci? Iei partea pozitivă a lucrurilor și mulțumești că ai ajuns să-i cunoști acum, când ești antrenat la dresaj demonic? Sau... iei magneziu?

Statistic vorbind...

...suntem niste amarate de cifre care dau bine la matematica finala.
x% dinre noi suntem asa, y% dintre noi suntem altfel, z% suntem zodia varsator si q% suntem atei. Ce de explicatii si ce de ecuatii! Si daca y% prefera filmele romantice, iar x% prefera filmele SF, restul de 0,1% nu prea sunt relevanti daca tot nu si-au ales tabara. Ah, da, am uitat sa mentionz procentul alora care-s unici si irepetabili. Pentru ca fereasca sfantu' sa fim comuni si banali si anosti.
Exista atat de multe clisee incat mi se pare greu de crezut ca ar exista cineva care sa n-aiva sablon.
Sablon existential.

Daaar...cand vine vorba de impartasit experiente trebuie musai sa "faci ce simti, pentru ca...asa TREBUIE". Si, mai trebuie sa "iti asumi" pentru ca, altfel, esti mai putin om. Mai putin stereotip, mai putin cliseu. In rest...nu esti o enigma, esti doar ceva deja fumat, deja trait, deja invatat.
Culmea ca doar greselile sunt deja facute, lectiile ne apartin si sunt personalizate. Alea sunt unice.
Trebuie sa te ancorezi in moment, trebuie sa traiesti clipa, trebuie sa nu ai asteptari, trebuie sa nu existe reguli, trebuie sa cauti pozitivul in tot si in toate, trebuie sa iti asumi riscuri, trebuie sa...
Trebuie sa fii diferit si sa nu vrei sa fii diferit ci sa cauti sa fii NORMAL.
Normalul ala stabilit de statistici.

Perfect! Doar ca nu apartin niciunei reguli, nu ma regasesc in nicio statistica, nu inteleg normalul si, se pare, ca nu vreau sa-mi invat lectiile.
Izolati-ma pe o insula a celor care dau cu virgula. Va rog, nu-mi admirati anormalul fara sa il fi carat nitel in spate. Nu-mi invidiati fericirea inainte sa va fi bucurat putin si adevarat de ea.

Evident ca nu exista raspunsuri. Trebuie doar sa-mi castige curiozitatea sau sa-mi subjug lenea de a afla ce mama naibii se afla dincolo. Dincolo de CE Cristina? Dincolo de ...nu stiu. Dincolo de "te inteleg si te accept". Dincolo de oamenii care ti-au pus deja o stampila, de parca ai fi o bucata de carne acceptata de institutia sanitaro-veterinara. Vorba aia, esti proaspata si nu prezinti riscul de indigestie.
"Ba, da-s beteaga, nu ma consuma asa"
"Stai linistita...in cel mai rau caz te vomit sau te cac"

CLISEU

Parte din carte

[...]

Faptul ca am fost inzestrata si cu inteligenta este un bonus.
Eu as spune ca am mostenit nativ inteligenta, insa, sa nu crezi ca am stat cu mainile in san.
Cumva, mereu mi-am dorit sa fiu apreciata pentru istetime, nu pentru decolteu, asadar pe partea asta chiar am incercat sa fiu intr-o continua evolutie.
Am citit mult, am fost mereu curioasa sa invat ceva nou.
Aveam chiar un joc propriu ce consta in a poza intr-o fiinta naiva doar pentru a fi subestimata si pentru a-mi putea domina interlocutorul.
Si, sa te fereasca sfantul sa ajungi sa fii dominat de mine.
Aici intervine latura aia pe care imi doresc sa o tin sub control, cea malefica. Daca domin pot extrem de usor sa devin beata de putere.
Toate acestea fiind spuse, gandeste-te ca admit ca sunt narcisista. Si, tot eu admit ca am o predispozitie spre masochism si extremism. Da, n-am spus niciodata ca n-as fi complexa.
Iar in momentul in care incepe batalia...orgoliul, narcisismul, masochismul si extremismul, sunt toate in armuri si niciuna dintre aceste "calitati" nu se aliaza cu niciuna dintre celelalte.
Asadar...haosul predomina.
Orgoliul se lupta cu masochismul iar extremismul cu narcisismul. Fie orgoliul este rapus de masochism, fie extremismul ucide narcisismul luand cu el si ultima farama de incredere, fie orgoliul este dus la extrem, fie narcisismul viclean isi schimba strategia, ce mai, oricum ai intoarce-o nu este favorabil echilibrului care este asemeni unei printese aflata intr-un turn, pazita de un balaur.
N-as vrea sa fie salvata de orgoliu. Parca nici de masochism. Si cum printesele narcisiste nu saruta broscoi...cumva, din lipsa de altceva, printesa se multumeste cu extremismul.
Nu ca i-ar fi necesar, dar macar sa se aleaga totusi cu ceva.
Cu extremismul la brat, printesa este cand glorios de euforica, cand morbit de depresiva.

Asa ca am inceput dresajul. Prin doze mici de acceptare.
Ca sa nu ma dau cu capul de pereti incercand sa controlez totul, sa nu-mi sifonez orgoliul la cea mai mica rafala de vant, sa nu alerg intre alb si negru si nici sa cred ca simpla mea prezenta ar putea rezolva orice problema.
Inainte sa reusesc sa accept universul din care fac parte sau pe care-l completez, trebuie sa ma accept mai intai pe mine.
Revenim la partea cu privitul in oglinda. Aia in care nu stii cine naiba se uita la tine.
Am facut un exercitiu: mi-am imaginat ca stau la masa vecina de mine, la terasa mea favorita si sunt nevoita sa ma analizez. Obiectiv.
Cine este blonda galagioasa care rade, se maimutareste si gesticuleaza?
Oare mi-ar placea sa imi dea sfaturi crezand ca-i mai desteapta decat mine si cu atitudinea asta pedanta? Categoric nu.
Vocea imi spune "dar gandeste-te cat de mica si fragila si suferinda este ea seara cand cauta un umar pe care sa-si puna capul".
Iar eu i-o tai automat spunandu-i ca inainte sa-si aduca umarul in pat trebuie sa accepte ca umarul nu ii datoreaza nimic. Si trebuie sa accepte sa fie vulnerabila in prezenta umarului. Sa accepte ca daca umarul nu-i spune ce vrea ea sa auda este pentru ca si umarul are parere proprie si personalitate proprie. Ba mai mult, de personaliatea umarului ar putea fi chiar atasata, pe cand, de blonda galagioasa de la masa vecina nici macar nu ii place.

[...]

Fericirea are gust de cupcake

Sau de bere nefiltrată.
Sau de pastramă de oaie, uşor perpelită în jar.
Sau de ceapă coaptă pe grătar.
Sau de gulaş picant.
Sau de kurtos kolac.
Sau de vin alb, de Vrancea. Ştiu, aici veţi fi cu toţii de acord.
Sau de concertul de violoncel al lui Bach.
Sau de alune prăjite în prăjitorul de cafea dintr-o delicatiserie.

În fine, fericirea e simplă.
Şi, de obicei se împarte cu prietenii. Într-o pensiune, aiurea, într-un sătuc de munte.
Fericirea îţi aduce zâmbet în ochi şi îţi scoate curcubee din urechi.
Fericirea se ascultă la 1 noaptea, sub cerul aproape şi-o cânta un grec gay, cu ochi albaştri şi voce romantică.
Fericirea îţi rade pe pernă, în hohote, vreo 5 minute, cât stai în telefon bălmăjind cuvinte dulci înainte să adormi.
Fericirea nu se jenează să fie afişată pe ochii tăi umflaţi de somn când te trezeşte la 5 dimineaţă s-o iei în braţe pentru că are nevoie să fie ţinută în braţe.
Fericirea dansează prosteşte, căţărată sus pe scaune şi uneori alunecă aproape să cadă pe geam, noroc cu prietenii care-l închid.
Fericirea stă în cană cu lăptic călduţ, sorbit încet pe prispă în timp ce priveşti ceaţă ce acoperă muntele. Fericirea se caţără la 20 de metri şi îţi taie respiraţia câteva secunde, te face să-ţi vorbeşti singură şi să te rogi să ai răbdare cu tine.
Fericirea se vede printre urechile calului şi te doare când ţii genunchii strânşi pe şa, dar nu-ţi pasă. Fericirea are miros de cal şi îţi rămâne pe palme, aproape că nu mai vrei s-o speli.

Fericirea este opţională. Este frumoasă, calmă, caldă, te relaxează, nu te judecă, n-o şochezi cu sinceritatea ta, nu se supără că nu-ţi stă bine părul sau că-ţi lingi degetele în timp ce faci salată de roşii.
Fericirea îţi zâmbeşte sincer când îi zâmbeşti şi tu, nu te epuizează ci te energizează şi stă în atât de multe lucruri mărunte încât superficialitatea nu mai are loc.

Fericirea nu aşteaptă nimic la schimb. Ţi se dăruieşte total şi necondiţionat atâta timp cât vrei s-o simţi, s-o miroşi, s-o gusti şi s-o râzi. Are timp pentru ţine şi rămâne pe buzele tale atâta timp cât vrei s-o păstrezi acolo. Nu e complicată şi nu-ţi cere explicaţii suplimentare. 
Fericirea...eşti tu. Când îţi dai voie să fii tu. Tu. În oglindă, în pat, pe mese, în copaci, cu gură plină, călare pe cal, cocoţată în copaci, în mijlocul oamenilor dragi, oriunde şi oricând.

Fericirea este o alegere. Chiar este. 

Mulţumesc :)

Atașament

Cu câțiva ani în urmă...intrasem într-o rutină casnică extrem de confortabilă.
Îmi intrase mie în cap ideea că sunt o gospodină perfectă și că scopul meu principal este acela de a "trage pentru casă". "Agoniseam" de toate. Îmi cumpărasem mobilă, colecționam veselă specială, aveam tone de lucrușoare pe care le idolatrizam, începand de la decorațiuni și terminând cu lenjerii de pat.
Și...după un an tumultos, cu o despărțire (tristă dar necesară), o alta perioadă nebună, cu haos emoțional și pasiune picantă (n-are rost să intru în detalii), cum ne-cum, am ajuns (că tot ziceam zilele trecute de trăit în cerc) să rămân în stradă - la propriu - fără nimic. Și...când spun nimic...înseamnă nimic. Bine, hainele de pe mine - tot la propriu - îmi aparțineau. Dar în rest, casă, job, lucrușoare, prieteni, iubit...ei bine, n-aveam.
Inițial am crezut că-mi pierd mințile. Refuzam să accept. Apoi - vârsta domle - are și ea avantajele ei în regenerarea emoțională - am decis că mă am pe mine și suficientă forță s-o iau de la capăt.
Daaar, cum toate renașterile mele din cenușă au venit cu câte o lecție/decizie/revelație, am decis că nu mai vreau să mă atașez niciodată de lucruri materiale. De niciun fel. Și că nu mai vreau să investesc în ele. Asta ca să-mi formez un fel de scut protector împotriva ideii că aș mai putea vreodată să pierd ceva și să mă trezesc iar în mijlocul lui nimic. Am zis că ce va vrea să-mi aparțină...o să găsească o cale.
Si, uite așa, eu tipicara ce agonisea, am ajuns să-mi spun că vreau ca toate lucrurile ce-mi vor aparține pe viitor să aivă o poveste și/sau să-mi fie dăruite. Începând de la decorațiuni și terminând cu cele mai uzuale lucruri, de genul pahare, vase, prosoape...etc.
Tot cum ne-cum...acest lucru a funcționat. Cam tot ce îmi aparține în acest moment, mai puțin Lenuț - că pe el l-am cumparat din maximă nevoie - sunt lucruri primite sau au ajuns să-mi aparțină fără ca eu să le "agonisesc".
Culmea, mă uit acum în jurul meu, prin casa-mi cea frumoasă și văd cât de mult mă reprezintă și vorbesc despre mine lucrurile mele. Când m-am mutat ultima oară, ca să nu înnebunesc în timp ce împachetam, am rugat o prietenă să mă asiste. I-am povestit o seară întreagă despre fiecare obiect pe care-l puneam în cutii.
Cărtile mi le mai cumpăr eu pentru că e guilty pleasure. În rest, cam totul are o poveste.
Și...deși nu așa ne-a fost înțelegerea, din păcate (sau din fericire) pentru mine, sunt extrem de atașată de tot ce mă înconjoară. Și am muuulte lucrușoare. Începând de la lada de zestre pe care o privesc cu drag de fiecare dată și terminând cu poșeta mea personalizată Depeche Mode, de care nu mă despart aproape niciodată pentru că mă simt incompletă.

Și, pentru că am nevoie de o morală înțeleasă târziu - în timp ce privesc la geamul decorat cu scoici culese de pe plajă - realizez că durerea pe care o trăim uneori ne face să devenim atât de precauți și să luăm măsuri atât de drastice în a o preveni pe viitor...încât omitem să realizăm cât de frumos poate să fie sentimentul la care renunțăm ca să ne protejăm. Sentiment care...in the end, nu costă nimic. Într-o altă renaștere, tot din dorința aprigă de-a mă proteja...am "decis" ceva similar hotărârii cu obiectele. Doar că...era vorba despre...oameni.
Sunt ambițioasă nu-i așa? Sunt, sau mă rog, eram, suficient de naivă să cred că ar putea să îmi iasă. Ca să nu uit asta niciodată mi-am scrijelit în carne un fel de...poruncă "I have no soul".
Și, de câte ori simțeam că alunec de pe potecă...mă uitam la tatuaj și îmi reaminteam că nu trebuie să mă atașez de oameni. Că doare. Stiu, sună siropos, dar credeți-mă, durerea n-are scrupule iar frica de ea nici atât.
Nu am concluzii mărețe și încă mi-e ciudă pe mine că "am eșuat". Nici măcar nu-mi pasă dacă...ceea ce simt (simt!) vis a vis de anumiți oameni îmi va fi vreodată împărtășit sau returnat.
Pentru că ȘTIU cât este de frumos CE dau. Mi-e de ajuns.
Unde mai pui că am și poveste :)

 Sunt bine :) Devin :)

Cristinele mele

Toate vocile din capul meu au luat-o razna. Și se contrazic și se ceartă iar eu...când mă satur să le ascult...îmi vine să-mi bag capul într-o groapă și să stau acolo... ascunsă.
Ar mai fi și posibilitatea ca hormonii mei neascultători să fi preluat comanda corpului meu. Pentru că sunt dereglată. Nu doar la cap, ci și hormonal.

Saaau...aș putea să caut toate scuzele din lume, plauzibile ori ba, pentru comportamentul meu din ultima vreme. Care este total inadmisibil. Așa zice Cristina aia sarcastică și răutăcioasă. Aia care se simte dată la o parte și nebăgată în seamă. Pentru că în locul ei a venit o Cristina compusă din vată de zahăr. Sincer, nici eu n-o prea plac. Îmi vine să-i dau câteva palme și s-o leg de calorifer.
E instabilă. Habar n-are când râde, când plânge, când se bucură sau când e tristă.
Cristina aia răutăcioasă era nazistă. Știa ce să facă și când și cum. Avea totul perfect organizat și era un tanc. Era atât de ambițioasă încât tot ce își propunea îi ieșea din prima. N-avea niciodată niciun dubiu. Și nici emoții. De niciun fel.
Mi-e dor de ironiile ei. Mi-e dor de logica și de matematica ei. Mi-e dor de râsul ei și de nebunia ei curajoasă. Ok, nu mi-e dor de tonele de reguli pe care le impunea cu orice preț. Nu mi-e dor de orgoliul ei mai mare decât zidul chinezesc.

Dar...nici Cristina-de-vată-de-zahăr nu pot spune că mă lasă complet rece. Pentru că...n-are reguli, n-are orgoliu, nu-și face planuri, nu e urâcioasă. Bine, e cam hipioată, iubește pe toată lumea, ascultă muzici siropoase și gândește numai și numai în versuri. Și e mult prea sinceră. Cineva i-a băgat în cap că trebuie să spună tot-tot ce gândește, în fiecare moment și uite așa...nu-i mai tace gura. Altcineva i-a băgat în cap că trebuie să își lase emoțiile să zboare și să se manifeste.

Ceea ce au în comun aceste două Cristine este extremismul. Care nu e tocmai o calitate. Așa că...indiferent ce decizii iau ele, Cristinele, le urmează până la extreme.

Iar eu trebuie să le țin în frâu. Și chiar nu pot. Pentru că am și eu treburile mele, nu-mi trebuie nici tremuratul poetic al Cristinei-de-vată-de-zahăr și nici ironia acidă a Cristinei-naziste.
Aș vrea cumva să le fac să se îndrăgostească una de cealaltă. Ar fi relația perfectă. Cristina nazistă ar reuși s-o țină în frâu pe Cristina-de-vată-de-zahăr și, aceasta din urmă ar ști exact câtă dragoste necondișionată să-i ofere nazistei pentru a o topi.
Nazista "știe" cum arată fluturii din stomac și încearcă să-i ocolească. În secret își dorește să-i simtă. Măcar puțin. O zi, Cât să se auto-contrazică că are de fapt suflet. Iar siropoasa...pfff...are nevoie să fie ancorată în realitate. Și să i se pună căluș. Să tacă! 
Așasar...împreună, ele două...ar atinge armonia perfectă. Una nebună și răzvrătită, cealaltă poetă și sensibilă.

Acum nu-mi rămâne decât să fac cumva ca ele două să accepte să-și țină companie măcar o seară. Pentru că nu reușesc niciodată să le prind în același loc. Mă întâlnesc când cu una, când cu cealaltă și...până să mă obișnuiesc cu ideea, pleacă.
Și de sincronizat...nu se sincronizează nicicum.

Voi pe care o preferați? 

Trăiesc în cerc

Fie mi-am pierdut mințile, fie am început să vânez coincidențe, fie...am dreptate, fie...orice-o fi dar râd și analizez și...iar mai râd puțin.

N-o sa intru în detalii, că-s picante și-s ale mele :) Anyways, după luuuungi cugetări, am ajuns să am niște revelații deva-vu. Personale și nu numai.
Mi-am dat seama, cu exemplele de rigoare, că sunt cam în același loc - emoțional, psihic, bla-bla - în care eram anul trecut pe vremea asta. Evident că am și chestii noi, daaar, prea multe lucruri se pupă ca să le ignor.
Cum ne-cum, cu întâmplări similare dar personaje diferite...trăiesc cam aceleași povești. Ceea ce poate fi înfricoșător...Și, ca argument pro faptului că nu-s complet nebună, vreau să vă spun că trăiesc cam aceleași scenarii și coincid până și la felurile de mâncare. Anul trecut, exact în aceeași perioadă, plecată din localitate, am avut o revelație cu pâine de casă și mujdei de usturoi. Anul acesta, fix în aceeași perioadă, eram plecată din localitate (altundeva) și aveam aceeași revelație. Mi-am amintit după. Exemplele ar putea continua chiar și pe plan personal, dar n-am chef să intru in detalii.
Întâmplări cu prietenii, senzații, ce mai... Am început să-mi recitesc articolele de anul trecut ca să îmi amintesc cam ce făceam. Și coincid stări de spirit, coincid decizii, coincid...ce s-o mai lungim.
Anul trecut în perioada asta îmi plănuiam tatuajul pe mână. Anul acesta fac la fel, pe aceeași mână.

Se întâmplă chiar să interacționez cu oameni cu care n-am mai interacționat fix din aceeași perioadă. Și nu, nu am inițiat eu interacțiunile.

Se întâmplă chiar să am același mood liniștit, să revin asupra unor concluzii și să îmi fac cumva cam aceleași planuri. E un sentiment tare ciudat, de involuție. Static. Încă încerc să-l definesc, ca să nu o iau pe arătură.
Daaaar știu că anul trecut, la un moment dat, am ajuns la o bifurcație decizională. Și am hotărât să mă arunc într-un vârtej nebun fără să am nici cea mai mică dorință de control.
Acum însă...am de gând să urmez sfatul ironic al tatălui meu: "Șezi blândă și be' pălincă"

Chiar cred că suntem predispuși să repetăm aceleași greșeli over and over again până le conștientizăm. Pentru că suntem sclavii tabieturilor. Pentru că, în esență, ne dorim aceleași lucruri, doar că de la oameni diferiți. Iar eu vreau să fac tot, complet diferit.

Tot!

Ce nu știam despre mine

Că sunt adrenalin junkie :) Adică dependentă de adrenalină. O fi bine, o fi rău, se pare că-mi place teama. Deci...partea aia cu "renunți la frică" trebuie ajustată...cumva...constructiv.

Și, ce nu mai știam despre mine? Că am o familie foarte-foarte-foarte faină. Și-am trăit destul de interesant până acum. Și că am o relație foarte-foarte-foarte mișto cu familionul meu. Și amintiri pe măsură.

Altceva, ce nu mai știam: că trebuie să trec mai ușor peste prejudecata aia cu prima impresie. Adică...să nu-mi fac nicio impresie. Să pun întrebări și să descopăr singură ce mă interesează.

Încă ceva: să fiu eu. Bun, habar n-am cine sunt eu în acest moment, daaaaar, ca să mă citez pe mine - după cum m-am prezentat unui om foarte fain întâlnit în weekendul ce tocmai a trecut: "Măi...nu știu ce să-ți spun despre mine...cred că îmi place să fac CE vreau, cum vreau și când vreau. Sună egoist?"

Ce-am re-concluzionat? Că lucrurile sunt simple întotdeauna. Cu da și cu nu. Fără poate, fără nu știu, fără cred, parcă și alte confuzii. Place, faci, nu place, nu faci/spui/poți. 

Ah...și mai e partea aia cu sinceritatea. Dar am zis-o de-atâtea ori că par obsedată. Dar tot e fain. Deci o mai zic: fii sinceră, fii sinceră, fii sinceră. 

Cum am ajuns la revelațiile astea fără să stau 7 ani în Tibet? Am petrecut un weekend extraordinar de frumos și de activ alături de niște oameni despre care nu știam absolut nimic. Ba mai mult, am avut și câteva prejudecăți în ceea ce-i privește pe unii dintre ei. Să mă ierte omul zen că l-am amenințat că-l bat. Asta dacă-mi citește acest articol. Promit să nu-l mai ameninț pe nedrept :)

Am o sută de idei acum în minte și nu prea știu cum să le ordonez sau să le exprim. Aș vrea și să vă povestesc despre prima mea experiență într-un Aventura Park și cam cât de mândră sunt că am reușit să parcurg cel mai greu traseu de acolo după o lungăăă pauză de sport și fără antrenament în prealabil. Sună ca și cum m-aș lăuda? Păi...cam asta fac. Daaar înainte să-mi dați peste nas vă rog să parcurgeți Traseul Negru de la Aventura Park Brașov. Complet. Și apoi vorbim. 

Aș vrea și să vă descriu senzațiile noi pe care le am (și nu știam că sunt așa) atunci când accept provocări necunoscute pentru a-mi testa limitele fizice. Poate, pe larg, într-un alt articol. Dar...dacă aveți supărări sau melancolii...din nou, vă rog să încercați să vă epuizați fizic, constructiv. Vă garantez eu că vă faceți bine la cap :)

Și...ca să facem un final de articol frumușel, explicăm puțin latura nouă a sincerității: adică să fiu eu. Fără să pozez, fără să vreau să seduc, fără să vreau să cuceresc, fără să bravez. Fără să demonstrez ceva altcuiva decât mie. Cristina vrei? Da sau nu? Cristina poți? (aici avem voie să zicem nu știu) Hai să aflăm.
A fost primul weekend (după vacanța din Thassos) în care n-am simțit nicio secundă nevoia să impresionez pe nimeni. Nu mi-a păsat cum îmi stă părul, dacă-mi vin bine hainele, dacă mă consideră cineva nebună sau dacă vine prințul pe cal alb.
EVIDENT că am avut în minte - în permanență - dorința de a fi cat mai pozitivă și de învăța ce înseamnă calmul împăcării cu sinele.

Asta nu înseamnă că sunt acum alt om. Sau că am vreo concluzie copleșitoare. Asta înseamnă doar că (așa cum am spus mai sus) am petrecut un weekend extraordinar de frumos și de activ, care mi-a făcut bine.

Extrem de bine!

Ceea ce vă dorim și dumneavoastră. Din belșug și cu sinceritate :)

Te rog să nu...

îmi fuți zen-ul!

Da, știu că e prima oară când vorbesc așa pe blogu-mi, dar, dacă vreau să fie un blog adevărat și real, trebuie să mă reflecte pe mine. Iar eu nu-s o prințesă virginală și neajutorată. Nu știu să dau din gene și nici n-am ochi de căprioară. Am limba ascuțită și afurisită. Și buze de femeie rea. Deși nu-s.
Îs genul ăla care-ți acorda o mie de șanse pentru că te crede de fiecare dată. Totuși, am să știu când e ultima.
Îs genul ăla care poate fi vrăjită cu poezii siropoase. Totuși, natura m-a blestemat cu o intuiție a naibii de încăpățânată. Așa că...lucrează la poezia ta pentru că nu accept orice rahat. Dacă tot mă minți, măcar hai s-o faci frumos.
N-am nevoie de tine, sper că știi. Și nu, nu vreau să-ți calc orgoliul în picioare sau să-ți mutilez bărbăția, dar e corect să fim sinceri unul cu celălalt. Înafară de vrăjitoriile tehnologice cu Lenuț și iPhonică cel Viteaz (laptopul si telefonul) cred că pot, fac sau învăt și voi face de toate.
Așadar, pornești (îmi pare rău) din start cu un dezavantaj.

Dacă n-aș vorbi despre mine și aș vorbi despre o cunoștință...ți-aș spune să-ți iei picioarele în spinare și să fugi. E o combinație pe care fie o stăpânești (da' bine!), fie te ucide (pe bune!). Femeia e clar ostentativă, o mai și duce capul, are și suficient de multă experiență încât nu te poți juca cu ea, a trăit destul de mult încât n-o mai schimbi acu la anii ăștia. În plus...hai să fim sinceri: o să-ți facă loc în viața ei fix când vrea ea. N-o să alerge după tine și nici n-o să ți se topească în brațe. Așa că mai bine încerci să modelezi una mică, poate chiar mai frumușică, fără stres, fără filozofie, fără bătaie de cap.

Dar, pentru că vorbesc despre mine, trebuie să vorbesc frumos si subiectiv :) (nu-mi vine să cred că mă gândesc de 5 minute și n-am nicio idee care să argumenteze DE CE aș fi eu o femeie mișto)

Ah, da! Ăsta nu e un articol matrimonial. Pentru că nu încerc să te conving de nimic, nici că-s bună, nici că-s rea, nici că merit, nici că nu merit atenția ta.
Încerc să mă conving pe mine că pot să mă detașez și să privesc obiectiv situația. Încerc să-mi explic niște "de-ce-uri" care chiar nu țin de tine. Încerc să gândesc matematic când eu urăsc matematica.

Iar tu - da, tu - deși ai fost avertizat, te încăpățânezi să mă contrazici exact în momentul în care (oricât de mult iubesc contradicțiile) am decis că nu mai vreau să fiu contrazisă.

Și uite așa mă silești să nu mai fiu obiectivă. Și să văd distorsionat situația.
Deci nu!

Te rog să nu-mi fuți zen-ul!

Încet, încet...

În 2007 - 2008 am citit prima oară despre yoga și meditație și am fost extrem de atrasă de idee. N-o să vă descriu sau susțin nimic din ceea ce cred eu despre yoga sau meditație pentru că nu-mi doresc să conving pe nimeni. Ceea ce eu am încercat - foarte puțin de altfel - m-a ajutat într-o perioadă dificilă să revin cu mintea pe linia de plutire.
Noi oamenii avem tendința să căutam explicații iraționale și sprijin divin doar atunci când toate celelalte soluții eșuează. Avem senzația ca putem să-i spunem minții "meditează" și  sufletului "eliberează-te" și totul să fie luminos, să începem să vomităm curcubee și o să ne crească o aură deasupra capului.
Adevărul este că habar n-am cum se practică yoga corect. Din tot ceea ce am citit, cel mai util sfat mi-a fost acela al guru-ului indonezian care spunea că, dacă reușești să stai în liniște, tu cu tine și să-ți zâmbești sincer măcar 30 de minute pe zi, ești pe drumul cel bun. Și, credeți-mă, dacă ești vulcanul extremist, cum sunt eu, 30 de minute de STAT singură și în liniște...e o provocare. Să nu mai vorbim despre zâmbit. "Cum adică să zâmbesc? păi ce? am rictus sau ce?" Și după vreo 5 minute în care aștepți...să se întâmple ceva...să ai vreo revelație...să ...simți ceva, orice... îți dai seama că NU, nu se întâmplă nimic. Dar că e o gălăgie în capul tău...de n-ai aer. "Acum stai și meditezi, apoi duci gunoiul, vezi că ai uitat să-i iei lui Nemo mâncare, aaaa...ce melodie mișto era aia de pe facebook, vezi să nu uiți să-i duci lui friend aia de făcut țigări, dacă îmi sună telefonul, cu ce mă îmbrac mâine, eh, lasă că o să fii bine" și toooot așa până când începe să te doară curul cel operat. Și apoi începi să te foiești...și să te miști...
"TACI CRISTINA!T A C I ! Crezi că este posibil să nu te gândești la ABSOLUT NIMIC câteva minute?"
"?!?!"
....

Nu există mantre de rostit sau sfaturi de urmat cu sfințenie, nu există reguli de acceptat și nici pași de călcat. E un simplu exercițiu de a-ți educa mintea și corpul să nu facă nimic câteva momente. Este mai greu decât pare pentru că suntem într-o continuă forfotă, fie că o conștientizăm, fie nu.
Astăzi dimineață m-am trezit din nou în metrou cu respirația sacadată și cu amețeli. Nu suport locurile aglomerate, nu-mi place să merg cu mijlocul de transport în comun, mă simt extrem de închisă și uneori când durează prea mult...ajung la anxietate. Am așteptat numărând secundele să ajung la stația universitate și m-am trezit alergând pe scări, cotind în dreapta și în stânga să îmi fac loc, să ies și să respir aer. Când am văzut prima geană de lumină mă simțeam de parcă plutesc, nu mă mai săturam să inhalez și aveam o mie de șcenarii în cap despre cum o sa le spun prietenilor că eu nu mai merg cu metroul niciodată, despre cum o să mă trezesc mai devreme ca să merg pe jos, and so on, and so on.
"Cristina ce faci acum?"
"Mă bucur că respir aer și văd soare"
"Nu Cristina, nici măcar nu te bucuri...Te gândești la o mie de alte chestii. Oprește-te și bucură-te"
Abia atunci am reușit să simt momentul. Când nimic altceva nu a fost în capul meu.

Nu știu dacă e o altă etapă, nu știu ce voi face mâine, dacă voi fi tristă sau fericită, nu am niciun plan, în continuare am o mie de întrebări, în continuare sunt eu, nu înțeleg altă mie de chestii, n-am nicio soluție care să-mi relateze secretul fericirii și, din contră, încă nu mă pot declara o femeie fericită și încă îmi lipsesc multe până să ajung acolo.
Dar sunt mult-mult-mult-mult mai calmă și mai relaxată. Am un sentiment inexplicabil de bine. În acest moment sunt mulțumită de familia mea, cu singurătatea mea, de jobul, cu prietenii, cu timpul liber și cu lipsa totală de euforie. Poate-i de vină magneziul pe care îl iau în fiecare dimineață sau poate pur și simplu reușesc să mă simt din ce în ce mai confortabil cu mine.

N-am reușit încă să meditez. De asta nu vreau să dau o tentă spirituală acestui articol. Și nici nu e genul meu să mă retrag într-o lume mistică. Dar cred că fiecare om își are propria rețetă de fericire. Și n-o găsim decât dacă facem liniște în gălăgia ce-o purtăm pe umeri :)

Jumătăți de măsură

Cam întotdeauna am obținut exact ce mi-am dorit. Condiția primordială a fost să știu ce să-mi doresc. De cum am hotărât "eu vreau-ul"...devin mai rău decât un câine de vânătoare. Și nu renunț până nu epuizez toate modalitățile, explorez toate soluțiile, aliniez toate alternativele. Merg până la capătul pământului atunci când Cristina vrea ceva. Și n-am scrupule dacă cineva stă în calea mea.

Singurul om mai ambițios decât mine sunt eu. Și cel mai mult îmi plac competițiile cu mine. Așa că...dacă îmi setez vreo țintă...bătălia se duce în mintea mea și TREBUIE să o câștig.

Nu sunt mândră de aceste fixisme. 

Ca să înțelegeți mai bine cam cât de încăpățânată sunt când îmi propun ceva, cel mai la îndemână exemplu este primul meu post-negru-detoxifiant, din 2007. Am vrut rezultate, n-am vrut diete și am vrut să mă oblig să mă supun. Așa ca 10 zile am trăit doar cu apă și sport. Pentru că mintea mea ar fi trișat dacă aș fi ținut diete sau dacă m-aș fi dus la sală. Mi-am făcut exercițiile acasă, în fiecare zi, ca un soldățel și nu am mâncat absolut nimic, până am slăbit 15 kilograme. Deși fumam și eram pseudo-dependentă de cafea, în acele 10 zile nu am fumat și nici cafea n-am băut. Și mi-am atins scopul. Și nici probleme de sănătate nu am avut. 

Ar mai fi câteva exemple extreme despre ambiția mea prostească, dar deviem de la subiect. Voiam doar să subliniez că îmi place să-mi setez ținte și să fiu în competiție cu mine atunci când decid că vreau ceva. Tot sau nimic. Pentru că, din păcate, extremismul îmi poate funcționa și în dezavantaj. Dacă nu obțin tot, categoric nu mai obțin nimic.
Din acest motiv, sunt printre puținii oameni pe care îi cunosc care pot mânca același fel de mâncare, în fiecare zi, fără nicio problemă. La fel, n-am putut niciodată să iubesc doi bărbați în același timp. Dacă sunt îndrăgostită, el devine felul acela de mâncare pe care eu îl pot savura fără să poftesc la nimic altceva.
Știu din prima secundă dacă pot să te iubesc sau să te urăsc. Dacă este da, rămâne da, dacă este nu, rămâne nu, poți să stai în cap și n-am să-mi schimb părerea.
Am abilitatea să "miros" anumite situații și să știu pur și simplu ce se va întâmpla. Știu, se numește intuiție, dar eu mă refeream mai mult la soluțiile corecte. Știu cam care e soluția și, cumva, pot să o gândesc la rece, obiectiv, cu precizie de chirurg. De aici și discuțiile acelea cu mine, ce par schizofrenice. Îmi "prezint" întotdeauna situația, mi-o pun pe tapet și mă las sa decid. Am obiceiul prost de-a taragăna sau de-a mă juca. Dar...în momentul în care eu vreau-ul a fost rostit, gata, there's no way back.
Partea proastă e că eu, ca o visătoare melancolică ce sunt, alerg mereu după echilibru și soluții de mijloc. Și aici călcăm în plin război. Extremismul și echilibrul nu se prea suportă. Pot accepta că n-o să fiu niciodată echilibrată sau pot să-mi reneg extremismul.

De curând...m-am luptat oarecum cu o perioadă confuză. Și cum nu sunt genul de om care să se suporte (prea mult) în letargie... m-au auto-provocat. Nu sunt omul care să-și accepte (sau să-și acorde) prea mult timp de gândire și răsfăț. Dacă, de exemplu, trec printr-o etapă tristă, întotdeauna mi-am spus "OK Cristina, te înțeleg, ai voie să fii tristă o zi, să nu faci nimic, mănânci ce vrei, te îmbeți, îți pierzi capul, dar, O ZI". Și de obicei îmi respect dead-line-urile cu sfințenie.
Milităria asta m-a ajutat mereu să (cum zice americanul) get my shit right.
Din acest motiv nu tolerez jumătățile de măsură. Poate tot din acest motiv n-o să fiu niciodată un bun jucător de pocker. Nu-mi place să merg la cacialma. Pierd sau câștig, o fac pe mâna mea. N-am încredere că dacă am 2 cărți bune "există șansa" să-mi "cadă din cer" alte cărți bune. Dacă n-am cărțile bune prefer să "stau o tură".
Alb, negru, niciodată gri. Nu pot să mă implic în ceva "puțin", la fel cum aș prefera să înnebunesc decât să accept o "cale de mijloc".
Și...uneori e a naibii de greu. Mintea mea caută soluții alternative, mă chinui și trag de mine în toate direcțiile luând în calcul zeci de posibilități care să nu fie albe sau negre. Și nu renunț...până nu epuizez toate ideile din galaxie.
Dar...cumva, nici nu pot fi altcineva decât ceea ce sunt. 
Iar atunci, știu că singurul mod de a-mi regăsi entuziasmul e să "dau milităria jos din pod". Și să-mi setez o nouă țintă.
Să spună Cristina un nou "eu vreau". 

E septembrie

"Trezește-te Cristina!"
"Nu vreau!"
"Trebuie!"
"Nu mă trezesc!"
"Fă bine și te ridică din pat Cristina. E septembrie!"
"Alt motiv mai bun n-ai?Nu vreau!"
"Te ridici acum!"
Și m-am ridicat de pe pernă. Și m-am uitat cu ciudă la mine în oglindă. Și aceeași voce care mă trezea militărește mai devreme încerca acum să-mi spună că arăt ca naiba.
"Ia mai taci și lasă-mă în pace!"
Și a tăcut.
Mi-am urmat ritualul matinal: m-am dus cu ochii mijiți de somn și părul vâlvoi în cap până la magazinul din fața blocului, să-mi iau lapte. Băiatul care vinde deja nu mai e uimit de fața mea de la ora 8. Îmi dă rest, nici nu ne salutăm, știe că-l respect, e furnizorul meu de lapte, iar laptele e drogul pentru care ucid.
Fac cafea, pun laptele la încălzit, iau halba, jumate lapte, jumate cafea, scorțișoară...bun.
Mă așez la geam, Nemo vrea iubire.
"N-avem azi"
Deschid cartea. "Azi ce învățăm?" Azi învățăm că noi, oamenii, suntem rezultatul tuturor interacțiunilor noastre de până acum. Că, azi putem fi glorificați iar mâine putem fi uitați. Totul depinde de cei din jurul tău.
"Pe bune? Totul?!"
Nu mai am chef să citesc.Îmi beau hapsână ultimele înghițituri de cafea și încep să mă gândesc cum să fac o magie și să mă transform din monstrulețul cu păr vâlvoi și ochi umflați într-o femeie cât de cât acceptabilă.
"Habar n-ai ce-ți aduce ziua. Pune mâna și fă-te frumoasă"
"Taci odată!Fac ce vreau!"
"Pe bune Cristina?Goth?!"
"Aham!"
De câteva zile am o senzație de deja-vu extrem de puternică. Și nu-mi place. Așa că, de curiozitate, am recitit scrierile mele de anul trecut, din aceeași perioadă. Pfffff... deja-vu, deja-vu, deja-vu! Cu detalii demne de luat în seamă.
Optimista din mine își face planuri.
Pesimista vrea să își bage capul în nisip și să stea acolo.
Iar eu vreau să mă uit la cer și să mă dau cu bicicleta. Nu în același timp, desigur. Vreau la sală. Vreau să vorbesc chestii interesante, vreau să dispară senzația asta de deja-vu, vreau să nu mai interpretez totul din punctul meu de vedere pentru că nu sunt obiectivă. Vreau să accept explicația cea mai simplă, deși nu-mi place, trebuie să o accept.
Vreau să mă ignor o vreme. Vreau să nu fiu nevoită să vorbesc cu nimeni, dar nici nu vreau să tac.
Și, cu toate aceste contradicții în minte, plus vocile mele nebune din cap, ajung la o concluzie. E un challange.
N-o împărtășesc cu voi, dar eu voi ști despre ce este vorba.
"Ce spui Cristina?"
"E septembrie"

Bilețel către Cristina din viitor

Dragă Cristina,

Respiră, calmează-te și fii fericită ca ai trecut razant pe lângă încă o chestie nasoală care ți se putea întâmpla. Singurul lucru care te-a salvat a fost că ți-ai amintit la timp cât de important este să fii sinceră 100% și să te exprimi EXACT AȘA CUM SIMȚI!
Trebuie să ții minte asta! Exprimă-te cum simți și NICIODATĂ nu mai face nimic de complezență, indiferent cât de bine ar da în ochii celorlalți. Înainte să faci orice - orice, te rog să te gândești măcar un minut. Nu la consecințe, nu la impresia pe care o faci, ci la CE naiba SIMȚI! Dacă îți poți spune 100% sincer că aia vrei să faci, fă-o. Dacă există cel mai mic dubiu în mintea și/sau în sufletul tău (da, da, ăla inexistent), atunci nu o face pentru că nu îți va aduce nimic bun.
Din toate experiențele tale de până acum, în cazul în care nu ești sigură ce ai învățat și ce nu, gândește-te și respectă o singură regulă. O știi prea bine. Ține-te departe, indiferent ce. Sună aiurea, dar știi că am dreptate.
Tu, care ceri dovezi și certitudini și chestii palpabile, ai avut și dovezi și certitudini și cel mai palpabil exemplu de până acum. Ia partea bună a situației și bucură-te de asta. Uneori toate drumurile duc într-un anumit loc. Tu ai fost deja în locul acela și ți-a ajuns.
Ca să înțelegi cât de mult ai crescut și cât de mult te-ai schimbat ai reușit să fii cu totul și cu totul o altă Cristina decât ai fost în trecut. Ai reușit asta doar pentru că nu ai cedat impulsului de moment, acela de a te lasa condusă. Acum știi. Tu nu ești făcută să fii condusă. Ai o certitudine în plus în dulapul tău cu certitudini. Există demență plăcută și există demență nocivă. Dacă ești sinceră cu tine vei ajunge să te bucuri de cea plăcută.
Ești singurul om care te poate proteja. Și cu cât ești mai deschisă cu tine și cu ceea ce îți dorești, cu atât vei ști mai bine ce să faci. Important este să te întrebi înainte și să-ți răspunzi ție, nu celorlalți.
Vreau să citești această postare de câte ori ești confuză și să-ți aduci aminte de ziua asta de câte ori ai nevoie să faci ceea ce este corect. Sună ca un americănism, însa ai scris aici pentru că asta ai vrut tu să faci. Nimic altceva nu mai contează.
Ești bine și ești pe cale să te faci complet bine.
Te plac. Încă nu te iubesc, dar o voi face și pe asta :)

Fii sincerăăă!!!
Fii sincerăăă!!!
Fii sincerăăă!!!

N-ai cum să-mi înțelegi poezia

N-ai cum să înțelegi de ce scriu...și poate nici măcar ce scriu. Dar e bine că-mi citești metaforele. N-ai cum să înțelegi că eu respir cuvinte și că sunt compusă din ele, oricât de mici sau mari ar fi.

N-ai cum să înțelegi de ce uneori dimineața sau seara îmi dau jos toate hainele, dau muzica la maximum și dansez până obosesc, râzând sau plângând. Și că nu-mi împart acest ritual.

N-ai cum să înțelegi când ies din mine și privesc în gol fără să am niciun gând, fără să clipesc, fără să te vad, fără să mă intereseze dacă ma vezi. Pentru că atunci sunt departe, în altă lume

N-ai cum să înțelegi de ce-mi plac fluturii...cum îi caut în tot și în toate, cum le ador aripile și visez să mă îmbrac cu ei, să mă colorez cu ei, să-i înghit și să-i simt în mine invadându-mă. Sau cât de mult vreau să-i simt...

N-ai cum să înțelegi de ce iubesc greierii și atunci când îi aud parcă toate celelalte zgomote dispar iar ei îmi vibrează în creier cu sunetul lor de împerechere. Pentru că de asta cântă. Își cheamă partenerii...

N-ai cum să înțelegi de ce ador caii. Le ador mirosul, le ador ochii, le ador pielea, le ador frumusețea, le ador sălbăticia și puterea, le divinizez eleganța, aș vrea să fiu cal și să alerg până mor.

N-ai cum să înțelegi de ce îmi place cerul aproape...și cât aș sta să-l privesc într-o noapte de vară, în tăcere, cu o respirație călduță în ceafă. Fără să fac amor. Pentru că vreau să privesc cerul.

N-ai cum să înțelegi că pentru mine tot înseamnă vreo 3 galaxii și nimic înseamnă un singur univers. Și dacă ai tot, n-ai avea timp în viața asta să te bucuri de el. Dar ar merita.

N-ai cum să înțelegi aproape nimic din ce spun sau din ce fac și asta mă bucură. Pentru că n-am timp să-ți explic. E poezia mea.