A fi sau a nu fi...uman?

Unul dintre miracolele existențiale ale creaturilor inteligente (cel puțin din perspectiva mea) este faptul că suntem compuși din emoții.

Din ce în ce mai puțin răspundem instinctual și din ce în ce mai mult facem pentru că simțim.

Și, afecțiunea este emoția pe care o avem, o dorim, o vânăm și o dăruim. Într-un fel sau altul, subiectiv bineînțeles, toți avem o dependență de afecțiune.

Nemo a intrat în viața mea când încercam să umplu un gol enorm lăsat de moartea bunicii mele. Era imposibil ca altcineva/altceva să mă vindece, însă...mi-a ocupat tot timpul. Apoi...toate s-au legat. 

Având ocupație și o creatură care (simțeam eu) avea nevoie de mine...m-am simțit utilă.

Nu l-am considerat niciodată un “animal de companie”. Colegii de muncă râdeau când le-am spus, după weekendul în care l-am adoptat, că ”am născut, are câteva sute de grame și e băiat”.

Am fost o ”mamă” puțin cam cloșcă :) Recunosc. Când avea vreo…2 luni…habar n-am cum a reușit să escaladeze o găleată cu apă și detergent și să plonjeze în ea. Mi-a fugit pământul de sub picioare când l-am văzut ud complet și plin de clăbuci… Pe la 4-5 luni a reușit să-și prindă căpșorul într-o țeavă de la calorifer…și…în fracțiunea de secundă cât mi-a luat să-l smulg de acolo…când îl vedeam cum se zbate…cred că mi-au murit câțiva zeci de neuroni. Nu știam dacă să-l pup că e viu sau să-l trag de urechi pentru sperietura pe care mi-o cauzase.

La 6 luni și-a pierdut dințișorii de lapte…I-au rămas atârnați în pijamaua mea. Pentru că avea o placere teribilă să muște tot. Îi am și acum (dințișorii). După ce am alertat tot blocul că motanului meu îi sângerează gingiile, a reușit să mă liniștească doctorul lui veterinar.

Între 1 și 2 anișori…am trecut prin perioada adolescentină…în care nu mă suporta iar eu nu știam CE să fac să mă bage în seamă. N-avea chef să fie luat în brațe, pupat, alintat de către mine.

După 2 ani a decis el că mă re-iubește. Cred că a avut și o perioadă de gelozie maxima după ce l-am salvat și adoptat temporar pe Seven, un motan tembel și pus pe făcut prostioare. Când Seven și-a găsit familie…Nemo era din nou centrul universului meu și…nu mai concura pentru atenție.

Am mai avut o încercare, când avea vreo 4 ani și a avut niște probleme cu rinichii. L-au ținut 4 zile în spitalul de animale dar s-a făcut bine. N-o să uit niciodată cum m-a privit când l-am adus acasă. Speriat, anesteziat, cumva supărat că l-am ”abandonat” în spital.

În rest…toți cei 10 ani petrecuți împreună au fost plini de…viață. De senzația aia că sunt iubită necondiționat, că o viață depinde de mine, că sunt cel mai important om pentru cineva.

N-am luat-o razna încă, relaxați-vă. Știu că eram sursa de hrană și de făcut curat în capacitatea lui de a percepe lucrurile. Dar, 10 ani au contribuit la formarea unui caracter comun om-animal. Tabieturi, conversații și afecțiune.  Cei ce au un animal de companie cunosc senzația. Întrebările alea care ne bântuie mintea uneori când am jura oricui că animalul nostru e cel mai deștept, cel mai frumos, că ne înțelege și ne răspunde.

De fapt…totul se reduce la nevoia noastră de a primi și dărui afecțiune. De a ne simți vii, responsabili, utili și …iubiți. Fără să dăm nimic în schimb. Iubind o astfel de creatură…umplem un gol. Până când golul nu numai că nu mai e gol…ci este efectiv o nouă…super-putere a noastră. 

Atunci când privești animalul ca pe un membru al familiei și îi oferi discernămând, n-o iei razna de fapt. Ci pur și simplu îți exersezi la maxim latura umană. Aceea de a nu te considera ființă superioară.

În fine…trebuia să încerc să ies puțin din amorțeala asta provocată de…faptul că Nemo nu mai este în viața mea. E în amintirile mele. Și, în mintea mea se duce o bătălie crută între a mă întreba dacă o iau razna simțindu-mă atât de GOALĂ fără el sau…pur și simplu e procesul firesc prin care timpul vindecă totul.

N-am nevoie să fiu vindecată. O parte din mine nu vrea să renunțe la bucata aia de afecțiune cu care acum nu știu ce să fac. Cealată parte…încă își caută direcție.

Mă perpelesc

Arde pielea pe mine. Și la propriu…și la figurat.

Am fix aceeași privire și stare ca acum…12 ani. Țin minte senzația chit că am uitat o mie de alte chestii. Viața noastră e compusă din amintiri din astea ale momentelor importante și contemplari ale viitorului.

Cât din tine trăiește în prezent? (asta ca o paranteză, pentru ca azi o să-ți vorbesc despre altceva. Azi o să-ți mai spun o data povestea mea, fără metafore sau interpretări. De fapt cu metafore și cu interpretări…că așa sunt eu)

Acum 12 ani, tot cam pe vremea asta…mă sufocam efectiv. Era și cald, atât cât poate să fie în nordul țării. Dar voiam să FAC CEVA! Să fac o schimbare, să evadez, să mă eliberez, să mă revolt, să…orice poate ticlui creierașul unei puștoaice de opșpe ani ținută în lesă militărească de tac-so.

Și-am ajuns aici, în colțul opus de țară. Fără planuri, oameni, bani sau experiență. Aproape ca și acum. (dar să nu deschid fereastra aia pentru că mă arunc prin ea instantaneu).

Eșecul nu era o opțiune. Întorsul nici atât. Dacă nu mă crezi...trebuie să-ți fie frică de tata ca să mă înțelegi.

Cred că de atunci mi se trage treaba asta. Că nu renunț. La nimic. Până nu mă perpelesc și dau tot-tot-tot, despic, explic, etc, nu cedez. Nu e un compliment. E grav să fii mereu propriul tău judecător și să vrei perfecțiune. Care nu există apropo. E doar perfecțiunea ta. Asta iar e altă discuție.

Uite așa au trecut 12 ani. Cu bune, rele, multe, destule. Lecții, răni, amintiri, trăiri intense, explozii vulcanice, euforii, morți, renașteri, iubiri, sechele, frustrări...ai înțeles ideea... 12 ani cu de toate, ca la shaorma. Ca și ai tăi, n-am nicio secundă impresia că ai mei ar fi deosebiți, speciali, unici. Sunt ai mei și atât.

Iar azi sunt eu și atât.

Singura diferență dintre mine și puștoaica de atunci e... patosul. Eram mai curajoasă și aș fi mușcat din carne vie pentru cauzele mele. Astăzi m-am cizelat. Nu mușc, ci tai cu bisturiul. Înțelepciunea vine cu vârsta. Pierdem unele, câștigăm altele.

Mi-am pierdut încrederea infinită, am câștigat rațiunea. Nu mă interesează faima, nu pun preț pe complimente, nu mă impresionează teribilismul și aproape că văd prin oameni. Mă feresc să fac asta totuși. Îmi place să mă auto-sabotez și să las oamenii să-mi fie surprize plăcute sau neplăcute. Și...printre cele mai arzătoare dorințe legate de ei ar fi să...mă...contrazică. Nu-mi place când am dreptate.

Așa, ne întoarcem în prezent. Arde pielea pe mine...

Eu sunt acolo...

Locul meu "de evadare" era în Deltă. Deși am fost o singură dată acolo, am simțit atât de intens locul acela...încât - de câte ori voiam să-mi ies din mine și să mă teleportez altundeva, acolo era. Pe plaja din Sfântu Gheorghe, dimineața la 6. Sub cerul roz-violet, cu țipăt de pescăruși, unde Dunărea se înfige în mare și-i îmblânzește gustul sărat. Unde nisipul te frige la tălpi seara și îți dă fiori reci dimineața. Unde miroase a liniște și ai impresia că lumea, așa cum o știi, s-a sfârșit sau nu contează. Habar n-am dacă în continuare locul și-a păstrat doza de sălbăticie și cerul aproape, fascinant de plin de stele, sau iarba udă sau concertele de greieri. Când închideam ochii eram acolo.

Acum sunt în alt loc. Și m-am îndrăgostit atât de tare încât mă doare. Uneori închid ochii și-i deschid imediat doar ca să nu-mi dau voie să visez. Pentru că ar fi prea tentant să rămân cu ochii închiși și încorsetată-n fantezia mea. E umed. E umed chiar și când e soare, chiar și când lumina îți inundă retina, aerul te hrănește.

E cerul. E un cer...căruia trebuie să-i scrii poezii. Nu-mi vine să cred că între aici și acolo nu există nicio graniță de ceruri. Și chiar dacă n-ai privit niciodată cerul, nici ziua, nici noaptea, nu te-ai lăsat sedus de norișori pufoși, albi, plutind în albastrul inconfundabil, chiar dacă nu te mișcă răsăritul din mare sau apusul din munți, lasă-mă să-ți spun că ai să adori cerul de acolo. Pentru că e altul. Unul cum n-ai mai văzut și unul cum n-ai să mai vezi. E un cer ce-ți vorbește, un cer în care ai vrea să ajungi de parcă te-așteaptă zeii despre care ai citit în cărți. Fie că-i gri, fie albastru, fie că-i negru sau toate trei la un loc, de câte ori îți ridici privirea înspre el parcă-ți spune să rămâi așa. Privind tâmp înspre în sus, povești desenate de nori. Nori care vin, aleargă, nori care mor în raze albe de lumină sau nori care plăng isteric cu picături mici și dese.

E liniștea. Am fost îndrăgostită de o mie de locuri liniștite care-ți vorbesc pe muțește, dar aici e altceva. E liniștea care te umple. E gălăgia liniștită. E agitația calmă. E nebunia plăcută. E zgomotul viu. Totul trăiește în jur, totul are un puls, nu e niciun mormânt tăcut, însă, cumva, ciudat, poți să te auzi pe tine. Poți să distingi toate zgomotele din jur într-un mod deloc agitat. Poți să auzi totul fără să fie nevoie să asculți nimic.

E verde. Atât de verde încât chiar nu pot să-l descriu în cuvinte. E verde viu, e verde crud, e verde gălbui, e verde roșiatic, e verde vesel. E un verde de-ți vine să-l paști. Și e peste tot. Și peste tot e la fel! La fel de verde, la fel de viu, la fel de îmbietor. E halucinogen. Pășuni întinse cât îți cuprinde privirea de un verde umed care-ți tentează amprentele. Trebuie să-l atingi, să-l dezmierzi, să-l iubești, să-l protejezi...trebuie să devii și tu verde doar ca să te simți atât de admirat.

Și chiar nu sunt turistul ăla impresionat de o țară nouă pe care acum vrea să și-o însușească. Pentru că am mai văzut locuri frumoase, țări frumoase cărora am vrut oarecum să le aparțin. Dar n-am reușit. Am fost mereu turist. Și, indiferent cât de mult mi-au plăcut locurile vizitate, nu m-am simțit acasă. Ci trebuia să mă întorc acasă. Aici voiam să mă pierd. Să mă uite timpul sub un copac, să rămân pe fiecare bancă, să mă zugrăvesc pe stâncile mării, să mă lipesc de zidurile caselor, să inhalez cerul și să le zâmbesc tututor oamenilor pentru tot restul zilelor mele. Ba mai mult, vreau să descopăr fiecare bucățică din țara aia. Îmi doresc atât de mult să mă întorc și să văd tot ce poate fi văzut... Închid ochii. Văd cer, văd oameni, văd liniște, văd frumos. Sunt acolo.

Trebuie să mă întorc în Irlanda :)

Thassos, revelatii, raspunsuri si vacanta

(ganduri scrise in autocar)
E aproape 8 ceasul. Si nu credeam ca sunt capabila sa ma bucur in halul asta ca mai am putin si ajung acasa. Acasa fiind acolo unde e si Nemo, ca, daca ar fi langa mine acum, acasa ar fi oriunde as vedea cu ochii.
Incerc sa caut in mine niste bucurie. Aceea pe care o simteam atat de natural chiar si ieri dimineata la 09:31 cand deschideam ochii. Cand ieseam in balcon si priveam casutele grecesti cum zambesc sub soare. Cand ma lasam topita de raze si-mi sorbeam incet cafeaua cu muuult lapte. Cand lenea ma imbratisa exact cum visez eu sa fiu imbratisata: cald, dragastos, deloc invaziv. Natural.
Nu pentru ca a fost concediu, nu pentru ca a fost Grecia, nu pentru ca am zacut intr-un dolce far niente permanent. Ci pentru ca n-a trecut o zi fara o revelatie sau fara un raspuns. Si pentru ca am primit, sau mi-am gasit singura multe raspunsuri. Pe intelesul meu.
Cu 3 zile inainte sa plec am avut (din nou) un accident. De data asta cusatura, 5 copcii si o buca de protejat vreo 14 zile. Eram isterica. Pe 2 noiembrie am cazut in cada si si mi-am traumatizat muschiul intercostal, pe 2 iunie am cazut pe scari si mi-am intins ligamentele de la cot, iar pe 2 august am cazut in baie si m-am taiat nasol intr-o bucata de gresie. De ceee?!?!?
Si, dupa 5 ani, am revenit in Thassos.

(ganduri scrise acasa cu mintea odihnita)

De cum am pus piciorul pe insula am inceput sa am remuscari. Pentru ca ultima (si prima) data cand fusesem acolo...a fost cea mai frumoasa vacanta a mea. 10 zile... Iar acum eram in autocar si nu intelegeam de ce n-aud muzica greceasca umplandu-mi urechile. Fiecare loc pe care-l recunosteam imi alimenta niste melancolii carora incercam sa nu le permit sa ma invadeze.
Acelasi Thassos minunat, aceeasi greci cu zambet larg si pofticios, aceeasi turisti relaxati, aceleasi ape clare...dar eu...eu altcineva.
Am plecat din Bucuresti cu niste decizii triste, cu o incarcatura emotionala foarte puternica, epuizata si fizic si psihic, agitata si satula pana peste cap de problemele oamenilor din jurul meu. Ale mele fiind...in stand-by.
Mi-am dorit foarte tare sa ma pot rupe de tot si toate, sa reusesc sa-mi adun putin gandurile si neaparat sa ma relaxez, sa ma odihnesc, sa DORM!
Punctul culminant a fost dupa vreo 3 zile deja petrecute in Thassos cand, intr-o dimineata in timp ce-mi aranjam prosopul pe sezlong...am dat cu ochii de...cineva... mort si ingropat pentru mine. Impactul a fost atat de puternic incat am avut senzatia ca ma scufund in nisip, ca ma sufoc, m-a apucat tremuratul si panica. TOTUSI...un minut mai tarziu am realizat ca facusem o confuzie. Cam greu sa confunzi in halul acesta...asemanarea era uimitoare. Am petrecut o zi intreaga certandu-ma in minte pentru confuzie si pentru reactie. Nu intelegeam de ce mama naibii m-a zguduit in halul acela. Cu toate astea...pana cand am plecat de-acolo eram complet calma, fara niciun fel de remuscari. Acela a fost punctul pus peste melancoliile mele vis a vis de concediul din 2009. A fost DOAR un concediu frumos. A FOST!
In ultimele mele doua zile de Thassos am cunoscut doi oameni frumosi. Doi greci dementi, doi hipioti cu suflet tanar.
Nu vreau sa impart cu voi revelatiile mele din ultimele doua zile. Vreau sa le las sa ma bantuie, sa retraiesc iar si iar si iar senzatiile acelea incredibil de fericite, sa imi simt mintea pentru prima oara, dupa foarte mult timp, goala de tot ce doare si plina de tot ce inseamna ZEN. Cautam zen-ul si l-am primit.
Poate ca am fost vulnerabila emotional si usor de citit, insa...dupa doua seri minunate, cu gatit, cu ras, cu cantat si dansat sub un maslin batran de vreo 2000 de ani...am simtit cum poezia imi subjuga matematica si logica. Filozofia a neutralizat fizica. Emotiile au castigat teren. Si sufletul, cel de care m-am dezis si mi-am scrijelit asta in carne ca s-o vad zilnic, a cerut din nou metafore si bucurie.
Mi s-a rupt bratara de la picior. Bratara primita cadou, adusa din Thassos. S-a rupt in ultima seara in timp ce escaladam stancile sa vad un altar construit de grecul de care m-am indragostit. Da...m-am indragostit :) Nu la modul acela din filmele americane, pentru ca nu era cazul. M-am indragostit de vocea lui, de limba pe care o vorbeste, de atitudinea lui, de calmul si bunatatea lui, de nebunia lui...Mi-am construit himera de care aveam nevoie acolo, cat sa-mi dea putere sa alung himerele de aici.
Cum spuneam, eu si superstitiile mele legate de bratari care se rup singure - doar ca niciodata n-am reusit sa ating performanta asta, mereu le-am dat singurica jos - bratara mea de Thassos a ramas legata intr-un pin de pe muntele lui Stamati :) Cu tot cu o dorinta. Asa zice superstitia, n-am ce sa fac :)
Iar acum sunt aici. Drumul de intoarcere a fost infernal de obositor, cu atat mai mult cu cat m-a deranjat operatia... Am ajuns in Bucuresti atat de obosita incat aveam senzatia ca am consumat pe drum tot zen-ul gasit acolo. Am intrat in panica, am vrut (ca de obicei) sa ma ascund, sa nu mai vorbesc cu nimeni, sa nu mai risipesc niciun dram din energia mea buna.
Pana am despachetat si-am gasit coronita din frunze de maslin. Sunt bine.

Eu, Cristina, stiu ce vreau.

Ai reușit!

Ai reușit! Înțelegi? Ți-a ieșit!
Sunt mândră de tine și te iubesc! Da, da, da, mă gândesc la tine și zâmbesc. Și-ți spun că indiferent CE se va întâmpla în viitor, eu voi fi lângă tine. Am încredere că nimic nu te poate dărâma.
Ai să te lovești de multe ziduri, așa îți place ție...s-o iei mereu pe drumul cel greu, să duci toate bătăliile, să nu crezi până nu trăiești pe pielea ta. Dar am încredere că nicio lovitură nu-ți va fi fatală :)
Știi ce spun despre tine oamenii care te cunosc cel mai bine? Că știi, ca nimeni alta, să te ridici atunci când ai căzut.
Știi ce spun eu despre tine? Că VREI. Și că POȚI.

Dacă privesc în urmă...văd un copil neastâmpărat care a ales de fiecare dată să fie pedepsit în loc să se supună. Zi după zi după zi a căutat să încalce reguli. A reușit să innebunească și să înspăimânte dar în același timp a reușit să fascineze și să cucerească. Cu toate că niciodată, dar niciodată, n-a încercat nici una și nici alta. Copilul a făcut exact ceea ce l-a tăiat capul. A visat, a căutat, a pictat, a scris, a fugit de-acasă, a plâns, a mințit, a improvizat, a învățat...și apoi a încetat să mai fie copil.
A vrut să fie om mare.
A încercat.
A vrut să cunoască oameni mulți.
A vrut să creadă în oameni.
A vrut să fie demon.
A vrut să facă rau.
A vrut sa își subjuge demonii.
A vrut să fie iertat.
A vrut nebunie.
A vrut iubire.
A vrut să moară.
A vrut să uite.
A vrut să trăiască.
A vrut să fie un om normal.

Nu-ți spun că viața ta e mai specială decât a altor oameni, nu pot să-ți prezic viitorul și nici nu încerc să te motivez. Sunt acolo și te observ din umbră. Poate, din când în când, voi încerca să te încurajez, să îți dăruiesc momentul ăla în care nu trebuie să gândești, ci doar să te bucuri.
Îmi aduc aminte de tine. Mică, slabă, seacă, acră, ghemuită într-o canapea străină, încercând să te convingi tu pe tine că îți este bine, că ai facut ceea ce trebuia să faci. Iar eu atunci aveam mari dubii. Îți spuneam că ai s-o iei razna, că ai greșit, că nu ești atât de puternică precum ți s-a spus. Am încercat să-ți arăt soarele ca să-ți smulg un zâmbet. Am încercat să-ți ucid demonii ca să te las să respiri. Am vrut chiar să-ți ucid sufletul, credeam atunci că te voi putea proteja pe viitor. Erau ultimele mele încercări de a te controla. Vechile metehne mor greu.
Și...când ne-am reîntâlnit...zilele trecute, erai atât de obosită, ușor supărată, demotivată și chiar nițel agresivă. Mă așteptam să-mi cazi în brațe, eram pregătită să te cocoloșesc cu atenție.
Dar tu...Tu știai EXACT ce-ți trebuie. O cină consistentă, o baie fierbinte și un somn bun. Atât.
Nu îți era frică, nu erai confuză, nu erai panicată.

Ești mai greu de dezamăgit, ești mai greu de cucerit. Ești atât de liberă încât intimidezi. E bine, nici n-are rost să pierzi timpul căutând să fii înțeleasă.
Ești TU. Aproape completă.

Și mă bucur. Asta am învățat de la tine. Să mă bucur de lucrurile simple și să nu las chestii nespuse.

Restul...pe măsură ce se întâmplă :)

Sunt alt om

Dintr-un conglomerat de intamplari si povesti cu diversi oameni am ajuns sa (re)dezbat si (re)gandesc o anumita perioada din viata mea. Bucati, franturi, majoritatea pozitive.
Mi-am dat seama ca, deloc afectata de scheletii din dulap, incep sa fiu degajata in a "nara" si a trage concluzii "post-mortem". Desi mi-am propus ca anumite subiecte sa fie inchise pe veci, prin simplul fapt ca le pot dezbate cu nosalanta denota ca...sunt pe drumul cel bun. Asta stiam oricum.
Nu stiam insa ca sunt capabila sa NU am resentimente si sa privesc doar partile pozitive ca fiind parti ce...ma compun pana la urma.
Ei bine si cum ma lasam eu coplesita de aura asta pozitiva si pacifista care incadreaza doar partea plina a paharului, subconstientul meu (neimblanzit) a tinut musai sa-mi dea o lectie. Din aia dura.
Am avut un vis...extrem de real care a durat o noapte intreaga. Desi m-am trezit de vreo trei ori, realizam ca "e doar un cosmar" si incercam sa ma linistesc...visul continua, din locul in care il lasasem, de fiecare data cand adormeam.
In visul meu m-am "teleportat" exact intr-o situatie "de criza" care se aplica noii mele persoane. Adica: eu cea de azi, un anumit personaj din trecut, un eveniment de socializare, o situatie de salvat-aparente si multe multe reprosuri adresate mie. O conversatie pe care n-o intiasem, n-o doream, dar, din pacate nu aveam cum s-o evit.
Cumva orgoliul imi dicta sa rezist, sa incerc sa fac fata situatiei in cel mai diplomat mod posibil. Ma simteam incredibil de incatusata de emotii negative, furie, panica, teama, stres. Nu doream sa ma cert dar eram pusa in situatia arhi-cunoscuta de a-mi spala "rufele murdare" in public si de-a gestiona tensiunea generata de puhoiul de reprosuri.
Eram neputincioasa pentru ca nu mai gaseam nicio punte de legatura intre omul care am fost eu atunci (si caruia i se aduceau reprosurile) si omul care sunt eu acum (de pe alta planeta). Era ca si cum ai trage la raspundere un epileptic pentru gesturile necugetate pe care le-a facut in timpul unei crize de epilepsie.
Cel mai ciudat sentiment (pe care l-am experimentat vreodata) era acela de stomac strans, panica si nervi care pur si simplu nu se potriveau, nu puteau fi alocate noului EU. Nu intelegeam cum e posibil ca sentimentele acelea, atat de cunoscute, sa ma atace intr-un mod atat de violent.
Mi se parea aberant si anormal ca eu sa interactionez cu cineva care e capabil sa-mi genereze o asemenea stare negativa. Voiam sa fug...dar nu puteam.
Cumva, mintea imi spunea "nu poate sa fie reala situatia asta, visezi tu Cristina, asa ceva nu se intampla, nu mai trebuie sa fii niciodata supusa la asa ceva".

M-am trezit. Tremuram, aveam stomacul strans si niste cearcane proeminente. M-am dus in oglinda si-am regasit-o pe Cristina cea obosita si incredibil de trista. Nu dramatizez si nu incerc sa dau amploare, insa mi se parea ... wow...ca am supravietuit unei singure nopti (chiar si vis fiind) cu astfel de trairi violente.

Mi-am dat seama ca doar eu pot sa ma conving (pe mine) ca (acum) panica, agitatia, frica, nervii, tensiunea, violenta verbala sunt niste sentimente de care m-am dezbracat. E adevarat, inca ma pot atinge, insa NU le mai pot gestiona, nu (mai) STIU sa le folosesc ca si metoda auto-aparare. NU mai fac parte din mine ca om, din viata mea, din trairile mele, din mediul meu, nu le regasesc nicaieri printre oamenii din viata mea.

Am calm, am cel mai frumos calm, am ras, din ala din suflet, am nebunie, din aia constructiva, am aventura, am cuvinte frumoase, am trairi noi, am emotii, am rabdare, intelegere, libertateeeeee.

Cu aceste lucruri in minte, am reusit incet-incet sa ma destind, sa ma relaxez si sa realizez ca eu (azi) nu mai am nimic in comun cu mine (de atunci). Nu credeam ca oamenii se pot schimba, credeam ca suntem compusi din toate experientele noastre trecute care ne intaresc, ne calesc, ne educa. Ei bine, eu (azi) NU sunt suma acelor intamplari si nu m-au educat sa fiu altfel decat atunci. Pur si simplu nu mai exista nicio parte conectata la omul care eram.
Nici nu voi sta sa analizez, sa pun intrebari sau sa caut explicatii psihologice. Ceea ce am simtit, dupa noaptea asta oribila a fost suficient cat sa nu mai vreau sa experimentez niciodata (nici macar intr-un vis) trairi de genul.

Ma simt atat de natural sa fiu cine sunt azi incat nu-mi mai pasa cine sau ce m-a construit. 

Azi, atunci si maine (lamuriri)

Episoadele povestii mele s-au consumat. Nu pot sa continui scrierile pentru ca ar insemna sa reconstruiesc din amintiri trecutul si nu asta este intentia mea. Le-am postat pentru ca le pastram de prea mult timp cu mine (la propriu si la figurat). M-am eliberat de ele, m-am dezbracat de ele, am facut pace in sfarsit cu gandurile si cu intrebarile legate de aceasta poveste. Mi s-a implinit dorinta: am avut closure. Mi-am dorit in fiecare zi sa reusesc sa inchid acest capitol. Nu din punct de vedere sentimental, ci pur si simplu sa nu mai existe intrebari care sa-mi bantuie mintea.

Atunci, acum cativa ani buni, am scris chiar si un epilog. Nu il pot posta decat pe bucati pentru ca in momentul in care il scriam eram inversunata si otravita de ganduri dureroase.

Atunci:
"Cercul s-a inchis. Mi-e usor teama de ciclicitatea vietii, de faptul ca daca persistam intr-o anumita greseala fara sa incercam macar sa o corectam ea devine un fel de simbol al nostru.
Nu pot sa trec peste acest an ca si cum n-ar fi fost, oricat as vrea. Nu pot sa pretind ca inca am 23 de ani, ca n-am experimentat agonia si extazul, ca n-am ajuns ca azi sa-mi pun intrebari de genul "ce-ar fi fost daca...?".
Azi toate zilele ce-au trecut sunt doar intamplari care ma contruiesc pe mine. Am scris cu ceva timp in urma "totul e permis in dragoste si razboi" dupa care am completat cu "ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" .Acolo am oferit franturi vagi de realitate care sa ma ajute sa-mi construiesc prezentul si sa supravietuiesc viitorului."

Acum, daca ar trebui sa vorbesc despre trecut n-as sti ce sa spun. As concluziona oarecum simplu: s-a incheiat. A fost incredibil de frumos, s-a sfarsit infiorator de dureros. Dar, nu sunt oare toate povestile la fel? Ba da.
Ce spuneam atunci despre final?

"Ai sa-mi apartii intotdeauna!"
Credeam ca minunile tin 3 zile, sau poate 3 luni?sau trei ani?
N-are rost sa gandesc matematic. Spun doar ca prea curand pasiunea a devenit una malefica.
Ne-am imbolnavit. Si la propriu si la figurat. Acel noi devenea in fiecare zi ceva mai putred. Si oricat am fi incercat noi sa-l resuscitam, socurile electrice ii daunau.
Fugeam cateva zile, apoi ma intorceam flamanda...plangand de ciuda ca am cedat. Ma intorceam fie sa-mi fac o doza soc cu "fericire" fie sa ma conving inca odata ca putrezim...putin cate putin."

Atunci credeam ca eu am fost victima. Ca mi-am daruit sufletul iar el a fost aruncat la cos. Credeam ca am trait in "luni de fiere" a lui Bruckner si ca TREBUIE sa ma razbun. Am reusit sa-mi "detoxific" mintea de sentimentele ce i le purtam convingandu-ma eu pe mine ca il urasc.

Astazi ma uit in oglinda si imi zambesc. "Cristina, ce copil tembel erai! Ai invatat sa iubesti!" Am CERUT NEBUNIE! M-am rugat si mi-am dorit cu toata puterea mintii mele de atunci sa TRAIESC nebunia. Iar el a (re)aparut in viata mea o jumatate de ora mai tarziu :) Teoretic mi s-a implinit dorinta. A fost prima mea "frunte data asfaltului"...ce rost are sa mai dezbat acest subiect?

Ajungem acum la partea cu "de ce ai dezgropat mortii Cristina?" De ce, dupa atata timp ai scris/postat despre el? Am primit mesaje, telefoane, comentarii de la oameni care erau complet confuzi: DE CE ACUM? Tanjesti dupa el? Traiesti din amintiri?
Si, cum explicatia cea mai simpla e de cele mai multe ori si cea adevarata, am sa va fac o ultima confesiune (apoi ne reintoarcem la articolele acide, filosofice, etc).

Am postat ACUM aceste scrieri vechi pentru ca le-am gasit intamplator pe un stick pe care-l purtam in portofel. Cand le-am recitit, in loc sa ma doara, m-au bucurat. Mi-au aratat ca SUNT capabila sa simt. Si, am stat destui ani amortita :)
Apoi, am mai purtat o dorinta ascunsa in mine, in toti acesti ani: vroiam sa fac pace cu omul acela. Sa vad cat de om e el, cat de om sunt eu si, in ciuda finalului...teatralo-dramatic, abia cand pui trecutul pe tapet si NU mai doare/enerveaza/inciudeaza, abia atunci "arunci bricheta in benzinarie" si pleci.
Ceea ce s-a intamplat. Si a fost bine! As putea spune fantastic, minunat, incredibil, dar cred ca "bine" e cuvantul cel mai potrivit.

Si, in cele din urma, ca sa nu ma dezic de la cele ce spun despre mine (si anume ca sunt 100% sincera) trebuie sa recunosc ca...mi-e dor de fluturi. Putini oameni reusesc sa iti umple stomacul cu fluturi, mintea cu fluturi, pleoapele cu fluturi...
Dar, dupa cum mi-a spus mie cineva, candva (cand mi-a facut bine): "take your hands off the wheel"

Am promis ca voi face asta. Si...mi-am cumparat o bratara cu un fluturas.


Deocamdata :)

Craciun (partea a-XII-a)

Primul Craciun petrecut impreuna avea deja o semnificatie...hmm..daca-i spun divina o fi exagerat?
El isi dorea mai mult ca niciodata un Craciun cu mine. Stiam ca nu avusese alt Craciun plin de dragoste, ca fusese singur, sau insotit de cate cineva irelevant. Nu traise in familie, nu iubise, nu se bucurase asa cum numai in carti sau in filme se poate.

Dar...eu...ii puteam oferi toate acestea...
"Sa fie Craciun, sa fim noi, sa mirosim a noi"

Eram ca doi copii care asteptau cu nasurile lipite de geam prima zapada. Colindasem magazinele dupa cadouri, ii scriam lui Mos Craciun...rumegam dulciuri, cantam colinzi.
Eu ma umanizasem.

Deja il vedeam ca o prelungire a mea, ceva indispensabil...Lasasem putin din orgoliul feminin, eram mai dragastoasa, mai putin sexuala, mai mult calda, mai putin femeie, mai mult iubita.
Am facut o groaza de cumparaturi...cadouri si-am planificat un Craciun alaturi de familia mea.
A fost atat de natural, atat de cald, atat de in familie incat eram parca la al nu stiu catelea Craciun petrecut impreuna.
S-a integrat in familia mea. Eram amandoi copii nebuni care starneau rasetele celor din jur.
Pusi pe nebunii, ornam casa cu zapada artificiala, despachetam si impachetam cadouri, aranjam invers bradul de Craciun, furam bunatatile din frigider, pandeam pe la usi, cantam fals colinzile...
Excursii la partiile de schi, vin fiert, vizite pe la cei dragi...si noi excentrici, exotici, tinandu-ne de mana....

Am spus..."te iubesc".
Nu alesesem strategic sarbatoarea, doar ca n-am mai putut sa rabd o zi fara sa-l las liber.
Imi ardea buzele, imi pangarea pieptul.
Acel te iubesc a iesit atat de natural din mine, s-a asezat pe trupu-i, in timp ce stateam tolaniti pe covorul din sufrageria parintilor mei...luminati alternativ de beculetele bradului...de Craciun.
S-a ridicat, s-a uitat la mine si apoi m-a sarutat apasat, mi-a muscat buza pana la sange. [...]

"DA, te iubesc! Chiar te iubesc si-mi simt inima mai usoara, acum c-am spus-o"
"Si eu te iubesc frumoasa mea"
Nimic nu mai conta.
Pamantul putea sa se roteasca invers, moartea putea sa inlantuie intreaga umanitate...eu imi simteam fiecare bucata din trup si pentru prima oara in viata mea imi vizualizam sufletul, vedeam "noi-ul" cum exista COMPLET ca un intreg!

"Sunt numai si numai al tau!"
"Tot!" a completat.

Era perfect.
Definisem perfectiunea intaia oara. Perfectiunea eram noi, era Craciunul, era iubirea...
Si toti cei din jurul nostru ne priveau fascinati...
Craciunul a devenit un fel de juramant...al sentimentelor noastre...

Muta-te cu mine! (partea a-XI-a)

"Muta-te cu mine"
...asa mi-a spus.

Am ramas muta.
"Fie ca decizi si o faci acum, fie ca tragi de timp, rezultatul va fi acelasi"

I-am spus ca nu pot, ca mi-e frica, ca nu trebuie...Nu i-am dat nici o sansa. Nu credeam in el, in noi, in relatie, in nimic. Credeam in atractia sexuala dintre noi, poate.

Nici macar nu credeam ca ma iubeste, dar nici nu-mi permiteam sa cred prea multe atata timp cat ma hraneam cu fiecare secunda ca si cum timpul cu el ar fi fost un drog.

De fapt ce era palpabil?Faptul ca eram vesnic nesatui fizic? Faptul ca traiam intr-un univers rupt de realitate, ca eram zei, ca ne inchinam unul la celalalt?

M-am cuibarit in bratele lui, strans lipita de pieptul lui, inspirand insetata mirosul lui. Respiram incet, neregulat ca un om pe jumatate sufocat.

"Daca ma mut la tine...renunt la orice bucata de mine, imi pun sufletul in palmele tale si ai sa-l strivesti fara sa-ti dai seama macar..."
"Noi n-o sa existam niciodata altfel decat impreuna"
"De unde stii?"
"O simt!"
"Ce simti?"
"Simt...simt tot,stiu ce simt si trebuie sa ai incredere in mine"

N-aveam incredere in el. Fara nici un fel de justificare.
Nu il interesa ca nu cred in el, in noi, ca nu spun te iubesc.

"Te iubesc neconditionat!Nu incerc sa te conving de nimic!Te vei convinge singura."

Ma credeam defecta...
Eu, cea fara de suflet, care nu se poate deschide, nu poate sa ofere sentimente atat de nobile, n-aveam capacitatea umana de-a oferi ceva neconditionat....Ma manifestam animalic, fizic, fara sa am sentimente atat de inaltatoare precum ale lui...Asa credeam...Asa-mi spuneam...
"Te pui de-a curmezisul...nu lasi acest NOI sa se manifeste"

Eram acolo! Zi si noapte!Raspundeam la atingeri, la saruturi, eram langa el.
Si-mi cerea totusi ceva...care odata dat, n-aveam nicio garantie ca nu mi-ar fi frant sufletul....

Dar, aveam sau n-aveam suflet?

Strigand la lume... (partea a- VI-a)

[...]
Alte cateva zile le-am petrecut cutreierand tara.
Nu aveam o tinta asa ca ne opream oriunde, in orice oras sau in afara oraselor, ramaneam locului cateva ore si plecam mai departe.
Detaliile nebuniei noastre insemnau alt oras, alt sarut, alte tipete de bucurie in mijlocul unei sosele necirculate.
Ne-am intalnit cu oameni prin tara, oameni care se uitau la noi mirati, vazandu-ne comunicand intr-un limbaj indescifrabil, undeva "in lumea noastra"... Faceam abstractie de orice si de oricine, eram doar noi si ne devoram fiecare suflare cu o sete nebuna.

Aceasta calatorie ne-am motivat-o ca fiind "o nebunie", de parca nu era suficienta nebunia noastra dupa o saptamana in care nu facusem nimic altceva decat sa ne drogam cu sentimente.

Gonind din loc in loc totul parea mai frumos pentru ca era remarcat si "dezbatut" in doi.
Copacii pareau vii desi erau galbeni, ceata parea o perdea a universului nostru, fiecare casa parea un camin ce ne astepta, muntii pareau adapostul sufletelor noastre, soseaua intinsa era un alt prilej de-a pluti pe muzica ca intr-o transa.

Noaptea opream cautand un loc "de dormit" (de obicei pe la prieteni, rude, amici, anuntati in ultimul moment) si povesteam celor ce ne gazduiau varianta noastra de fericire.
El parea euforic si repeta intruna ca si-a gasit sufletul pereche, eu zambeam si-l strangeam de mana.
"Ea este Victor, iubita mea" Victor era numele meu de cod. Eu, nascuta in noaptea aceea la munte, eu alta fiinta, eu renuntand la mine cea dinantea lui - eu Victor.
[...]
Eram intotdeauna mana in mana, sarutandu-ne, atingandu-ne, ca si cum am fi fortat toate ipotezele siropoase ale fiecarui inceput.

Adrenalina mea era zilnic alimentata de aceste dovezi accelerate de iubire. Imi era teama de ceea ce traiam, dar traiam atat de intens incat alungam teama cu o simpla privire a lui.
Vorbeam fara oprire, el conducea, eu povesteam, el radea, eu tipam, apoi brusc oprea masina si ramaneam minute in sir imbratisati sau ochi in ochi.

Cuvintele lui imi depaseau orice asteptare. Urla la mine ca sunt jumatatea lui perfecta. Eu taceam.
L-am lasat toate acele zile sa ma aiba, sa imi vorbeasca, sa ma savureze (dupa cum spunea) fara sa intreb sau sa afirm nimic. I-am spus doar ca eu nu stiu sa iubesc, si ca mi-e frica sa invat. 

M-a asigurat ca iubirea e cel mai frumos sentiment si ca nu am motive sa ma tem.
L-am simtit cum a intrat in mintea mea, s-a jucat putin cu gandurile mele si mi-a raspuns tuturor intrebarilor nerostite. De parca avusese discursul pregatit si memorat.

I-am spus ca inca nu cred in el, ca in iubire nu am crezut niciodata, dar ca sunt atat de coplesita de ceea ce simt fizic incat vreau sa-mi pierd ratiunea...
"ai sa dai jos acest zid...caramida dupa caramida" mi-a spus cu o seriozitate senina, ca si cum era ceva firesc de facut odata ce il am pe EL.

Ne-am intors...si a fost prima oara cand a acceptat sa ma "lase"...sa trec si pe la mine pe-acasa. Fara el adica.

Ma convertise...

Fericirea in 3 zile (partea a V-a)

Nu are cum sa tina mai mult de trei zile. Asta imi spuneam.

Am oprit orice alta activitate pana la cele mai de baza. Nu mai dormeam, nu mai mancam, nu mai mergeam la birou, nu mai treceam pe acasa, nu-mi mai schimbam hainele, preferand sa cumpar unele noi pentru fiecare seara petrecuta in casa lui.
[...]
Nici macar nu vorbeam, atingerile reprezentau totul, muzica ne intrase in timpane si o auzeam chiar si atunci cand nu canta. Ochii ne erau bolnavi de la lumina palida a lumarilor care ardeau tot timpul pe parchetul din camera... Fie ca era ziua, fie ca era noapte, izolasem totul pastrand un semi-intuneric, multe lumanari si muzica.
Eram beti unul de celalalt.

Dupa trei zile de nesomn deja nu mai stiam daca eu sunt el, sau el e eu...miroseam la fel, aveam acelasi gust, mainile mele erau in prelungirea mainilor lui, ochii mei aveau genele lui, vocea mea era setata in timpanul lui. Paharele goale erau insirate prin casa, se terminasera betisoarele parfumate, ceara topita a lumanarilor ni se lipea de talpile goale...
[...]
Am adormit intr-un final si visat ca-mi urasc viata, ca ma urasc pe mine, ca ma mint, ca nu am cum sa simt fizic atat de multa placere, ca nu sunt capabila de o asemenea perceptie extrasenzoriala din partea nimanui cu atat mai putin din partea lui.
Si totusi ... el imi citea gandurile, imi continua frazele, imi aprindea o tigara inainte sa apuc eu sa intind mana dupa ea, imi aducea un pahar de bautura exact cand incepea senzatia de sete in gatul meu [...]
La sfarsitul saptamanii ne-am trezit, plini de viata, am reusit sa ne hranim, cu altceva decat cu noi insine, am deschis fereastra, am privit cerul de toamna insorit, am respirat aerul de afara, aproape palizi de la atata intuneric dar deloc satui de ceea ce traiam.

Ne-am imbracat cu cate o pereche de jeansi rupti si cate un tricou larg, fara lenjerie intima, fara sosete, ne-am urcat in masina si-am plecat.
Nu stiam incotro, dar atata timp cat muzica ne asurzea si capul meu era lipit de umarul lui, n-ar fi contat daca ajungem la capatul pamantului.

Prima zi (partea a - IV - a)

(scriere veche)


Ne-am revazut. Dupa ceva vreme...
M-a sunat si m-a tinut la telefon pana a ajuns in fata casei mele.

Visam la sexul acela nebun amestecat cu franturi de tandrete... In plus, ma gandeam ca a trecut suficient de mult timp de la ultima noastra intalnire iar pericolul unei eventuale iubiri parea sa fi trecut.
Imi repetam in gand: "first time is an accident, second time is an relationship"

Cand am revazut omul, atat de frumos, m-a cuprins un sentiment de dor. Imi zambea si statea cu bratele intinse spre mine. Locul meu era in bratele lui?

Am stat imbratisati in ploaie minute in sir, eu cu nasul in gatul lui si cu stomacul invaluit de-o senzatie de bine...

M-a intrebat unde mergem si i-am spus ca nu am nici un program...

M-a intrebat razand "nici un program pentru restul zilei, sau pentru restul vietii?"
I-am raspuns ca ziua aceea ii apartine...

Am fugit departe de oras, undeva la munte, am vazut prima zapada, ne-am sarutat ca si cum ne-am fi intalnit prima oara, eu stangace, el nerabdator...

Cateva ore am fost prieteni buni care depanau amintiri si radeau de viata.

Pe drumul de intoarcere mi-am pus capul pe umarul lui incercand sa imi identific senzatia din stomac.

Imi era atat de teama de toate emotiile ce-mi arau prin piele...Dar nici nu ma puteam lipsi de ele.

Nici el nu intelegea cum de se simte atat de bine in prezenta mea...Cuvintele nu incetau sa existe, parca fiecare atom existent devenea un cuvant al nostru.

M-am intors in locul in care nu credeam ca o sa ma intorc vreodata: acasa la el.

Trecuse mult timp si totusi arata la fel, mirosea la fel, doar ca nu era atat de cald...iar noi purtam mult mai multe haine.
Acum nu-mi aduc aminte cum s-a intamplat totul dar imi aduc aminte ca la final mi-a spus : "Mi-a fost atat de dor de tine!"

Si mie imi fusese dor de el...prea dor...un dor sufocant pe care nu il constientizasem pana atunci.

M-a luat in brate si m-a rugat sa adorm cu capul pe pieptul lui. Nu puteam sa-l refuz. Dar...nici nu puteam sa dorm.

Lui ii era totusi teama sa inchida ochii. Nu voia sa dispar din nou.

Am adormit putin si apoi, cu ultima urma de luciditate, m-am ridicat din bratele lui si am incercat sa ma imbrac si sa plec.

Era somnoros, era deja dimineata, insa a deschis ochii si m-a privit:
"De data asta nu mai fugi" mi-a spus " Chiar daca va trebui sa te urmaresc peste tot"

Nu am plecat.
L-am luat cu mine...