Publicitatea - o tragicomedie cu care te droghezi din dragoste!

Care ați văzut mă Mad Men? Filmul ăla cu și despre publicitate de fumează ăia non-stop în birou și stau așa cu ochii la țâțele secretarelor și mâna pe paharul de whiskey, apoi pac, din cer coboară o idee.

Dacă nu l-ați văzut, nu e târziu. Apoi mai e și cartea lui Ogilvy, un nene destul de faimos prin industria advertisingului, “Confesiunile unui om de publicitate”. Astea două, cartea și filmul, filmul și cartea te fac așa...să vrei să guști puțin din lumea asta boemă.

Dar n-am început așa. Am început să arunc ochiul în curtea agențiilor încă de când eram la Mediafax și promovam anuarul de Media&Advertising. Agențiile se înghesuiau să cumpere publicitate și să apară în almanahul ăsta care era un fel de Pagini Aurii al celor ce se auto-intitulau publicitari. Gândește-te că vorbim de o ditai cărțuloaia, grea de 2-3 kilograme în care, care mai de care își dădeau aere prin machete sau advertoriale.

Și-mi placeau oamenii ăștia așa...boemi, mereu în alergătură dar care se auto-intitulau liberi. Îmi plăceau că se dădeau toți cu creier, că își ridicau podoaba cu circumvoluțiuni pe un piedestal și cei mici se închinau la ea. La creierul lor de creativi. ”Shhhh….creez! ”

Brainstorming.

Pffffff….mă gândeam atunci ca un Sales Executive de agenție de presă, cum mă să fii la muncă și să zici ”taci că aștept să-mi vină idei”.

Dar adevărul e că advertisingul e cam ca un drog. Mai vrei puțin, mai vrei puțin. Ori ajungi dependent, ori te omoară. De fapt, sunt ambele, mai întâi una, apoi cealaltă. Da e o moarte frumoasă, orgasmică.

Am făcut purici în 4 agenții până acum. 3 de online, una full. In 3 dintre ele făceam de toate, în ultima făceam (și încă fac) ce-mi place. Scriu.

N-am de gând să fiu modestă și nici să vă explic termenii ce nu-i înțelegeți. Oamenii ca mine sunt mană cerească. Pentru că nu-mi plac fițoșii de agenție, ăia care-și colorează părul verde și-și pun cercei în toate sprâncenele sau umblă cu teniși și pantaloni din ăia cu curu lăsat de parcă au pachețel în chiloți. Asta-i categoria de oameni care nu se mulțumesc să facă ceea ce fac ci vor să urle la lume, la lună, la cine naiba i-o asculta că ei fac publicitate și-s creativi. Bă, ăștia fac artă. Sunt veșnic neînțeleși și dacă mai fac un joint în birou tre să-I lași, să nu le fuți zenu și procesu creativ. Și vai-vai, ai văzut spotu ăla? Eu l-am făcut.

Nu c***e, nu tu l-ai făcut. Și nici măcar nu ție ți-a fătat mintea ideea, ci prin procesul mai sus menționat, tu și echipa ta ați ajuns la un consens și apoi a devenit chestia aia cool cu care tu te lauzi acum. Dar, never mind, bravo băh! Creativule.

Ne întoarcem la mine, eu narcisista, cadoul absolut pe care oricine îl vrea și nu prea mulți îl merită. Mie-mi place să scriu. Nu, greșit: eu iubesc cuvintele. Iubesc literele ce le compun, cerneala ce le formează, colorantul ce formează cerneala și toate arcurile de sub tastatură care prin miracolul tehnologiei fac să apară cuvinte pe monitor. Cuvintele mele. Deci iubesc cuvintele, toate. Că tot mă chinuiam să-mi aleg un cuvânt preferat, dar de fapt îmi plac toate.

Cei din specia mea nu se vor în gloată cu marii creativi ostentativi. Cei din specia mea se mulțumesc să tacă și să facă. Să facă și iar să tacă. V-ați prins.

Și de aici începe joaca. De-a brainstormingul, de-a găsitul conceptelor, de-a transpusul lor în cuvinte, de-a șterge tot ce-ai scris că nu e bine, de-ați înghiți lacrimile când primești un feedback negativ și de-a continua să crezi în tine și în ideile tale atunci când clientul îți spune că e minunat dar că…e prea îndrazneț.

Uiți că ești obosit, uiți să mănânci, uiți că ai o singură vezică, ba prin nușh ce minune ți se și astupă urechile și faci simbioză cu laptopul până când ”pe hârtie” apare ceva ce se pupă cu sufletul tău. Când îți place ție ce-ai scris e ca și cum îți vezi copilul la maternitate: e așa frumooooosssss că nu vrei să împarți. Dacă nu se bucură toata lumea ca tine? Dacă nu se îndrăgostesc toți pe loc?

Și când zice clientul ”o bere rece echipei de creație” nici că-ți pasă de bere. Și nici de client. Tu, în mintea ta ești pe podium, la Oscar, mai ceva ca Leo după bătaia cu ursul, ai și speech-ul pregătit, le mulțumești prietenilor că te-au așteptat seara când stăteai peste program și le mulțumești părinților că s-au înmulțit și a ieșit cineva așa deștept ca tine.

Zi că n-am dreptate? Zi că nu ai pipotă de bou când îți iese o campanie mult lucrată?

Sau…când e marți, sunt 3 ceasuri rele, ți-a tăiat pisica neagră calea, ai vărsat solnița și ți s-a spart oglinda de la farduri în poșetă și….ce să vezi, clientul zice că nu și nu, că ești prost, ori îi dai repede ceva (repede, bine, interesant și încă o listă luuuuuungă de chestii care pot fi făcute în doar ”câteva minute”), ori caută altă agenție, că deh, are balta pește.

Și atunci îți vine să repeți scena aia din Braveheart, cu scoțienii de-și ridică fustele. Dai cu mouse-ul de masa, îți juri că te lași de meserie, ah, sigur clientul nu-ți înțelege geniul creativ… Și uite așa încolțește undeva în tine, ca un microb gândul dulce al răzbunării dar și al competiției. Cum cu cine? Cu tine!
Cele mai bune competiții sunt alea între tine și tine. Că sigur faci ceva mai bun și-ți lași clientul mască.

N-o mai lungim cu vorba, că la final oricum, în loc de statueta aia aurie în formă umanoidă, primești așa un zâmbet ironic și un ”Eeeeh….ai văzut că se poate?!”.

Așa stă treaba în lumea mea prezentă. Nu știu de ce am zis-o tocmai azi, acu m-a găsit inspirația.

Hai, la luptă!

Am ajuns să mă cunosc atât de bine încât aproape pot prezice substanțele ce-mi vor invada creierul, în funcție de activitățile pe care mi le planific. 

Ține-mă legată de calorifer și mă voi obișnui cu somnul în cele din urmă. Aruncă-mă de pe un vârf de munte și sigur îmi cresc aripi, până ajung jos. Sau, dacă mor, tot voi gusta adrenalina ultimelor secunde. Mă cameleonizez eu cumva.

Am o zi bună. Nu euforică, dar bună. E și normal, mă re-activez cu sportul, îmi revine zâmbetul.

Și, dacă tot n-am reușit să scot ceva pozitiv din degete în ultima perioadă, am zis să împărtășesc și gândurile unei zile bune, versus cele unei zile nebune.

Am tot vărsat venin în scris, mă ajută să-mi temperez demonii, n-are o țintă anume veninul meu, ceea ce e chiar de bine. Că dacă mi-aș fixa o țintă, sigur nu m-aș lăsa până n-aș distruge-o.

Azi mă simt pregătită de război. Nu e rău, vă jur. Pentru mine războiul e o stare de normalitate: a lupta pentru ceva în permanență. Pacea mi se pare o stare latentă. Războiul are un scop, o țintă, se întâmplă CEVA după ce are loc. Pe când pacea...e ce? O perioadă nedefinită de zâmbete?

Războiul meu n-are neaparat victime ci e starea în care eu mă pregătesc pentru orice și mă împac cu tot ceea ce vreau să fac. Îmi asum. Conștientizez și îmi asum. Iau totul ca o luptă. 

Luptă = provocare. Provocări cărora trebuie să le fac față.

Știu că pare ca și cum aș avea prea mult timp de filosofat, însă...dacă tot avem o minte neliniștită, obișnuită să rumege, să disece, să caute răspunsuri și să fabrice scenarii, de ce nu i-am da material nelimitat?

Nu vreau să fiu obișnuită cu situațiile roz, vreau să mă surprindă atunci când se întâmplă. Lupta nu mă poate epuiza atâta timp cât e modul meu de a exista.

Cred că a fost mai obositoare perioada în care am încercat să mă acomodez cu ideea că sunt defectă pentru nu sunt calmă precum restul, sufletistă precum unii și drăgălașă precum alții. Am încercat să mă țin într-o lesă pentru a mă adapta unei majorități. Și de câte ori rupeam lesa...eram dezamagită și o luam ca un eșec.

Poate binele și bunul meu este diferit de al majorității. Așa cum ție îți place pacea, pe mine mă face să simt că trăiesc războiul. Război = scop.

Mi-au trebuit ceva ani să reușesc să mă elucidez. Să renunț să-mi pese de judecăți și prejudecăți. Să accept că nu am același scop și nici nu mă mulțumesc aceleași lucruri ca pe alții. Dar nu-i judec. Și nu mă compar.

E ca și cum ai compara un cal cu o pisică. Iubesc leneveala pisicească dar și galopul sălbatic. Asta nu mă face nici cal și nici pisică.

Sunt eu. Atât.

Eu sunt acolo...

Locul meu "de evadare" era în Deltă. Deși am fost o singură dată acolo, am simțit atât de intens locul acela...încât - de câte ori voiam să-mi ies din mine și să mă teleportez altundeva, acolo era. Pe plaja din Sfântu Gheorghe, dimineața la 6. Sub cerul roz-violet, cu țipăt de pescăruși, unde Dunărea se înfige în mare și-i îmblânzește gustul sărat. Unde nisipul te frige la tălpi seara și îți dă fiori reci dimineața. Unde miroase a liniște și ai impresia că lumea, așa cum o știi, s-a sfârșit sau nu contează. Habar n-am dacă în continuare locul și-a păstrat doza de sălbăticie și cerul aproape, fascinant de plin de stele, sau iarba udă sau concertele de greieri. Când închideam ochii eram acolo.

Acum sunt în alt loc. Și m-am îndrăgostit atât de tare încât mă doare. Uneori închid ochii și-i deschid imediat doar ca să nu-mi dau voie să visez. Pentru că ar fi prea tentant să rămân cu ochii închiși și încorsetată-n fantezia mea. E umed. E umed chiar și când e soare, chiar și când lumina îți inundă retina, aerul te hrănește.

E cerul. E un cer...căruia trebuie să-i scrii poezii. Nu-mi vine să cred că între aici și acolo nu există nicio graniță de ceruri. Și chiar dacă n-ai privit niciodată cerul, nici ziua, nici noaptea, nu te-ai lăsat sedus de norișori pufoși, albi, plutind în albastrul inconfundabil, chiar dacă nu te mișcă răsăritul din mare sau apusul din munți, lasă-mă să-ți spun că ai să adori cerul de acolo. Pentru că e altul. Unul cum n-ai mai văzut și unul cum n-ai să mai vezi. E un cer ce-ți vorbește, un cer în care ai vrea să ajungi de parcă te-așteaptă zeii despre care ai citit în cărți. Fie că-i gri, fie albastru, fie că-i negru sau toate trei la un loc, de câte ori îți ridici privirea înspre el parcă-ți spune să rămâi așa. Privind tâmp înspre în sus, povești desenate de nori. Nori care vin, aleargă, nori care mor în raze albe de lumină sau nori care plăng isteric cu picături mici și dese.

E liniștea. Am fost îndrăgostită de o mie de locuri liniștite care-ți vorbesc pe muțește, dar aici e altceva. E liniștea care te umple. E gălăgia liniștită. E agitația calmă. E nebunia plăcută. E zgomotul viu. Totul trăiește în jur, totul are un puls, nu e niciun mormânt tăcut, însă, cumva, ciudat, poți să te auzi pe tine. Poți să distingi toate zgomotele din jur într-un mod deloc agitat. Poți să auzi totul fără să fie nevoie să asculți nimic.

E verde. Atât de verde încât chiar nu pot să-l descriu în cuvinte. E verde viu, e verde crud, e verde gălbui, e verde roșiatic, e verde vesel. E un verde de-ți vine să-l paști. Și e peste tot. Și peste tot e la fel! La fel de verde, la fel de viu, la fel de îmbietor. E halucinogen. Pășuni întinse cât îți cuprinde privirea de un verde umed care-ți tentează amprentele. Trebuie să-l atingi, să-l dezmierzi, să-l iubești, să-l protejezi...trebuie să devii și tu verde doar ca să te simți atât de admirat.

Și chiar nu sunt turistul ăla impresionat de o țară nouă pe care acum vrea să și-o însușească. Pentru că am mai văzut locuri frumoase, țări frumoase cărora am vrut oarecum să le aparțin. Dar n-am reușit. Am fost mereu turist. Și, indiferent cât de mult mi-au plăcut locurile vizitate, nu m-am simțit acasă. Ci trebuia să mă întorc acasă. Aici voiam să mă pierd. Să mă uite timpul sub un copac, să rămân pe fiecare bancă, să mă zugrăvesc pe stâncile mării, să mă lipesc de zidurile caselor, să inhalez cerul și să le zâmbesc tututor oamenilor pentru tot restul zilelor mele. Ba mai mult, vreau să descopăr fiecare bucățică din țara aia. Îmi doresc atât de mult să mă întorc și să văd tot ce poate fi văzut... Închid ochii. Văd cer, văd oameni, văd liniște, văd frumos. Sunt acolo.

Trebuie să mă întorc în Irlanda :)

De ce da, de ce nu?

Eu caut lecții în tot și în toate. Fie că dau cu capul de perete, fie dansez în duș de fericire, vreau să-mi explic motivul și să înțeleg de-ce-ul. Doar așa pot să găsesc o anumită liniște.
Și, crede-mă, nu există întâmplări fără de tâlc sau lecție. Dacă nu înveți lecția te vei întoarce iar și iar și iar în același loc și vei da cu capul de pragul de sus. Ți-o spun eu, un om cu capul plin de cucuie, o minte neliniștită ca o iapă și un suflet under construction. De obicei lecția trebuie să-ți aducă ceva constructiv, să devină o consolare nu doar prin prisma faptului că ai înțeles CE ai făcut/gândit greșit, ci că știi cum să te comporți de atunci înainte.
Cu cât reușești să înțelegi mai mult, cu atât vei reuși să zâmbești mai des. Și, bineînțeles, să evoluezi.
Cel mai frumos lucru pe care ți-l datorezi ție personal este să crești în ochii tăi. Chiar și atunci când  - poate - nu ai avea atât de multe motive să te lauzi. Să știi că ai făcut ce era corect, că ești sincer cu tine. Indiferent cât de tare te doare situația în care ești, desprinde-te o secundă din papucii tăi, nu-ți mai analiza motivele egoiste și nu-ți mai găsi scuze. Gasește în loc un lucru pozitiv. Gândește la rece. Ce ar fi corect de făcut? Desprinde-te de propria dramă și acționează așa cum ai vrea și tu să fii tratat.
Nu prea există oameni care ne pot salva. Nu fără să ne salvăm noi mai întâi.
Oamenii ne vor fi și lecții și dezamăgiri întotdeauna. Iar noi suntem oglinda lor, așa cum ei ne sunt oglindă. Daca ceea ce vezi în oglindă nu este reflexia pe care ți-o dorești, caută mai întâi problema la tine. Din nou, fii sincer. Ce rost are să te minți tu pe tine, în baie. Recunoaște. Chiar dacă te supără adevărul, e mai bun decât să te consoleze o minciună.
Întotdeauna te vei întoarce la tine când ai să rămâi singur. Pentru că, în esență, doar pe tine te ai cu adevărat. Toți ceilalți au liberul arbitru.

Ce vreau să îți spun eu în atât de multe cuvinte alambicate? Că - din nou - mi s-a împlinit o dorință. Pe care mi-am dorit-o greșit. Și m-am trezit plină de frustrări și complexe cu ridul din mijlocul frunții accentuat. Dar, diferit de alte dăți, acum am răbdarea să vorbesc cu mine. Și mă plac. Frustrările și supărarea și complexele sunt în primul rând ale mele. Eu le generez, eu le transmit, ele se reflectă, aducând la rândul lor - ca un bumerang - aceleași sentimente înspre mine.
În astfel de momente e bine să-ți aloci niște timp. Să te gândești bine cu ce fel de sentimente vrei să te îmbraci. Să îți aduci aminte că există un mâine mai bun, fără doar și poate.
Așa cum m-am gândit și eu. Dacă toate lucrurile din viața mea în acest moment ar fi perfecte ar însemna că mă mulțumesc cu puțin. Dacă îmi lipsește ceva asta nu înseamnă decât că nu e timpul sau că nu sunt eu pregătită.

Viața mea nu este perfectă. Dar este frumoasă. Și am mult mai multe motive să fiu fericită decât am să fiu tristă. Azi.

Despre mâine...nu știu. Dar, cine ar mai putea rămâne ancorat în prezent dacă ar ști ce se întâmplă mâine?

Pe mâine așadar :)

Mai puțin poetă

Asta am observat la mine. Pe măsură ce mă bucur de libertate totală de exprimare, îmi vine tot mai greu să-mi ordonez gândurile în scris.
Pesemne blogul era un fel de debara plină cu frustrări? Sau, aici era locul în care evadam și aveam audiență maximă atunci când aveam nevoie de atenție.
Nu mai simt nevoia să-mi expun deloc aventurile vieții. Chiar acum, recitind cuvântul "expus", nu-mi vine a crede că eu l-am folosit.
N-am fost niciodată o persoană privată, dar mi s-a părut amuzant cum anumiți cititori au avut impresia că mă pot cunoaște doar citindu-mi blogul. Sau urmărindu-mi pagina de Facebook. O blondă rebelă cu o mie de hobby-uri. Poetă și filozoafă. Mare scofală.
N-o să-mi închid blogul. Pentru că sigur vor mai exista momente în care voi vrea să mă psihanalizez. Sigur vor mai exista concluzii. Revelații. Întâmplări. Momente. Și...chiar îmi place să scriu.
Dar, între timp am învățat să mai și trăiesc. Să mă bucur de lucruri doar ale mele, fără să le expun aici. Sau pe Facebook.
Dacă în cazul Facebook-ului pot comunica mai ușor cu tonele de prieteni, blogul de gânduri îl consider așa...cumva...un fel de ogradă în care n-am de gând să primesc orice musafir. De asta am ales să moderez comentariile. Pentru a preîntâmpina nepoftiții care cred că mă pot judeca, fără a mă cunoaște.
Deși m-am exprimat de cele mai multe ori liber și voi continua să spun lucrurilor pe nume, anumitor trăiri nu voi acorda drept de apel.
De aproape un an întreg sunt într-un proces de redescoperire a mea. Învăț în fiecare zi câte puțin despre mine. Mă simt ca un copil care absoarbe informația din jur fără a fi îngrădit. Și, dacă de cele mai multe ori prefer să și dezbat lecțiile învățate cu prietenii, în cazul blogului, concluzionările sunt mai mult pentru mine.
Există o mână de oameni pe care blogul mi i-a adus în viața și cu care mă bucur că am ajuns să mă cunosc. Sunt atât de puțini tocmai pentru că e greu să mă citești printre rânduri. Și eu scriu codat. Da, am mai spus-o. Fiecare propoziție are un mesaj ascuns.
Dar..uite-mă cum am ajuns să îmi justific deciziile fără să fiu datoare cu asta :)

Ideea era că îmi voi păstra poeziile pentru mine, pe cât posibil. De dragul anilor în care monologul a fost singura mea modalitate de a mă face auzită.

În rest...morții cu morții și ceilalți...care pe unde au inspirație.

Există?

În tot universul meu şceptic, presărat cu exemple superficiale şi umor acid, am reuşit cumva să păstrez o doză de speranţă pentru poveştile cu happy (end). Asta pentru că în viaţa mea existau câteva exemple pozitive date de oameni fericiţi. Fericiţi în relaţii, că până la urmă despre asta vorbim.
În toată goana asta dupa sex, relaţii şi uneori chiar sentimente...se întâmplă să existe oameni care contrazic statisticile. Şi...statisticile ne arată că în prezent nu mai avem niciun scop precis. Că fericirea este o iluzie. Că, mai devreme sau mai târziu, totul ajunge la un final. Apoteotic? Cam da.
Cred că avem cu toţii măcar un exemplu de oameni care ne contrazic convingerile sceptice. "Ei sunt fericiţi, se iubesc şi le ajunge asta. Ei vor rezista"
Ne încredem în astfel de poveşti cam cu aceeiaşi convingere cu care ne închinăm la diverşi zei. 
Speranţa ne subjugă şi ne oferă un confort mental..."poate dacă se întâmplă altora"...o fărâmă de şansă ar fi posibilă şi în cazul sinelui.

Am avut două cupluri favorite pe pământul ăsta. Unul dintre ele n-a rezistat...Când am aflat asta, ieri, m-a lovit aproape fizic vestea.

Le ştiam povestea şi avea atât de multă magie în ea încat nu-i vedeam altfel decât îmbătrânind împreună. E drept, ştiu să recunosc ochii trişti (cum spuneam într-un articol trecut) şi zâmbetele afişate ca să salveze aparenţele.

Despre al doilea cuplu nu accept niciun gând negativ. Există ca să-mi contrazică mie toate teoriile şi le doresc să facă asta împreună până la adanci bătrâneţi.

Dar...acum sunt puţin furioasă. Pentru că (încă) refuz să cred că...this is it. This is NOT it!

Într-o conversaţie total banală, cu o prietenă, ea a constatat plină de noşalanţă că " aşa cum totul are un început, trebuie să aivă şi un sfârşit ". Ei bine şi atunci noi ne supunem? Ne revoltăm? Credem orbeşte într-o fericire călcată în picioare de statistici? Sau luptăm ca proştii să le dărâmăm?

Nu pot nici eu şi nu ştiu cine ar putea să-mi răspundă acestor întrebari.

Dintr-un motiv sau altul, încă îmi păstrez braţara cu fluturi, în portofel. Am scos-o de la mână certâdu-mă în gând pentru că-mi dau voie să cred în basme. Aşa sunt eu, jumătate raţiune, jumătate...orice altceva.
Şi, cum eu sunt copilul contradicţiilor, iar timpul este singura avere pe care pot spune cu certitudine că o am, mă aştept să fiu contrazisă. Dacă pot să gasesc o explicaţie raţională pentru tot ceea ce mă înconjoară, de la prima celula vie până la existenţa vieţii pe alte planete, înseamnă că îmi permit să NU caut/găsesc/depind (de) motive/justificari pentru că SIMT că vreau să simt.

Totul poate fi definit în cuvinte oameni buni. Sau, ma rog, aproape totul. 

Fluturii (aşa cum îi vizualizez eu) nu pot fi definiţi. Momentul acela în care conturezi cu ochii bucăţi din omul din faţa ta şi ţi se pare că, daca clipeşti pentru o fracţiune de secundă, iroseşti timp, NU poate fi justificat raţional sau descris în cuvinte.
Abandonul de bună voie a fiinţei tale într-un necunoscut riscant, doar de de dragul zâmbetului inconştient pe care-l primeşti, n-are absolut nicio justificare plauzibilă. Şi, în cele din urmă, acceptarea incertitudinii permanente şi a unei vulnerabilităţi (care în loc să te dezgolească, tu o percepi ca fiind resursă de fericire) NU poate fi considerată alfel decat naivitate (ca să nu zic prostie).
DAR...uite că...uneori...uneori...uităm să căutăm explicaţii/argumente/justificări şi ne lăsăm pradă, de bunavoie, unor sentimente. Despre asta este vorba. Aici intervine iraţionalul. Inexplicabilul. Slăbiciunile noastre. Lucrurile despre care eu vreau să cred că EXISTĂ.

Pentru că altfel n-aş fi eu.

Dezbracata

De ce avem impresia noi, oamenii, ca increderea ne face vulnerabili? Ca a fi complet dezbracat de ganduri in fata unui alt om ii confera respectivului (respectivei) o putere asupra noastra? Sa fie totul la nivel de perceptie? Sa fie un mecanism de auto-aparare?
Sau, pur si simplu avem nevoie de oameni in fata carora sa fim complet confortabili cu tot ceea ce gandim si ce suntem.
Eu cred ca reusim sa avem genul acesta de deschidere totala DOAR in fata oamenilor despre care suntem 100% siguri ca n-ar putea niciodata sa ne raneasca. Cumva, in subconstient iubim acest fenomen: a fi vulnerabil complet si totusi fara nicio amenintare reala din partea interlocutorului.
Eu sunt un om foarte deschis (si din ce in ce mai deschis) si mi-am dezvoltat o competitie cu sinele in a fi sincera, mereu, indiferent de situatie. Asa ma validez eu in oglinda.
Asadar, in fata oamenilor cu care interactionez voi spune mereu tot ceea ce gandesc si nu voi avea inhibitii. Asta pentru ca nu-mi pasa si nu ma sperie prejudecatile celor din jurul meu.
De-a lungul timpului a persistat o intrebare printre cititorii blogului meu: "Nu ti-e teama sa fii atat de deschisa pe blog?".  Evident ca rad si dau acelasi raspuns de fiecare data "Crezi sincer ca ar putea cineva sa ma cunoasca doar citindu-mi blogul?"
Totusi, cu toate ca as putea participa la un maraton de trancanit fara oprire, exista (chiar exista) anumite momente in care tacerea mea are valoarea ei. Aici intervine increderea. Si vulnerabilitatea. Cand tacerea iti este inteleasa :)
Cel mai placut dintre sentimente.

Paradoxal mi se pare faptul ca...in general oamenii puternici sunt cei ce-au suferit mult. Si, desi au o oarecare imunitate la durere, acesti oameni (printre care ma numar si eu) se considera extrem de vulnerabili in a fi dezbracati complet de ganduri in fata cuiva.
Pentru ca oricine poate sa-mi citeasca si chiar sa-mi memoreze blogul, fara a reusi catusi de putin sa ma cunoasca, va marturisesc ca-mi este dor de confortul de-a sta dezbracata de ganduri in fata cuiva.
Imi este dor sa tac, dar sa fiu inteleasa. Imi este dor sa mi se ofere, fara ca eu sa cer, sa mi se spuna, fara ca eu sa intreb si sa fiu cunoscuta, fara sa trebuiasca sa vorbesc despre mine.

Avem cu totii o latura extrem de personala pe care odata ce-o expunem, n-o mai putem ascunde. De fapt, de asta cred eu ca suferim sau ne consideram tradati post-relatii. Pentru ca am aratat ceva din noi si acel CEVA nu poate fi luat inapoi. Restul...se cumpara...se imparte, se risipeste. Ceva-ul pe care l-ai dat (de obicei prin cuvinte si gesturi) ramane bun dat. Sa zicem (metaforic) ca vorbim despre cifrul spre mintea/sufletul nostru. Sau...ca sa nu incerc sa separ rationalul de emotional, vulnerabilitatea impletita cu increderea, ratiunea, amestecata cu sufletul, acestea sunt "daruite" atunci cand ii permiti interlocutorului acces nelimitat in tine.
Dar, nu despre asta voiam eu sa dezbat aici, in scris.
Spuneam despre mine ca sunt un om care acorda incredere neconditionata pana la proba contrarie. Cred totusi ca este o afirmatie superficiala. Am oamenii mei, cei in care am incredere, mai sunt si cei ce au incredere in mine. Am chiar si oameni in fata carora nu mi-e teama ca apar vulnerabila, dezbracata de ganduri. E drept, nu-s multi.
Nu vreau sa fiu o carte deschisa, desi am sa-ti raspund oricarei intrebari cat mai sincer posibil. Nici nu-mi plac incercarile de-a fi citita printre randuri, sau chiar pe diagonala.

Sa zicem ca, prin scrierea acestui articol, am incercat sa-mi amintesc de mine, vulnerabila, dezbracata si asa mai departe. Sau poate am incercat sa separ increderea unui conversatii deschise de increderea pe care o ai atunci cand pur si simplu stii ca esti in siguranta, acolo, in mintea cuiva. Sau...poate am incercat sa caut sa identific daca mai exista teama in mine.

De cate ori vorbesc cu mama la telefon, stie, de la primul "alo" care este starea mea de spirit. Da, asta-mi place.

Vindecare si nesimtire

De curand am avut "revelatia" asta, vorbind cu o prietena despre experiente trecute si cum ne ridicam noi oamenii dupa un esec.
I-am spus prietenei mele (si pe masura ce-am spus-o am si constientizat-o) ca problema dupa o despartire nu e sa ne vindecam (sau sa trecem mai departe) ci sa reusim sa simtim din nou, ca niste oameni normali.
Vindecarea este inevitabila, timpul trece oricum, vine acel "maine" in care "e mai bine" si tot asa.
Ramanem insa handicapati emotional :) Dragut nu?
Nu ca n-am fi capabili sa ne emotionam, sa ne atasam, sa fim chiar si indragostiti...insa in tot procesul acesta de "vindecare" ai nevoie cumva sa te imunizezi de sentimente.
Ori, daca iti tratezi propriile sentimente ca si cum ar fi microbul aducator de moarte, cum ai putea sa mai dai voie stomacului tau sa fie invadat de fluturi?
Din nou, daca vreun fluturas mititel se strecoarca inauntru-ti, cum faci sa-l incurajezi sa ramana, sa faca pui?

Sau, pur si simplu, pe masura ce trece timpul trebuie sa ne auto-educam sa devenim din ce in ce mai rationali, mai sceptici si sa iubim matematic? Sau...sa nu iubim deloc, oricum dragostea este oarba.
Haideti sa traim momentele frumoase, sa le savuram intensitatea, dar, cand simtim ceva mai mult decat "ar fi normal" sa dam bir cu fugitii.
Americanii zic ca "no pain, no gain". Adica...nu te doare, nu te atinge.
Ne lovim de atatia si atatia oameni, unora le dam voie sa poposeasca in viata noastra, s-o invadeze, s-o inveseleasca (vorbim de exemplele pozitive, nu de greselile dureroase) insa devenim a naibii de complicati cand vine vorba despre ceva incredibil de simplu, cum e iubirea. Pe aia ori o simti, ori nu o simti. N-ai cum s-o simti putin.
Bun, dar noi, oamenii cu minte multa si tone de carti ingerate, stim cum sa facem din acest sentiment cel mai complex aspect. Din "iubire" ne complicam vietile, luam decizii gresite, ne abandonam personalitatea, ne grabim sau ne pierdem rabdarea, ne complacem in relatii care n-au niciun viitor sau ajungem sa distrugem emotional alti oameni care ne-au impartasit "iubirea".
Culmea cum acest "te iubesc" ajunge sa genereze mai multa ura decat un razboi mondial.
Ok si am stabilit ca vindecarea in urma maladiei numita "iubire" este posibila. Am iubit, am urat, ne-am vindecat. Acum ce facem? Mergem pe acelasi drum sau ne aruncam sufletul pe geam si ne tatuam pe mana "I have no soul" ? (aluzia a fost intentionata, NU mi-ati descifrat inca tatuajul, nu va bucurati)

Deocamdata singura mea concluzie este tot americanizata: "Go with the flow". Nu e un traseu batut in cuie sa ma ghidez "dupa cum bate vantul" dar macar de data asta pot spune ca am instinctul ceva mai antrenat.
Cred c-am mai spus-o pe asta, dar o iubesc (precum si momentul genial in care mi-a venit prima oara in minte). "Prefer un viitor complet necunoscut unuia stiut pe dinafara"

P.S. Bratara e inca la mana :)

Eu şi cuvintele mele

Am doar cuvinte, atât. Zeci de cuvinte, desprinse din suflet, aparent reciclabile. Aparent.
Dăruiesc cuvinte, dăruiesc gânduri şi sentimente ascunse sub scrieri, sperând că poate, într-o zi, cineva va ştii să citească printre rânduri.
Şi dacă te întrebi dacă scriu despre tine...răspunsul meu este da. Dacă te regăseşti în cuvintele mele, dacă simţi ceva atunci când le citeşti înseamnă că ai înţeles. Dacă în urma cuvintelor mele ai zâmbit sau ai iubit sau chiar m-ai urât, înseamnă că ştii să simţi, că poţi exista dincolo de zidul superficial de zi cu zi.
Aş vrea să-ţi vărs cuvinte întregi în cascade. Uneori fără noimă, alteori aşezate frumos în strofe, alteori doar să îţi spun : acum dorm, acum respir, acum plâng, acum urăsc, acum...simt.
Aş vrea să ţip uneori la tine, să nu-mi fie teamă c-ai să ma judeci.

Nu ştiu să vorbesc, nu ştiu să mă comport, nu ştiu să simt, dar ştiu să scriu.
Nu ştiu să iubesc, nu ştiu să mă las iubită, nu ştiu să am încredere, dar ştiu să scriu.
Nu ştiu să zâmbesc, nu ştiu să fiu calmă, nu ştiu să mă las găsită, dar ştiu să scriu.

Şi scriu despre toate, îmi eliberez mintea de cuvinte, le abandonez aici pe blog doar ca să nu le mai port cu mine.
Uneori cuvintele dor. Cele nespuse mai ales. Dor mai rău ca oricând. Şi mai rău decât cele nespuse dor cuvintele uitate... şi cuvintele luate înapoi - renegate.
Eu nu-ţi voi lua niciodată cuvintele înapoi. Am să ţi le dăruiesc iar ele vor rămâne acolo, lipite de momentul acela, sacre. Ce ţi-am spus atunci, bun sau rău este adevărul ACELUI moment.

Şi pentru că sunt compusă din cuvinte, tot ele mă şi descompun. Răstigneşte-mă, dar nu-mi lua cuvintele.
Primeşte-le atunci cănd ţi le dăruiesc şi nu le răstălmăci. Ia-le ca adevăruri ale momentului.

Şi dacă m-ai înţeles...scrie-mi. Cuvinte.

Când

Atunci când am să te iubesc ai să ştii.
Pentru că am să-ţi dăruiesc iadul şi raiul, pământul şi cerul.
Ai să înţelegi de ce până atunci nu te-a mai iubit nimeni. Pentru că nimeni nu poate să o facă aşa cum o fac eu.
Când am să te iubesc am să-mi dezbrac demonii, unul câte unul şi am să-i abandonez pe podeaua dormitorului tău. Voi rămâne goală, fără de gânduri, fără de lacrimi, fără de nimic. Mă voi îmbrăca cu tine, cu mirosul tău şi mâinile tale şi îţi voi rosti gândurile cu neruşinare...chiar şi pe cele necurate. Pentru că atunci când te voi iubi voi eu nu-ţi va părea abuziv să-ţi intru în minte.

Când am să te iubesc eu vei ştii că-ţi pot cere orice şi-mi vei da.
Dar nu-ţi voi cere nimic. Nici măcar iubirea.

Când am să te iubesc am să-ţi memorez zâmbetul. Şi am să-l port cu mine în fiecare secundă. Te voi dezbrăca de toate dorinţele, voi vrea să fii al meu, fără niciun Dumnezeu, să te absorb în mine până la moleculă.
Te voi devora şi voi fi din ce în ce mai nesătulă. Iar tu vei putea să mă tai într-o mie de bucăţi, fără ca măcar să mi-o ceri.
Când am să te iubesc, am să iubesc chiar şi durerea pe care mi-o vei provoca. Dar am să-ţi zâmbesc ca şi cum nu mă doare. Şi-am să-ţi cer mai mult.

Îţi voi da amintirile mele, respiraţia mea, nebunia mea şi, mai ales, cuvintele mele. Mă vei controla ca pe o marionetă pentru că vei fi drogul meu cel de toate zilele. Şi n-ai să te plictiseşti pentru că nicio secundă nu va semăna cu cealaltă.

Te voi iubi într-un miliard de moduri noi. Unele dintre ele nici nu ţi le poţi imagina.

Asta pentru că nu m-ai cunoscut. Şi pentru că nu te-am iubit.

Totul e dincolo de teama

"everything you want is on the other side of fear" (tot ce-ti doresti se afla dincolo de teama)

Am fost intrebata (intr-un anume context) daca in continuare imi este teama de...tot. Si daca n-as fi fost intrebata probabil nu as fi realizat ca (inca) mai am momente de panica. Mult mai rare, e adevarat, insa... exista situatii in care ma blochez si vreau pur si simplu sa devin invizibila.

Apoi, revelatia a venit simplu (cum altfel) in timp ce ma (ne) uitam la un film. Frica este aproape o boala a mintii. Ceva ce nu defineste deloc momentul prezent ci pune la indoiala viitorul. Daca stau sa ma gandesc la rece...e chiar ridicol sa-mi fie teama de ceva ce nu mi se intampla. Sa-mi fie teama de ceva ce s-ar putea sa se intample. Sau nu.
Iar pentru mine, de-a lungul timpului teama a functionat ca un cordon ombilical. Cu care...aproape am ajuns sa ma sufoc. E adevarat, nu am murit, insa e posibil ca acele momente in care ma zbateam sa respir (metaforic vorbind) sa-mi fi cauzat "permanent damages". Ca si atunci cand creierul este privat de oxigen.
Exagerez?

Si, cu tot extremismul ce ma caracterizeaza, n-am sa sar spre coltul opus. Pentru ca nu pot pur si simplu sa spun "gata,de azi nu ma mai inspaimanta nimic". Ca sa-ti invingi demonii trebuie sa ai suficient curaj sa te bati cu fiecare dintre ei. Sa-i dovedesti.
Am invins cativa. Am scris, m-am eliberat, m-am laudat, m-am iubit. Trebuie sa ma ancorez perfect in prezent si sa incep sa il traiesc.
Prea mult timp am uitat pur si simplu sa savurez momentul pentru ca ma pregateam pentru un viitor mai bun. Traind pentru viitor am reusit sa-mi neglijez sute de zile, milioane de momente.

Mi-am jurat de atatea ori ca am sa iubesc clipa ca si cum ar fi ultima. Insa n-am nevoie de promisiuni grave. N-am nevoie de un plan de atac. N-am nevoie de o analiza complexa a viitorului sau chiar a prezentului. Am nevoie ca ACUM, in acest moment, sa STIU sa zambesc. Momentul sa fie sincer. Clipa sa fie adevarata. Sa-mi compun prezentul din suma clipelor pline de liniste.
Nimic exagerat. Dar cu siguranta real.
Respir adanc. Beau un pahar de apa rece. Imi aduc aminte de zecile de atacuri de panica pe care le-am avut si marturisesc cu tot sufletul ca zambesc usurata.

ACUM e bine. Fara metafore.
Si, facem ca la sala. 4 serii, 3 repetari. De cate ori avem ocazia :)

Omoara poezia!

Ucide-o pentru ca e mult prea reala lumea in care traim astazi...

Intr-un scenariu indepartat eram toti Eminescu si iubeam toti cate un Luceafar de sus dintre stele.

Scrii poezii si daruiesti bucati imaginare de suflet construind pentru El, pentru Luceafar un univers presarat cu dorinte, cu pasiune, cu miracole, o lume desprinsa de tot ceea ce e real.

Orice poveste isi are poezia ei, mireasma ei tesuta-n perna, oricat de brutal ar fi de fapt adevarul.

Incepe mai intai ca un joc, o ghicitoare ce sta intr-un picior, cautand nenumarate raspunsuri....

Raspunsurile curg ore-n sir, nopti in sir, imbibate-n rasete si flirt. Raspunzi intrebarilor puse la ore tarzii in timp ce-ti tii capul pe perna si incepe sa te roada pasiunea, sa-ti doresti sa DESLUSESTI ghicitoarea!

Cand ai gasit raspunsul potrivit (sau adevarat) dansul acesta poetic iti este deja de neinlocuit. Este o poezie cu are te hranesti, o poezie de care te-ai indragostit, ti-a intrat in suflet si parca ajunge sa-ti domine fiecare gand...

De la o simpla poezie la o dependenta majora...nu e decat un pas...

Visele prind viata, interzis-ul devine permis, de fapt parca intre tine si un dependent de seringa nu e nici o diferenta.

Betia cu fericire are cea mai lunga mahmureala si se resimte in piept.

Nimic nu e prea mult, nimic nu e prea indraznet, reguli nu exista, linii imaginare pe care le depasesti cu viteza unui evadat dintr-o puscarie conjugala.

Poezia devine raiul personal pe care il traiesti in franturi...pana...iti dai seama ca viata ta s-ar putea transforma in totalitate daca ai lua o DECIZIE!

Dupa o batalie apriga intre suflet si minte, intre ratiune si metafora... iti lasi toate visele sa zburde si iti spui ca viata e scurta. TU vrei poezia!

Doamne, ai luat o decizie, te vei hrani cu versuri, vei face amor in rima si-ai sa sfarsesti la final de viata intr-un mare orgasm, asa cum ti-ai imaginat.

Intangibilul devine tangibil si misterul devine adevar.

O vreme te hranesti cu caviar, bei sampanie la micul dejun si razi in ploaie in miez de noapte.

Apoi, parca ti-e somn, intr-o dimineata, parca n-ai chef sa-i reciti azi, parca vrei sa tii geana pe geana, caci vine maine, rima o ai in minte, o stapanesti, poti sa amani o zi, nu-i asa?

Data urmatoare cand ploua ti-e lene sa alergi, te trezesti maine devreme, ai treaba la munca, mai ploua si vara viitoare.

Nu te lingi pe degete dupa ce mananci in pat, nu pentru ca n-ai fi savurat, ci aveai pur si simplu altceva in minte, o sa te bucuri data viitoare.

Nu vrei sampanie la micul dejun, nu-ti pica bine la stomac, ai s-o bei cu o ALTA ocazie speciala.

Iti este somn, iti este foame, esti obosit, ti-e lene, te doare capul, nu ai pur si simplu chef, nu intelegi, nu poti sa accepti, nu vrei sa cedezi, preferi sa razi la telefon cu prietenii, de fapt, nu e nici o picatura de venin aici...ci doar nu mai esti poet(a).

Ai televizor, ai masina de spalat, ai canapea de piele, ai jaluzele Versace, ai un program foarte incarcat si un salariu competitiv, iti programezi din inertie un concediu in care "trebuie sa te relaxezi" si din cand in cand iesi intr-un club ca sa "faci ceva pentru tine" , dar nu faci altceva decat sa critici din priviri toti pustanii poeti.

Esti in randul lumii.

Esti fericit(a)?

Ce urmeaza?

Urmeaza sa descoperi o alta ghicitoare care sa-ti starneasca curiozitatea, sa te inebuneasca intr-un picior, sa-i deslusesti misterul si sa-i redescoperi metafora din rima.

A murit poezia ?

Care poezie?

Extreme, dependenta si alte imposibilitati

Ce ti-e si cu personalitatea asta. Ai senzatia ca poti sa o dresezi? Cred ca sunt de luat in considerare atat de multi factori incat nu se pune problema de ambitie.
Stiati ca un dependent de alcool sau de droguri este subjugat de aceasta dependenta pe viata? Nu se poate sa fi trecut 5 ani, sau 15 ani de la ultimul pahar si sa iti poti controla pornirile. Pentru ca undeva in creierul dependentului (organ defect de altfel) se produce un scurt-circuit " aha, ai cedat" si nu te mai poti opri.
Asa si cu personalitatea... o mascam, o antrenam, o dresam, incercam sa o tinem sub control dar adevarata ei esenta va fi unica si nu o putem modifica niciodata. Nu cred nici macar ca putem aduce imbunatatiri. Cred ca de fapt totul este o masca a unui auto-control bine exersat. Exista oameni capabili sa se controleze si exista oameni slabi, incapabili.
Oamenii acestia din urma, cei incapabili, sunt deseori si cei viciosi.

Dar... ce obtii in urma unui control desavarsit asupra entitatii tale? Sunt capabila sa simt, sa nu simt, sa rad, sa nu rad, sa vad sau sa nu vad, am ajuns sa-mi tratez sufletul ca un fel de computer care raspunde unor comenzi matematice?
Suntem niste forme vii intr-o continua alergare dupa stimulente ale sufletului? Suntem sclavii sentimentelor?
Exista posibilitatea ca in urma unui exercitiu mult prea zelos de a-ti stapani emotiile...sa le ... pierzi pur si simplu?
Pot oare sa devin un om lipsit de emotii, de trairi, sa ma compun din ganduri ? Ori, poate dupa niste ani asimilati am nevoie de stimuli mult mai puternici?
Doamne, uneori imi urasc pragmatismul. Evident, il duc la extreme incercand sa justific pana si un suras.

Despre mine, (pana acum nu am facut decat sa insir aberatii ale unei minti in delir) pot afirma cu certitudine ca ma ma cunosc. Nu exista cale de mijloc. Ma vad cuprinsa de o avalansa de sentimente pe care le voi consuma fara oprire pana la epuizare sau ma vad fiind egalul unei pietre. Pot sa simt totul sau pot sa nu simt nimic. Si oricat de bine as fi invatat sa ma controlez, sa ma subjug, sa ma educ, ma vad cu totul si cu totul incapabila sa CUNOSC acel mic detaliu al trecerii DE la ...o stare la cealalta.

N-am ajuns la nici o concluzie veritabila...va pot spune doar ca eu cred in dependenta, traiesc la extreme si ador provocarile imposibile :)

Echilibru si inca ceva

Am avut o noua revelatie despre echilibrul vietii, de fapt despre balanta vietii care se echilibreaza mai devreme sau mai tarziu...
Propovaduiam spirala existentiala si faptul ca ne invartim intr-un cerc pervers pana invatam atat de bine traseul incat ori ne oprim ori il schimbam. De cate ori vorbeam despre acest lucru o faceam constienta si increzatoare in experientele mele trecute, insa aceasta noua revelatie mi-a dat de gandit...

Din pacate...prea putini ajung atat de constienti incat sa VADA si sa SIMTA altceva decat rutina si monotonia unui trai deja impregnat genetic.
Eu, de cand ma stiu, am vrut parca sa contrazic orice teorie s-ar fi emis despre mine. Mai intai am vrut sa-mi contrazic parintii si sa le impun ca orice predictii ar vrea sa faca in ceea ce ma priveste s-ar insela. Am trait o copilarie si o adolescena alergand intre polii imaginari ai mintii mele... Daca eu credeam ca sunt privita ca un copil cuminte deveneam brusc opusul total. Sau desteapta, sau proasta, sau matura sau imatura, sau credula, sau jucausa...
Apoi am devenit atata de imprevizibila incat nici macar eu nu-mi ghiceam urmatoarele miscari.
Astazi, incerc sa ma scot putin din context, sa nu tin seama doar de mine si sa las unele lucruri in seama universului.
Anumite zicale nu exista doar de dragul metaforei: "timpul le rezolva pe toate" , "nimic nu este intamplator", "viata echilibreaza mereu balanta", "toate la momentul potrivit" si asa mai departe. Nu putem controla totul, iar pentr mine aceasta afirmatie este inca in fasa, asadar, va rog sa-mi admirati determinarea :)

Am trait "rezolvarile timpului" si cred in ele, am vazut cu "balanta s-a echilibrat" si m-am minunat, ramane sa experimentez "momentul potrivit" si sa constientizez sufleteste ca "nimic nu este intamplator"...

Iar...cand o voi face...am sa strig in gura mare, ca de obicei.

Tot-tot!

Ma ambitionez sa numar pana la 11 (cel putin) de fiecare data cand simt nevoia sa cedez primului impuls. Am auzit/citit eu pe undeva c-asa ar fi bine :) Cu atat mai mult cu cat sunt un mic vulcan a carui lava e si veninoasa nu doar incinsa :)
Dar cand stiu ca stiu si stiu ce stiu ? Chiar si atunci!
Aproape de fiecare data cand mi-am ascultat instinctul acesta m-a indrumat corect. Doar ca mi-e lene sa-l "Activez". Si de fiecare data (fara exceptie) instinctul meu a avut dreptate sa ma avertizeze/atentioneze despre oamenii din jurul meu. O prima impresie nu a suferit mari modificari, indiferent daca era o prima impresie buna sau rea :) Pentru ca pot!
N-am chef sa filosofez sau sa spun lucruri multe acum. Ma bucur de cateva propozitii pe care doar eu le inteleg.
Asadar nu va asteptati la normalitate sau logica. Dar fiti cu ochii in patru :) pentru ca sunt mai imprevizibila decat vremea. Si tot eu stiu sa transform acest lucru intr-un atuu.
din nou...pentru ca pot!


P.S. m-a intrebat cineva mai demult care este cuvantul meu preferat... Cuvantul meu preferat este: CUVANT. Curata nebunie nu-i asa?

Ignoranta

Desi ma laud ca traiesc intr-o bula protectoare si ca am universul meu unic in care aproape nimeni nu are acces...ma simt atinsa din cand in cand de poluarea din jur.
Vad, simt, miros, aud, ating si cele ce nu-mi plac, cele ce nu ma bucura, cele ce ma otravesc si ma ranesc...ma ofilesc.
Asa e felul meu sa am mereu ochii deschisi si sa caut detalii, sa vad cat mai multe, sa observ amanunte pe care altii le ignora sau poate nici nu stiu ca exista. Vad in culori, vad bucuria si tristetea oamenilor din jur, vad dincolo de cuvinte, dincolo de aparente, este un "dar" al meu pe care-l exploatez involuntar.
Doare sa vezi un om ASA cum e el nu asa cum VREA sa para... Doare.
Simt, presimt, schimbari de atitudine, de imprejurari, atat de des, atat de adanc incat uneori intru in panica sperand sa ma insel. De cele mai multe ori ceea ce simt este sau devine adevarul...
Nu-mi doresc sa traim intr-o lume de ganduri transparente pentru ca ar fi prea mult zgomot si prea putin placut.
Imi strangulez capacitatea de-a citii gandurile celor din jurul meu pentru ca nu vreau sa le stiu cele mai negre porniri.
Am luat totusi decizia de-a fi EU, intaiul om din viata mea care se dezbraca de secrete. Nu voi tacea decat atunci cand chiar nu am nimic de spus. Nu voi menaja decat atunci cand va fi de folos.
Voi renunta total la diplomatie pentru ca traiesc intr-o lume in care diplomatia este sinonim cu prostia.
Nu voi crea aparente placute pentru ca nu pot inmagazina sentimente murdare.
Nu voi aplana conflicte pentru ca nu vreau sa fac implozie.
Nu voi purta poveri sufletesti pentru ca nu vreau un suflet greu.
Fara compromis, fara scuze, fara minciuni nevinovate, fara taceri lungi, fara metafore frumoase care descriu situatii urate, fara a doua, a treia, a infinita sansa, fara supunere, fara regret, fara sa calc peste decizii.
Asta sunt EU, de fapt o mica-mica parte a ceea ce pana acum am tinut inchis intr-un sertar.
Vreau sa-mi redefinesc ignoranta si sa-i dau un sens placut. Vreau sa dau un alt sens cuvantului SINCER, anume acela pe care l-a avut cand a fost inventat.
Nu voi nega nimic din ceea ce sunt si nu voi mai avea nici o microsecunda de ezitare.
Timpul e prea scurt.

Nu, redefinit :)

Cuvintele cititorilor mei

Dupa cum probabil stiti (sau nu stiati dar aflati acum) pe blogul meu exista sitemeter, un sistem de masurare a traficului, vizitatorilor, destul de destep el ca tracking device.
Dragul de el nu doar ca-mi spune de unde vin vizitatorii pe blogul meu dar imi si reda exact cuvintele dupa care sunt cautata eu sau articolele mele in motoarele de cautare, IP-uri, localitate, etc , (daaa...va cunosc identitatea cititorilor anonimi hahaha ).


Pentru mine unele sunt extrem de amuzante asa ca am decis sa le pun la dispozitia voastra si sa va lamuresc curiozitatile.
Evident cele mai folosite cuvinte sunt : sabbra si blog. Google, Yahoo, sau Facebook ma recunosc imediat si indruma curiosii spre coltul meu de internet.
Pe locul doi urmeaza cu falnicie articolul "Pacuiul lui Soare" care ofera cateva detalii importante pentru iubitorii de liniste, de frumos, de istorie...si sper ca sunt mai norocosi decat am fost eu atunci :)
Foooarte multi viciosi bantuie pe internet, astfel incat aproape zilnic oamenii aterizeaza in blogu-mi dupa ce cauta "tigari Glamour" si-mi citesc minunata confesiune despre "Viciul meu". Sunt si eu uimita si intreb la randu-mi: DE CE ati cauta o marca anume de tigari prin google? Eh, cate case, atatea obiceiuri, cate vicii atatea raspunsuri pe google.
Cel mai amuzata am fost de urmatoarea cautare prin google: "rochie de mireasa Emo". Aterizeaza bietele fete triste pe articolul meu "Emo si rochiile de mireasa" cautand probabil coliere din lame de ras, rochii sfasiate si patate de sange. In loc de asta gasesc o marturisire plina de emotii a unei fete care isi asista prietena la o proba de rochii de mireasa. Oh well...
Tot in top se alfa si grupul de cuvinte reprezentativ pentru diete: "cum slabesc?" ; "dieta sanatoasa" ; "anorexie" ; "bulimie" , etc. Am dat cateva ponturi celor ce vor sa duca o viata echilibrata, ma pricep si la nutritie, asa ca pot sa recomand diete sau exercitii fizice, insa dupa reactiile ciudate la articol va marturisesc ca o fac doar in privat.
Nici gama de cuvinte siropoase nu lipseste din cautarile cititorilor: iubiri obsesive ; declaratii de dragoste ; cum spui te iubesc? ; ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi (sorry dar nu gasiti referate pentru scoala).
Iubire si iar iubire, infidelitate, suferinta, toate combinatiile posibile dar surprinzator nimic vulgaro-pornografic... Ceea ce ma face sa cred ca sunt citita mai mult de femei... Nu vreau sa jignesc audienta masculina insa "remediu oral pentru baEti" n-o sa gasiti in nici o scriere :)
Presupun ca dupa cugetarile despre infidelitate e natural sa fiu gasita in motoarele de cautare si dupa "cum stii cand este infidel?" ; "cum pedepsesti infidelitatea?" ; "razbunari la inselat" .
Din pacate ce nu va spune google e ca n-am deloc aceste raspunsuri si ca povestile mele sunt luate din popor...cu scopul de-a duce la extrema si de-a ironiza acest fenomen numit infidelitate/posesivitate/gelozie.
Sunt deseori flatata de cei ce cauta "poveste de viata" ; "poveste reala" ; "povestea mea" , ajung pe blog si-mi citesc articolul apoi rascolesc in arhiva de scrieri si raman locului muuult timp. Site-meter-ul imi spune des ca vizitatorii mei petrec mai mult de 5 minute sa-mi frunzareasca prin ganduri.
Chiar si cei ce ajung la mine pe blog in urma albumelor foto de pe facebook isi fac timp sa citeasca sau sa lase o impresie. Iar eu rautacioasa ii acuzam ca sunt doar vanatori de fotografii. Si ca nu citesc.
Cuvintele si oamenii ma vor fascina intotdeauna, e drept uneori ma mai si agaseaza dar am invatat sa ignor categoria asta de "cititori". Per ansamblu ma declar multumita de comunicarea mea virtuala, ma simt rasfatata de curiosii care-mi devoreaza gandurile sau cei ce incearca sa citeasca printre randuri indiferent CE anume ar cauta ei sau cum ajung sa ma gaseasca...

Ca o concluzie a celor spuse mai sus tin sa mentionez urmatoarele (fara substrat): CINE cauta... gaseste!