duminică, 31 august 2008

Oamenilor din ultima vreme...

...chiar si celor ce vor sa ramana in anonimat :)

Am inceput sa ma indragostesc de voi, oamenilor!

Ce e de facut cand nu mai gasesti bilete pentru nava rapida si ramai in Delta mai mult decat ai stabilit? Prieteni!
Imi doresc sa povestesc putin despre oamenii frumosi (nu doar fizic) pe care i-am cunoscut in ultimele zile. Am fost atat de surprinsa de latura mea sociabila,( in afara obisnuitelor calatorii cu trenul de 12 ore in care ma imprietenesc cu toata lumea si-mi povestesc viata) si de avalansa de oameni in preajma carora m-am simtit atat de "acasa" incat voi incerca in cel mai scurt timp sa traduc aceasta postare in speranta ca se vor bucura si ei sa ma citeasca asa cum le-am promis.
Vineri am aflat asadar ca nu mai exista bilete disponibile pentru plecarea de sambata dimineata-devreme si ca trebuie sa-mi aman inclusiv escala la Brasov via Baia Mare. Marturisesc ca nu m-am intristat prea tare deoarece o zi in plus la plaja suna ca un cadou in plus de Craciun.
Tot vineri am vazut campand langa noi un tanar care evident nu era roman :) In primul rand datorita aspectului: blond, pistruiat, ochi albastri (parea neamt) si in al doilea rand datorita bagajelor: avea o bicicleta echipata ca pentru un drum lung...insa extrem de organizat. Mentionez si ca si-a lasat bagajul complet desfacut si NEsupravegheat ceea ce ne-a facut sa punem verdictul : nu e roman!
Am aflat ca e francez si ca face o calatorie pe bicicleta...in jurul lumii...sau ceva de genul... n-am dat prea multa importanta, am salutat politicos cu un zambet si un Hello, si mi-am continuat traseele plaja - camping, film, bar, bloody-mary :)
Vineri seara in drumul spre "dormitor" ne-am vazut si l-am intrebat daca are de gand sa asiste la rasarit si sambata dimineata.
"No...I am leaving tomorow" mi-a spus intr-o engleza incalcita cu accent francez .
"Oh, lucky you, we didnt found any available tickets for tomorow" i-am spus eu
"I havent bought my tickets yet, I will tomorow" a insistat amabil. Moment in care eu am inceput sa rad, spre surprinderea lui. I-am explicat ca nu mai sunt bilete disponibile si ca a ramas si el blocat inca o zi.
"Me and my friends" a spus...
"looks like we'll see each other at sunrise after all" i-am spus in loc de "bon nuit".
A doua zi, evident n-am prins rasaritul, m-am trezit ciufulita de somn la 6, am oftat si-am adormit la loc pana pe la 8 cand deja cortul era in plina arsita de soare si devenise irespirabil inauntru.
Am iesit buimaca cu gandul sa-mi beau cafeaua pe terasa REcitind (deci, DA, am terminat-o) Cartea :)
"Are you going for a coffee?" m-a intrebat vecinul francez.
"Yes, wanna join?"
"Oh, wait for me!" si s-a grabit sa-si inchida bagajul si cortul.
Asa l-am cunoscut pe Cedric, apoi pe Marie si pe Loic, si ulterior pe Lucian si pe Cristina.
In drumul nostru spre magazinul satesc (unde ne-am lasat jefuiti ptr doua croissante) am aflat ca Cedric vizitase Romania aproape in intregime, era de o luna in tara noastra, urmand sa vada cateva statiuni de pe litoral, sa incheie in Vama Veche (cum altfel?!?!) si apoi sa treaca la vecinii "gospodini". Era pe drum de patru (4) ani, cu... BICICLETA! Vizitase nenumarate tari cu vizite fara limita de timp iar in tarile mai dezvoltate din punct de vedere economic isi si gasea un job sezonier pentru a-si permite calatoria. In restul timpului oprea in marile orase si...canta la chitara. Omul stia mai multe despre Romania decat mine!? Vizitase aproape tot ce se putea vizita, cunoscuse (dupa cum mi-a marturisit) numai romani extraordinari. Si ieri (adica vineri 29.08) implinise 34 de ani (asta ca raspuns al vesnicei mele intrebari "ce zodie esti").
"Oh, I must buy you breakfast...as a birthday present" i-am spus.
In timpul micului dejun am aflat ca tinerii Marie si Loic erau in acelasi tip de calatorie doar ca de abia doua luni, si ca se intalnisera absolut intamplator acolo in Sfantu Gheorghe. Loic avea un fel de toba...tamburina, se cheama Hang, o chestie ovala din alama (cred) care scoate niste sunete absolut dumnezeiesti daca stii cum sa-ti folosesti degetele prin miscari succesive, lovind-o in locurile marcate cu cate o adancitura. Asa isi castigau ei existenta, prin lume. Ah...si erau...vegetarieni :)
Pentru ca sambata s-a dovedit a fi o zi morocanoasa (apropo de ziua extra de plaja pe care o visam) ne-am adapostit la terasa cu totii si am incercat sa-i descos pe toate partile.
I-am cunoscut astfel pe Cristina si Lucian, un cuplu frumos din Brasov, care se imprietenisera cu francezii de mai multa vreme decat noi. Cum ne-am imprietenit? Cristina si Lucian s-au intors de la masa...cu "mancare la pachet" pe care au adus-o "pentru noi". Am ramas masca! TREBUIA sa fie ardeleni! Intradevar ne exprimasem si noi dorinta de-a manca pe la localnici, dupa ce auzisem zvonuri despre Mama Sica care gatea demential pentru turisti, insa din comoditate am preferat sa ne ascundem de vant la terasa si sa folosim conservele din dotare. Ei s-au intores cu somn la gratar si mamaliguta. Am cerut niste mujdei de la bucatarie si am mancat lingandu-ne pe degete. A fost mai bun decat borsul de peste cu apa de Dunare. (Doamne, cum poate o persoana atat de gurmanda ca si mine sa ramana slaba?!?!)
Eu nu sunt un om sociabil, prietenos sau excesiv de vesel...sunt mai degraba opusul...cel mult politicoasa, diplomata si amabila...insa Cristina si Lucian mi-am intrat in suflet, m-am simtit atat de confortabil cu ei incat aveam senzatia ca am venit impreuna in vacanta.
Am ramas la povesti in varianta extinsa pana pe inserate. Am aflat ca Cedric avusese in tinerete o problema cu drogurile (da, mi-a dat voie sa scriu despre asta) si ca aceasta calatorie este mai mult una spirituala de cautare a sinelui, pe langa adevarata aventura prin care trece. Asta si-a dorit din totdeauna, pentru asta rabda soare, vanta, ploaie, campeaza in locuri cat mai diverse, cunoaste sute de oameni, ii iubeste pe toti dar ii mai si uita pentru ca sunt prea multi, nu are multe bagaje, nu le poate cara, citeste carti apoi le face cadou, si mai ales...compune cantece :) pe care poate odata le va pune pe un cd.
Aveam zeci de intrebari...si nu obosesti? N-ai vrut sa renunti? Nu ti-e dor de familie? Daca nu castigi bani? N-ai avut probleme cu hotii, drumurile, autoritatile?Cand ai sa te stabilesti undeva?Daca TE INDRAGOSTESTI? Si raspunsul a fost de mare exceptie:
"Once in Viena, I.. fall... in kind of love"
Cand ne-au amortit oasele ne-am retras in casuta de lemn in care erau campati Cristina si Lucian pentru (dupa cum spunea cineva) o "seara boema". Acolo le-am dat ocazia lui Cedric si Luic sa ne cante, bineinteles acompaniati de Lucian (la muzicuta). A fost... o seara in care n-am incetat sa zambesc (si n-a fost rictus de vant si frig).
Am ascultat cea mai frantuzeasca varianta a piesei "no woman, no cry" din totdeauna :)
Dimineata...dupa un somn cu frisoane si febra (deja devine ritual) ne-am trezit la 5. Plouase toata noaptea, vantul din ziua precedenta ne-a provocat un inceput de raceala absolut ingrozitoare... M-am trezit (din nou) cu o falca in cer si una in pamant. Mi-am pus putinele haine grosute pe mine, toate, si m-am bandajat cu sacul de dormit...aratam ca un eschimos, cu ezxceptia faptului ca imi era muuult mai frig! Am impachetat mosmondind si pufaind cand nervos cand bolnav, ma durea fiecare bucatica din corp, aveam totodata febra si frisoane, tuseam si aveam nasul infundat. Am impachetat cortul UD...si am luat-o pas-pas prin nisipul de pe ulita spre vaporul ("the big boat) pasager care urma sa plece la 7.
Aici incepe experienta Titanic. Don't worry, traiesc sa spun povestea si Leo n-a murit inecat in Dunare :)
Cred ca toti turistii din Sfantu Gheorghe, cu aceeiasi fata somnoroasa si aceleasi ganduri ucigase isi savurau plecarea...deci era o aglomeratie de nedescris. Ne-a luat mai bine de o jumatate de ora sa ne imbarcam...vaporul era plin ochi. Daca venisem cu nava "Banat" ne-am intors cu nava "Vrancea" si pot sa va spun doar atat: Banatul e mai frumos decat Vrancea! E fruncea!
Am infruntat haosul total infasurata in sacul de dormit, proptita pe un scaun, cu castile in urechi rugandu-l pe Chris Isaak sa "Don't get so down on yourself" si cu priviri rugatoare pentru o licoare fierbinte...indiferent cat de daunatoare e...fie si cianura...
Prietenii nostri francezi erau cu bicicletele undeva in cala vaporului, intr-un fel de depozit...retras de multime, unde era o priveliste jalnica...dar...SPATIU. Asa ca i-am acompaniat.
Am aflat ca Marie si Loic isi vandusera inainte de calatorie toate bunurile si luasera cu ei cele patru gentute montate in spate deasupra rotilor.
"We carry our whole life with us" mi-au spus.
Mi-au mai spus ca le-a placut Romania, si ca spre deosebire de Viena unde toti oamenii ii intrebau daca au autorizatie sa cante in strada, in Romania oamenii i-au trimis in Neptun "because people have big money there"
Ei nu vroiau sa faca avere, ei vroiau sa experimenteze lumea inainte de a se retrage linistit si de a-si face "ferma de miere de albina".
Cedric era deprimat...a cantat putin la chitara apoi pretextand ca e obosit a infasurat-o bine si a legat-o pe remorca bicicletei... Am apoi ca se simtea singur...trist ca paraseste un loc cu oameni...
"Come near me...you give me positive energy" mi-a spus.
In cala vaporului...oamenii au dorit repede sa stie "Cine sunt francezii" si ce fac ei prin Romania... Norocul nostru a fost ca am gasit (din nou) alti oameni minunati. Un grup de vreo 17 oameni plecati si stabiliti in Italia, se intorsesera in Romania intr-un program de voluntariat ecologist pentru a curata plaja din Sfantu Gheorghe. Tineri, adulti si copii. Ne-au spus ca au reusit sa curete toata plaja, insa copii au fost extrem de dezamagiti dupa ce la doar o zi de la reusita...plaja s-a umplut de gunoaie... Asta in conditiile in care existau cosuri de gunoi peste tot!
Acest grup de oameni a fost extrem de interesat de francezii calatori, le-au ascultat muzica, i-au aplaudat (in frunte cu Mirela) si la sfarsit le-au dat mancare si bani...pentru drum :)
Eram inconjurata de oameni buni cu suflet mare, oameni frumosi care se bucurau sa intalneasca alti oameni...la fel de frumosi. Am uitat de mizeria de pe vapor, de aglomeratia de pe vapor, de chelnerul isteric, de familia de turci-lipoveni ai carei puradei misunau mai ceva ca argintul viu incercand sa "ia" cand pompele de la bicicleta, cand sa scotoceasca in bagajele strainilor...
Cinci ore mai tarziu am ajuns la Tulcea, si eram deja emotionata...urma sa imi iau ramas bun, si nu stiam cum s-o fac. Desi schimbasem adrese de email cu strainii...cel mai posibil era ca n-o sa ne mai vedem niciodata...ori eu ii simteam deja ca pe niste vechi prieteni. Ma atasez prea repede si prea tare de oameni?
Recunosc..o bucatica din mine vroia sa cumpere o bicicleta si sa porneasca in lume cu ei. Au reusit sa ma infecteze (mai tare, daca era posibil) cu microbul calatoriilor. De cand i-am cunoscut o bucata din mintea mea cauta metode si solutii pentru a incepe o noua calatorie...mult mai lunga de data aceasta. Ca sa nu mai mentionez (si totusi o fac) ca am cunoscut un tanar care era recent intors din India (!!!) si avea niste poze senzationale. tot ce-am putut sa-l intreb a fost daca a vizitat vreun ashram si daca se gasesc usor job-uri acolo...
Am constientizat ca si eu...de mai bine de o luna am tot calatorit...e drept prin tara, dar nu e bine sa incepi cu plaiul natal?Cum as putea sa descopar lumea daca eu nu cunosc Romania?
Pana la urma...mi-am luat ramas bun, le-am urat noroc...mi-am ascuns emotiile (in stil american) si-am...plecat...dand piept cu latura oraseneasca a Romaniei.
In Tulcea masina avea doua (nu una) dintre roti desumflate (artistic) asa...pentru ca POT... ceea ce n-a putu decat sa ne bucure si sa ne dorim sa emigram (intr-un loc in care sa impodobesc palmierii de Craciun) cat mai repede!
Ma bucur ca v-am cunoscut, Cedric, Marie, Loic, Cristina, Lucian! Imi cer scuze ca am fost un client dificil chelnerilor de la bar din camping, si ca am solicitat extra lapte pentru cafea si v-am invatat cum se face bloody-mary. Mama Sica sarumana pentru masa! Multumesc de fapt lui Dumnezeu ca mi-a aratat (inca odata) cat de simple si frumoase sunt clipele de viata, cat de frumosi sunt oamenii, cat de stranie e viata.
Pentru incheiere va rog sa ma sfatuiti cu totii...de fapt chiar va cer participarea la un brain-storming: cum sa-mi incep calatoria prin lume? Astept orice fel de sfaturi...pentru ca mi-am dat seama...asta imi doresc :) Thats my job!

P.S.
Apropo...cuvantul meu preferat (si singurul care-l stiu) in franceza e..."cuverture". Era o Cuverture electrica intr-un desen animat cu multi alti prieteni (un ibric, o canita, un aspirator, si o matura) care misunau prin lume sa-si gaseasca stapanul...La un moment dat Cuverture s-a pierdut si ceilalti amici au cautat-o prin padure tipand cat ii tinea...furtunul: "Cuvertuuuuuuuuureeeee!!!" (o stiu si cu accent!)

vineri, 29 august 2008

Marea lui Sfantu’ Gheorghe

Va vine sa credeti ca in Delta Dunarii la Sf. Gheorghe exista wireless? Inca nu m-am decis daca asta e bine sau rau, insa am minunata oportunitate de-a transmite “live” cu umerii inca incinsi dupa plaja de dimineata, cu burta plina dupa un delicios bors de peste, si tolanita la umbra intr-un summer bar.
S-o luam in ordinea evenimentelor: marti – pornirea. Dupa bunul obicei matinal am pornit din Bucuresti tarziu dupa pranz. Trafic, canicula, greu desprinsa din casa cu aer conditionat, am reusit totusi sa evadam…
N-am idee cand a trecut autostrada, m-am trezit ca inspir aer de mare pe la Medgidia insa am cotit la stanga si-am tinut-o prin pustiu si arsita o buna bucata de vreme. Imi aduceam aminte de “verde cat vezi cu ochii” din Apuseni si faceam o comparatie cu “maro cat vezi cu ochii”. Pesemne e aproape toamna iar climatul din sud n-a fost deloc bland cu intisele campii.
Am trecut prin cheile Dobrogei, un peisaj care mi-a inspirat Grecia. Radeti cat vreti, n-am fost niciodata in Grecia habar n-am cum e, dar sunt sigura ca seamana cu Cheile Dobrogei  Batranii munti tociti de sute chiar mii de ani pareau calmi, uitati de lume, dar frumosi inca pastrand ceva mistic si de ce nu, istorie. N-am zabovit insa deoarece tinteam spre Tulcea inainte de apus.
Ne-am oprit insa inainte de Babadag, la un camping care se cheama “doi iepurasi”, si ma gandesc ca stapanii erau chiar cei doi iepurasi gri care alergau zurlii prin curte  Unul mare, gras si lenes, celalt mic, sprinten si extrem de curios. Nu s-au lasat prinsi cu nici un pret ori, cum noi n-aveam morcovi, ne-am multumit cu privitul. Campingul a fost mai primitor decat ne-am fi asteptat, casutele amenajate rustic erau dotate cu toate cele trebuincioase inclusiv minibar. Afara era racoros si extrem de liniste…asa ca am dormit mai mult decat bustean…am dormit…padure.
Dimineata ne-a prins drumeti, nerabdatori sa ajungem la Tulcea de unde urma sa ne imbarcam spre Sfantul Gheorghe.
La Tulcea am reusit sa servim micul-pranz (ca sa nu-I zic brunch) dupa care ne-am luat bilete pentru pasager si am asteptat cuminti in gara fluviala. Nava se chema Banat si era ceva imens. Pentru mine era prima oara cand calatoresc cu vaporul si faptul ca urma sa ne petrecem urmatoarele cinci ore pe apa nu putea fi decat incantator. Cand am urcat pe vapor am stiut ce voi face din primii bani pusi la ciorap :o croaziera pe vas!!! Evident ca nu se compara navele pasager romanesti cu navele de croaziera, si nici cinci ore pe Dunare cu 10 zile (de exemplu) pe mare…DAR m-am indragostit (SI) de acest nou eveniment ; calatoritul cu vaporul.
In cele 5 ore pe apa am savurat atat peisajul cat si pliantele primite despre Delta Dunarii. Ma plimbam la fiecare jumatare de ora peste tot pe nava, lasam vantul sa se joace cu parul meu, cantam cu Chris Isaak “I’m flying” si radeam la capitan de cate ori aveam ocazia. Pentru ca era un om intre doua varste care parea de-o covarsitoare rabdare si amabilitate. Long live the Navy!
Am ajuns la destinatie, vaporul s-a proprit absolut artistic de cheu, pasagerii s-au imbulzit spre iesire, coborand pe pasarela si impanzind satucul care pe unde. Noi eram…usor contrariati…nu stiam unde e campingul, dar mai ales, am fi vrut sa aflam cate ceva si despre posibilitatile de cazare.
Marturisesc ca ideea mea initiala despre Sf. Gheorghe era despre o pustietate absoluta. Ma gandeam intradevar la o asezare omeneasca, dupa care ar fi urmat asemeni oricarui loc cu Dunare vazut pana acum…pustietatea. Stiam ca e special doatorita faptului ca Dunarea intalneste Marea Neagra, urma sa vedem deci si marea si fluviul concurand pentru popularitate.
Revin la sat: satul cu ulite de nisip, chestie absolut intriganta. Am intrebat in stanga si-n dreapta de cazare dar preturile erau putin peste buget. Asa ca ne-am indreptat spre camping. Iar mintea mea functionase in avans si isi imagina (cel mult) un tarc plin de corturi, pe plaja! Aveam eu ce-aveam cu plaja.
Era un tarc, e drept din arbusti, foarte bine decorati, spatiu mare, ramas posibi dupa Festivalul de Film, unde exista dupa cum urmeaza: discoteca, bar-uri, cantina, terasa, amfiteatru cu proiector – ecran mare, casute de lemn, bai amenajate cu dusuri si toalete gresiate, alei pavate cu piatra, receptie (!?!) si…wireless. Aveam de-a face cu tehnologia  Ah, si…oameni…din belsug.
Nu pot spune ca asta m-a incantat. Visam ca voi iesi dimineata din cort, pe plaja, voi astepta rasaritul in pozitia lotus si-mi voi imbunatati comunicarea cu Divinitatea in mijlocul naturii, departe de orice picior uman.
Plaja, era la un kilometru distanta, noi eram deja transpirati de carat rucsacii, plus ca oportunitatea de-a avea o baie (NORMALA, cu gresie, chiuveta, wC si dus) m-a atras atat de tare incat am platit taxa de campare si am asternut tabara in gradina special amenajata pentru corturi.
Dupa toate boxele din jur ma asteptam la o noapte cu mult fast si zgomot. Oamenii nefiind putini ma speriau in ideea de intimitate cu natura care o visasem… Am instalat cortul si-am pornit spre inspectia plajei, in ultimele gene de lumina ramase.
Drumul, initial, mi-a adus aminte de Golgota – Scarisoara si tremuram de nervi ca o sa trebuiasca sa ies din cort la 5 dimineata si sa parcurg boscorodind 1 kilometru pana sa vad de fapt miracolul rasaritului. Am inaintat spunand cu voce tare toate nemultumirile : sunt oameni, sunt boxe, e discoteca, plaja e la distanta, ce mai…NU era pustiu… si EU vroiam sa fie PUSTIU.
Toate raspunsurile mi-au venit in momentul in care am dat de… (finally) PLAJA. Marea, caci ea stapanea in zona, era linistita, vantul era cald, cerul era purpuriu intunecat, nisipul era extrafin. Nu imi pot da seama ce iubesc mai mult: muntele sau marea?Cand sunt la munte spun muntele, cand sunt la mare spun marea. Plaja lui Sfantu’ Gheorghe insa mi-a soptit la ureche “aici eram, te asteptam” si eu m-am napustit cu picioarele in apa dansand de bucurie si savurand, memorand fiecare coltisor cuprins cu privirea. Deja nu mai conta unde campasem, ce distanta aveam de parcurs, stiam doar ca maine dimineata aveam sa TRAIESC rasaritul, dupa 4 ani de la ultimul rasarit vazut pe plaja.
Ne-am intors in camping la timp pentru meciul Stelei proiectat pe ditamai ecranul. Nu ma incanta tehnologia, insa sangele de stelista mi-a clocotic si m-am asezat pe una din bancile de lemn dupa care aproape reflex am deshis bere dupa bere, am fumat tigara din tigara, murmuram “fortaaaa steauuuaaaa!” si tipam “hai Baneeleeeee!!!”. Steaua a castigat! Eram beata, obosita, fericita!
Am avut totusi inca 10 minute energie sa ma retrag dupa gardul campingului si sa ma intind pe spate sa privesc…cerul. Ati ghicit, aici e “cer aproape”, acela pe care eu il iubesc din copilarie. Ma uitam la perdeaua de stele pe covorul intunecat si incercam sa le spun fiecaruia cat ma bucur ca ne-am reintalnit.”Iti multumesc Doamne!”
Alarma de la mobil a sunat la 5 si eram atat de somnoroasa incat abia am nimerit baia. Mi-am stropit fata cu apa rece, am inspirat/expirat puternic aerul racoros de dimineata si am luat-o inspre plaja. Ulita de sat era complet intunecata, ceea ce ma facea putin agitata. Aveam de mers totusi un kilometru, si n-aveam de gand sa ratez rasaritul pentru nimic in lume. Din departare s-a auzit un marait, apoi mai multe…m-am blocat. Am scos repede din sacosa croissantul cu ciocolata, l-am desfacut si le-am spus “haideti baieti, micul dejun!” .Cei patru catei s-au dovedit a fi pana la urma prietenosi si m-au escortat tacuti pana la plaja.
Pe tot drumul ma gandeam “ce-o sa-i spun lui Dumnezeu?”
Aici fac o pauza explicativa: pentru mine rasaritul soarelui are un rol foarte important, il consider ca fiind o nastere a fiecarei zile, un moment sacru in care soarele abandoneaza placenta universului, se naste pentru a acoperi pamantul de caldura. Pe vremuri aveam un motto: “I’m born in sunset, and I die in sunrise”. Latura mea neagra nu putea sa accepte ca m-as putea naste odata cu forta miraculoasa a luminii zilei. Acum incercam mental sa ma pregatesc pentru o meditatie, desi nu stiu nimic depre yoga sau meditatii, am inteles ca e suficient sa-ti doresti sa vorbesti cu sinele, cu Dumnezeu, sa-ti aloci putin timp de liniste si singuratate pentru a medita asupra vietii si imposibil sa nu gasesti un raspuns. Ori, care ar fi cel mai prielnic moment de meditatie daca nu acela in care soarele se naste pentru omenire? Atunci cand Dumnezeu deschide ochii, ne arata lumina si ne spune “sunt aici!” Locul acesta avea deja construita o semnificatie deosebita in mintea mea. Dunarea fiind primul loc indragit cu adevarat iar marea fiind obsesia mea de ani buni. Cand aceste doua entitati se intalnesc, se impletesc, se completeaza, locul devine mai mult decat mistic.
Am ajuns pe plaja…locul era inca intunecat, cerul era de un albastru inchis, valuri faceau un zgomot incredibil de puternic si vantul biciuia totul in jur. Intreaga intindere de nisip…pustie. Ma uitam si imi hraneam privirea cu ceea ce vedeam. Am mers pe malul apei pana aproape spre locul de “uniune” intre cele doua entitati, am gasit un loc pe nisip, m-am asezat ghemuita…si am asteptat…
Azi mi-am dat seama, ca si cum as fi vazut un film, ca initial eram ghemuita, chircita, apoi mi-am ridicat capul de pe genunchi, apoi mi-am intins picioarele, apoi mi-am dat jos prosopul de pe spate, apoi m-am asezat in pozitia lotus, si abia apoi am zambit spre soare. Toate aceste miscari in decurs de doua ore. Am asemuit intamplarile cu nasterea unei flori…samanta (ghemuit), inmugurirea (ridicatul capului), frunzele (intinsul picioarelor), pozitia lotus (inflorirea), zambetul (apogeul existentei). In tot acest timp vorbeam in gand cu mine, cu universul, cu Dumnezeu. Si priveam. Cerul devenise impartit in doua, jumatatea stanga era albastru/gri de la inchis la deschis, stratificat, si jumatatea dreaptza era un amestec intre roz – purpruriu – alb si albatru palid. Centrul era o oaza de portocaliu, ceva ce semana a aura. Am stiut ca urmeaza sa se nasca soarele, dupa un travaliu al cerului, dupa forfota facuta de pescarusi.
Aproape am plans…acum pare ciudat, dar am fost atat de emotionata cand sfera aceea inflacarata a iesit incet din mare, incat imi stergeam ochii de lacrimi imaginare. Era de un portocaliu incins, a rasarit din marea gri/albastruie bucuros si zambind orbeste. Incercam sa-I spun “bine ai revenit” privindu-l in ochi insa nu puteam decat sa zambesc… si sa-I astept primele atingeri.
Am stat inca o ora pana cand tipetele lui de nou nascut s-au facut simtite si obrajii mei ardeau de caldura ce-o emana. In tot acest timp pot spune ca am experimentat o stare de fericire absoluta. Vorbeam cand in gand, cand cu voce tare, de fapt cred ca ma rugam…aveam o conversatie pasnica, incercam sa intind minutele cat pentru ani…
Dupa doua ore am pornit inapoi spre camping razand la toti oamenii care veneau inspre plaja. Eram singura care mergea in sens invers 
Dar, m-am intors. De doua ori am revenit la plaja, pentru ca urma sa-mi iau portia de soare, si n-aveam de gand sa-mi las dosul la odihnit deloc. Am stat pe plaja aproape toata ziua, biciuita de soare si vant, alergand prin apa putin sarata. Apa era o combinatie de liniste a Dunarii impletita cu nebunia si saramura marii. Excelenta combinatie. Calda, clara, nisip fierbinte si…suprinzator…zona mea de plaja era pustie.
Seara am ajuns in camping rumena si dupa un dus revigorant si o tona de crema “de dupa” m-am ascuns in cort dorindu-mi doar sa vina maine dimineata ca sa asist la un nou rasarit.
Azi dimineata (vineri) acelasi ritual. N-am mai gasit insa cateii, si nu m-am asezat de indata ce am ajuns la apa. Am preferat sa parcurg malul marii. Era totusi mai rece decat in ziua precedenta, marea era mai agiata, valurile mai mari si cerul mai noros. Dar soarele s-a nascut, din nou, la fel de spectaculos. La un moment dat o perdea de nori I-a blocat dansul deasupra marii insa a strabatut-o curajos tesand zeci de raze ca o coronita pe tot intinsul cerului.
Eu zambeam si-I multumeam.
M-am desfatat cu plaja pana mi-am simtit pielea rigida adorand fiecare componenta a paradisului de care benficiam. “Imi place marea” mi-am zis. Imi place nisipul fin-fin care se lipeste de piele, imi plac valurile care ma izbesc puternic in piept, imi place soarele impletit cu vantul, imi plac pana si vietatile acelea mici pe care eu ii numesc “licurici acvatici” si care se proptesc de picioarele mele cand ies din apa facandu-ma sa tip si sa alerg pana la prosop.
Inainte sa plec spre camping, avand in vedere ca e ultima zi de Mare/Dunare am alergat in valuri razand si spunandu-I “te iubesc!chiar te iubesc!!” am fotografiat mental si-apoi am parcurs transpirata poteca nisipoasa.
Nu v-am scris de minunatiile din Delta…maine urmeaza sa ne imbarcam la prima ora pe o cursa rapida, ajungem la Tulcea, apoi galop spre Bucuresti. Va asteptati sa inchei sirul calatoriilor? Am o surpriza….merg spre Brasov, apoi spre Baia Mare 

marți, 26 august 2008

Fairytale gone bad...

Am adormit greu, intoxicata de tutun, dupa doua pastile de somn, 2 aspirine, 2 cutii de bere si o criza de nervi.Era ora 2.
O plagiez pe autoarea mea preferata, dar, mi-am simtit fruntea amortita si rece mult timp dupa ce am ridicat capul de pe gresia din baie.M-am rugat bineinteles!
N-o sa mint, chiar daca dau in patetism, nu mi-am dorit sa ma mai trezesc. N-am crezut ca pot, fizic, sa ma trezesc. Organismul uman e un miracol, si va spun ca cei ce mor prin autosugestie sunt printre cei mai puternici oameni de pe fata pamantului.
Am dormit agitat, m-am trezit des, ma plimbam prin casa, imi aduceam aminte ca nu vreau sa exist, ma tranteam in pat cu o durere in piept. N-am inteles de ce m-am trezit? Reflex poate?Pentru ca pot?M-am uitat afara, o noua zi caniculara...e 26 august, si TU, Cristina, traiesti. Am spus-o cu atata scarba incat mi s-a facut greata, m-am dus in baie si-am vomat.
Mi-am facut bagajele, am gasit toate hainele extrem de repede, le-am impachetat si le-am asezat in rucsac, organizat, pentru ca azi plec in Delta Dunarii.
Apoi am cautat Sunrise Avenue melodia Fairytale Gone Bad. Am ascultat-o de doua ori incercand sa-mi storc o lacrima.E melodia mea de adio! N-am reusit. Precizez ca nu imi plac lacrimogenele, muzica "de suferinta" si n-am savurat vreo drama sentimentala. Pur si simplu asa am simtit ca trebuie sa fac.
"despre ce era vorba in depresia ta de aseara?" m-a intrebat Vali
"never mind that now...its all gone, dead!" i-am spus in timp ce cautam pe youtube Vaya Con Dios (mergi cu Domnul - asa o traduc EU).
Don't Cry for Louie
Farewell Song
Am dansat, am cantat, si am incheiat exercitiile de dimineata cu ce altceva decat "I will Survive" dupa care i-am spus lui Vali : "cand ma intorc...I've got to find myself a job, mate"

Mi-am luat ramas bun, pentru cei ce nu inteleg, nu am pretentia sa cititi printre randuri, sau sa deslusiti misterul scriselor de mai sus. M-am sarutat pe frunte, si mi-am luat ramas bun! De la mine! Si de data asta am facut-o pe bune, de asta si scriu aici, neartistic, si morbid, ca sa pastrez giulgiul asta scris.
O sa iau cenusa acelei parti a mea care-a murit azi noapte agonizand si-am s-o arunc in Dunare. Nu puteam sa plec cu lesul acela dupa mine. Ar fi fost greu de carat si m-ar fi intoxicat noaptea cu duhoarea lui.
Nu rad, nu plang, nu visez, nu exagerez. Si cel mai important, nu dau inapoi...

(si nu, nu e perioada de doliu, nu jeleste nimeni!)

luni, 25 august 2008

Ratiune vs Suflet

Sunt obosita...sunt epuizata chiar... Ma uit la monitor incercand sa-mi imaginez cum o sa arate cu o pagina plina de cuvinte ordonate care fac sens si au logica, sunt ale mele, citite "cu drag" (dupa cum mi se spunea). Cum o sa umplu pagina? Golul acesta conectat la tastatura - conectata la degetele mele - conectate la mintea mea - conectata la sufletul meu...error!error! Ma uit la degete : sa nu se strice oja proaspat asezata in doua straturi stralucitoare. Unde e pixelul lipsa? Clipesc tembel, las capul pe spate si ma gandesc la visul de azi noapte :
"am ulei de masaj"
"ce aroma?"
"lavanda"
"te astept intr-o ora"
I-am dat adresa, fara sa stiu cum il cheama, l-am poftit in casa, purtand doar o esarfa rosie din in. Nu-mi mai amintesc nimic! N-avea relevanta! Poftele carnale sunt ultimul refugiu al unei minti incompetente, si al unui suflet plin de venin. Nu-s ale mele!
"ce naiba incerci sa construiesti din bucati?"
"un puzzle"
"ce bucati"
"bucati de oameni"
Mai aprind o tigara incercand sa ma intoxic cu ceea ce inspir. Unii oameni sunt mai sadici decat altii. Majoritatea mor brusc, si minoritatea alege sa moara cate putin in fiecare zi. Ma incadrez in minoritate...evident. Prea evident. Ma obisnuiesc zi de zi cu gandul ca intr-o zi n-am sa mai exist. Se spune totusi ca avem o constiinta care continua sa existe. Afurisita zicala, nici in viata de apoi n-o sa scap? Bonus sau blestem? Am o minte atat de incalcita incat o pot inregistra cu succes in Cartea Recordurilor.
"Vreau ordine!Ati auzit?Ordonati-va!"Spuse...haosul.
Dar parca nu asta era ideea principala. Parca vroiam sa deslusesc misterul erorii de conexiune dintre ratiune si suflet.In general? N-am de unda sa stiu cum functioneaza majoritatea, atata timp cat ma incadrez in alta turma. Deci, nu!
"Ce nu face click la tine Cristina?"
"habar n-am"
"Alt raspuns n-ai?Exerseaza-ti abilitatile de comunicare!"
"De ce nu gandesc ce simt, de ce nu simt ce gandesc?si mai ales de ce nu o spun?"
"Mintea este o entitate separata de suflet"
"Crezi?"
"Bineinteles, de ce nu ti-a placut matematica?E un joc al mintii"
"Dar eu gandesc destul de tehnic..."
"Tehnic pentru un indian care face meditatii!"
Daca o sa dorm suficient de mult o sa ma trezesc la o varsta care imi va aloca alte prioritati, si uite asa o sa-mi doresc nepoti si stranepoti. Ce daca am ars etape? Pot sa starnesc un adevarat incendiu, ca-s etapele mele, si le ratez dupa bunul plac...
"N-o sa fi niciodata fericita!"
"Dar ce te face sa crezi ca-mi doresc sa fiu fericita"
"Urli dupa liniste si echilibru"
"Ba deloc!"
"Uita-te in oglinda!" Ma duc repede ma uit in oglinda si imi vine sa ma iau de par sa ma palmuiesc, si apoi sa sfarsesc facand dragoste cu mine asa cum n-am facut niciodata. Si cand vreau sa ma sarut, sa imi simt parfumul, sa adorm in bratele mele, sa ma uit in ochii mei, o sa iau bucata aia de oglinda rece si-o s-o trec vertical peste incheieturi. Am auzit ca asa functioneaza.
"Esti bolnava!"
"Ooo DA!"
"Si iti place!"
"De ce sa nu-mi placa?"
Daca nebunia e tot ce mi-a ramas, o sa-i fac utilitati multiple si-o sa imi fie hrana, aer, perna, acoperis. Cine mai e capabil sa spuna ce e nebunia? Cei nebuni traiesc mult, rad mult, sunt cei mai frumosi, nu sufera niciodata.
"Te rog lasa-ma sa inebunesc"
"Mai mult decat ai facut-o deja?"
"Total!!!"
Incerc sa rostesc cateva versuri dintr-o poezie de-a mea mai veche care se chema "Nebunie" dar nu mi le amintesc...ceva de genul : "in dulce-mi nebunia/m-am scufundat usor/imi blestem isteria/strapunsa de-un fior"
Recitesc de cel putin trei ori ce-am scris avand grija sa fie totul extrem de haotic si sa nu inteleg nici macar eu ce-am vrut sa spun. Mi-a fost dor de latura asta a mea neagra care m-a imbratisat tandru. Imi era dor sa ma dezmierde cu bisturiul fin pe intregul corp. Daca te misti, te doare, daca nu te misti...n-ai sa stii niciodata ca-ti place durerea.
Si eu ma hranesc cu drama.

sâmbătă, 23 august 2008

Matinala

Ce ti-e si cu somnul asta...cred ca imbatranesc, n-am somn. E 7 dimineata, sambata dimineata, m-am trezit inainte de jurnalul de weekend!?!Ii aud abia acum pe cei de la stiri anuntand ca Bucurestiul este gazda nu stiu cator bolizi de formula 1?Neah...n-am chef de stiri.
Aseara am iesit cu fetele :) Evele mele cucuiete pe care nu le-am vazut din decembrie '007. N-au fost doar eve, au fost si adami (2-3),de unul sunt eu responsabila, ca l-am luat si pe Vali, oricum femeile au fost intr-un avantaj coplesitor ca prezenta (ooo doamne parca-s de la statistici).
Ne-am vazut la Curtea Sticlarilor, o terasa draguta, pe care eu am vazut-o prima oara, dar mi-a placut, chit ca m-a ametit cu labirintul sus-jos, stanga dreapta, etaj - parter. Locul era plin de oameni, cred ca mai toate mesele fusesera rezervate. Si masa noastra s-a umplut in jumatate de ora, au ajuns si cei mai intarziati, ne-am vazut/REvazut/cunoscut si am stat la taclale altfel decat in fata monitorului dand "refresh" mereu si urmarind topicul din prima pagina.
N-am rezistat pana la miezul noptii asa cum planificasera fetele, sa prindem 23 august-ul (ah, sa nu uit, happy birthday Ani) acolo si sa agitam chestiile rosii cu care veniseram. Nici una nu aveam cravata rosie, dar toate aveam unghiile date cu oja rosie-rosie!Era prea cald, imi amortise dosul pe scaunul acela de lemn, aveam chef sa respir, asa ca le-am urat sa ne revedem intr-un club data viitoare (sa mai si dansam) si am plecat sa ne plimbam. Us and the city.
Credeam ca o sa respiram putin mai bine, daca iesim din incinta, insa era peste tot la fel de incins. Ma asteptam la o ploaie de vara (chiar daca eram in rochie alba) insa si de data asta am fost lasata sa astept. Plimbarea a fost relaxanta totusi. Am luat-o prin Lipscani, cautand un loc unde sa ne mai serveasca mancare, l-am gasit taman in pasajul VillaCross, la Bistro-ul meu drag unguresc. Ador locul acela! Pasajul era plin-plin!
Pentru orele 00:00, vineri seara, 23 august '008 Bucurestiul era un oras parca neincapator, canicular, si...vesel! Oamenii n-au concediu...asa am impresia. Sau poate bucurestenii sunt in concediu si peste tot sunt doar turisti?! Greu de crezut. O sa ne valorificam noi 20 de ore din cele asa-zise 24 ale unei zile, las' ca vedeti voi.
Am baut un pahar de vin cu gheata si-am luat-o "pi bulivard monser" inspre Romana. Parca aerul devenise nitel mai racoros. Am fost prost inspirati sa mergem pe Magheru, n-am reusit sa facem conversatie mai deloc...din cauza de...trafic. Trafic!
Ma uitam fascinata in jur la multimea de oameni care bantuiau orasul...si am realizat ca...e prima mea plimbare nocturna de vara asta. In alti ani era tabiet sa-mi petrec serile de vara pe la terase (ah ce dor imi e cafeneaua actorilor din tineretului, pe lac!) sau chiar sa iau mic - dejun de weekend, extrem de matinal (tot pe lac) sa-mi imaginez ca sunt in vizita, si abia descopar orasul :).
Am ajuns acasa si bineinteles am bantuit internetul pana pe la 3 (habar n-am cum) pana cand Nemo a inceput sa-mi miaune a somn, asa ca l-am ascultat si m-am tolanit in pat. N-am adormit imediat...am avut o conversatie extrem de interesanta cu mine (da!) din care au reiesit urmatoarele : eu sunt o nebuna maniaca dupa control (am spus-o!) si tot eu sunt fandosita care-si reneaga dreptul la viata. Don't ask! M-am contrazis cu mine jumatate de ora, mai-mai ca n-am scris pe hartie ca sa am dovezi!
In cele mai putin de patru (4) ore dormite m-am trezit de doua ori. Odata am mancat 2 (3) felii de pepene galben, delicios de zemos si aromat. A doua oara o wafa cu ciocolata. De fapt m-am trezit a treia oara ca sa-mi para rau ca am mancat si sa-mi urez bulimie placuta, dar n-am mai adormit...
Am vazut reclama la tv pentru filmul Domino : mi-a spus cineva acum vreo trei ani "am vazut un film al carui personaj principal seamana leit cu tine" . "Cu mine?blonda aceea nebuna?Dar eu sunt roscata!" "Nu la chip ma refeream." Mi s-a spus o vreme Domino.


Si ma gandeam; sunt blonda, am parul tuns aproape identic, cat din Domino mai sunt azi? Ca tot exista oameni care nu-si pot imagina cum eram eu "cu personalitate" , le recomand filmul...
O vreau si eu pe nebuna aceea inapoi. Am zambit si m-am gandit ca acum incerc sa lupt de partea pozitiva a universului, ca vreau sa zambesc in liniste, ca vreau sa evoluez plina de incarcatura spirituala....o voce din mine urla ( si ma sperie) BUT REMEMBER HOW WILD YOU ARE!!!YOU WERE...

Nemo miauna iar a somn, n-am chef (refuz!) sa-mi incep weekendul, (tocmai anuntat la meteo - extrem de cald), cu astfel de dileme existentiale!
Ma duc la somn...

p.s. habar n-am ce poza sa pun...

vineri, 22 august 2008

Retrospectiva de evenimente - Bagaj emotional

Imaginati-va ce luam de fapt cu noi, spiritual vorbind, zi dupa zi, dintr-un cerc de prieteni in altul, de la un job la altul, dintr-o relatie in alta?
In afara de o casa noua unde trebuie sa gasim feng-shui-ul potrivit, mobila potrivita, in afara de sifonierul asortat pe sezoane, pe ce se poarta vara asta, primavara viitoare, departe de numerele de telefon din agenda, adresele de mail, id-urile de messenger. Nu mai iau in calcul nici prietenii noi, cunostintele care devin amici si mai apoi prieteni, sau prietenii comuni care se impart in tabere dupa finalizarea unei relatii. Evident ca nu mai iau in calcul nici cutia de carton care ajuta la golitul biroului de carti de vizita, cd-uri de prezentare, cana de cafea, ornamentele de pe monitor.
Ce inseamna de fapt acest bagaj emotional? Cati dintre noi acumuleaza un bagaj emotional prea greu de carat in suflet si in minte? Il taram dupa noi peste tot, unii avem chiar umerii incovoiati de greutatea acestuia, facem cute intre sprancene daca-l caram mai mult pe cap decat in piept. Cat de mare poate sa devina acest bagaj emotional? Sau avem ghene in care varsam ocazional amintirile care devin prea grele, prea dureroase? Exista intradevar posibilitatea de a ne usura bagajul emotional?
La nastere suntem curati, nevinovati, o mica masinarie complexa prin simplitate gata sa asimileze odata cu aerul fiecare atom de cunostinte oferit de univers. Pe masura ce avansam in varsta acumulam primele amintiri, primele pozne, prima zi de scoala, primul sarut, prima oara cand chiulim, prima petrecere cu prietenii, primii tovarasi adevarati, etc. Din fiecare astfel de eveniment, si ganditi-va sunt enorm de multe, in fiecare zi cel putin trei, noi asimilam o mica parte ca fiind bagajul emotional. Stiu, veti spune ca bagajul emotional reprezinta de fapt sentimentul si emotia care incarca evenimentul, deci veti nega ca ramanem cu emotii puternice din fiecare eveniment al fiecarei zile.
Un exemplu: mie nu-mi place patrunjelul, cea mai veche amintire a mea legata de patrunjel e cu o frunzulita din ciorba mi s-a lipit de cerul gurii si mi-a fost greata. De atunci (aveam vreo 3-4 ani), de 20 de ani, de fiecare data cand vad patrunjel in ciorba,tocanite, salate, am VIE senzatia de patrunjel lipit in cerul gurii...si il aleg tacticos pe marginea farfuriei. Un eveniment nesemnificativ, o fobie, o sechela. A ajutat acel eveniment la contruirea bagajului meu emotioal?DA! Mi-e frica de patrunjel, si am emotii de cate ori mananc pe la cineva(in vizita), stiu ca trebuie sa complimentez mancarea, dar cat de bine da sa inlatur verdeturile (de la patrunjel m-am speriat de aproape toate chestiile verzi care se pun in mancare) pe marginea farfuriei? Eat your vegetables! Aud de fiecare data :)
O retrospectiva scurta a bagajului meu emotional (desi incerc uneori sa ingrop materiale in cel mai adanc colt al memoriei, tot nu reusesc) arata ca si eu car un geamantan imens, si cand obosesc stiti ce fac? Ma urc pe el, ma cuibaresc in mijloc, si adorm, pazindu-l.
Cand am plecat din Baia Mare (pe la 19 ani) caram deja o geanta de voiaj pe jumatate plina, o prima pseudo-relatie (esuata) , muulte sentimente negative impotriva intregii omeniri, o rana necicatrizata formata de relatia cu ai mei, si o carcasa de otel inoxidabil (asa credeam eu) care sa ma protejeze de oricine ar fi vrut sa intre in viata mea, indiferent de intentiile manifestate.
In Bucuresti am inlocuit rapid geanta de voiaj cu un geamantam mare. Carcasa mea de otel inoxidabil a devenit de aluminiu, apoi de ipsos, si in cele din urma din hartie de orez. Oricine putea sa ma vada ascunsa, sau daca dorea...chiar sa rupa hartia. Noroc ca am vopsit-o negru, sa n-am reflexie, si sa atraga lumina soarelui.
(In mod normal nu vorbesc despre anumiti oameni, fara acordul lor, insa voi incerca sa ma exprim cu initialele lor, sau facand o referire cat mai discreta cu putinta.)
Cu ce bagaj emotional am ramas dupa fiecare experienta din ultimii 5 ani? (apropo, chiar lucrez la ceva care se cheama "Ultimii cinci ani", long version)
M-am indragostit de prima persoana pe care am auzit-o injurand fara jena si ironizand feminitatea virginala. Am ramas alturi de ea, si a devenit primul meu punct de referinta. Aici bagajul emotional este un saculet de matase roz, vesel, unde pastrez fiecare amintire cu ea.
Cred ca 50% din radacinile fiecarui urmator bagaj i se datoreaza, ca un arbore genealogic :)
Apoi am invatat ce inseamna respectul, increderea, sentimentele de contopire totala alaturi de un el extraordinar. Timp de aproape 4 ani am acumulat un bagaj emotional gigant, intr-o husa de catifea albastra, curata, mata, si foarte rezistenta in timp. Imi place sa glumesc spunand ca de la T. am invatat sa beau bere (a lot) , sa-mi placa berea, sa ragai, sa ma uit la meciuri (cum numai o femeie o poate face) si sa nu las niciodata capacul WC-ului jos. Compilatia poate parea ciudata, insa va asigur ca este cea mai pozitiva descriere ale unor lucruri pe care toti le traim cand nu suntem superficiali. Am invatat sa vorbesc, sa ma comport, sa ador sa evoluez, sa gust umorul inteligent, sa pot purta o discutie civilizata cu argumente palpabile.
Urmatoarea experienta (fiind recenta) are un bagaj emotional intr-o husa de panza (ingalbenita) transparenta, unde se pot vedea, ca in urma unei radiografii, cam toate cele acumulate. Nu insist, am invatat sa nu-mi (mai) rod unghiile, si sa port fuste si pantaloni scurti, asta ca sa amintesc partea amuzanta a lucrurilor. Mi-am definitivat feminitatea, am scapat de multe complexe, am invatat sa ma las admirata si dezmierdata. Totodata am invatat ca de la dragoste la ura nu e decat un pas, dar dupa cum spuneam, nu insist...mai ales ca eu nu (mai) urasc. Am castigat doi oameni minunati, pe care nu cred ca i-as fi cunoscut intr-o altfel de circumstanta. Oameni care mi-au intrat direct in sulfet si carora nu le mai dau drumul!
Din ultimul job am un bagaj emotional...veti rade...asezat intr-o agenda de piele, mare, frumoasa, pe fiecare fila stand ordonate sentimentele mele. Aici am castigat alti oameni, carora le multumesc ca exista, oameni de la care am invatat ce inseamna viata in general, peste barierele de societate.
Pot sa continui spunand ca de cand imi doresc sa cunosc doar oameni minunati (ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa si primesti) acestia apar in viata mea ca si cum ar fi fost intotdeauna acolo, iar eu nu pot decat sa fiu coplesita si sa adun ...ce altceva decat bagaj emotional (in sensul pozitiv).
Asadar car dupa mine, in fiecare zi, saculete, huse, agende, unele in suflet, altele in minte, cert e ca ma inconjoara de parca toate ar fi metalice iar eu un magnet blond si slabanog. Nu sunt grele, si n-am de gand sa renunt la nici unul dintre ele.
Sa nu va panicati cand ma vedeti scotocind intr-un geamantan invizibil, incurcata, incruntata, ca mai apoi sa zambesc satisfacuta, gasind ce-am cautat..."oh...here you are...you little devil!"

miercuri, 20 august 2008

O zi din noua mea viata :)

De cateva zile vreau sa scriu. Cred ca imi gasesc scuze singura, si cea mai des intalnita e "nu am timp". Apoi imi dau seama cat de ciudat suna...nu am timp? sunt intr-un concediu limitat doar de mine, program de voie, si totusi ma simt oarecum retinuta intre o multime de alte intamplari. Totul curge foarte hippi in viata mea in ultimele trei zile :) Am cea mai confortabila/fericita senzatie de nefacut nimic toata ziua... Si nu ma grabesc deloc, savurez picatura dupa picatura din acest nectar fin numit lene :)
Trebuie sa ma descopar pe mine, sa ma uit in oglinda si sa fiu fericita cu ce vad, apoi posibil ca o sa imbratisez din nou viata. Asta nu e deloc negativ, poate m-am exprimat gresit... am acceptat ca imi trebuie o forma bine definita a personalitatii. Multumesc fiecarui element de ieri, alaltaieri, etc, AZI sunt un rezultat al respectivei compilatii. Si rezultatul cocon inca isi finalizeaza detaliile de existenta.
Azi, eram la masa cu Vali si m-a intrebat "ce vrei sa faci?" Am inspirat zambind si i-am spus : "Vreau sa termin de citit Cartea, sa ma apuc de yoga, sa fac dragoste, sa merg in Croatia, sa merg la mare,sa public ce-am scris, si sa nu-mi gasesc nici un job"
Intelege cineva ceva? As putea sa spun: "nu e musai sa intelegeti, important e ca EU sunt BINE". Am sa incerc sa detaliez putin etapele de ordin psihic: dimineata ma trezesc zambind, multumind lui Dumnezeu ca exist, si ca exista El in viata mea.
Bucuria matinala persista cateva ore (ma trezesc greu), si pe nesimtite la pranz devin o femeie aproape de depresie inconjurata de intrebari existentiale. Durerea psihica se transforma aproape in durere fizica. Ma lupt cu mine, imi interzic astfel de ganduri negative, iau Cartea si incerc sa ies din capcana mintii mele inca ranite. Are loc o lupta interioara zilnica intre minte si sulfet. Nu stiu cine castiga...
Spre amurg devin umana, ma simt femeie, as vrea sa traiesc, sa respir, sa iubesc, sa fiu iubita, sunt nelinistita, vreau sa ma dezbrac de toate hainele si sa ies afara sa ma plimb pur si simplu goala fara sa dau socoteala nimanui. Imi place cum se imbina arsita de peste zi cu racoarea de peste noapte si aerul devine o baie placuta pentru corp. E cald, doua corpuri transpira in intuneric in timp ce raman inclestate intr-un orgasm. Asta VREAU!
Adorm tarziu, dupa miezul noptii, incercand sa gasesc o metoda de echilibru intre toate aceste stari pe care le imbrac eu.
Poate tocmai ca imi fac atatea probleme din cauza echilibrului nu-l gasesc? Poate tocmai ca VREAU sa fac atat de multe lucruri, ma impiedic? De ce nu le fac...pur si simplu?
Intre timp, am reusit sa plac un Bucuresti incins si aglomerat. Ma plimb zilnic de cand am revenit in capitala. E o buna metoda de a-mi revedea toti prietenii fie si daca-i vizitez la birou :) Ma gandesc la oamenii dragi cu care nu m-am vazut din cauze de alomeratie, program la birou, oboseala, etc si acum am timp berechet sa stau la taclale, cafele, cocktailuri prin terasele din Lipscani. Recunosc ca sunt putin nerabdatoare sa evadez din oras, ma si vad tolanita la soare pe plaja, citind.
"hai in Croatia" imi spune azi sora-mea. Am raspuns imediat "nu pot!" cred ca reflex ca la aproape toate invitatiile pe care le primesc (oare de ce am tendite atat de negative?). "De ce nu poti?Ai timp liber, n-ai program, n-ai planuri..." Avea dreptate!Din pacate n-am pasaport (inca).
Am vrut sa scriu despre ceea ce am numit eu "prima zi din restul vietii mele" dar pare un cliseu prea des utilizat. In acest moment eu caut unicitatea si originalitatea.
Nu ma simt inspirata, deloc profunda, ma simt zurlie si rasfatata. Daca as mai scrie incercand sa dau un final glorios post-ului cu siguranta as da-o-n bara.
Enjoy!

duminică, 17 august 2008

Sambata 16 august - semnificatia fiecarul loc...

Minivacanta la Corna am incheiat-o "la cules de afine" :) Miercuri dimineata (matinali ca de obicei) ne-am dus bine echipati cu cate un toiag spre nea' Daniel care ne astepta nerabdator. "Pe unde o luam nea' Daniel?" "pe scurtatura" ne-a spus in timp ce a inceput sa urce de-a curmezisul pe MUNTE! Initial am avut emotii referitoare la escaladatul fara echipament, dar cand am vazut cu cata energie ne-a luat-o inainte am decis sa nu ramanem mai prejos... si ne-am tinut in urma lui incheind convoiul cu Grivei (catelul botezat de mine).
Trei ore mai tarziu, eram cu aproximativ un kilogram de afine cules, extenuati si transpirati, admiram pentru ultima oara privelistea din "varful lumii". Am decis ca e mai bine decat nimic, oricum n-am fi reusit sa caram ditamai galeata de 10 litrii pe care o luasem cu noi pentru afine. Ajungeau la fix pentru 4 sticle de afinata, ne promisese tanti Livia niste vinars, asadar spre casa.
Am reusit sa rapesc "bucatica de Corna" mai exact un rotocol de filon dintr-o fosta galerie de mina. Tot imi dorisem eu sa iau cate o caramida/piatra/colt de lume din fiecare loc strabatut, iar botul acela gri pseudo-stralucitor era intocmai relevant pentru zilele din Apuseni.
I-am multumit lui Dumnezeu pentru ca m-a ajutat sa cunosc niste oameni atat de frumosi sufleteste cum altfel nici ca se putea departe de civilizatia in care ne scaldam cu totii si care ne scarbeste prin evolutie. Oameni simpli dar cu sufletul curat si deschis, oameni care iti raman cu drag in amintiri, indiferent daca ne vom revedea sau nu vor fi asociati in gandurile si rugaciunile mele cu viata pe care o insufla Corna si muntii Apuseni.
Mi-am luat "la revedere" asa cum fac mereu cu locurile de care ma indragostesc,fotografiind mental fiecare coltisor si apoi trecand o ultima oara prin sat, prin Rosia, pe la biserici. Cine stie daca data viitoare vor mai exista? Cum spunea mama : "nu ai trait destule daca nu ai vazut Apusenii".
Destinatia urmatoare? Pestera/ghetarul Scarisoara. Permiteti-mi sa-I aloc o descriere speciala: Golgota-Scarisoara. In mod sigur pana la obiectivul turistic aveti tot timpul sa va amintiti absolut toate pacatele, sa le regretati si sa va caiti pentru ele. Fie ca va doriti acest lucru, fie ca nu.
Ne-am cazat la Arieseni (sincer a fost prima oara cand am aflat de existenta in Romania a respectivelor locuri - stiu - spre rusinea mea) din dorinta de-a avea la dispozitie o BAIE NORMALA (si un dus cat de cat).
Intrebare pentru autoritati: VA INTERESEAZA PROMOVAREA TURISMULUI ROMANESC? In acest caz va dau o mica-mica sugestie: oferiti ACCES spre obiectivele turistice. Sa n-o mai lalai si sa trec la subiect. Din drumul principal pana la pestera e de parcurs o distanta de 10 kilometri. Drum care se poate parcurge cu: autovehiculele din dotarea salvamontului CONTRA COST(150 ron/drum)!autovehicule ale localnicilor dornici de avere (150 ron/drum) sau (my favorite) LA PAS... prin arsita (cu o cruce invizibila in spate). In cazul in care ai suficienti nervi si dispui de finante pentru service poti utiliza masina proprietate personala. Nu garantez succesul, cu siguranta garantez peripetiile.
Noi am incercat varianta per pedes ca deh avem vlaga si energie unde mai pui ca tocmai petrecuseram cateva zile pe munte. Asa credeam cel putin. Un drum luuung, cu cat credeam mai mult ca l-am finalizat cu atat ma indepartam (cudat) de tinta, soarele era insuportabil, peisajul incredibil, praful - a doua piele. Am trecut de la dubii la iritare, la nervozitate, la puseu de energie, apoi spre nerabdare, am dat in isterie, m-am scaldat in dezamagire si am finalizat cu...nepasare totala domle'. Ghetar? E nah, de parca n-am vazut io Titanic! Frumosi munti, frumoase dealuri, hai dracu' acasa ca m-a luat febra musculara si prefer sa ma ghemuiesc si sa-mi dau drumul la vale pe serpentine decat sa mai inaintez un metru.
Obiectiv Scarisoara - DON'T CARE!
Am aflat la Arieseni ca un kilogman de afine costa... (suspans) 5 LEI, doamnelor si domnilor...noi care deja ne hotarasem ca NU VINDEM decat cu minimum de 50 lei fiecare cu jumatatea lui de kil...ne-a cam dat entuziasmul peste cap, asa ca o sa comunicam amicilor ca avem afinata...de vizionat, ca de baut n-o dam la cat timp si energie am alocat culesului dar mai ales creatiei.
Vineri dimineata am decis sa o luam din loc, spre Huedin cu destinatie Belis. Pe drumul judetean Albac - Horea - Piana Horii dupa cum era mentionat in precisul atlas rutier. Prin inima muntilor. Am parcurs cei 40 de kilometri de drum forestier de dificultate maxima (cand spun drum ma refer bineinteles la potecta pietruita), sperand ca in caz de ceva ne aude padurarul si ca o sa ne vindem organele elicopterului care urmeaza sa ridice masina prin aer, deoarece alt mijloc de transport n-ar fi intervenit pana la lasatul zapezii cand ar fi putut fi folosite saniile cu zurgalai si...cai. Repet - peisaj mirific!
Am ajuns la lacul Belis unde ne asteptam sa vedem satul scufundat de comunisti, obiectiv turistic de vizitat, mai ales datorita bisericii care trebuia sa iasa din apa...DACA si numai daca cei de la turbine (?!?) decid sa dea drumul barajului. La Belis, un satuc extrem de linistit de altfel am avut asadar ocazia sa admiram un minunat lac de acumulare in mijlocul padurii intinse cat cuprindeai cu privirea. Liniste, soare, vanticel placut (fata de cele un milion de grade din Bucuresti) si nici urma de om.
Veni, vedi, vici! Spre Cluj, spre castelul celui ce-I spuneau Banffy.
Un traseu absolut incantator m-a surprins pe mine baimareanca ce parcursese de nenumarate ori drumul Bucuresti - Cluj - Baia Mare pe traseul arhicunoscut, fara sa-mi imaginez ca exista alte cai de-a parcurge tarisoara asta cu delectare vizuala. Belis - Gilau - Cluj Napoca - Jucu - BONTIDA.
Dupa amiaza ne-a prins in comuna (sau satul) Bontida, la minunatul castel Banffy. Castelul (alt posibil obiectiv turistic) era luat in concesionare de catre un domn din Marea Britanie cu care am avut prilejul sa si stau de vorba. Am solicitat o camera in incinta castelului care era partial renovat insa am fost refuzati in stilul englezesc extrem de politicos. Era deja prezent un grup de studenti, tineri arhitecti in devenire, care munceau la restaurarea castelului asadar locurile toate ocupate. Aveam in dotare cortul pe care l-am fi montat numaidecat in incinta insa parca ne doream un pat pentru oasele amortite de drum. Hai prin comuna "cat poa' sa coste o camera?" Singura pensiune disponibila "casa alba" (o casa alba cu muscate rosii in jardiniere si geamuri termopane) era ocupata de catre muncitorii de la drumuri care pregateau vizita pentru domnul presedinte Basescu. WTF! Ne-a sarit in ajutor o localnica, doamna Kispal care ne-a oferit (desi nu caza de obicei turisti) o camera in "modestia lor". Casa absolut superba! Oameni minunati!Pret... la mica intelegere, incredibil de ieftin, mai mult pentru a le rasplatii osteneala de-a caza niste turisti pierduti intr-un sat. Am lasat bagajele si-am pornit in ultimele raze de apus pentru cateva fotografii.
Castelul s-a conservat destul de bine evident dupa repetate lucrari de restaurare, a fost proprietatea unei bogate familii de unguri si mai apoi preluat abuziv de gemani. In zona familia Banffy mai avea 4 castele.
Evident existasera diferite anexe ale castelului insa n-au rezistat vremurilor grele si rromilor locali.
M-am plimbat inspirand linistea ce-o inpira curtea si constructiile imbatranite. Am incercat sa degust bucatica de istorie, asa cum era ea, asa cum eram eu care nu ma laud cu mari cunostinte in domeniu. Dar imi place sa savurez.
Acolo nu am avut nici o secunda vreo tresarire negativa. Zambeam calm, totul era cald (nu datorita temperaturii de peste zi) si am perceput ca undeva in timp existenta locului fusese una pasnica chiar daca biciuita de autoritati, biciuita intr-un mod mai putin barbar sau morbid. Daca exista persoane cu mai multe date va rog sa-mi completati perceptiile fara jena. E posibil sa ma fi inselat insa singurele trairi ale locului au fost acelea de ani grei peste zidurile constructiei.
M-am bucurat totusi ca exista dorinta de a restaura si da spre folosinta in scopuri turistice acel monument istoric.
Seara am zabovit la un pahar de vorba cu gazdele noastre care m-au facut sa ma simt foarte bine primita ( ca la noi in ardeal) si m-au ranit cu cel mai bun papricas de pui care mi-a fost dat sa-l gust vreodata. Am adormit cu zambetul pe buze, burta plina si multumind lui Dumnezeu.
Dimineata am pornit spre a vizita celelalte castele ale familie Banffy. Unul in satul Rascruci, altul in satul Borsa (nu Borsa din judetul Maramures).
In Rascruci era de fapt un conac boeresc, mai mare e drept, arhivizitat de maghiari. Prea multe masini cu numere de Ungaria la fata locului, n-avea rost sa ne inghesuim si noi la poze. Am admirat fugitiv peisajul si-am decis sa ne indreptam spre Borsa.
La spitalul de boli psihice cronice?DA!Proprietatea Banffy din Borsa era o ruina devenita spital de boli psihice. Accesul interzis persoanelor neautorizate. Te pui cu nebunii? Not really. Am reusit sa pozam putin in pauzele de pascut iarba proaspata ale pacientilor si defilarea pe podium in costume...costumatii...diverse si pestrite. Locul m-a umplut de tristete (nu datorita bolnavilor). Aveam un sentiment straniu negativ de pericol, macabru si nu-mi placea deloc durerea dintre tample care a persistat pana am iesit din sat. Cu siguranta membrul familiei Banffy ce stapanise respectivul castel avuses activitati mai putin obisnuite, ca sa ma rezum la o descriere simplista.
Incotro?Nu-mi planificasem (eu de fapt n-am planificat nimic, n-aveam nici macar traseul bine definit in minte) sa ajung pe meleaguri natale,dar, dupa o sumedenie de amenintari traditionale cu dezmostenirea, am indreptat busola spre nord, unde se agata harta-n cui, Baia-Mare.
"N-ai cum sa ajungi la mai putin de 100 de kilometri de noi si sa nu treci pe-acasa" Asa e!N-am cum!
Aveam eu ezitarile mele, si inca n-a venit momentul sa le fac publice. Mi-era dor de casa, de familie, dar ultimele vizite fusesera intr-o perioada mai putin normala a existentei mele iar prototipul meu de acum nu e in stare perfecta de functionare.
Prietenii ii alegem insa familia ne-o da cel de Sus, si cu mine a fost extrem de generos la capitolul acesta. Ma scald intr-o intelegere,armonie si iubire deosebita, asa ca mi-am dezghetat sufletul de indata ce m-am intalnit cu ei. Au fost intelegatori si n-au deschis (decat delicat) subiecte inca dureroase pentru mine. Si in plus timpul e scurt, curge extrem de repede si ar fi fost pacat sa-l valorificam cautand mumii. Am preferat un picnic in familie, pe malul apei, in inima naturii. Ne-am plimbat cu barca, ne-am luptat vitejeste cu coji de pepene rosu (ca e biodegradabil, si noi ecologisti), am stat la soare si ne-am auzat vorbind toti in acelasi timp, la fel de tare/repede, agitati ca niste sicilieni din Ardeal :) E bine sa fi acasa!
Inca nu stiu cine sunt, ce caut, daca caut, de ce caut, intrbarile pot continua...Nu ma amagesc in incertitudine, insa iau fiecare lucru asa cum imi este dat, stiu ca are un scop, si mi-a fost oferita suficienta intelepciune pentru a-l afla. Dupa cum spuneam: unii oameni vorbesc mult, spun cuvinte mari, insa goale, totul inseamna de fapt nimic...pe cand alti oameni vorbesc putin,insa tacerea lor inseamna mult. Prezenta...si mai mult!

joi, 14 august 2008

Marti 12 august - detalii despre Gabriel Resources

Inca nu mi-e in clar daca sa specific ca am obrajii rumeni si creierii incisi de la afinata lui Tani Livia (de la cruce) la inceput de post sau sa las ca justificare pentru final de scriere...intelegeti voi (sper).
N-am prea multe detalii poate si pentru ca am decis sa incalc regula de-a scrie odata la trei zile cu rezumat. N-am cum sa scriu peste doua zile pentru ca am mintea atat de plina cu informatii noi incat daca nu le astern aici le pierd, desi sunt convinsa ca vor fi inlocuite cu altele valoroase, vreau sa le lipesc cat sunt calde.
Azi am fost lenesi, ne-am trezit tarziu, posibil ca ne-am acomodat cu divanul vechi, si la orele 10 inca motaiam lenesa.
Cand am reusit in sfarsit sa ma ridic din asternuturi am realizat ca era o zi chiar mai frumoasa ca precedenta, soarele deja incalzise jumatate de curte si se anunta viteaz peste zi.
Am pregatit un mic dejun copios cu oua de casa de la tanti Livia, branza tot de la ea, laptic si multe altele. Am reusit chiar sa fac un dus fierbinte in livada dupa ce in prealabil mi-am incalzit o oala de apa in care am pus cimbrisor cules din gradina, asta pentru efectul "herbal" cat mai natural cu putinta.
Toate tabieturile pseudo-matinale s-au intins pana dupa pranz asa ca am decis repede traseul ca s-o luam din loc : Rosia Montana. "pai nu suntem deja in Rosia Montana?" "suntem in satul Corna, peste deal e Rosia Montana".
Am luat aceeasi tenisi care deunazi imi facusera bataturi, am ciopartit doua ciomage dintr-un trunchi mai firav de copac (pentru a ne apara de cainii ce latrau in departare) si pe poteca pietruita tineam cararea care duce inspre Rosia. (sincer nu-mi venea sa cred ca ajunseseram cu masina pe-acolo)
Am ajuns la prima mina/cariera abandonata...strajer de seama a pustietatii - un buldozer enorm marca locul. In primele minute ne-am catarat amuzati pe masinaria de metal ne-am pozat fara sa tintuim locul cu privirea. Dupa ce ne-am plictisit de-a joaca cu "tractorul mare" am inceput sa exploram in jur ceea ce parea a fi mina abandonata. Am recunoscut apoi ca un flash-back secvente din reclamele "Gabriel Resources". Tineti minte primele spoturi cu care au intrat pe piata? Imagini alb/negru ale unor locuri parasite ce pareau uzine, hale, masinarii, apoi cateva cuvinte ale localnicilor care sustineau ca sunt putini, n-au locuri de munca si ca totul e pe duca?"Gabriel Resources are solutia." Cred ca toate spoturile lor mi-au bantuit instantaneu memoria. Am cercetat in amanut locul acela mort... o hala mai mare cu cateva zdrente putrede pe jos si doua caschete de miner aruncate dadeau intr-o galerie de mina. Cum ne-am dat sema?Dupa un ecou nesfarsit, un curent de aer rece ce navalea morbid prin aceea usa. (galeriile de mina sunt din ceea ce stiu eu tuneluri nesfarsite in subternan sau, dupa caz tuneluri prin munti )
Am facut cateva poze si am tinut poteca ce cobora. La scurt timp am mai dat peste cateva depozite parasite in aceeasi maniera, masinarii enorme zacand fara viata, ingropate in praf rosiatic si din loc in loc cate un ochi de balta cu apa clocita in care se reflectau mai sus mentionatele fiare. Mentionez ca de la prima ruina de mina totul in jur devenise sterp si cu aspect de desert. Soarele ardea toxic pe bucata aceasta de drum. Nu neaparat poluant insa lumina ce incalzea aceste ruine nu facea decat sa ofere acces vizual nelimitat intr-un peisaj deloc placut. Am mers mai departe.
Am ajuns repede la apogeul dezastrului. Daca ieri vazusem latura hipnotizant de frumoasa a locului, azi aveam sa vad latura otravitoare pentru suflete.
Senzatia de tristete absoluta mi s-a imbibat In suflet si minte in foarte scurt timp, cuprinzand metru dupa metru din raza mea vizuala. Inima carierei, abia oprite (acum vreo doi ani) din activitate, ceva ce fusese candva (asa am presupus eu) un ... MUNTE! Noi am gasit un CRATER ENORM in piatra. Incerc sa fiu cat mai obiectiva cu putinta, fara sa pozez in fiinta nevinovata si protectoare cu mediul, care vezi Doamne habar n-are despre holocaustul din mediul inconjurator. DA, stiu ce inseamna mineritul, stiu cum se exploateaza zonele acestea, si vin dintr-o regiune unde mineritul era ocupatie principala.
Stiu ca oamenii din zona Apuseni de cateva zeci de ani si-au castigat existenta scotand aur din pamant. Sa va explic strict vizual: o sfera - jumatate verde - jumatate maro. Cam asa sta situatia. Corna, priveliste de basm, Rosia, cimitir...in devenire. De ce spun in devenire? Pentru ca dupa ce au injumatatit MUNTELE cu exploatari neevoluate si fara cianuri au reusit totusi sa pustiiasca zona. Am avut un sentiment de neputinta si tristete care mi-a patruns fiecare centimetru din corp. Nu inteleg de ce s-a manifestat astfel. Am simtit o sete a pamantului, am simtit durerea naturii care a evoluat mii de ani, avand si oferind viata pentru animalul numit om, care in 30 de ani a reusit sa chiureteze pamantul in asa mod incat niciodata nu va fi mai mult de o gaura fara de final si un morman de praf fara valoare...
Am stat ceva mai mult la cariera abandonata, incercand sa gasesc un loc viu in tot acel peisaj. N-am gasit. E drept ca pentru unii amatori de imagine locul ar putea parea interesant...cat vezi cu ochii piatra galben-maronie-rosiatica, teren arid si roci ce se desprind incet din peretii zidului ce formeaza de fapt respectivul crater. E ironic sa ma intreb cati oameni au murit acolo in accidente, cati mineri au ramas blocati in subternan, cati s-au intoxicat cu substante, si cat aur s-a scos ca sa rasplateasca aceste vieti luate? Natura isi ia intotdeauna revansa imi veti spune. Pamantul acela nu parea insetat de sange, ci mai degraba insetat de verde. Stia mormanul acela de pietre ca exista cativa kilometri mai sus oaza de verde?
Ok, admit ca asta a fost sngura modaltate de a exista in respectiva zona, ca doar asa s-a putut ajunge in gratiile comuniste, ca acesta a fost pretul care a trebuit platit pentru ca anumiti oameni sa existe azi, sau si azi. DAR OPRITI-VA! Din cate stiu eu Uniunea Europeana a cerut oprirea exploatarilor miniere din Apuseni tocmai ca nu se incadrau in normele de mediu. Da stiu, screw UE :) cu regulile si normele lor, INSA aici au dreptate, si cand au dreptate... chiar AU!
Voi face un mic ocol de la subiect, pentru a continua cu activitatile prestate azi, dupa care ecuatia va ajuge la un numitor comun, promit.
Am parasit cariera oarecum obosita si infricosata. Daca peisajul devenea din ce in ce mai sinistru presupusa mea incarcare cu energia locului avea sa fie una negativa. In scurt timp poteca pietruita ne-a adus la drumul principal din Rosia Montana. Totul standard - drum national- case pe stanga si pe dreapta.
In Rosia casele cu inscriptia "Proprietate RMGC" erau mult mai des intalnite. De mentionat si de retinut e ca unele case din tinutul motilor sunt monument istoric!Cum o sa le darame RMGC? Hai ca cele din Corna au fost decapitate (li s-a daramat acoperisul pentru a fi siguri ca proprietarii n-or sa locuiasca in continuare acolo) si zac acum pustii, dar cum o sa va atingeti de monumentele istorice in baia romantica cu cianuri pe care o puneti la cale?
Am mers incet incet, ajutati de toiage pana la muzeul celebru din Rosia Montana. Vroiam sa vedem galeriile romane.
Plimbarea prin galeriile romane din anii 131 a fost extrem de...invioratoare, dat fiind ca erau am 10 grade in subsol. Galerii trapezoidale care atestau faptul ca din cele mai vechi timpuri localnicii se ocupau de minerit. Muzeul, a fost de fapt o mina, initial in 131, apoi si-a reluat activitatea undeva prin 1700, si din nou acum vreo 10 ani, inainte sa fie amanajat muzeul de azi. Am avut un ghid extrem de simpatic, un batran localnic, nea' Carol, care rabdator (desi face asta de 6-7 ori pe zi) ne-a explicat ce reprezinta fiecare obiect din muzeu. Evident diverse masinarii de extras aurul. Aur, aur, aur...acest metal mi-a banntuit zilele!
Am vazut si cateva pietre funerare tot din vremea stramosilor romani, care m-au fascinat, si am fost din nou tentata sa iau una acasa...ce-oi fi avand Doamne cu pietrele de mormant?
La un moment dat, ghidul a devenit foarte melancolic "uitati-va bine in jur, la toate aceste frumuseti, in 20 de ani... va fi..." "desert" am mentionat eu, si el m-a aprobat. Ne-am antrenat apoi intr-o conversatie stinghera despre RMGC, despre prelucrarea metalelor pretioase cu cianuri, despre cum va afecta zona, despre "cel mai inalt munte" adica craterul mentionat mai sus, si care a devenit asa in aproximativ 30 de minerit.
Corporatia canadiana isi doreste sa evacueze zona, sa construiasca un dig, dupa care sa formeze un fel de lac de cianura care dupa cum se stie este cel mai rapid mod de-a scoate cele trei tone de aur estimate c-ar exista in munti. Nu se poate lua in calcul efectul cianurii pentru zona. Mai bine s-ar arunca o bomba, zic eu, dar... imi aduc aminte ca n-ar scoate atata amar de aur ca efect secundar al bombei. N-ar mai exista nici riscul de ploi acide, de sol arid pentru totdeauna, daca s-ar arunca o bomba. Ce ii retine din a se apuca de treaba? Nimeni nu stie, insa dau de inteles ca sunt cu pipeta pregatita pentru a picura incet dar sigur moarte Apusenilor si oricarei urma de mot lasata in aceste pamanturi.
Cam trei sferturi din localnici au vandut, la preturi mici, unii se incapataneaza sa nu vanda, dar nu sunt prea convinsi. Conversatia s-a pierdut...poate am intrebat noi prea multe, eram cei mai curiosi din grupul de turisti. Nea' Carol ne-a multumit politicos ca am alocat din timpul nostru sa vizitam muzeul, ceea ce mi s-a parut mai mult decat straniu avand in vedere ca NOI plecam cu zeci de informatii noi de acolo... dar in fine :)
Ne-am intors relativ repede din Rosia. Drumul la dus a fost parcurs in doua ore, cu tot cu pauze, iar la intors am facut o ora, in urcare. Sprinteni, nu-I asa?
Am avut o senzatie ciudata la intoarcere, cand am trecut pe langa o galerie de mina inchisa, dar unde exista un paznic, care discret s-a furisat in urma noastra. Am dat binete, omul era politicos, ne-a spus ca se duce sus la intrarea in mine "sa o pazeasca de hoti". Am ras...cine naiba fura din pustietatea asta si mai ales CE? Facusem toata ziua glume cu "febra aurului" dar dupa ce am aflat cat de greu se prelucreaza si ce cantitate enorma de minereu rezulta abia un gram de aur mi s-a cam acrit de cautat aur prin Apuseni, ca sa nu mai mentionez ca nu-mi place aurul!
Oamenii din zona Apuseni se uita ciudat la straini. Nu ca n-ar fi ospitalieri si prietenosi si foarte omenosi, dar categoriile de vizitatori au fost impartite in: presa si RMGC (rosia montana gold corporation) ori in acest caz nici unii nici altii n-au fost decat niste intrusi. Turisti au fost mai mult cei care protestau impotriva proiectului. Si acestia din ce in ce mai rar, zona n-are nici o inclinatie spre turism...ceea ce ma lasa din nou cu gura cascata. Acesta a fost inca un motiv sa scriu detaliat despre subiect.
Ne-am intors la casuta noastra, extrem de osteniti, insa am gasit un dram de energie sa ii vizitam pe tanti Livia si pe nea' Daniel, vecinii. S-au bucurat sa ne primeasca, ne-au servit cu afinata si au promis maine un balmos (un fel de bulz) pentru masa de pranz. Evident ca le-am povestit si lor aventurile zilei, si ne-am lansat intr-o interesanta conversatie despre...AUR! Precizari: oamenii chiar fura si azi din galeriile de mina "filoane" de aur pentru ca e minereul cel mai usor de preparat manual astfel incat sa rezulte metalul pretios. Ne-au istorisit cateva intamplari vechi de zeci de ani pe vremea cand metalul era gasit cu mult mai multa usurinta dar n-aveai cum sa-l intrebuintezi, gratie comunismului. Mi-au parut destul de acomodati cu ideea ca locuinta lor de-o viata ar putea devenii piatra stearpa... n-am insistat asupra subiectului pentru ca am invatat ca pana nu traiesc pe pielea mea n-am cum sa inteleg nimic.
Apoi ne-am intors usor mai rumeni spre casa, ghidati de lanterna. Azi am avut un musafir sperios: o vulpe! Nu stim cine a fost mai surprins, vulpea de om sau omul de vulpe :)
Am mai apucat 5 pagini de carte, ma identific atat de mult cu Liz Gilbert incat mi-e teama ca am sa plec in Italia, India sau Indonezia...

marți, 12 august 2008

jurnal de calatorie: Luni 11 August '08

Aveam de gand sa lipesc cateva fraze aseara, dar am preferat sa ma fac omida in sacul de dormit, in divanul batran, sa ma uit la umbrele jucause din fereastra si sa astept sa adorm. Am adormit.
Habar n-aveti pe unde bantui nu?
Ok, s-o luam de la capat: sambata dimineata cu maximum patru ore de somn la activ, raspund la usa in chiloti baietilor care transportau aerul conditionat."sar'na don'shoara, dormeati? Am sunat de mai multe ori la telefon si la interfon". Cred ca fata mea umflata a raspuns ceva printre gene, apoi m-am trantit iar la somn. N-am reusit sa dorm din cauze de telefon (si eu care credeam ca o sa fiu uitata de indata ce-mi schimb numarul) si bineinteles ca aveam de pregatit bagaje pentru sejurul ce urma.
In zgomot de picamer (sau cum s-o chema masinaria gigant in forma spiralata) si nori de praf mi-am impachetat hainele si mi-am pregatit trebuincioasele de drum.
Pe la orele dupa amiezei am reusit sa evadam iar din Bucuresti (nu se mai pune problema de lasat in urma sau de parasit pentru ca a invatat marsava capitala ca am devenit dependenta) si ne indreptam spre Sibiu, unde aveam sa si inoptam.
Am reusit performanta de-a avea prima jumatate de rezervor gratis, asta dintr-o greseala a casierei dupa cum chiar ea s-a scuzat "eu sunt doar un simplu casier" iar noi n-am contrazis-o, asemenea cadouri se intampla rar si e pacat sa fie returnate.
Am ajuns la drum de seara intr-un Sibiu turistic extrem de populat/aglomerat dar surprinzator la un mod deloc agresiv in comparatie cu aglomeratiile violente care-mi zgarie retina zilnic.
Sibiul racoros, plin de oameni frumosi si veseli care bantuie pasajul pietonal pana la ore tarzii fara sa se ingramadeasca sau stanjeneasca unii pe altii. Chelneritele zambesc amabil fara sa spere ca-si castiga "spaga" si nu se supara daca esti un client confuz si nehotarat.
Aerul e mai curat (cat se poate intr-un oras, totusi) si cladirile murmura a cultura si a civilizatie, a istorie si a armonie. Atat am reusit sa percep in cele cateva ore petrecute in inima fostei capitale europene, pana sa ajungem in Cisnadie (un oras vecin) unde am dormit in gazda unui amic.
Ne-am trezit relativ devreme, speriati pesemne de linistea micului orasel si inviorati de razele soarelui. Am decis sa vizitam putin locurile: Cisnadioara, primul obiectiv turistic.
Cetatea "Sfantului Mihail" din Cisnadioara este prima basilica romana de pe teritoriul Romaniei, si are cateva sute de ani buni, vreo opt daca am retinut corect. A fost initial o biserica catre care oamenii din diverse regiuni "ale intunericului" veneau "la lumina", sau cel putin asa ne-a comunicat ghidul. A avut diversi stapani, unguri, sasi, pana cand a devenit refugiu in primul razboi mondial. Am atins si eu pietrele inscriptionate cu numele sasilor cazuti in razboi in lunile a-9-a si a-10-a ale anului 1916. Am simtit o puternica senzatie de-a desprinde un colt de piatra din locul acela si de a-l lua cu mine. Nu inteleg de ce :) Locul era frumos, cald - calm plin de istorie, chiar daca poate nu una extrem de relevanta. Atata timp cat o sa mai pot atinge ruine dupa sute de ani de existenta o sa ma declar un cetatean multumit.
Ne-am intors in Sibiu si am decis sa incercam sa ajungem spre Apuseni, destinatie de altfel initiala.
O ultima oprire la un mac'donald's pentru a profita putin de wirless-ul de acolo si pentru a-mi da mie ocazia sa rasfoiesc primele pagini ale cartii "mananca, roaga-te, iubeste". Profit de moment sa recomand si aceasta carte... merita, si o spun din tot sufletul chiar daca i-am devorat (si m-am regasit) doar primele 60 de pagini.
Am pornit asadar spre Sebes, urmand Alba Iulia, apoi Rosia Montana.
Ne-am oprit neplanificat in Miercurea Sibiului, atrasi de un peisaj ciudat, o ruina de casa, cativa cai care pasteau si o alta biserica. O biserica construita tot acum vreo cateva sute bune de ani.
Am fotografiat putin zona, si cu ajutorul unui batranel simpatic am vizitat si biserica evanghelica din Miercurea. Putinii sasi care mai traiau in oras, mergeau in fiecare duminica la biserica, citeau din bibliile lor nemtesti (m-a fascinat mormanul de biblii de la intrarea in biserica) si pastrau obiceiurile lor in armonie perfecta cu cele romanesti.
Am parcurs apoi repede drumul ramas (urma un nou popas la Sebes), am sorbit din ochi atat peisajele din stanga cat si cele din dreapta, am ajuns pe ploaie la Sebes, unde ne-am oprit intr-o cafenea construita pe ruinele unui zid de cetate (cetatea nefiind vizitabila decat intre anumite ore, chestie care m-a frustrat). Ploaia s-a oprit, si am decis sa profitam de ultimele ore de lumina si sa incercam sa ajungem in Apuseni.
Dupa ce am iesit din Alba Iulia in directia Zlatna, Campeni, Abrud :) am inteles de ce zona Apuseni reprezinta (inca) una dintre comorile tarii noastre. Ne-am desprins brusc din peisajul de drum national pavat cu diverse orase si am intrat intr-un basm cu dealuri si paduri de culori ireale. Soarele se pregatea de apus si totusi zambea la noi mai puternic ca peste zi. Copacii erau cruzi si de un verde sanatos, iar culmile de deal luceau galben in lumina de apus. Si am tinut-o asa inca vreo 70 de kilometri.
Recunosc, a fost putin mai dificil sa nimerim zona in care urma sa ne cazam. Trebuia sa ajungem in satul Corna, din Rosia Montana. In satul Corna la casa batraneasca a familiei unchiului meu. O spirala de rude aici. Cheia de la casa se afla in grija unei vecine, Livia lui Danel (din congo, din congo..da de'a cui?) pe care noi urma sa o gasim dupa mirificul reper "livia de la cruce". Gandim pozitiv, si crucea nu e decat un simbol al satului crestin, ridicat la rascruce de drumuri.
Am nimerit zona, am intrebat pe la cateva case, intr-un final am gasit-o si pe tanti Livia, o batranica extrem de simpatica si spre uimirea noastra sprintena.
Ce-am reusit sa vedem duminica seara pe inserat si in timp ce schingiuiam masina pe drumuri de tara neinchipuite, ne-a luminat fetele. Peisaje mirifice, din categoria celor "cu poza" ca sa poate fi descrise in mai mult de o mie de cuvinte. Loc pustiu dragilor, loc linistit, aer curat, cer aproape, munti, paduri, dealuri... toate in combinatia denumita Paradis!
Casuta "noastra" e mititca, veche, miroase ca la bunica in copilarie, are in fiecare camera cate un divan (chiar si in bucatarie) si multe poze pe pereti.
Intr-un tablou scrie: "Va dau o porunca noua, sa va iubiti unii pe altii! Ioan 13:34"
Am reusit sa ne hranim asa osteniti cum eram, si am adormit, dupa cum spuneam privind la umbrele din fereastra.
AZI!
Tanti Livia ne-a adus oua proaspete si branza de vaci. Delicios! Laptic fierbinte si biscuiti cu ciocolata la micul dejun. Apoi ne-a invitat sa vedem imprejurimile in timp ce-o conducem spre alt sat unde urma dansa sa-si viziteze sora "la fan".
Am reusit sa schimbam cateva cuvinte despre ce urmeaza sa se intample cu Rosia Montana si Gabriel Resources... Promit ca voi posta un complet alt subiect decat jurnalul meu de calatorie in care voi dezbate aceasta problema, acum ca sunt in oarecare cunostinta de cauza. Pot sa spun totusi ca mi s-a pus un nod in gat de fiecare data cand vedeam placuta cu "proprietate Rosia Montana Gold Corporation - Gabriel Resources" pe cate o casuta invechita de timp. Aici probabil ca locuintele sunt lasate din tata in fiu, casute modeste, batranesti, in coltul acesta de rai care urmeaza a fi innecat in cianura! "de ce sa vindeti tanti Livia?" "draga mea, noi suntem batrani...ce sa facem, toti or sa vanda pana la urma"
Se estimeaza cam 300 DE TONE de aur existente in muntii Apuseni din zona Rosia Montana. Dupa cum glumeam cu tata la telefon "voi lua o piatra acasa, sa-i scot aurul" ... "atunci ia o piatra de 16 tone, si daca esti norocoasa de-un gram pe tona, poate scoti 16 grame" mi-a spus tata.
Intelegeti oameni buni? Ca sa se scoata 300 de tone de aur de aici trebuie probabil sa ucida pentru totdeauna zeci de kilometri de fauna, flora si poate, cel mai frumos ecosistem montan din Romania. SI LA NAIBA, nici nu-mi place AURUL!!!
Dupa ce am vorbit vreo jumatate de ora tanti Livia si-a continuat treaba iar noi am ramas spre a explora zona. Acum ca-i stiam povestea si viitorul aproape incert, parca am vrut sa-mi infig in suflet fiecare coltisor cuprins cu privirea.
Si asta am facut urmatoarele doua ore. Am luat la pas, la catarat, la tavalit marea verde de miresme si greieri care-mi mangaia retina de asta data. As vrea poate sa descriu locurile, dar mi-e ca n-am sa reusesc. Am sunat prieteni le-am spus ca sunt in rai...am dedicat peisajul oamenilor dragi, I-am multumit lui Dumnezeu, acum atat de aproape de nori si de cer si de soare ca mi-a dat sansa de-a fi atat de in El, cu El, prin El.
In varful lumii (asa ma simteam eu) mangaiata de liniste, hranindu-ma cu aerul proaspat si bogata vizual m-am simtit dupa mult timp fericita. Nu fericirea aceea existentiala pe care o cautam cu totii... ci fericirea aceea simpla, implinirea prin echilibru cu natura din care am fost creati. Devin prea mistica nu-i asa? As vrea cumva sa definesc sentimentul si locul printr-o simpla propozitie perfecta... n-am cum! Trebuie trait, vazut, atins! E greu sa nu iubesti un astfel de loc. E greu sa nu iubesti omenirea cand esti sus pe cea mai inalta piatra si intreaga zona iti zambeste calm/lin cu suflet.
Am explorat pana am facut bataturi, apoi ne-am intors spre casuta unde am lenevit la soare citind... Apoi am facut cartofi in jar, si m-am imbracat ceva mai gros, aici la Corna e frig seara :)
Si scriu, pentru ca in fiecare moment mintea si sufletul imi sunt furate de alt peisaj, de alta intamplare, dar vreau sa le impart proaspete, calde, cu voi, cei care inca ma mai citesc.

vineri, 8 august 2008

08.08.2008

Sa vorbim putin despre numerologie :) Departe de-a fi specialista in domeniu stiu ca cifra 8 este asemuita infinitului. Anul 2008, anul infinitului, anul definitivarii individuale ca personaj pozitiv sau negativ. In acest an ne sunt testate limitele existentei, spre infinit. Anul in care intamplarile individuale tind spre extremele pozitive sau negative in functie de baza lor. Ca sa nu vorbesc din carti voi incerca sa exemplific : daca am inceput anul experimentand iubirea avem toate sansele sa purcedem cu acest sentiment inspre iubirea absoluta, daruire neconditionata (extrema pozitiva) sau sa degustam ura si veninul din prapastia pieirii (extrema negativa).
In 2008 esenta fiecarui personaj devine pelerina de vreme buna sau rea pentru totdeauna. Cum ramane cu a doua sansa? Ne definitivam ca personaj in mediul din care facem parte si beneficiem de aceasta catalogare pana la o a doua sansa. Sa fie 2018?2028?2088?Poate am sanse sa prind primele insiruiri ale timpului, insa ultima abia urmasii mei :) Daca voi fi suficient de norocoasa sa-i am.
Despre cifra 7 ca simbolistica pot spune urmatoarele: defineste superlativul divin in toata splendoarea si perfectiunea lui. Ce bine ca tatuajul meu doar "seamana" cu cifra 7.
M-am saturat sa explic intelesul ascuns al semnului ce mi-e tabacit in piele. "nymphetamine" - nymph = femeie ; amphetamine = drog, iar desenul reprezinta anticul insemn grecesc pentru partea feminina. Care bineinteles arata ca un 7. Sa-i dam din orgoliu si acest insemn...
As crede ca azi toate portile universului s-au deschis spre mine. Azi 08.08.2008 am devenit oficial o persoana neidentificata. Stiu ca am o obsesie si marsez prea mult pe subiect, insa "the end of an era" ma bantuie si nu pot abandona explicatiile!
Cateva cuvinte despre atacul de panica de ieri, si crima din priviri de azi.
Ieri dimineata m-am trezit (deloc matinala) ca de obicei, am sarit in dus, m-am invartit prin casa in ritmuri de VH1, m-am imbracat, machiat, eram gata sa ies din casa cand am realizat ca trebuie sa iau laptopul sa-l predau la birou. In acel moment am inceput sa respir neregulat. Aveam senzatia de scena de film in care iubitul/iubita e in avion si eu/tu alergam disperati urland "stop that plane". "opreste-te!ce dracu faci?" Nu puteam sa ma misc, intepenisem, tremuram si spre bucuria mea am tinut-o in felul acesta inca vreo jumatate de ora reusind astfel sa-mi refac machiajul de vreo trei ori. Incercam sa inteleg CE ANUME mi se intampla, eram extrem de speriata/panicata, cautam un echilibru al directiei...
E doar un laptop, doar un sim, un numar de telefon...Si atunci de ce ma simt ATAT de pierduta? Au ras cu totii cand am spus ca ma pierd in univers fara coltul meu de internet, si ca o sa fiu abandonata fara ACEL numar de telefon.
"draga mea, e un bun moment pentru a-ti sorta prietenii...cei care te vor suna si cei care te vor uita (datorita unui numar de telefon)" mi s-a spus.
N-am inteles!(thooo) Pe langa faptul ca nu am job (si nici nu stiu ce vreau in continuare) nu am casa(a mea, asa cum mi-o doresc) iar sentimental vorbind sunt inca un morman de sechele...acum sa renunt si la prieteni?!?!
Mi se da sansa unui "nou inceput" asta am am auzit de cele mai multe ori in ultimele zile... Daca acum 5 ani cand am ajuns in Bucuresti eram fresh si naiva, necunoscutul mi se parea incitant si inocent, azi am unele trairi stocate, unele amintiri pastrate si viitorul necunoscut mi se pare straniu si infiorator. DAR nici ca pot decide ce-am de gand. NU e capat de lume, si pot avea job, casa, masa intr-o singura bataie de palme, dar daca drumul pana acolo ar fi usor evident ca n-as aprecia reusita. Dupa cum spuneam zilele trecute Dumnezeu ma aprovizioneaza cu trairi doar in maniera in care eu sunt obisnuita sa le percep.
Am cumparat ieri de la chioscul din metrou un nou numar orange, si mergeam tinand pachetul la piept de parca ar fi fost un bun de mare valoare. Mi-am adus aminte de un eveniment fandosit al Mediafaxului, la conferinta de presa stateam in randurile din fata in timp ce domnul Mugur Isarescu tinea un discurs. Si cineva a desenat pe-o foaie maimutoiii Orange care tipau unii la altii (ca-n reclama) "to di do do dooooooooooo!" iar eu am rabufnit in ras, ma inecam de lacrimi (fiind o domnisoara prezentabila nu dadea deloc bine) in fuga spre toaleta unde sa-mi revin putin in fire...nu-i vedeam decat pe cei doi mutzunache albi urland "to di do do doooo!" si iar lesinam de ras! Asa si ieri...singura, toc, toc, toc radeam si strangeam pachetul orange la piept.
Azi am incercat sa-mi stapanesc fiecare respiratie, sau poate atacurile de panica expirasera deja in creierul meu. Am ajuns la birou, inarmata cu laptop, telefon, imbracata cu rochita mea favorita, mi-am pus si funda lila ca sa nu iasa la iveala cel mai mic regret.
Am ajuns in dreptul biroului meu (neprietenos datorita lipsei de jucarii inconjuratoare) , aveam cutia de caron pregatita, urma doar sa cedez numarul de telefon si sa predau laptopul. Vreau sa sun la IT. "unde mi-e telefonul fix?"
"aaa...l-am luat eu" mi-a spus colega din fata mea...zambind...
"WHAT?cum adica?"
"aaa...mi-a spus "seful" ca pot sa-l iau"
Moment in care chiar aveam crima in priviri.
"DA, poti sa-l iei...de LUNI!"
Mi-am luat telefonul, am sunat la IT si m-am programat pentru predarea de laptop. "hienele nesatule nici nu asteapta sa mi se raceasca leshul".
Au urmat 15 minute de pupat cu 60 de oameni...nu i-am pupat pe toti, si am facut-o grabita caci nu vroiam sa se vada emotia din sufletul meu.
Urmatoarele ore au fost marcate de o respiratie sacadata...pana la calmul de vineri dupa-amiaza. Nu simt nimic deosebit, intru in concediu, maine plec la munte...its not CLOSURE...
Si totusi e 08.08.2008... ziua infinitului...azi...toate posibilitatile mi s-au asternut la picioare, trebuie doar sa deschid bine ochii si sa-mi aleg una...sau...ma multe!

miercuri, 6 august 2008

"Things we lost in fire"


Am incercat in acest cadru roz sa patrund numai inconjurata de energia pozitiva dupa care alerg cu sacul. Filosofarile sau relatarile zilnice sa fie pilde care sa-mi reaminteasca ce-mi doresc de fapt de la viata. N-as putea in acest moment sa pastrez o coerenta a cuvintelor ce vor urma, poate reusiti voi sa distingeti dintre multele concluzii ceva util. Franturi de lectii invatate se rotesc haotic sub scalpul meu. Le impartasesc...

Ieri am avut o zi plina, in ciuda caniculei, am alergat toata ziua dintr-un colt in altul al orasului asta incins si prafuit. Eram chiar plina de energie, pana la masa de pranz. Sonia mi-a pus o intrebare...brusc. "daca astepti mai mult de trei secunde pana sa raspunzi...e clar ca minti."
MINT!
(posibil ca noul meu stil de scris sa fie partial influentat de Charles Bukowski, a carui carte o citesc acum - "Posta")
Am luat cartea in mana, si citeam absorbita in timp ce schimbam trenuri spre Militari. Lia s-a intors din concediu, si mi-a adus bomboane Mozart si crema de ciocolata Mozart, si povesti multe despre Viena, Praga si Budapesta. Ne-am pus la curent reciproc cu ultimele 2-3 saptamani din viata noastra. As fi preferat s-o ascult fascinata cum si-a petrecut concediul, si eu sa-i spun "eu n-am facut nimic in ultimele trei saptamani".
Am filosofat, ne-am amintit de zilele, lunile, anii trecuti, am pus oarecum pe hartie lectiile de trai, concluziile evidente (ale mele sunt mai mult in teorie).
"ar trebui sa scrii despre asta, exact asa cum ai spus-o"
"adica cum?o relatie ca o tigara cu heroina?ce-o sa zica lumea?"
"ce-ti pasa?"
"ai dreptate...nu-mi pasa!"
Imi pusesem oarecum lacat pe suflet, am un cod al cuvintelor interzise, un cifru al gandurilor interzise, insa in fata catorva oameni care ma citesc perfect ma simt o moara neferecata care zornaie...Nu stiu daca pretextul meu de-a "ma descarca" e functional, poate de fapt ma incarc emotional in loc sa tac naibii si sa ma folosesc de autocontrolul si autosugestia cu care ma tot laudam in trecut.

Alte trenuri de schimbat, alte pagini de carte devorate, si ajung la Sonia. Acasa la ea e bine! E liniste, e o racoare placuta si ...calda (sufleteste vorbind). N-am cum sa intru acolo agitata, blazata, isterica, rau-intentionata. N-am cum pentru ca odata ce-i trec pragul toate se risipesc de parca o mana invizibila mi-ar face body-inspection si dizolva armele contra Zen.
Ne-am propus sa dedicam o zi ritualului feminin de cosmetizare. E mult mai placut in grup restrans, adica noi doua :)
Odata sfarsit procedeul de manechiura/pedichiura am vazut un film. Pentru curiosi devoratori de filme recomand calduros: http://www.imdb.com/title/tt0469623/
N-am cum sa povestesc filmul, insa ca un facut s-au legat cateva fraze:
"cum e heroina?"
"ca si cum te-ar fi sarutat Dumnezeu!"
Ma uitam tampa. "ai sa cauti mereu acele prime senzatii, dar n-ai sa le mai intalnesti!totusi...nimic nu se compara cu ele".
Mi-am dat seama ca sunt previzibila, citibila... E drept ca trebuie sa-ti dai interesul si sa dispui de rabdare pentru a-mi descifra exteriorul confuz.
Am analizat tigara dupa tigara franturile de fericire, nu ale mele, ci in general.
Despre mine pot sa spun ca n-am fost niciodata echilibrata cu toate ca piedestalul dorintelor (culmea, implinite de altfel) a fost mereu in cercetare de noi oportunitati.
Am concluzionat ca un doar un procent de 5 % al umanitatii se defineste ca fiind echilibrat...satifsfacut...multumit. Eu fac parte din procentul gigant de 95 % care-si cauta fericirea si tinde spre acel 5 %. Decizie grea la mijloc. "prea multa matematica" mi-a spus Sonia.
Sa imi accept conditia de om "normal" (normalul fiind definit de majoritatea) sau sa caut fara incetare sa-mi multumesc dramul de personalitate ramas. Ar fi un joc gen ruleta ruseasca deoarece de fiecare data imi spulber creierii (mintea,sufletul,ratiunea) si ma recladesc...dar ALTFEL.
Revin la morala filmului "cauta lucrurile bune"...Ce-am pierdut in incendiu?Perderile materiale versus pierderile spirituale. Pana la urma tot pierderi se cheama, si nu e relavanta prapastia dintre ele. Da, stiu, unele se redobandesc, importanta fiecarui obiect o dam noi, fiecare punandu-si amprena si insufland valoare. Ce vreau sa spun? Cateodata putem sa trecem peste momente de pierdere daca avem o justificare a lor. In film era vorba de un incendiu (in realitate nu am cum sa desenez exemplul).
Uneori insa pierdem...oameni, pierdem suflete, pierdem increderea, dezamagim,ranim, abandonam,sacrificam...
Cautam lucrurile bune ramase (daca mai e cazul) si in ele gasim suficienta motivatie pentru a merge mai departe. Dar daca am fost privati de ceva mult mai semnificativ? Am folosit doua zile la rand expresia "esti unul din oamenii la care nu renunt" si am primit cate un "multumesc" de fiecare data :) Vreau sa-mi amintesc de toti oamenii pe care i-am cunoscut in ultimii 5 ani, conjunctura in care i-am cunoscut si sa analizez legaturile actuale... Pentru ca uneori ei dispar fara ca eu sa pot face ceva...Si nu sunt momente in care am de ales, sunt pur si simplu circumstante care ma implica.
Azi, o noua zi, ma trezesc scaldata de somn, astept nerabdatoare sa adorm, sa fie maine?sa fie luni?sa fie Craciun?
Arunc un ochi in lista de messenger si vad un status al unei prietene "Azi...vreau isteric sa-mi schimb viata". Rad.
Vreau isteric de mult sa am suficienta tarie sa-mi povestesc viata. S-o ascult, s-o analizez, sa rad de ea, sa rad la ea, apoi o sa-i dau papucii...