sâmbătă, 1 aprilie 2017

De ce? Din nou.

Cam tot șpilul chestiei ăsteia numite viață e să reușești să o ”cheltui” de la cap la coadă într-un mod în care să-ți maximizezi plăcerile. Hedonist adică. De când începi și până când termini să fie totul bine și bun. Să mănânci bine, să dormi bine, să râzi mult, să fie totul orgasmic – pe scurt. Detaliind puțin, unii caută să fie bogați, să fie frumoși, să strălucească în lumina reflectoarelor înbuibați și admirați și să guste extazul într-un fel care să le aducă ȘI MAI MULT EXTAZ. Plăcere multiplicată adică. Întregul scop existențial al celulei divizate nu se reduce la a perpetua specia. Ci la a simți satisfacție. Altă emoție hedonistă.

Spun asta în urma unor cugetări îndelungi. Și nu spun nimic nou. Pentru că până și aceia care ies din tiparele acceptate de societate că ar întruchipa plăcerea – cei ce nu se conformează binelui și bunului acceptat de majoritatea – își caută de fapt plăcerea. Doar că a lor e ușor diferită de niște standarde. DAAAR – în esență – până și devierea lor de la normal este tot o acțiune hedonistă. Cu alte cuvinte, până și cei sadici,atipici, masochiști sau diferiți (prin diferit a se înțelege orice altceva decât ești tu) se nasc și își consumă existența căutând satisfacția. Sa cădem de acord că satisfacția este pur subiectivă. De exemplu: eu ador diminețile leneșe în care nu văd și nu aud ci simt și miros (de la pielea lui mirosind a somn până la un botic mieunător și umed sau o simplă ceașcă cu ceai negru înțepat cu lapte). Ție se poate să îți pară frumoasă metafora mea însă să preferi dimineți cu ceva complet diferit, în același timp.

Bun. Până aici ne înțelegem.

Ce este departe de înțelegerea mea însăăă... este capacitatea de a face un compromis. Știu, sună mai mult decât egoist ce spun eu aici – dar ai rabdare, mă explic (sper), în curând. Cum este posibil, oare, să îți scurtciuitezi mintea (uneori chiar ani de zile) făcând un compromis ( care este sinonim sentimentului de frustrare, cel puțin – deci e o emoție negativă, deci automat ceva rău) care nu știi dacă va avea un final bun (happy end, să înțeleagă și americanul)  și nu știi nici măcar dacă vei avea timp să te bucuri de rezultat (de happy end – sau ce înțelegi tu prin rezultat)?  Mă explic iarăși: știi că viața e scurtă și e posibil să mori mâine, de ce dracu nu te bucuri de fiecare secundă, dacă tot ai scopul pincipal de a căuta mereu binele și satisfacția? De ce nu te bucuri de viață, pe și mai scurt.
Or mai fi lecții pe care le am de învățat, nu spun nu, dar zău dacă pot înțelege de ce oamenii aleg să simtă fericirea în așa bucăți mici când pot să o simtă și în stocuri interminabile? Sau, o fi satisfacția lucrului greu obținut mai digerabilă decât satisfacția lucrului ușor obținut? Așa să fie? E mai intens să transpiri și să simți că muncești pentru ceva decât să fii relaxat și să te bucuri pur și simplu? Că, vorba aia – nu știi niciodată când ți se termină călătoria denumită viață și, ce ai prefera? Să te găsească sfârșitul ostenit nevoie mare sau sătul de fericire?

Și...ajung aici la apogeul întregului articol. Iubirea se zice că e un sentiment înălțător și care-ți lărgește sufletul. De acord? Daaa!Bun. Și atunci...dacă iubirea întrunește caracteristicile primordiale ale binelui și bunului, deci (dacă A=B și B=C, atunci A=C ?), este esențială existenței noastre. DE CE (scris cu majuscule, deci pe un ton ridicat), de ce mama mă-sii, iubirea, dragostea, sentimentul înălțător, este a naibii de dus în spate pe o parcelă de timp necunoscută (adică nedeterminată)?

De ce e greu să iubim necondiționat?


luni, 6 martie 2017

Sunt sigura de un lucru: ca sunt eu.

Daca ar fi sa aleg persoana cu care mi-a fost cel mai greu sa convietuiesc de-a lungul timpului...m-as alege pe mine. Au fost rare momentele in care m-am inteles si acceptat. Mi-a fost insuflat spiritul competitiv in cel mai eronat mod posibil. Am fost educata ca nu sunt suficient de buna. Am primit aceasta critica  - departe de a fi constructiva – cam toata copilaria. Totusi  - niciodata de cand ma stiu n-am dat vina pe ei. Pe parintii mei. Am crezut pana acum cativa ani ca “traumele din copilarie” sunt o inventie americana. Azi nu mai cred asta. Cred ca traumele din copilarie sunt mai rare decat ne laudam si NU e cazul sa ne improscam parintii cu ura. Ne-au avut si ne-au crescut. Asa cum au stiut, asa cum au putut. Ai mei au fost mult prea tineri. Nu doare deloc sa afirm ca le-am blocat vietile de cand am venit pe lume. Este adevarat. De la 18 ani mama a fost pironita de gospodarie de catre doua suflete nevinovate. Nu era vina noastra. Dar nici a ei. Nu era  vina nimanui. Nici nu-mi pot imagina CAT de tare as fi esuat daca m-as fi trezit mama la 18 ani. Sunt 100% sigura ca as fi dat-o in bara. De ce? Pentru ca ma cunosc pe mine.

Articolul nu vizeaza o analiza critica si acuzatoare asupra celor dragi mie. Din contra. Ei sunt ai mei si eu a lor cate zile mai am, cu tot ce tine de sufletu-mi. Vreau sa analizez astazi, aici, evolutia psihologica a mea si a celor ce mi-au fost alaturi de-a lungul anilor. Se spune ca omul nu se schimba, ca ramane acelasi in esenta. Evolueaza sau involueaza. Nu stiu ce sa cred. Eu m-am schimbat. Zic eu ca am evoluat. Comparativ cu ce? Comparativ cu mine acum 5 ani, acum 10 ani si acum 15 ani.
N-am avut o copilarie usoara. Si nici prea frumoasa daca e sa o analizez prin comparative cu ce notiuni am eu despre copilarie acum sau cu oamenii care-mi povestesc despre copilariile lor. Nu regret nici asta. Regret un singur lucru. Nu mi-a exploatat nimeni potentialul. Cum spuneam mai devreme, a invata sa existi doar sub taisul criticii si sub stindardul ca nu esti suficient de bun iti cam taie din aripi. Acesta este motivul pentru care pana de foarte curand n-am stiu ce inseamna sa am incredere in mine. Am mimat bine totusi. Noi femeile stim sa facem asta.

Am alergat multi ani (prea multi) dupa ceva inexplicabil. Afectiune. Imbratisari, sarutari, apreciere. N-aveam cum sa stiu daca ceea ce primesc este ceea ce caut. Pentru ca nu aveam in creier o definitie a afectiunii. Nu stiam cum e sa o primesti. Nu stiam in egala masura nici sa apreciez ceea ce primeam. Stiu ca am fost salbatica. Am crezut ca dragostea este o lupta de care pe care. Si n-am crezut deloc ca o merit. Din acest motiv am fugit ca o nebuna de fiecare data.
Apoi – mai am si “blestemul” asta numit creier. Am trecut de etapa modesta. Sau empatica. Asa ca voi face afirmatia: nu e usor sa am mintea mea. Inca nu stiu de ce ma tem mai mult, de mintea sau de instinctul meu. Nu e usor sa vezi si sa simti lucruri dinainte de a le intelege. Sa vezi prin oameni. Sa ai nevoie de doar cateva secunde pana sa poti sa-ti formezi o opinie.

Ani de zile m-am luptat sa ma inteleg. Apoi sa ma accept si inca lupt sa ma plac. Si mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Si cum am trecut peste luni si peste zile si peste ani sau oameni – fiind intr-o perpetua stare de razboi cu mine. Am realizat de curand cat de puternica sunt. N-a fost vreo revelatie. A venit constatarea atat de sec incat nu mi-am revenit toata ziua din asta. Exact cand credeam ca am nevoie de camasa de forta. Cand tot ce invatasem despre mine nu mai functiona si credeam ca sunt pe punctul de a claca. Mi-am spus “Cristina, esti cel mai puternic om pe care-l cunosc.” Si m-am linistit  - stiam ca am dreptate. De atunci au inceput sa revina in mintea mea – una cate una, toate amintirile blocate de-a lungul timpului. Tot ce reusisem sa blochez undeva adanc, a iesit la suprafata. Si inca mai iese. Amintiri vechi si foarte vechi. 

Am pus multe piese la puzzle-ul acesta numit eu. Eram intr-o vesnica alergatura sa dovedesc cuiva – nu stiu cui – ca sunt mai buna. Mai buna ca mine ieri. Sufar de sindromul unei minti nelinistite. Asta mi-este clar. Si in cei 32 de ani pe care-i am – fara sa bravez – spun ca putini oameni m-au inteles, mult mai putini m-au iubit si foarte putini m-au ajutat. Dar, amuzant e ca nu este despre ceilalti oameni. Nici n-a fost si nici nu va fi. Este despre mine. Oamenii vin si pleaca. Tinerete fara de batranete nu exista. Iubire monogama nici atat.  Cu toate astea simtim nevoia sa apartinem. Si asta a fost dorinta mea de-a lungul timpului. Sa apartin. Ce ma bucura este ca oricat as fi de competitiva, teritoriala sau santajabila emotional – niciodata n-am putut sa ma conving sa fac un compromis prea mare. Daca lucrurile nu s-au intamplat intocmai cum mi-am dorit, n-am renuntat la mine. N-am pus nevoia de-a apartine mai sus decat nevoia de-a fi eu. Mi-am invatat lectie dupa lectie, de obicei dand cu capul si vindecand cicatrici. Mi-am dus fiecare razboi onorabil si de-a fost sa mor, am renascut si mai breaza si mai frumoasa. Imi place sa cred ca am evoluat. Dar cine sa judece? Sau, mai bine, de ce sa judece? Avem oare dreptul sa judecam pe altcineva? Oamenii cu care interactionam in anumite perioade din viata noastra ne sunt fie lectii, fie sunt pasageri. De prea multe ori mi s-a intamplat sa raman dezamagita atunci cand drumurile ni s-au despartit. Am decis deja (intr-un articol trecut) ca mi-am petrecut prea mult timp iubind oamenii. Si ca as vrea sa fac aceeasi investitie emotionala eu in mine. Astazi vreau de fapt sa ma desprind de asteptarile pe care le am din partea oamenilor. Fara asteptari nu exista nici dezamagiri.

Ma simt libera. Si calma. Prea mult timp am dus in spate povara asta. Prea mult timp mi-am dorit sa contez si sa apartin si am pus suflet in tot si-n toate. Mi-este limpede ca nu voi atinge perfectiunea si mi-este clar ca omul in esenta este o creatura egoista. Cum spuneam, cel mai dificil mi-a fost sa traiesc cu mine de-a lungul timpului. Pentru ca nu ma cunosteam. Si nu ma placeam. Astazi ma cunosc. Ma si plac, la naiba. Si nu mai am timp sa invat din greseli. Dar nici sa alerg dupa perfectiune. Si atunci ce sa fac?



Sa…traiesc, ce altceva? 

miercuri, 22 februarie 2017

De ce ascund ganduri printre randuri?

Citeam printre scrierile din anii trecuti. Imi place din cand in cand sa fac asta pentru ca e ca un exercitiu de memorie. Ce ma fascineaza cu adevarat este modalitate prin care reusesc sa ma transpun emotional exact in starea in care eram cand am scris articolul. Si-am descoperit un articol scris acum vreo 4 ani. Poetic scris. Scrierea era de fapt inca unul dintre strigatele mele dupa ajutor. Mi-am dat seama cat de tare imi doream sa fiu auzita. Inteleasa. Cunoscuta.

Si-am avut revelatia: femeile vor sa fie descoperite. Nimic nou. Remarcate? Evident. Intelese? Mai incape vorba?

Mereu am scris codat. Mereu am avut mesaje de citit printre randuri ca un test alocat cititorilor. Pentru ca – o data trecuti de bariera asta – deja avem ceva in comun.

Am petrecut atat de mult timp cunoscandu-ma eu pe mine incat mi-e clar ca nu caut genul Acela de atentie. N-am nevoie (si oricum n-as crede) sa imi spuna cineva ca sunt frumoasa. Poate ca trecerea timpului m-a dresat de asa natura incat “scanez” oamenii si le simt adevarul din suflete. Azi e un efort sa ma opresc in loc si sa acord atentie oamenilor. Pe vremuri era ocupatia mea principala. Imi placea sa studiez oamenii. Azi e doar un tic nervos pe care mi-l permit din cand in cand.

Deci, ecuatie: nu caut atentie, nu am nevoie de nimeni sa-mi spuna cine sunt. Atunci: pentru cine scriu printre randuri? Astept vreo confirmare?

Imi vine in minte Eminescu, din lumea lui indepartata si rece. Si as zice ca ma simt la fel si eu in lumea mea. Ma simt singura. Uneori. N-am ajuns pe aceeasi lungime de unda in ganduri si-n simtiri cu cineva niciodata. Asta nu e neaparat rau. Caci noi oamenii n-avem nevoie de oglinzi care sa ne reflecte ci de piese de puzzle care sa ne completeze. N-am nevoie de oameni care sa fie la fel ca mine ci am nevoie sa invat de la cei ce sunt mai buni.

M-au fascinat diferentele dintre oameni. Si chiar asemanarile. Nu-i admir pe cei ce seamana ca doua picaturi de apa si iti imart vietile. E ca si cum m-as uita in oglinda o vesnicie si mi-ar fi de ajuns. Ii admir pe cei ce sunt diferiti dar totusi reusesc sa evolueze impreuna. Si nici nu vorbesc despre cupluri sau sentimente aici ci de despre orice creatura vie ce simte nevoia sa-si apropie orice alta creatura vie. Vorbesc despre nevoi si simtiri. Despre emotii si revelatii.

Ne nastem dorindu-ne sa fim speciali. Credem in karma si-n destin. Suntem siguri ca avem un scop maret de atins candva si undeva. Ori, daca viata nu rade la noi – urlam la cer si-l intrebam de ce ne pedepseste. Nu mi-s religioasa. Cred ca suntem fix niste bucati de carne cu un organ mai dezvoltat decat alte bucati de carne. De fapt, nu cred in nimic. Nu cred ca sunt speciala, nu cred ca am un scop divin si nu cred ca “am fost trimisa pe pamant” ca sa-mi indeplinesc destinul. Sunt 100% sigura ca am un potential ne-explorat. Aici e “buba”. N-as vrea sa mor cu potentialul ne-explorat. Doar ca nici nu ma incadrez in mediocritatea unei societati auto-proclamate normale. Sunt extraterestra.

In fine, n-am rezolvat misterul. Dar e asa …un fel de asumare a unei “auto-anchete”. Mi-a spus cineva de curand ca tot ceea ce poti verbaliza devine o parte din adevarul tau. As vrea sa pot verbaliza (sau exorciza in scris) gandurile nespuse de pana acum. E un proiect pe care mi-l asum pentru anul acesta. Sa spun cele nespuse.

De acord?