Când eram mică-mică obişnuiam să îmi creez realitatea mea proprie.
Probabil orice copil are un prieten imaginar cu care vorbeşte deschis.
Eu aveam o lume imaginară. În care intrăm zilnic, de îndată ce ieşeam din casă să plec spre şcoală sau spre bazinul de înot (am făcut înot cinci ani, de la şapte, până la doisprezece).
În lumea mea mă numeam altfel şi trăiam altundeva. Îmi pare rău că nu ţin minte detaliile pentru că era perfect construită.
Atât de bine o gândisem încât aveam justificare pentru ceea ce făceam când nu eram acolo. Cumva, în momentul în care în lumea minţii mele adormeam, automat intrăm în realitatea mea de zi cu zi. Acum, azi, ştiu că o construisem doar pentru a evada dintr-un univers care nu îmi plăcea. Şi îmi pare rău că memoria mea a suprimat detaliile acelui univers.
Dar ştiu că evadez uneori într-o altă lume. N-am conturat-o atât de bine încât să o descriu, însă e un fel de "camera de recuperare" pentru creier, atunci când acesta clachează.
Şi, tot de când eram mică mă întrebăm dacă vocile din minţile celorlalţi oameni vorbesc atât de mult precum ale mele.
Îmi doream să pot intră în mintea celor din jur şi să le ascult gândurile. Voiam din toată fiinţă mea să pot face schimb de minte măcar câteva clipe. Partea narcisistă (încă de pe atunci) îmi şoptea "doar tu auzi atât de multe voci, ceilalţi nu!". Dar mie nu-mi venea să cred. De ce să fi fost doar eu atât de diferită?
Dar dacă toţi ceilalţi oameni au vocile lor şi universurile lor şi poveştile lor?
Şi...am început să mă antrenez. În a deschide şi diseca minţi. Mai întâi am reuşit să îmi conving câteva prietene - de la şcoală, de la bazinul de înot - că universul meu există. Şi le-am încurajat să îmi vorbească despre al lor.
Eram fascinată de cum funcţiona mintea lor în încercarea de a "construi" ceva.
Am rămas cu acest reflex care s-a cizelat în timp. Acela de a diseca minţile oamenilor. De a analiza până în cel mai mic detaliu şi de a descifra cum dansează gândurile nespuse.
Evident, de multe ori am suferit. Pentru că nu am fost contrazisă. Pentru că ei gândeau exact ceea ce "citeam" eu.
Am interpretat gânduri atât de urâte şi ele s-au materializat. Azi îi spunem intuiţie.
Dar câţi dintre noi au luat-o în serios?
Te-a interesat vreodată dragă cititorule să intri în mintea omului din faţa ta? Pe mine da. Şi nu am găsit acolo ceva să îmi placă. Decât rareori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu