Un moment

Tot încerc să-mi adun puțin gândurile și să le lipesc într-un articol coerent. Adevărul e că, în ultimele săptămâni, mi-am impus eu mie să nu gândesc și să nu analizez prea mult, din dorința de-a nu mă auto-sabota inconștient.
Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, suntem în sezonul ăla fericit în care ne vindem până și sufletele ca să demonstrăm cât de comerciale au devenit sărbătorile. Ori eu, spiriduș de fabricat cuvinte, stau dincolo de monitor și compun cuvinte frumoase ce vă face pe voi să credeți că de Crăciun totu-i magic, că există Moș Crăciun și musai are costum roșu, barbă alba și un ren bețiv dar drăgălaș. Nu că nu mi-aș iubi meseria, o ador, însă...la finalul campaniilor de Crăciun mă simt atât de scârbită de toate poveștile bine periate...încât...chiar mă aștept să găsesc niște...liniște profundă pe care să n-o împart cu nimeni. Pentru mine sărbătorile înseamnă altceva. Complet altceva, dar, în fine, nu dezbat asta acum, poate - daca voi avea timp - într-un alt articol.

Așadar, n-am avut timp de cuvinte gândite, de revelații sau alte alea. Și nici nevoie n-am prea avut, ca să fiu sinceră. Pentru că este incredibil de bine ca după un maraton de agitație și trăiri și lecții, să te lăfăi într-o lene cruntă, măcar o perioadă. Așa că m-am abținut de la orice și (în timpul meu liber) am recuperat somnul, am recuperat seriale, am recuperat pagini necitite de cărți și altele ce mă privesc numai și numai pe mine :)

O singură chestie țin musai s-o menționez. O conștientizare a stării mele prezente. Veneam spre birou, în singura zi cu fulgi mari de anul ăsta. Mi-am dorit tare mult să ningă, aștept zăpada ca un copchil răzgâiat, așa că în dimineața respectivă - cu riscul de-a întârzia - mă tot opream în mijlocul trotuarului și pozam fulgii sau pur și simplu îi admiram. Era gri cerul, acelaș trafic bucureștean infernal, aceeași oameni mereu posaci care merg cu capul în pământ (habar n-am de ce), însă mie mi se părea că e cea mai frumoasă zi. Vocea aia rațională din mine mi-a spus "Știi că asta-i poeta din tine care te face să vezi totul magic și siropos, nu-i așa ?". Și m-a supărat puțin gândul ăsta atât de pragmatic pentru că am făcut așa o...retrospectivă - în câteva secunde - și i-am răspuns: "Măi, dar tu știi că eu azi, acum, aici chiar sunt bine?Nu orgasmic de fericită dar nici depresiv de tristă. Mi-e bine pur și simplu."

Și, mai târziu, în același loc sacru de meditație în care mă retrăgeam să-mi trăiesc atacurile de panică sau să-mi refac machiajul după ce dădeam apă la șoareci pe ascuns (adică la baie, normal),mi-am dat seama că mă aflu FIX în momentul de care întrebam acum ceva mai mult timp. Pentru că nu o dată m-am trezit cu fruntea-n palme întrebându-mă CÂND, când, când, o să-mi pot spune, eu, mie, sincer-sincer că trăiesc clipa prezentă fără absolut nimic de reproșat/schimbat/modificat?
Și a fost atunci. În ziua cu fulgi mari. Am realizat că nici dacă aș vrea să găsesc probleme n-aș putea. Evident, din evoluție nu ne oprim niciodată, însă, analizându-mi confortul emoțional, rațional sau cum mai vreți voi, al momentului, am decretat că sunt bine. Și n-am nevoie de cuvinte mari ca să exprim acel bine.

Am nevoie doar să fiu bine în continuare :)

E normal?

Când se arde becul din baie e simplu. Rămâi câteva secunde în întuneric, te enervezi pe moment, apoi te duci și-ți cumperi un bec nou. Gata, s-a rezolvat, "s-a făcut lumină" ... în baie.
Când vine vorba de tine, de mintea ta...

VREAU să-mi pun un diagnostic. Așa cum acum câteva zile am privit în gol vreo oră încercând să-mi storc o emoție. Ascultam valurile, vedeam cerul și încercam să identific CE simt. Și nu puteam să-mi răspund. Nici furie, nici tristețe, nici euforie, nimic pur și simplu. Mă rugam de mine să mă exprim oricum. Și nu știam cum.

Iar când ajungi în punctul culminant...ăla pe care-l recunoști prea bine...cu transpirații reci, respirație sacadată și o dorință acută de-a o lua la goană și de-a te ascunde...începi să-ți pui întrebări.

Ieri am trăit un nou atac de panică. M-am gândit mult dacă să scriu despre asta sau nu, însă, în ultima perioadă auto-cenzura nu face altceva decât să-mi creeze frustrări care, mai devreme sau mai târziu, produc fie o explozie, fie o implozie. Și nu-s fanul acestor trăiri.

M-am simțit sufocată de toți oamenii din jurul meu. Și nu mi-am dorit decât să existe cineva care să îmi citească gândurile și să știe exact ce să-mi spună ca să mă calmez. Pentru că de mine nu mai ascultam.
E greu să explic ce-am simțit. Cu atât mai greu e să trăiești ceva incontrolabil. Și...dacă nu-i cunoști cauza, n-ai cum să-i găsești nici remediu.

Sunt genul de om care consideră că frica este un sentiment irațional. Am un orgoliu prea mare pentru a mă expune ca fiind vulnerabilă. Îmi face plăcere să ajut oamenii din jurul meu și mă simt flatată când aceștia au încredere să mi se confeseze. Dar...atunci când "bateriile" mele se epuizează...am NEVOIE de o "priză".

Faptul că în momentul de față nu-mi pot pune niciun diagnostic, nu mă pot exprima emoțional, nu mă pot ancora într-un prezent confortabil mental...mă face să-mi consum rapid ultimele resurse și să vreau să elimin orice consider eu că este nociv. Evident că nici aprecierile nu-mi sunt tocmai raționale.
Și uite așa se creează haosul.
Acela în care nu pot să vorbesc, să gândesc, vreau doar să fug. Încotro?Habar n-am.

Nu este cel mai logic moment al meu, știu. Din foarte multe puncte de vedere viața mea în acest moment este extrem de frumoasă. Am o mulțime de motive să consider că n-am mai fost până acum atât de liberă, de zâmbitoare, de încrezătoare și de independentă. Deci există o mulțime de plusuri valoroase.
Ce mă sperie sunt aceste...momente (hai să le numim așa) cand chiar și un singur minus mă poate propulsa câțiva metri în spate. Furtunile astea de vară care fac ravagii în mintea mea și mă abandonează apoi obosită și incoerentă.
Ca acum.

Sunt obosită. Pot să trag de mine. Pot să zâmbesc, să fiu alături de oamenii care au nevoie de mine, să-mi fac jobul, pot chiar să dansez goală prin casă în fiecare dimineață. Doar că nu simt nimic atunci când o fac.

E normal?

Iubeşte-ţi aripile

Ţi s-a întâmplat vreodată să fii atât de fericit sau să trăieşti atât de intens un moment încât ai senzaţia că, dacă vorbeşti despre asta, minunea dispare? Dar...cumva, nu ştiu cum, parcă nu te poţi abţine să rânjeşti idiot în oglindă. Asta pentru că îţi dai dreptate. Ai ştiut că asta urmează. Cum când? În zilele acelea în care pleoapele îţi erau grele de nesomn şi corpul de plumb parcă n-avea stare. În dimineţile acelea când te priveai în oglindă doar să te asiguri că nu eşti transparent. Vedeai un chip obosit şi încercai să te amageşti cu promisiunea că mâine va fi mai bine. Apoi te enervai şi te uitai spre cer urlând "care mâine???" În zilele acelea în care îţi era silă să mai spui până şi prietenilor apropiaţi cum te simţi aşa că mormăiai în barbă "sunt bine" şi sperai că le e jenă să mai insiste cu descusutul.
Dar...ai râs. Şi ai sperat. Şi ai trăit. Şi ai vrut zilnic să fii un om mai bun, să n-ai nimic să-ţi reproşezi când te întâlneşti cu conştiinţa ta, seara pe pernă.
Ai luptat. Te-ai bătut chiar şi cu tine uneori. Ai strâns din dinţi şi nu te-ai oprit din drumul tău atunci când îţi tremurau picioarele şi când păreai că te sufoci respirând tot aerul din lume.
Te-ai ascuns sub tone de activităţi, vrute şi nevrute, ţi-ai sacrificat până şi ultimul moment liber al minţii doar-doar n-oi mai avea timp să te gândeşti la nimic.
Apoi, într-o zi, te-ai trezit că râzi zgomotos, cum n-ai mai râs niciodată şi nici nu ştiai că ai râsul ăsta. Ba mai mult, era un râs sănătos şi adevărat. Te-ai oprit şi ai încercat să analizezi într-o secundă motivele râsului tău dement. Ce motive ai să râzi? Păi...de ce NU ai face-o?
Evident că te-ai panicat. Te-ai gândit că ai inebunit şi asta e doar primul semn. Erai atât de speriat de binele ce-ţi curgea prin vene încât ţi-a fost frică să-ţi recunoşti că îţi e bine.
Ştiai că vine şi momentul ăsta. Să fim serioşi. Ai fi inventat maşina timpului doar ca să ai posibilitatea să te teleportezi în viitorul tău propriu. Dar nu. Viaţa e uşor acidă. Trebuie să-ţi trăieşti toate stările şi să-ţi aprofundezi toate etapele, deşi le ştii, deşi sunt clişee. Ştii clar că mâine va fi mai bine, dar...până atunci trăieşte-l pe azi. Muşcă din pământ!

Şi când vine "mâine" tu ce faci? Intri în panică? Doar ai mai scris despre asta. Tu cu degeţelele tale spuneai că "într-o zi, ca toate celelalte, te trezeşti şi faci aceleaşi lucruri dar parcă ceva lipseşte. Ceva-ul fiind durerea".
Mai apoi, tot tu cu ale tale degeţele ai bătut nervos în taste spunând că oamenii ne dau aripi, ni le frâng, ne ajută să ne trăim visele sau ne pun în aplicare coşmarurile.

Păi dacă tot s-au sudat oasele şi au crescut din nou penele, de ce să nu le salţi niţel? Ridică-le şi vezi ce se întâmplă. Ştii doar că poţi să zbori. Ce se poate întâmpla?
Hai să zicem că viaţa e un cerc si că trăim iar şi iar aceleaşi poveşti cu aceleaşi stări. Păi dacă ţi-ai trăit durerea, de ce mama naibii să nu-ţi trăieşti şi bucuria?
E ca-n filmul acela cu nenea schiorul neînfricat care, după un grav accident şi o comă îndelungată, primul lucru pe care-l face după ce se trezeşte e să plănuiască o nouă repriză de schi pe munte.
Aşa şi cu tine. Poate ai să cazi şi ai să-ţi vezi aripile frânte din nou. Dar zborul merită.
Momentul acela în care tu pluteşti în aer, controlezi cerul şi-i vezi pe toţi de sus... Respiri cel mai pur aer şi ai pe umeri doar greutatea drăgăstoasă a norilor. Zbori pentru că asta ştii să faci cel mai bine. Zbori pentru că iubeşti libertatea pe care ţi-o dă cerul şi pentru că nu există limite în el.

Trăieşte zborul! Lasă-ţi aripile să decidă încotro să te poarte. Tu doar iubeşte-le!

Craciun (partea a-XII-a)

Primul Craciun petrecut impreuna avea deja o semnificatie...hmm..daca-i spun divina o fi exagerat?
El isi dorea mai mult ca niciodata un Craciun cu mine. Stiam ca nu avusese alt Craciun plin de dragoste, ca fusese singur, sau insotit de cate cineva irelevant. Nu traise in familie, nu iubise, nu se bucurase asa cum numai in carti sau in filme se poate.

Dar...eu...ii puteam oferi toate acestea...
"Sa fie Craciun, sa fim noi, sa mirosim a noi"

Eram ca doi copii care asteptau cu nasurile lipite de geam prima zapada. Colindasem magazinele dupa cadouri, ii scriam lui Mos Craciun...rumegam dulciuri, cantam colinzi.
Eu ma umanizasem.

Deja il vedeam ca o prelungire a mea, ceva indispensabil...Lasasem putin din orgoliul feminin, eram mai dragastoasa, mai putin sexuala, mai mult calda, mai putin femeie, mai mult iubita.
Am facut o groaza de cumparaturi...cadouri si-am planificat un Craciun alaturi de familia mea.
A fost atat de natural, atat de cald, atat de in familie incat eram parca la al nu stiu catelea Craciun petrecut impreuna.
S-a integrat in familia mea. Eram amandoi copii nebuni care starneau rasetele celor din jur.
Pusi pe nebunii, ornam casa cu zapada artificiala, despachetam si impachetam cadouri, aranjam invers bradul de Craciun, furam bunatatile din frigider, pandeam pe la usi, cantam fals colinzile...
Excursii la partiile de schi, vin fiert, vizite pe la cei dragi...si noi excentrici, exotici, tinandu-ne de mana....

Am spus..."te iubesc".
Nu alesesem strategic sarbatoarea, doar ca n-am mai putut sa rabd o zi fara sa-l las liber.
Imi ardea buzele, imi pangarea pieptul.
Acel te iubesc a iesit atat de natural din mine, s-a asezat pe trupu-i, in timp ce stateam tolaniti pe covorul din sufrageria parintilor mei...luminati alternativ de beculetele bradului...de Craciun.
S-a ridicat, s-a uitat la mine si apoi m-a sarutat apasat, mi-a muscat buza pana la sange. [...]

"DA, te iubesc! Chiar te iubesc si-mi simt inima mai usoara, acum c-am spus-o"
"Si eu te iubesc frumoasa mea"
Nimic nu mai conta.
Pamantul putea sa se roteasca invers, moartea putea sa inlantuie intreaga umanitate...eu imi simteam fiecare bucata din trup si pentru prima oara in viata mea imi vizualizam sufletul, vedeam "noi-ul" cum exista COMPLET ca un intreg!

"Sunt numai si numai al tau!"
"Tot!" a completat.

Era perfect.
Definisem perfectiunea intaia oara. Perfectiunea eram noi, era Craciunul, era iubirea...
Si toti cei din jurul nostru ne priveau fascinati...
Craciunul a devenit un fel de juramant...al sentimentelor noastre...

Nu pot trece mai departe...

...daca nu am acest moment de sinceritate. Daca nu avortez gandurile toate si le duc in continuare in interiorul meu ca si cum ar fi forme de viata.
Dar...cum sa fac asta? Cum sa ucid un trecut deja mort, cum sa ma contrazic (din nou) si sa ma dezbrac de haine pentru a fi judecata, biciuita sau chiar pentru a provoca placere celor ce se hranesc cu suferinta altora?
Imi blestem profunzimea si imi blestem masochismul si imi blestem sufletul si imi blestem emotiile toate.
Nu stiu cum par eu vazuta din afara, de prieteni, de amici, de cunostinte, ce eman, cum arat sau ce transmit. Sincera sa fiu...in momentul de fata nici nu prea imi pasa pentru ca nimeni nu a trait in locul meu si prefer sa-mi tratez starile cu egoism.

Uite...chiar in acest moment m-am izbit (fara sa vreau) cu cotul de masa. Si m-a durut (si inca ma doare) de mi-au dat lacrimile instantaneu. Ma gandeam cum ar fi sa traiesti zilnic cu durerea aceea surda si intensa ce pare sa-ti paralizeze o parte a corpului si orice ai face nu-i poti tine piept.
Am inchis ochii si am incercat sa respir incet, sa stau linistita cateva secunde pentru ca STIAM (stiam, stiam stiam) ca va trece daca astept putin.
Eh, ok. Hai sa materializam asta la o scara mai mare.

Cunosti cauza, cunosti motivul, cunosti procesul, nu stii durata. Iar apoi, minunatia ta de creier/subconstient sau celelate personalitati  de care nu stiai (pentru ca nu v-a facut nimeni cunostinta) ies la iveala.

Mai intai te lupti cu insomnia. O scurta perioada pentru ca organismul cedeaza epuizarii psihice si fizice.

Dupa ce incepi sa dormi noaptea si sa zambesti ziua...afli cu stupoare ca ai devenit....somnambula.
Si ca faci chestii in somn... de care iti dai seama abia a doua zi dimineata.
Nu e bine. Incerci totul pentru a scapa de acest obicei. Pentru ca nu vrei sa ajungi sa-ti scape de sub control...mai mult decat a facut-o deja. Ceri pareri avizate...si ti se spune ca e Post Traumatic Stress Disorder. Nu-ti vine sa crezi. Zici ca sunt americanisme si incerci sa te ignori
.
Urmeaza partea cu motanul. Al tau, ala dragut, pe care il idolatrizezi de 8 ani. Brusc...nu-l mai suporti. Nu-l mai poti auzi, nu mai poti pune mana pe el, nu vrei sa-l vezi, nu mai interactionezi cu el. Si pisoiul intra in depresie. Dar parca nu-ti pasa. Ceva uman din tine iti spune ca nu e bine sa-l chinui, ca trebuie sa ai grija de el, sa-i oferi aceeasi atentie ca si pana acum. Dar in afara de a-i asigura hrana zilnica si a curata dupa el...pur si simplu nu mai faci nimic.

Cand crezi ca nimic nu s-ar mai putea intampla....ti se face pofta sa-ti aprinzi o tigara. Stii ca n-ai mai fumat de doi  ani, nu mai suporti fumul de tigara, urasti fumatul. DAR mori daca nu fumezi o tigara. Si o fumezi. Ce sa faci... Nu ti se face rau (asa cum te-ai fi asteptat) ci din contra...regasesti o senzatie a naibii de placuta. Te uiti in oglinda, iti dai doua palme si iti spui ca nu e posibil ca dupa 2 ani de nefumat si un an de mers ZILNIC la sala si mancat cel mai sanatos posibil...sa iti bagi mizeria aia in plamani.

Bomboana de pe coliva...ta na na... vine atunci cand incerci sa-i povestesti unei prietene despre casa ta, viata ta, ultimele intamplari...si...te trezesti din senin si cu o naturalete incredibila vorbind la ... PLURAL! "Si la noi este..." Stai putin, care noi? Ce noi? Iar acest "act ratat", cum ar spune psihologii, te socheaza intr-atat incat de acolo, de sus, din varful muntelui fericirii din ultima perioada...te arunca direct in fundul prapastiei.

Si...ca si cum ai fi inventat masina timpului...te regasesti in oglinda de acum cateva luni.

Cerc vicios?

Daaaar... zambesti. Te trezesti dimineata, inchizi ochii, respiri aerul de toamna si inveti sa-l adulmeci cu pofta. Iti mangai motanul, iti spui ca il iubesti neconditionat pentru ca el este singurul suflet nevinovat care ti-a fost credincios pana acum.
Iti pui zeci de biletele prin casa, in cazul in care te trezesti noaptea sa le vezi...sa le citesti. Pui alarma sa sune mai des, chiar si noaptea, te trezesti, iti dai cu Bepantene noul tatuaj, ai activitati care te scot din...somnul cel viclean.
Inlocuiesti tigarile cu...SI MAI MULTA sala, si mai multe alimente sanatoase si iti anunti toti prietenii ca ai facut un lucru rau ca sa te poata certa. Ai nevoie de certurile astea.

Acte ratate vor exista poate si in viitor. Te impaci cu asta. Stii bine  CINE ESTI si CAT POTI sa oferi. Nu merita pur si simplu sa aloci nici macar un gand acelei lumi superficiale care s-a prabusit in nefiinta.

Ai cazut Cristina ?Te ridici. Mergi mai departe. Tot un americanism spunea ca nu conteaza de cate ori cazi daca ai de fiecare data puterea sa te ridici.

O am.