vineri, 29 septembrie 2017

Cine înșală mai frumos, femeile sau bărbații?

Nu vi se pare că bărbații ”scapă” mai ieftin după o infidelitate? Poate că sună feminist (deși intenția mea nu e asta) însă am impresia că o femeie infidelă este judecată mai aprig de către societate decât un bărbat infidel.
Bine, controversa asta e veche de când lumea și totuși. Dacă bărbatul înșală, e plin de testosteron și, dacă femeia calcă strâmb, e o curvă care merită ucisă cu pietre.
Evident, câte situații tot atâtea păreri și nu e loc pe ”hârtie” pentru o analiză completă a infidelității. Dar am impresia că femeile trec mai ușor peste ”micile scăpări” ale bărbaților, pe când aceștia din urmă, nu pot purta o pereche de coarne cu demnitate.
Aș vrea să văd un barbat care stă să analizeze atent și rațional infidelitatea partenerei. Se spune că femeile înșală cu sufletul și că bărbații înșală cu...trupul. Adică femeile se implică emoțional mai mult iar pentru masculi actul sexual poate fi unul exclusiv fizic.
Și atunci? Păi...am rezolvat problema, dacă nu a însemnat nimic pentru partener, n-ar trebui să mai existe scandaluri în cupluri?
Am citit chiar un studiu care susținea că suntem capabili să iubim (romantic) mai multe persoane în același timp. Și trebuie să recunosc că privesc cu o oarecare admirație/curiozitate persoanele care se declară ca fiind într-o relație deschisă. De ce? Păi...în primul rând pentru asumarea realistă a unui statut.
Am impresia că ne asumăm monogamia dar că o facem în modul idealist. Suflet întâlnește suflet și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ca și cum ai putea mânca în fiecare zi același fel de mâncare, fie acesta chiar și mâncarea ta preferată.
Din acest motiv, eu personal admit că monogamia este...hmmm...o metaforă. E frumos dacă ți se întâmplă dar...n-aș băga mâna în foc că e pe bune.
Dar, cine a înșelat pe cine și de ce, e doar o felie din tortul cremos al vieții. Cred că marea majoritate a oamenilor care se confruntă cu infidelitatea nu pot trece peste sentimentul de trădare. Și iar revin la subiect. De ce femeile acceptă mai des trădarea? Să fie oare o consolare argumentul masculin conform căruia actul sexual n-ar fi avut impact emoțional?
Am două situații care mi-au ridicat sprâncenele. Una feminină și alta masculină. O femeie care nu mai primea apreciere și atenție și, la fel, un barbat care nu mai primea apreciere și atenție. Prin apreciere și atenție aș vrea să înțelegeți toate acele mici giumbușlucuri care ne bucură orgoliul și ne fac să ne simțim centrul universului în viața de cuplu.
În situația femeii, aceasta a admis că era extrem de vulnerabilă emoțional. Nu se mai simțea apreciată, nu se mai simțea frumoasă, nu se mai simțea dorită de partener. (dacă vă mănâncă sub limbă să-mi spuneți că nu partenerul te face să te simți așa, am și exemple de persoane care se simt buricul universului și tot și-o iau peste bot). Evident, femeia a căzut ca o musculiță de oțet, răpusă de mierea unui...bondar. Vezi tu, rareori sunt cazurile în care femeia are doar libidoul ridicat. De cele mai multe ori o gâdili în orgoliu, îi reciți două poezii și se îneacă în moment, devenind floarea ce se vrea culeasă.
Bărbatul din exemplul meu era cam în aceeiași situație. N-a fost răpus de mierea dulce, ci a ieșit la vânătoare, să vâneze căprioare. Same old story.

În cazul femeii, aceasta a mărturisit. În relația bărbatului, acesta a fost descoperit. Femeia a fost aspru jedecată și criticată pe când masculul...a scăpat cu argumentul suprem ”n-a însemnat nimic”. Adevărat, pentru femeie însemnase ceva. Era deja implicată emoțional.
E clar că femeile sunt mai predispuse iubirii romantice. Dar, oare, argumentul ”nu a însemnat nimic” poate justifica infidelitatea? Te încălzește cu ceva faptul că s-a întâmplat și că nu a însemnat nimic?  E mai dureros dacă ai căzut în păcat și cu sufletul, nu doar cu trupul?
Eu una am nevoie de confort sentimental aproape tot timpul. Mi-e limpede ca bună ziua că actul sexual nu e musai să fie presărat cu petale de iubire. Dar tot nu pot să deslușesc dacă un act pur fizic și fără însemnătate emoțională ar putea să NU însemne trădare? Veți spune că tradarea constă în minciună și în ascunderea faptelor. DAR...și dacă primesc o confesiune, cu ce se îmbunătățește situația? M-a înșelat dar măcar a fost sincer și a recunoscut? Sau, vă întreb pe voi, bărbaților, dacă aleasa vă mărturisește că v-a înșelat, apreciați sinceritatea?
Eu cred că este un gest egoist și ...cam atât. Oricât ne-am impune noi să gândim în cuplu, creierul ne funcționează individual. Și oricât de șocant ar părea, NU mă gândesc la partener în fiecare secundă a vieții mele. Există chiar minute întregi când mă gândesc la mine și doar la mine. Și în acele minute este posibil să fac complet abstracție de realitatea mea. Este posibil să cedez tentației. NU pentru că vreau să-mi rănesc partenerul, nu pentru că nu îl respect, nu pentru că nu-mi văd viitorul alături de el. Ci pentru că nu m-am gândit decât la mine în acele momente. Și e necinstit să spun că aventura nu a însemnat nimic. Mi-a hrănit orgoliul, mi-a validat narcisismul și...mi-a oferit un orgasm. Deci...a însemnat ceva. Că-mi place când am orgasm :)

A susține că ai făcut sex fără să însemne nimic e ca și cum ai spune că nu-i nevoie să te ștergi la fund după ce te caci. Actul sexual presupune mai mulți pași și abia la final, preț de câteva secunde ți se scurtcircuitează creierul. Până atunci asumă-ți că s-a întâmplat cu bună știință și...multă dorință.
Dar, ca să revenim la miezul și scopul articolului de față. Femeile au tendința să se implice mai mult. Bărbații au tendința să nu se implice deloc. De fapt ce vă nemulțumește domnilor? Că noi o facem cu sufletul și nu doar cu ...trupul? Nu e oare mai grav să o faci fără să însemne nimic? Pentru că, daca NU ÎNSEAMNĂ nimic, de ce o mai faci? Vreau un argument pentru care ai face ceva, orice, care nu înseamnă absolut nimic. Mănânci pentru că îți este foame, dormi pentru că își este somn, te îmbraci pentru că îți este frig. Sex de ce faci? Pentru că îți place. Și atunci, cum poți să judeci o femeie care se aruncă cu capul înainte într-o greșeală care-i place?
Am impresia că bărbații consideră justificarea cu ”nu a însemnat nimic” ca un fel de ”n-am consumat din stocul de sentimente pe care ți le ofer ție”. Pe când femeile pot să pună imediat o etichetă cu alt nume peste borcanul cu sentimente?
Habar nu am.
Ce îmi este cât de cât confirmat (prin exemplele din jurul meu) este că judecata aceluiași act de trădare aduce pedepse mai grele pentru femei. Punct.

miercuri, 20 septembrie 2017

De ce nu cred în prieteniile de după despărțire?

Ați observat cum, într-un cuplu pe cale să devină istorie, unul dintre cei doi spune mereu ”hai să rămânem prieteni”? De obicei o spune cel ce n-a iubit sau nu mai iubește și vrea musai să se rupă. E drept, uneori, rar dar na, o spune și personajul care are conștiința cea mai încărcată. E un fel de scuză dădătoare de speranță pentru cel ce-și vomită sufletul pe covor până i se vindecă rana din piept. Piept,  metaforic vorbind, pentru că nu te doare inima, ar fi prea simplu și sigur s-ar inventa o pastilă.
Cel ce își dorește despărțirea e în stare să își negocieze cei mai stupizi termeni. La fel cum se întâmplă și la început de drum. Da, atunci când tocmai te-ai amorezat și ești orb plus prost egal love. ”da, normal că te iubesc pentru tot restul vieții. Nu, nu am nevoie de nimeni și nimic înafară de tine.
Aiurea!
White lies li se mai spune. Adică minciunile pe care societatea le privește cu indulgență. Exact ca și când îi spui unui muribund că există rai.Minți pentru a-l ajuta să moară împăcat.
În dragoste, minți pentru a-l ajuta să trăiască împăcat. Saaau...pentru a-l ajuta să-și desfacă picioarele. Sau portofelul. În fine, înțelegi ideea.

Oamenii NU rămân prieteni după încheierea unei relații amoroase nu pentru că ar fi răi și fără de simțiri. Ci pentru că nu-și doresc un reminder viu al propriului eșec.
Am citit și-n cărți, am văzut și-n filme (nu mă laud cu școala viEții că e de manea) situații din acelea în care oamenii își doresc să încheie capitole în termeni buni și să rămână prieteni cu exșii. Eu le spun răposați. Haha! E lesne de înțeles de ce. Te-am iubit și apoi te-am ucis. N-am nevoie bă de prieteni. Am prea mulți. N-am timp și nici ficat să beau beri cu toți cunoscuții. Așa că, odată ce ieși din patul meu nu te supăra dacă îți fac pomană. Te plâng ca pe mort, o zi, o săptămână, și gata. Să fie de sufletul tău. Nu mă ajută cu nimic să știu că exiști în continuare.

NU mă interesează să știu că ești un om minunat dar: nu a fost momentul, nu ne-am potrivit, personalitățile noastre nu au co-habitat în armonie cu natura, etc, șamd. Poți să fii om prieten minunat pentru cei cu care te vei o dată pe săptămână la bere, poți să fii un copchil minunat pentru cine te-a făcut pe lumea asta și poți să fii un potențial suflet pereche pentru următoarea. Pentru mine vei fi mereu ăla care s-a pișat pe visele mele. Ah, n-o spun cu răutate. Odată ce ai devenit răposat, dracu te mai caută. Eu nu cred în fantome. Dar nici nu te aștepta să bem cafele și să vorbim despre vreme. Asta fac cu vânzătoarea de la Mega. Fără cafele, nu beau cafea.

Voi, ăștia de încercați să vă validați orgoliul cu despărțiri frumoase (there is NO such thing fuckers) ar trebui să știți ceva. Cel/cea de care urmează să te desparți NU are nevoie să te vadă într-o lumină bună! Ah, știu că personalitatea ta narcisistă și egoistă va vrea să se odihnească bine la noapte. DAR nu despre asta este vorba. Spune-i verde-n față. Ajută-l/ajut-o să se rupă. Spune-i că nu-l/n-o mai iubești. Spune-i că ai întâlnit pe altcineva, spune-i orice îl/o va face să te urască. Știi...NU are cum să te iubească și să stea la distanță. Așa ceva se întâmplă doar în filme și, mai nou, nici în alea. Despărțirile dor de te caci pe tine și ai nevoie să îți fie rău ca să poată să îți fie bine după. Dacă nu treci prin stadiul de ură n-ai cum să te desprinzi de ”obiectul adorației tale”. Asta pentru că n-am mai întâlnit vreodată pe cineva cu sufletul atât de mare (sau cu creierul atât de praf) încât să spună ”ah, te ador, dar nu mai vreau să te vad, să te miros, să te ating, sau să trăiesc cu tine”.
Despărțirea doare. Despărțirile sunt urâte. Despărțirile sunt despre: ”simt că mor, dar nu-i dau satisfacție!”. Vrei o despărțire simplă și ușoară? Ia fii sincer și spune-i adevărul. Va fi o palmă peste ochi dar îți vei atinge scopul.

NU, nu vreau să rămânem prieteni. Nu genul acela de prieteni care schimbă 2-3 ”la mulți ani” pe an și un ”crăciun fericit” deși e mega fake. Un partener care și-a format deja o sumedenie de vise și planuri de viitor n-are cum să fie fericit atunci când vede că tu le pui în practică cu altcineva. Pentru că...hmmm...genetic vorbind suntem egoiști. Minuscula celulă care înseamnă viață există dintr-un singur motiv: pentru a se înmulți. Femeile cunosc bărbați, bărbații cunosc femeie. Viața se întâmplă no matter what. DAR iubirea...iubirea încă este condiționată de sindromul perpetuării speciei.
Așadar. Dacă vrei să rămânem prieteni...trebuie să avem cel puțin 70 de ani și viața noastră să se rezume la șah sau ceai negru băut la pensie. Pentru că, dacă vrei doar o nouă validare a egoismului tău în timp ce eu trebuie să-ți privesc următoarea alegere în materie de partener romantic,  ei bine...nu-s persoana potrivită.
NU vreau să rămânem prieteni. Am vrut să rămânem iubiți. Am vrut să-ți dorm pe piept și poate să mă îngraș 15 kilograme încercând să-ți perpetuez specia. Două, trei urări stereotipale pe an nu mă vor face să uit că mi-ai rupt suflețelul și că ești de fapt un om bun.

Așa că te rog, hai să spunem lucrurilor pe nume. Ca prietenii :D