vineri, 25 decembrie 2009

Craciun fericit la toata lumea!

In asteptarea lui Mos Craciun, Nemo cel lenes si de neclintit:

A venit braduuutuuul! Cu tot cu daruri multe!
Hai sa-l impodobim! Cat mai colorat!
Vezi Nemo?daca am fost cuminti primim cele mai frumoase cadouri :)
Pijamaua e de la Mos Nicolae de fapt...(de la Baia Mare)
Party Hat!
And... flower - power :P (cu ochi vigilenti de Nemo in spate, tot pe calorifer)
Va doresc din suflet sa fiti fericiti si iubiti!

Ho Ho Ho!

vineri, 18 decembrie 2009

Decembrie, iar

Oare am asteptat sa ninga pentru a intelege cat de aproape este Craciunul?
A mai trecut un an. Spun asta de Paste, apoi la final de vara, apoi de ziua mea si in cea din urma luna a anului.
Nu vreau sa fac acum nici o retrospectiva, mai trag de zilele geroase, nici n-am decis ce sa-i scriu Mosului, vreau sa-mi odihnesc mintea, apoi pe final de an sa-mi setez cateva obiective pentru 2010. Cred ca ajuta.

Am inceput luna furtunos, campanii electorale agresive, alegeri si noroi, invinsi si invingatori, ziua Romaniei fara surle sau trambite...
Bucurestiul are acelasi brad metalic la Universitate iar anul acesta ornamentele si luminitele au fost reciclate. N-o spun cu rautate, a fost un an de criza, buzunarele au panze de paianjen, oamenii par a se intoarce la modestie si decenta, "belsugul" si lacomia anilor trecuti n-au facut decat sa comercializeze la maximum si sa impietreasca suflete.
Au fost si petreceri de Craciun, poate mai putine ca-n alti ani, insa oamenii inca se bucura in echipa, inca rad, inca danseaza...
Apoi a nins...si tot ninge de 3 zile si 3 nopti. Avem un oras acoperit de nameti si ma intreb cine se bucura de zapada?

La birou astazi ne jucam de-a "secret Santa", avem deja un brad impodobit cu muuulte cadouri in jurul lui. Pe rand "spiridusii" au lasat cate un pachetel cu numele destinatarului.
De dimineata alt spiridus ne-a pregatit un mic dejun la "masa de sedinta" , paine cu dulceata si ceai Zen. Se anunta o zi plina de cadouri, surprize, jocuri si voie buna.

Sunt in sfarsit impacata cu mine, am cele cateva fapte bune bifate/realizate si stiu ca in noaptea Sfanta alti oameni vor zambi datorita mie.

Ne apropiem de finalul unui an dificil. Cat de mult am asteptat eu acest 009! Cat de repede a trecut acest 009. Nebuniile din ultima perioada au pus amprenta pe unii oameni, obositi, stresati, sau din contra impacati, linistiti,toti asteptam numaratoarea inversa.

Decembrie aduce cu sine o dorinta de schimbare. Dorinta de-a fi mai bun, dorinta de-a spune oamenilor dragi ca iti sunt dragi, de-a ajuta, de-a bucura, speranta, retrospectiva, planuri, familie, iubire, multa iubire si daca suntem norocosi (cei ce inca se mai bucura de ninsoare) avem zapada.
Acestea sunt gandurile de sub zapada, dar inca mai sunt cateva zile pana sa impartim cadouri si sa bem sampanie (am scris-o romaneste) nu-i asa?

Voi ce faceti de Sarbatori?

joi, 10 decembrie 2009

Din suflet

Vreau sa va povestesc ceva de demult. Ceva ce pentru mine e o amintire draga, iar acest nou decembrie cu Craciunul batand la usa imi rascoleste prin memorie.
Avem cam 9 ani si era intr-o dimineata de Craciun. Dupa ce am desfacut toate cadourile primite de la Mos, ba chiar am si devorat cateva dulciuri, a venit in vizita varul meu cu alte cateva pachete cadou.
Pe vremea aceea el facea parte dintr-o fundatie umanitara care aducea cadouri pentru cei nevoiasi. Veneau din toata Europa, mii si mii de cutii care erau mai apoi impartite de catre voluntari azilelor de batrani, orfelinatelor, familiilor sarace, etc.
Familia mea nu era nici pe departe una nevoiasa, am avut intotdeauana un trai decent, insa copii tembeli (eu si sora-mea) s-au napustit asupra pachetelor de parca ar fi fost cine stie ce miracol...de Craciun.
Erau 2 sau 3 cutii de marimea unor cutii de pantofi in care am gasit diverse "atentii"; ciocolata, budinca la plic, o pereche de margele, un mini-parfum, sapunuri in forme de ingerasi, cosulete decorative, jeleuri, bomboane... Muuulte muulte maruntisuri asezate perfect in cutii astfel incat sa incapa toate.
Si o felicitare. De la cei ce pusesera cadourile. "Va dorim Sarbatori Fericite" semnat, adresa...era vorba despre o familie din Anglia.
Am decis sa le scriem o scrisoare de multumire. Sa le spunem ca ne-am bucurat de cadouri, ne-am prezentat, le-am pus si fotografii.
Raspunsul a venit cateva saptamani mai tarziu. O scrisoare din partea familiei Witt, multa bucurie, ganduri bune din partea unor oameni care erau uimiti ca li s-a multumit.
Am inchegat o prietenie care dureaza si acum. Prin corespondenta, evident. Am facut schimb de fotografii, in fiecare an, la fiecare sarbatoare, zi de nastere, primim felicitari scrise de mana, plicuri de ceai englezesc cu un mesaj : "Thinking of you, as we would drink this tea together! God bless you!"
Anul acesta e prima oara cand fac publica intentia de-a bucura si alte suflete. Desi am mai donat in repetate randuri, pentru diverse cauze, vreau sa incerc sa va mobilizez si pe voi , cititorii mei, impreuna sa punem mana de la mana, sa-i ajutam pe cei nevoiasi, mai putin norocosi decat noi.
La intiativa Liei si a campaniei ei de pe oamenidarnici.ro voi fi si eu la Universitate, la statui, luni 14 decembrie si poate si marti 15 decembrie pentru a ma vedea cu cei ce isi doresc sa ajute.
Asa cum spune si Lia (va rog sa-i cititi articolul de pe oamenidarnici.ro) : "ciocolată, bomboane, napolitane, turtă dulce, caramele, dulce bun, șosețele, cărți de colorat, creioane colorate, mănușele, fulărele, chestiuțe nu prea scumpe, dar cu efect mare. Jucărele de Crăciun, Moși, reni, globuri haioase, zânuțe. Și câțiva bănuți pentru fructe. Copiii sunt mulți, dar cu atât mai mare va fi bucuria noastră când îi vom bucura pe ei, nu?"
Daca doriti voi sa veniti cu pachetelele deja facute e mai mult decat suficient, daca nu aveti timp sa impachetati, Lia isi asuma rolul de ajutor de Mos Craciun.
Eu nu i-am scris Mosului, nu inca. Poate si pentru ca nu am ce sa-i cer, sunt o norocoasa, sunt implinita. Cel mai frumos cadou ar fi insa sa stiu ca cineva primeste cu bucurie ceea ce eu voi pune intr-un pachet. Ma intorc in timp si vad entuziasmul unui copil care-si deschide cadoul cu ochii plini de nerabdare.

Voi n-ati vrea sa stiti ca prin contributia voastra Craciunul devine mai bun? Departe de haosul comercial, de "reduceri de exceptie si oferte promotionale" , foarte putin din partea fiecaruia dintre noi devine foarte mult pentru cei care au nevoie.


Ne vedem la Universitate, la statui, saptamana viitoare luni pe la 6 si un sfert?

joi, 3 decembrie 2009

Reconstituirea faptei

Aseara pe la sapte eram in restaurantul "la mama" il asteptam pe Vali. Pe la opt (trecute,fix) deja nerabdatoare, sa comandam si noi de-ale gurii...bombanindu-l pe motoristul intarziat.
Da, am uitat sa va spun, Vali e motociclist cu acte-n-regula.

Dupa cateva incercari nereusite, ne raspunde intarziatul la telefon:
"Ce faci mai?Nu mai ajungi?Esti ok?"
"Sunt cu politia...am facut accident, nu-mi amintesc nimic"
Inca o jumatate de ora, cu telefoanele zbierand, am incercat sa aflam CE s-a intamplat, unde e prietenul nostru, ce a facut, cine-a fost implicat.
Vali era la "locul faptei" , foarte panicat, a reusit totusi sa ne spuna ca e in zona 1 Mai, langa o intersectie semaforizata, a lovit un pieton, politia face masuratori.
Atat.
Am ajuns si noi in cel mai scurt timp posibil, Vali era singur pe marginea strazii, privind confuz la lume.
Nu era deloc coerent. Balmajea in continuu ca nu stie ce s-a intamplat. Motocicleta avea farul spart si era usor avariata. Pe carosabil erau cioburi. Viziera de la casca lui era rupta iar el usor prafuit.
Stia ca existase o victima, ca a venit salvarea, ca i s-a facut testul pentru depistarea alcoolemiei, nu mai avea permisul de conducere si nici buletinul. Mai stia ca trebuie sa ajunga la "municipal" sa-si faca etil-testul pentru a-l prezenta politiei.
Am incercat in zadar sa-l intrebam ce-si aminteste, sa faca eforturi, ce-a discutat cu militienii, era verde pentru pietoni?
In drumul spre spital i-am cautat in telefon si am gasit numarul de telefon al unui martor.
"Domle' aveam verde, eram in masina, motociclistul in fata mea, circulam regulamentar iar un pieton a traversat pe rosu. Daca nu era impactul cu motociclistul, cu siguranta il luam eu pe capota. Nu va faceti griji, intersectia are camere de filmat, victima s-ar putea sa aiba piciorul rupt si atat."
Vali din cinci in cinci minute ne intreba ce s-a intamplat, unde e, daca a cazut, unde ii este motorul, ce victima, etc. Nu dadea deloc semne de revenire, mai mult, acuza dureri de spate.
Incercand sa aflam CE sa facem am sunat la 112. Si-am tot sunat militia cerand la militia rutiera, ba ne inchideau ei, ba se "strica" legatura, cu greu am dat de cineva care ne-a spus ca nu e necesar sa facem etil-testul, dar ca ar fi indicat sa ajungem la Udriste pentru declaratii deoarece n-au fost date inca.
Ajunsi la Udriste am incercat sa gasim persoana indicata la telefon ca ar fi fost "la locul faptei".
"Dumneavoastra sunteti cu motociclistul?"
"Da, noi"
"Pai nu pot sa-i iau declaratie, el nu stie nimic!"
"Da, e in stare de soc, dar am inteles ca intersectia era supravegheata video...nu?"
"mda..."
"Avea culoarea verde, un pieton care traversa ilegal i-a ajuns in fata..."
"eeee de unde stiti?"
"Pai am vorbit cu martorul"
"Lasa domle' ca vorbim noi cu martorul, cu victima, vedem noi ce si cum, facem procesul verbal, daaar dureaza...o ora, doua, mai bine mergeti cu el la spital, il vad cam confuz"
"Nu avem cum sa vedem imaginile de pe camera video?"
"Nuuuuu, mergeti la spital, vorbim maine dimineata la 6:30, ca la 7 mi se termina tura. Neaparat la 6:30!"
BULETINUL si permisul de conducere al lui Vali stateau pe biroul domnului militian.
"Pai de ce i-ati luat buletinul?"
"aaaa...luati-l inapoi, poate i-l cere la spital, dar sa-mi lase asigurarea motocicletei, talonul si permisul ramane aici"
"Hai sa mergem la Floreasca"
Domnul militian a completat:
"Sa spuneti la spital ca stie politia de accident"
Am ajuns la spital, la urgenta. Afara in curtea spitalului era plin de lume "haoooleoo" (daca ma-ntelegeti).
Aproximativ cinci minute cu Vali schiopatand am incercat sa gasim pe "cineva" care sa ne bage in seama.
Pana urma condusi de un tanar asistent am ajuns la un fel de receptie unde am dat toate datele, nume, numarul mototului, ce s-a intamplat, telefon, cnp, etc.
Apoi am fost condusi intr-un cabinet:
"Ce s-a intamplat?"
Noi am inceput sa povestim domnisoarei "faptele".
"Pai ce, el nu vorbeste romaneste?"
"Ba da, doar ca e confuz, nu stie ce s-a intamplat"
"unde te doare?"
Vali, chiauno-confuz, ii explica, ii arata..."
"mda...trebuie sa-mi lasati toate datele, voi anunta politia, trebuie sa vina aici..."
"Pai am lasat odata toate datele, militia ne-a trimis la dumneavoastra, ne intereseaza sa-i faceti o radiografie, sa stim si noi daca e ok"
"Acestea sunt procedurile, facem si radiografii dar doctorii sunt intr-o operatie si trebuie sa-i asteptati"
"CAT?"
"nu stiu, dati-mi datele"; (iar) nume, telefon, motocicleta, etc , etc
I-am spus domnisoarei ca avem un profund respect pentru procedurile si regulamentul spitalului, ca ne dorim din suflet ca milita sa MAI faca un drum pentru a REconstata ce s-a intamplat, ne pare bine ca se consuma benzina, timp, energie pentru siguranta cetateanului confuz.
Stiu cum arata spitalale noastre, cunosc imaginea holurilor infecte, pline de oameni bolnavi si de mizerie. Totusi n-am sa ma pot obisnui niciodata cu ele.
Am facut radiografiile si urma ... asteptarea.
Eu am plecat spre casa, era trecut de ora 23, si l-am lasat pe Vali cu al meu iubit.
Motociclistul si mai confuz, cu pierderi de memorie si mai nasoale.
La ora 2 au reusit sa afle ca radiografiile sunt ok, ca are un soc post-traumatic, i s-au dat cateva calmante si a fost trimis acasa.
Preluat de alt prieten, dimineata a fost la sectie si imediat dupa, ne-a sunat.
Am aflat ca "semaforul fusese intarziat". Din pacate Vali era in aceeasi stare, militia a vrut sa-si incheie procesul verbal cat mai repede, fara vinovati, fara invinuiti, fara sa arate imaginile.
A semnat procesul verbal in care scria ca si el a traversat regulamentar dar si pietonul.
I s-a dat permisul inapoi, o dovada pentru motocicleta, si-a aflat ca victima are doar cateva julituri, ceva mai putine decat starea in care e motocicleta lui acum.


Vali, te rog sa citesti acest articol de cate ori nu-ti amintesti ce s-a intamplat. eu ti-am povestit de o mie de ori. Sa stii ca nu a fost vina ta. Sper sa iti revii cat mai repede.


Dragi cititori, va rog sa-mi spuneti voi...ce credeti? Astept cu mare interes.

miercuri, 25 noiembrie 2009

Bine ai venit in lume Sasha!

Eu rad si plang de o ora...
De fericire!

Dupa ce duminica noaptea am aflat ca Sasha s-a nascut n-am mai avut liniste. Stiam ca dragii mei de departe din Brazilia, Laura si Florian vor da vesti cat de curand posibil.
Am asteptat sa vina pe lume zi de zi cu sufletul la gura. E impropriu spus "am asteptat" pentru ca eu n-am facut altceva decat sa fiu cu gandul si cu sufletul alaturi de ei trei.
Ei sunt...vestea mea buna. De cate ori am nevoie de optimism, speranta, bunavoie, intru pe blogul prin balonul roz si alunec putin in lumea lor.
O lume pe care eu in acest moment doar o visez. Nu stiu daca ar putea fi si lumea mea, cand va veni momentul voi stii cu siguranta.
Astazi am reusit sa vorbesc cu Florian, sa-i felicit pe amandoi, sa le transmit toata dragostea mea, sa-i invidiez pentru "mirosul de bebe" de la ei de acasa!
Apoi m-am uitat la poze...si m-am tot uitat, inca ma mai uit!
Sasha este...(scuzati englezismul dar e singurul cuvant reprezentativ) breathtaking!
Florian mi-a spus ceva foarte frumos, pentru care ii multumesc din tot sufletul si mi-a mai spus ca m-au simtit aproape tot timpul...ei doi si Sasha.
Sunt foarte emotionata acum, poate nu foarte coerenta, surprinsa de niste sentimente de care nu ma credeam capabila.
Sunt fericita sa cunosc astfel de oameni, sa-mi fie prieteni, sunt fericita ca exista atata putere, curaj si iubire care contrazic orice altceva.


Am tinut neaparat sa pun si aici o imagine cu fiul lor pentru ca stiu ca va avea acelasi impact asupra voastra, cei ce ma citesc ; liniste, impacare, iubire, frumusete.

luni, 23 noiembrie 2009

Ganduri dupa vot

Nu am votat.
Am instigat oarecum la ignoranta acum ceva vreme cand mi-am permis sa afirm ca nu votez.
Pentru ca traiesc in lumea mea si de vreo 3 ani incoace nu ma uit la televizor si nu prea citesc presa n-am fost la curent cu demersurile electorale.
Vineri am avut "acces" la TV si-am vizionat cateva franturi din "confruntarea presedintilor" sau cum i-o fi zis emisiunii. M-am amuzat copios. De fapt am ras ca sa nu plang.
Asa cum spuneam, nu mai sunt in cunostinta de cauza. Politic vorbind. Sunt suficient de cerebrala incat sa-mi dau seama ca avem un sistem de doi lei , corupt si infect insa imi doresc atat de tare sa emigrez incat nu-mi mai pute nimic din tara asta.
Haideti totusi sa va povestesc cum a decurs "votarea" mea ;
Discutasem cu vulpea acum ceva vreme si-mi manifestasem intentiile de-a ignora evenimentul din 22 noiembrie. Vulpea, inteleapta, cu minte-n cap mi-a spus ca e obligatia si dreptul meu sa-mi aleg presedintele. "Daca toti ajung sa gandeasca ca si tine...ce se alege de noi? Macar sa fie prezenta la vot ; daca ar pune toti stampila aiurea le-am da o lectie nenorocitilor despre cat de tare ni s-a luat!"
Am citit cateva articole in presa online despre "activismul politic" , campanii online masluite, am vazut bannerul facut pe genunchi al lui PSD cu Voiculescu, Nastase, Iliescu, Hrebenciuc, Vanghelie si Vantu sustinandu-l pe Geoana si spunand ca "invingem impreuna" si dupa un hohot de ras m-a cuprins greata.
Acestea fiind spuse, citite, intamplate, duminica dimineata in zona in care locuiesc m-am prezentat la sectia de votare cu buletinul in dinti.
"Nu mai e ca-n alti ani, n-avem urna pentru provinciali! Mergeti la Gara de Nord!"
"Pai care sunt sectiile de votare pentru provinciali?"
"Nu stim, mai intrebati."
Mi-am sunat prietenii in aceeasi situatie ca mine decisa sa gasesc o solutie.
"E crima si la gara si-n regie! Sunt cozi interminabile, stai si 3 ore ca sa votezi. Daca vrei poti sa mergi in aeroport."
Acestea fiind spuse...nu am votat.
Este dreptul si obligatia mea de cetatean al Romaniei insa am ales sa nu-l exercit!
Lupt in fiecare zi sa : smulg un zambet prestatorilor de servicii cu publicul , beneficiez de servicii bancare de calitate, sa CUMPAR orice fel de produs sau serviciu fara sa fiu trasa pe sfoara, sa beneficiez de servicii medicale umane doarece le platesc, sa exist pur si simplu intr-un sistem facut parca pentru a te indemna la sinucidere ; REFUZ sa mai lupt si pentru a vota.
Acum cinci ani l-am votat pe Basescu. Nu vroiam sa votez PSD din principiu...am ales alternativa fara NICI o alta motivatie.
De aceasta data vroiam sa-l votez pe Antonescu. Mai vroiam sa votez reducerea numarului de parlamentari si parlamentul unicameral.
Dar nu s-a putut. Pentru ca nu sunt intr-atat de patrioata incat sa astept trei ore pentru a pune stampila pe o coala de hartie a sperantelor.
Am dat telefoane, am pus intrebari:
"De ce suntem intrebati daca vrem sa votam pentru referendum?"
"Pentru ca e un vot optional. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca membrii PSD din toata tara NU AVEAU voie sa voteze la referendum."
"Adica cum?parlamentarii, senatorii, aia ai lor nu?"
"Nu!orice membru cotizant sau facand parte din organizatiile PSD are indicatii clare de a NU vota!"
Iar masura de precautie impotriva fraudei electorale a fost luata de BEC : vor fi sectii de votare speciale pentru provinciali; in acest mod putem impiedica voturile multiple."
Spuneti-mi mie, lamuriti-ma, CINE este intr-atat de patriot incat sa voteze de mai multe ori?!? Hai ca stim cu totii raspunsul la aceasta intrebare. Cei platiti!
Evident ca daca exista "cetateni" bine rasplatiti pentru plimbarile lor de la o sectie la alta dand cu subsemnatul pe listele suplimentare iesiti prost la numaratoare.
Ati gasit o masura de precautie extraordinara: absenta de la vot.
Ceea ce am aflat astazi m-a uimit insa :
"In anumite sectii de votare observatorii din partea PSD au fost obligati sa se imbrace in rosu si visiniu. Nu aveau voie sa aiba nici un insemn al partidului dar culoarea hainelor putea sa sugereze ceva nu? Apoi cand au venit in "inspectie" si au remarcat ca una dintre observatoarele PSD nu purta esarfa rosie asa cum i se comunicase...a iesit cu scandal"
Word of Mouth!
Astazi am aflat ca in cel de-al doilea tur vor merge doar Basescu si Geoana. Antonescu n-a avut noroc.
O sa fac un efort si voi ajunge la sectia de votare exact la deschiderea ei.

Ne vedem la gara de nord :)

miercuri, 18 noiembrie 2009

Tu stii cine sunt eu?

De aproape doi ani am decis sa comunic deschis cu ceilalti utilizatori de internet. Am scris public si pana acum doi ani, aveam chiar un blog intunecat, cateva poezii postate pe site-uri, conturile din retelele sociale, etc. Cu toate acestea am decis sa fac coltul roz, cu bune, cu rele, cu starile mele de alb si negru, cu treceri in revista, ganduri care de care mai intime, sfaturi, ironii, amalgamul de idei batute-n cuie.
Incetul cu incetul, pe langa prietenii mei care ma citesc, pe langa familie, am adunat o gasca de noi oameni carora le multumesc din cand in cand pentru timpul care mi-l aloca. E drept, noile cunostinte n-au fost intotdeauna de zahar, am trait si "dezbateri" mai putin placute, in direct, pe blog.
Dupa aproximativ un an de la primul articol oamenii ma cautau, zilnic - pe messenger, prin e-mail - unii sa-mi ceara sfaturi, majoritatea sa discutam pur si simplu, cei cu intentii umane - bune raman, mi-am facut prieteni, oameni dragi, intotdeauna raspuns e-mailurilor (chiar daca uneori mai tarziu), sunt de gasit si ma fascineaza aceasta lista vesnic deschisa noilor trecatori prin universul meu roz.
Am avut cititoare care asteptau consiliere intr-ale dietelor, cititoare care aveau probleme sentimentale, cititori pasionati de fotografie (ca si mine), oameni obositi si satui de sistem, oameni pasionati de calatorit, de tatuaje, oameni care au vrut sa vada daca exist :) oameni care au vrut sa ma injure :) toti cu acces. Pentru ca exist!
M-am regasit cu amici si prieteni vechi, cunostinte de demult, am socat prin schimbare de look, prin schimbare de atitudine si de mentalitate...
Mi-am trait "in direct" deceptiile, dezamagirile, dar si victoriile, m-am indragostit "in direct" de viata, am invatat sa ma rog, am plictisit "audienta" cu teorii despre personalitatea mea, am varsat cascade intregi de cuvinte asezate in toate felurile. Am nascut propozitii si fraze pentru a ma elibera de povara lor din mintea mea.
Am urat lumea, am urat vremea, am urat oamenii si apoi tot eu i-am iubit pe toti in acelasi timp si separat.
Am spus "iarta-ma" pe blog pentru ca reprezinta cea mai mare dovada de parere de rau, sincera, a mea, un om pentru care aceasta afirmatie n-a existat.
Am tanjit dupa nelinistea unei tinereti, dupa agitatia unei vieti tumultoase, am tanjit dupa plictis si dupa liniste, m-am contrazis si m-am aprobat...
M-am dezbracat, m-am imbracat, v-am aratat pozele mele aproape nud fara intentia de-a "incita spiritele" ci pentru a dovedi ca sunt perfect confortabila cu sexualitatea mea ca pot fi dezbracata oricand din priviri si nu pot apartine nicicand cuiva anume.
Sunt convinsa ca nu sunt eu exceptia, nu sunt eu extrovertita, dotata spiritual, intelectual, ci poate sunt mai "guraliva" decat marea majoritate. Nu ma deosebesc de oamenii care ma abordeaza in fiecare zi.
Ma bucura cand exista persoane care cred in cuvintele mele. Ma emotionez in fiecare seara cand primesc raportarea de la sitemeter.com si vad zecile de accesari pe pagina mea. Chiar si a celor ce nu ma plac sau nu ma MAI plac.
Cu toate acestea, mai sus mentionate, recapitulate, reesalonate, va intreb : voi stiti cine sunt eu?
Am incercat acum ceva vreme sa pun un fel de sondaj aici pe blog intreband oamenii daca cred ca in urma celor scrise de mine ajung sa ma cunoasca mai bine? Au raspuns afirmativ, cu cateva exceptii.
Nu am dorit sa devin o "bloggerita de succes" , nu m-a interesat publicitatea pe blog, din acest motiv nu utilizez domeniul www.sabbra.ro , am colaborat doar cu cei in care am crezut, si ma recomand foarte rar ca Sabbra, desi mi s-a sugerat in repetate randuri sa-mi schimb numele :)
Stiu ca ceea ce fac eu - de ce o fac - cum o fac , nu este usor de inteles, nu este un hobby, nu este un job, este o deschidere fata de toti oamenii din jur. Una fara obligatii.
Eu citesc, inca citesc; carti, uneori reviste, bloguri, poezii si n-as putea sa traiesc intr-o lume in care accesul la mintea oamenilor ar fi restrictionat.
Sochez prin deschiderea mea fata de oameni. Sochez prin increderea pe care o am in oameni, atat de mare, atat de regenerabila.
Recunosc, am momente bune si muuulte momente rele. Exista insa un singur remediu pentru ambele: scrisul. E de fapt o comunicare a mea, cu mine, cu voi, cu universul pe care nu o pot exprima altfel. Daca as ramane undeva fara o coala de hartie si ceva de scris...atunci as putea spune ca sunt cu adevarat sub tortura.
Uneori imi vine sa-mi insiruiesc cuvintele si gandurile, fara sens, fara logica, doar pentru a le "downloada" din memoria mea supraincarcata.
E o povara in acelasi timp necesitatea asta de comunicare continuua. E o boala de care am ajuns sa ma indragostesc. Scrisul e viciul meu.
La 9-10 ani cred ca am inceput sa scriu in jurnal. Am schimat zeci de caiete, le umpleam paginile cu o aviditate incredibila. Apoi am inceput sa scriu poezii. Multe, foarte multe. Nu exista un tipar, exista un sentiment. Puteam sa scriu 10 poezii sau puteam sa ma chinui intr-un vers...zile in sir.
Nu ma intereseaza sa scriu bine, nu m-a interesat asta niciodata pentru ca ar trebui sa am un model de comparatie. Scriu bine in comparatie cu CE?Cu CINE? Da, pot scrie foarte corect. Aici am avut intotdeauna lacune, gramatical vorbind am avut de suferit datorita unei profesoare nebune din generala. Dar ma bucur cand oamenii imi sar in ajutor si ma corecteaza. Nicidecum nu ma simt ofensata. De ce m-ar deranja?
Nu stiu daca voi putea vreodata sa scriu un roman. Am incercat, dupa primele 35 de pagini ma plictisesc. A scrie un roman presupune sa pastrezi o ordine, o logica, o armonie catre mintea cititorului. Eu transmit stari de moment, euforie, indignare, iubire, ura, simtite pe loc, descarcate in pagini si inmagazinate acolo.
Fiecare scriere reprezinta strict momentul. O voi retine doar daca o recitesc.
Nu functioneaza nici un fel de reguli. Nu la mine. Nici macar cele pe care incerc eu sa mi le impun.
Am observat ca scriu mai mult si mai bine in momentul in care nu sunt in deplina armonie cu mine. Daca sunt foarte fericita am senzatia ca ma laud, prefer sa pastrez cu egoism momentele numai pentru mine.
As vrea sa ajung sa ma cunosc total. De fapt acesta este motivul articolului. Am fost nevoita in ultimele zile sa cenzurez cateva comentarii ale unor personaje care si-au permis sa creada ca "ma cunosc". Personaje care si-au permis sa-mi catalogheze modul de viata, sa-mi puna o eticheta, "this is who she is". Departe de mine ideea de-a incerca sa schimb opinii atat de bine formate. Departe de mine ideea de-a tese o aura narcisista, de-a poza intr-o maniera pozitiva.
Pentru ca eu nu am delimitat inca binele de rau, frumosul de urat, mai mult decat putem noi, rasa umana. Sunt intr-o continua cautare de sine fara a putea spune "this is it"...

Eu nu stiu cine sunt eu!

Tu stii?

luni, 16 noiembrie 2009

Marcarea teritoriului (la femei)

Am vazut un stand-up comedy in care se vorbea despre motani si cum isi marcheaza ei teritoriul (traduc) : "se plimba de colo-colo spund al-meu, al-meu,(engleza: mine-mine) imprastie cate un strop de pipi peste tot".
M-am amuzat copios - ma intreb ce probleme psihice are Nemo - motanul meu nu si-a marcat niciodata teritoriul...
Femeile isi marcheaza teritoriul.
Intotdeauna.
Cel mai amuzante mi se par masinile acelea pline de jucarii de plus roz iar soferul este un mascul feroce cu brate tatuate.
Cu siguranta "decoratorul" masinii a vrut sa transmita un mesaj... "e moale si pufos" ; "in dormitor poarta ciorapii mei cu lipici", "culoarea lui preferata e roozz".
Intotdeauna o sa "uitam" ceva la voi in baie. Depinde doar de personalitatea noastra. Daca o femeie isi "uita" tampoanele in baia unui barbat...ei bine...e nesimtita :) Saaau vrea sa spuna ca are o relatie extrem de serioasa, sex, dragoste, tot! "Imi permit sa-mi las cutia de OB-uri in baia lui, am trecut deja de timiditaturi."
Femeile isi lasa parul in casa unui barbat. Nu sunt misogina, dar hai sa fim sincere...doamnelor...cate dintre voi recunoasteti deschis ca naparliti? "Daaa...nu-mi ingrijesc podoaba capilara, ti-am umplut chiuveta de fire lungi si rosii..." Pe langa faptul ca e un obicei dezgustator, aceasta marcare de teritoriu e una puerila!
Fardurile noastre au MICROparticule de sclipici - se cheama "supershine" - care raman impregnate in buzele, barba, mustata, obrazul, urechea, voastra pana la 8 ore! Si tot noi stim sa ne uitam pe bucatile voastre de piele dupa aceste particule.
Socant? Tot noi reusim sa le DEOSEBIM pe ale noastre de ale altei femei!
Din gama intamplarilor ridicol de unice ; am intalnit odata un cuplu imbracat in aceleasi culori! Ea purta o bluza din satin verde si o fusta scurta alba iar in picioare avea niste sandale verzi. Blonda. El purta o camasa din matase verde (aceeasi nuanta) si o pereche de pantaloni albi (acelasi material ca si minijupul) iar in picioare...pantofi sport (ati ghicit) verzi. Ah - vopsit blond!
Erau atat de asemanatori incat daca n-ar fi fost un cuplu ar fi putut trece drept siamezi.
Era o vreme cand in cuplurile de indragostiti se purtau medalioane la fel....azi acestea par injositoare...Cu toate acestea ai sa mai gasesti cate un biet purtator de inel "ca al lui gagica-sa" pentru ca "noi ne iubim" si evident noi-ul suna atat de bine memorat incat imi aduce aminte de "l-ati vazut cumva pe Zdreanta?" recitat plin de emotii sub ochii tovarasei educatoare.
Singurul lucru la care n-am sa comentez niciodata sunt tatuajele identice. Daca sunt bine facute si reprezinta o idee originala. Spun un nu hotarat codului numeric personal (in araba) sau numelor proprii (ion+maria=love).
Stiu ca partea feminina este incredibil de inventiva si va dispune de metode de marcare a teritoriului pe care mintea mea in acest moment nici nu le poate vizualiza.
Nu sunt absurda sa consider orice mic amanunt gravitand in jurul lui ca fiind un "semn" , insa trebuie sa va recunosc doamnelor, domnisoarelor ca marcarea evidenta a gradinii - "atentie -caine rau" - nu va face decat sa reprezinte adevaratele voastre complexe.
Ofera-i libertate atat cat isi doreste - daca va alerga la cules de nuferi (de pe trupuri mititele de gheise japoneze) - e clar c-ai fi petrecut o viata militara, pazindu-l cu pusca ca pe un detinut.
Daca-i plac bujorii tai, eu zic sa-i dai dulceata de trandafiri.
Nu prea multa, ingretoseaza.


P.S. Astept de la voi exemple de situatii cu femele in calduri marcandu-si teritoriul :)




miercuri, 11 noiembrie 2009

Jucarii pentru copii

Eu nu stiu aproape nimic despre copii... Recunosc. Intr-o zi poate o sa am si eu unul, pana atunci mai e timp berechet sa ma documentez "pe net" nu-i asa?

Copii au un real succes in a intimida oamenii mari. Nu stiu cat de "om mare" sunt eu dar ghemotoacele mici, rozalii si ganguritoare ma fac sa ma panichez teribil. Am impresia ca sunt enciclopedii vii pe care trebuie sa le studiezi, sa le cunosti, la le stapanesti, ca nu cumva sa gresesti. Sa gresesti ce? Orice! Pentru ca orice greseala a unui parinte poate avea amprente gigant in viata unui copil.

Nu vreau sa fac lectii de psihologie, eu in necunostinta de cauza, vreau sa va vorbesc astazi despre ceva muuult mai vesel si folositor pentru cei ce au deja un bebe acasa, pe drum sau...in plan. Vreau sa vorbesc despre lumea magica pe care o genereaza un copil odata ce apare.

Apropo voi stiati ca eu folosesc produse cosmetice de bebe? De cate ori ajung intr-un magazin ma opresc in raionul de cosmetice pentru cei mici si imi plac de zeci de ori mai mult decat raionul de cosmetice pentru femei. Sunt colorate, spun povesti, gelul de dus este inmagazinat in personaje de basm, buretele de baie este ursuletul Winnie , manusa de dus are cate un porcusor roz pentru fiecare deget, unde mai pui ca poti sa ai o cada plina de ratuste din cauciu care canta?

Recunosc, am acasa fooarte multe jucarii :) Le tin ascunse in lada de zestre, dar sa stiti ca fiecare are cate un nume, desi am donat o mare parte din ele unei gradinite, inca mai am o gasca suficient de mare sa impresioneze orice copil.

Setea asta de copilarie vine poate si din dorinta de-a stapani acest univers pe care...sa fim sinceri "in vremea noastra" nu l-am avut. E adevarat, copii anilor '90 aveau cantecele si jocuri in aer liber care trebuiau inventate si astfel ne "puneam imaginatia la contributie" insa azi lumea a evoluat atat de mult incat poti sa-i construiesti unui copil un regat de poveste si sa i-l pui la picioarele patului. Cum as putea sa-i fac cadou unui copil o bucata de creta colorata si sa-i spun sa joace sotron? Asta in competitite cu o carte a carei pagini canta, iti denumeste animalele si mai e si din material textil...delicat pentru degetele celui mic.

Lumea pe care o putem pune la dispozitia celui mic trebuie totusi sa fie una atent aleasa. Astazi avem toate instrumentele noua ramanandu-ne de fapt de luat doar deciziile corecte.

Cat de corect e sa ducem copilul la cumparaturi? Intr-un magazin de jucarii? La un targ de jucarii? Avand in vedere ca un magazin de jucarii arata precum "the promise land" iar parintii trebuie sa dea dovada de cumpatare...avem toate sansele sa-l frustram pe cel mic, nu?

Stim ca in acest moment industria produselor (de orice natura) pentru copii este una care se bucura de suprematie. Cati dintre voi, parinti, isi permit sa nu cumpere cel mai bun produs pentru copilul lor? Cati dintre voi au incredere intr-o consiliere de calitate a vanzatorului? Cati dintre voi isi doresc sa beneficieze de sprijin, incredere, siguranta, in momentul in care face cumparaturi pentru cel mic? (cred ca pana acum am doar raspunsurile pe care le doresc)

"Things are about to change"; cel putin in lumea magica de care vorbeam mai sus. Exista oameni pasionati, dedicati, profesionisti care isi doresc sa asiste parintii, sa bucure copii si sa ofere o competitie serioasa pentru piata din domeniu.

Eu am intrat deja in legatura cu cei la Kooki.ro pentru ca nu vreau sa-mi intreb prietenii "aaa...eu ce-i iau copilului tau?" . Asta si datorita discountului pe care il dau la lansare :) Am fost impresionata de abordarea pe care si-o propun si-am decis sa le fiu alaturi de la inceput. Pentru ca stiu ca lor le pasa de fiecare client. Pentru ca stiu ca in momentul in care vor lansa magazinul virtual vor avea grija ca fiecare potential client sa fie sprijinit , consiliat, multumit si apreciat.

Daca va inscrieti acum veti avea o mareee supriza la lansare.

Nu voi face un speech de vanzari :) Va las pe voi (parinti si viitori parinti

) sa comentati dupa ce le deveniti clienti :)

luni, 2 noiembrie 2009

Primul I de la Italia, mai exact ROMA

Mi-am dorit sa vad Roma.
Jindul dupa Roma a fost cauzat (in timp) de un documentar despre pisicile Romei, un alt documentar despre istoria Romei, despre crimele si sangele varsat la Colosseum, am citit Quo Vadis si intr-un final m-am indragostit ireversibil de serialul Rome.
Sa nu mai vorbim despre "Mananca, Roaga-te, Iubeste", calatoria de cateva luni a autoarei mele preferate in capitala Italiei.
Cadoul de ziua mea a fost pus la punct pana in cele mai mici detalii de dragul meu drag. Sunt sigura ca a avut nevoie de rabdare si intelegere pentru a organiza acest weekend locuind sub acelasi acoperis cu Nostradamus-ul din mine. I-a iesit perfect! Hai sa va povestesc a fir de par (e lung dar merita):
Vineri - 5 dimineata - trezirea. Dupa o saptamana anormal de plina, o mutare la noua casuta, si zeci de chestii "to do" am reusit sa deschid ochii si MAI devreme de 7 :00, desi nu credeam. Pana la 6 fara 10 eram deja imbracati, cu bagajele facute (impachetasem pe loc) si cu taxi-ul asteptand in fata casei.
Aeroportul Baneasa - eu prima oara in aeroport in calitate de client/viitor pasager - aglomerat, nevoie mare. In timp ce asteptam sa fim "controlati de metale" o conversatie constipata cu un accent englezesc perfect intre doi barbati (eu voi traduce): "Asa era in Roamania si-n '97 cand am venit prima oara aici. Ma uitam in jur si nu-mi venea sa cred ce salbaticie si ce conditii. Asa a ramas pana in momentul de fata. Mai rau decat aici ar putea fi doar Arabia Saudita...desi nu prea pot inclina balanta mai mult in una din parti."
Nu c-am fi noi super patrioti...dar ne-a ofensat remarca englezoiului care nici macar nu vorbea incet. I-a raspuns iubitul meu intr-o engleza la fel de corecta "If you hate Romania so much why don't you stay home?"
In doua secunde o secatura de muiere din spatele lor care pana atunci dadea afirmativ din cap la remarci englezesti ii sare in gat iubitului: "Vezi baiete ca poate nu stii cu cine vorbesti, poate o sa ai de-a face cu diplomatii, poate nasti un scandal diplomatic"
Ne-a amuzat atat de tare incercarea bietei frigide de-a intra in gratia "diplomatilor" englezi care zburau low-cost incat am pus-o urgent cu botul pe labe fara sa ne stricam buna dispozitie...
Fast-forward pana in avion.
Prima oara in avion! Am fost entuziasta, curioasa, fascinata! Un da hotarat zborului. Am aterizat pe aeroportul din Ciampino si-am pornit spre Roma.
Si!Si!Romaaa!
Eu nu stiam ca vom sta 3 zile in sufletul acestui oras minunat. Ma uitam fascinata la tot ceea ce ma inconjura, un loc atat de viu, atat de plin, un amestec de oameni din toate colturile pamantului devorand fiecare colt de piatra din Roma.

Cand am vazut primul indicativ spre Basilica di San Pietro imi simteam tamplele arzand si pieptul cuprins de emotie spunand in continuu in mintea mea "Quo vadis, Domine?" . Pe mine m-a impresionat pana la lacrimi povestea/istoria acestei biserici...
Locul in care eram cazati se numea Musei Vaticani. Foarte reprezentativ pentru Roma!
Vineri am vazut muzeul Vatican, Colosseum si castelul St. Angelo.
Eram obositi , beti de oboseala, am inchiriat un scuter cand au inceput sa ne doara picioarele si nu ne-am dat batuti pana n-a apus soarele peste Roma.
In oras e plin-plin de motociclisti si scuteristi. Indiferent cat de aglomerat ar fi in trafic se circula ordonat.
Am incheiat seara cu bunatati specifice, un vin bun, ganduri pentru a doua zi...recunosc, am adormit ca un copil dupa o zi de strand.
Undeva pe la 5 dimineata, sambata, cand ma intreba al meu cat e ceasul...aveam nasul infundat in perna incercand sa ma prefac ca dorm.
"poate daca nu ma trezesc nici n-o sa imbatranesc!"
Ultima dimineata de octombrie a venit cu mult soare, miros de cafea buna, omleta si prosciuto. In aceste conditii cu mare drag am decis sa implinesc cei 25 de ani!
Sambata ne-am plimbat pe scuter si pe jos prin aproape tot orasul. Am vazut Fontana di Trevi, forumul roman, columna lui Traian , piata Sfantului Petru si biserica Sfantului Petru. Am intrat in alte cateva biserici impresionante din Roma, erau pline de turisti, monumente istorice ce se lasau admirate de sute de ochi...
Imi venea sa-mi notez pe fiecare servetel primit odata cu gelato zeci de cuvinte, sezantii, impresii, proaspete pe masura ce le nutream! Ahhh gelatoooo! Cea mai buna inghetata din lume! Chiar daca mi-a inghetat limba nu m-am dat batuta!
De ziua mea am gatit paste bolognese in bucataria gazdei noastre din Roma! Am cumparat sambata seara dintr-un "super mercato" prosciuto, rosii mici si divine, o sticla de vin rosu, carne "bovina" , spaghetti si bulion...
Buon apetito!
Duminica a fost ziua cea mai scurta...am revazut aproape toate locatiile iar dupa-amiaza ne-am intors in Ciampino unde am mancat intr-o trattoria locala , m-am indulcit cu fructe din martipan intr-o cofertarie mica si cocheta dupa care am pornit spre aeroport.
Nu stiu daca randurile de mai sus sunt suficiente pentru a descrie trairile celor trei zile in capitala italiana. Orasul e viu, oamenii sunt frumosi, privirile iti sunt atrase in toate partile de parca fiecare detaliu tanjeste dupa admiratia umana. Istoria domneste in Roma marcand orgoliul sutelor de ani ce n-au trecut degeaba.
Am avut o experienta atat de fascinanta incat refuz sa-mi amintesc putinele experiente ce mi-au lasat un gust amar: cersetorii romani, comportamentul usor de recunoscut al fiecarui cetatean roman...de ce suntem priviti de sus in Italia, noi...ca natie.

Iti multumesc si te iubesc!
Attraversiamo!

P.S. mai multe poze pe facebook, pentru curiosi.

joi, 29 octombrie 2009

Dragii mei dragi,

Nu ma cautati...ca nu-s!

Va multumesc in avans pentru telefoane si urari de sfert de secol, eu am sa zbor maine la prima ora spre o locatie-surpriza pentru mine.
In acest moment al vietii mele ii multumesc lui Dumnezeu ca nu-mi doresc nimic mai mult decat am! Sunt fericita!

Ne auzim/citim luni!


Cristina

luni, 26 octombrie 2009

Povestea tatuajului meu

La initiativa site-ului despre-tatuaje.com am gandit acest articol aniversar:

Tatuajul meu se numeste “Nymphetamine”. La un search pe google, prima explicatie data de Wikipedia este aceasta.
Nymphetamine este numele celui de-al saselea album scos de trupa Cradle Of Filth. Femeia - personajul principal din album si melodia cu acelasi nume - este una deosebita ; caracterizata de solist ca fiind un drog pentru lumea din jur. Un drog foarte puternic , combinatie metaforica intre orgasm si amfetamina.
Simbolul grafic al albumului este unul din alfabetul antic grec – insemnand tot ce e feminin/femeiesc.
Am fost o pasionata de tatuaje de cand ma stiu. Insa am stiut ca in momentul in care ma voi decide sa ma “insemnez” va trebui sa aiba o poveste speciala si mai ales reprezentativa.
Un coleg de munca, prin vara lui 007, mi-a spus ca urmeaza a se deschide Industrial Tattoo salonul unui tip foarte talentat.
Vara lui 007 a insemnat primul concert Cradle Of Filth in Romania, ultima mea “aparitie rebela” . Eram cu ei in casti de dimineata pana seara. Uneori chiar cautand pe site-uri tatuaje.
Mi s-a spus: “cand ai sa gasesti tattoo-ul potrivit pentru tine, ai sa stii, ai sa simti”.
Si … asa a fost. Dupa doua luni de cautari. Am stiut ca e nymphetamine, mi-am dorit sa pun amprenta pe simbol adaugand cativa spini conceptului de femeie-drog.
Apoi ca un cadou de la mine, pentru mine, pe 30 octombrie 2007 stateam pe masa de tatuat foarte emotionata. Pe 31 octombrie cand am implinit 23 de ani stiam ca mi-am daruit “un ultim act de rebeliune”. Nu pentru ca un tatuaj inseamna musai rebeliune ci pentru ca ceea ce semnifica alegerea mea e salbatic, intunecat, molipsitor, personal…si foarte foarte reprezentativ. Daca nu ma credeti ascultati melodia :)
Procedeul in sine a fost unul placut. De dragul acestui procedeu as vrea sa-mi umplu corpul de tatuaje. Faptul in sine: un artist picteaza in pielea TA, la final contemplarea capodoperei! Wow! Apoi ramai cu ceea ce face parte din tine… Scrijelit pentru totdeauna!
Multi m-au intrebat ce reprezinta, deseori am fost rugata sa pozez cu spatele…alteori mi-a fost poreclit “saptele de pe spate” ceea ce iar ma avantajeaza ca simbolistica : cifra sapte reprezentand perfectiunea divina …
Prieteni, familie, colegi, parteneri de business chiar, marea majoritate au avut o reactie pozitiva.

Eu nu pot decat sa-mi iubesc semnul reprezentativ. E acolo, e al meu, are ceva din mine si acum ca implineste in curand doi ani il voi retusa doar pentru senzatie!
P.S. Aveti in ordine imaginile: simbolul, "testul in photoshop" si opera finala :)

vineri, 16 octombrie 2009

Calul din Marlboro

Sa ma ierte Vama Veche pentru ca folosesc titlul celebrei melodii :) Asa am simtit eu acum ca vreau sa-mi numesc articolul.
Initial eram sigura ca acest articol se cheama "perfectiunea ciobita" si vroiam sa vorbesc cititorilor despre mitul perfectiunii.
Apoi in timp ce ascultam Calul din Marlboro mi-am dat seama - ca si cum abia as fi constientizat - cata dreptate are calul cand spune ca fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.
Si cine mai bine sa spuna asta decat ... un cal? Salbatic , rebel, frumos, bun la alergat...niciodata complet domestic. In tinutul lui din Marlboro unde tutunul nu faciliteaza niciodata cancerul la plamani iar pielea tabacita miroase puternic a soare si-a vant ; calul n-are nevoie nici macar de potcoave.
Pentru ca potcoavele aduc noroc. Iar eu nu cred in noroc. Din acest motiv n-am jucat decat o singura data in viata la loto. Si-am pierdut. De fapt n-am castigat.
Mi-e atat de dor sa arunc toate cuvintele din mintea mea pe o coala alba, fara sa aiba noima, fara sa astepte cineva sa am sens sau logica.
Sa urlu la lume c-o iubesc, sa-i spun vietii ca e frumoasa cand de fapt stim amandoua ca mint.
Dar mint frumos!
Perfectiunea e himera care face dragoste cu realitatea si-o lasa intotdeauna nesatisfacuta. Pentru ca perfectiunea e impotenta.
Realitatea fiecaruia dintre noi vizualizeaza propria perfectiune, se lasa sedusa, desface larg picioarele pentru ca mai apoi perfectiunea sa se dovedeasca a fi un amant prost.
De ce trebuie sa am mereu la indemana cuvintele potrivite? De ce trebuie sa-mi aleg momentele potrvite?
De ce nu pot sa visez in continuare la omleta de sambata dimineata? E ca si cum m-as fi trezit intr-o zi friguroasa de toamna privind la razele de soare ce staruiau prin geam. Ca si cum as fi stat in asternutul meu caramiziu si inca de inainte sa-mi dispara somnul din pleoape ma delectez cu o inghititura de lapte cald. Apoi flamanda si pofticioasa portionez cu furculita omleta aburinda...Apoi lenesa ma intorc cu nasul in perna.
Vad "frame by frame" ceva ce nu s-a petrecut niciodata. Nu-mi dati explicatii freudiene. De nici o alta natura.
Fericirea inseamna liniste? Fericirea se naste din lucrurile marunte? Fericirea fiecaruia e un pas mai aproape de perfectiunea care am stabilit inca de la inceput ca nu exista.
Am atat de multe senzatii de deja vu incat pot crede ca s-ar fi oprit timpul in loc iar eu ma lupt intr-un minut sa fac ceva nou , facand de fapt acelasi lucru. Fara sens.
Nu pot incheia aceasta cugetare fara cel putin o concluzie care sa nu fie citita printre randuri.


Perfectiunea! Ea ma agaseaza! Ma obsedeaza!





Nu mai cred in lucruri perfecte!

marți, 13 octombrie 2009

Let's talk about... diamonds!

Stiu ca toate fetele, femeile, doamnele viseaza la ziua in care vor avea propriul lor diamant. Adevarat!
Indiferent cat de rebela e domnisoara, cat de sofisticata e doamna, cat de pudica e femeia, o bijuterie numai si numai pe gustul ei, aleasa cu grija, slefuita dupa personalitatea posesoarei, va face ca obrajii feminini sa se umple de sange, pieptul de emotii si ochii de...fericire. Podoabele, bijuteriile au simbolizat si reprezentat partea feminina, delicata si frumoasa, bunastarea si gusturile alese ale stapanei.
In cazul diamantelor am auzit ca "trebuie sa stii sa le porti , nu doar sa le etalezi", acestea devenind adeseori centrul atentiei, conductorul spre o fina catalogare si deslusire a firii posesoarei.
Eu ador bijuteriile. Dupa cum am aflat recent exista o diferenta intre bijuterii si “bijuterii”, ultimele din argint, sau orice altceva. Pot sa ma laud cu o cantitate semnificativa de “bijuterii”. Am zeci de perechi de cercei, inele, lantisoare si pandative.
Bijuterii insa...am doar cateva. Cateva pe care le pastrez intr-o cutiuta doar a lor, fiecare reprezentand un cadou de la cineva drag. Iar atunci cand le port, in functie de cum ma simt, Bijuteriile ma fac radiez, comploteaza la atragerea atentiei si completeaza intreaga mea aparitie.
Recunosc, am avut mereu senzatia ca piata de bijuterii era agasata si inundata de comercianti mai mult sau mai putin autentici si, de aceea, nu am fost niciodata suficient de curioasa/convinsa sa cumpar dintr-un magazin de specialitate. Pana sambata trecuta.
O buna prietena descoperise magazinul Haxburry Diamonds si mi-a povestit cate ceva. Dupa ce le-am frunzarit site-ul din scoarta-n scoarta ... m-am lasat prada curiozitatii si-am cautat o persoana de contact. Parca nu-mi venea sa cred ca am gasit un magazin de Bijuterii cu diamante adevarate, naturale si atat de accesibile (evident asta a facut diferenta). Am primit o invitatie la magazinul din Grand Arena si i-am dat curs acum cateva zile, sambata dupa-amiaza.
Un domn m-a intampinat cu gentilete intr-un spatiu de o eleganta fermecatoare. Decorat in stil victorian, magazinul pastreaza un ambient cald si linistit, de parca ar sopti in secret, despre timp si poezie. Imi era foarte greu sa ma decid CE anume imi doresc, asa ca am fost invitata sa cercetez in detaliu fiecare vitrina. Mi s-a explicat simbolistica fiecarei bijuterii, am probat cateva inele, cateva perechi de cercei, extaziata de stralucirea arzatoare a diamantelor.
Haxburry vrea si stie sa educe cumparatorii de bijuterii; sunt deschisi la vizitele doritorilor de informatii despre diamante si aur, iar politetea autentic britanica ii transforma in interlocutori foarte placuti, pentru cei ce-si doresc sa invete cum sa aprecieze calitatea si unicitatea diamantelor. Sunt convinsa ca Haxburry va sti sa isi construiasca o comunitate de doamne si domnisoare, carora sa le puna la dispozitie informatii despre frumoasele si luxoasele Bijuterii englezesti. Dupa 20 Octombrie vor organiza evenimente in cadrul magazinului, seminarii, poate chiar si licitatii. Ce poate fi mai frumos?
Am petrecut mai bine de 3 ore in magazinul Haxburry, ascultand muzica de harpa si privind diamantele ce straluceau in vitrine, in timp ce eram fascinata de informatii, curiozitati, subtilitati si beam ceai englezesc (remeber 5 o’clock tea?).
Imaginati-va doamnelor ... o zi in care sa ne desfatam privile si sa probam cele mai frumoase bijuterii, sa bem ceai englezesc si sa ascultam “romantic harp”.

Va las sa va delectati privile cu cateva poze pe care le-am facut in magazin, pentru cititorii blogului meu,

Enjoy!





marți, 6 octombrie 2009

Cui sa-i multumesc?

De dimineata eram taare suparata si nemultumita... Asa cum sunt cam des in ultima vreme. Din acest motiv prefer sa nu scriu. Absentez pana si din lumea mea virtuala deoarece vreau sa-mi amintesc insiruiri de cuvinte vesele....
Imi amintesc ca odata demult o buna prietena a mea care era mereu vesela, optimista, puternica si foarte curajoasa...a cazut intr-o pasa proasta. Cum aproape nimeni n-o mai vazuse in halul acela de deprimata si negativista, toti au incercat s-o "imbarbateze" la modul "pai se poate?tocma tu?nu fi proasta!"
Pana cand cineva i-a spus "descarca-te!plangi, tipa, urla, da cu pumnul! - pentru ca asta-i tot ce poti face in acest moment!"
Mi-am amintit de episodul acesta (si nu, nu sunt eu prietena :p) intr-o zi in care am nevoie sa multumesc pentru lucrurile bune din acest moment, pentru ca sunt sigura ca daca le insir aici ele vor coplesi numeric nemultumirile.
Sunt recunoscatoare ca exist. Sunt sanatoasa, mai am destula energie, putere, intelepciune, vointa, rabdare si am muulta iubire.
Ii multumesc dragului meu drag ca e langa mine de aproape un an, in fiecare zi, in fiecare secunda, in sufletul si in mintea mea, asa cum niciodata nimeni n-a reusit si asa cum niciodata nimeni n-o sa mai fie.
Le multumesc tuturor oamenilor dragi ca exista, ca sunt si ei sanatosi, ca au intotdeauna o vorba buna pentru mine, ca au rabdare sa ma asculte, la telefon, pe mess, pe mail, intotdeauna exista cineva care sa fie acolo pentru mine.
Trebuie sa multumesc ca am coltul meu frumos de liniste, acasa, zen-ul absolut.
Sunt multumita si fericita ca am cel mai adorabil motan din lume, care dimineata ma pupa cu nasul lui umed cand ma trezesc iar seara imi sare in brate vesel cand ma vede.
Multumesc ca am avut posibilitatea sa vad muuulte locuri frumoase in tara asta, s-o iubesc pentru locurile ei deosebite pe care le-am admirat inainte de-a fi distruse de noi oamenii.
Multumesc ca am biroul la geam si de data asta fac eu parte din categoria oamenilor "transparenti" (obisnuiam sa privesc cladirile de birouri din geam amuzata ca cineva ar putea avea biroul la geam si-ar avea o viata transparenta).
Multumesc oamenilor care ma citesc, am mai spus-o, faptul ca sunt citita si ca va faceti timp pentru a posta un comentariu inseamna enorm pentru mine.
Cu siguranta ca nu sunt singura care are astenie de toamna, un moment dificil, o criza existentiala, o depresie trecatoare, sau orice alt termen ar defini starea mai putin roz din acest moment. Este de asemenea cert ca daca voi contina sa bombani si sa fiu acida s-ar putea sa nu ma mai plac dimineata cand ma uit in oglinda.
Dar nici n-as vrea sa rad fortat doar de dragul aparentelor iar sub parul meu blond sa am de fapt o bomba cu ceas care ticaie ingrozitor de repede si va ajunge sa-mi spulbere mintea in milioane de bucati.Multumesc ca tanjesc spre echilibru!
Multumesc oamenilor care lanseaza provocari amuzante pe twitter si pe facebook de genul "povesteste-mi 3 chestii frumoase care ti s-au intamplat azi" , "enumerati 3 locuri deosebite" . Chiar daca nu raspund acestor provocari mintea mea se deconecteaza automat si reusesc sa zambesc!
Vreau sa invat sa traiesc fiecare clipa asa cum simt.
Vreau sa am in fiecare zi cel putin un motiv sa fiu recunoscatoare.
Vreau sa nu fie niciodata nevoie sa-mi cobor standardele.

Voi pentru ce sunteti recunoscatori azi?

joi, 1 octombrie 2009

Despre sila sau nevoie de optimism

N-am avut cu ce sa-mi umplu paginile de blog. As fi putut sa fac un print-screen la calendarul meu din outlook, sa iasa la iveala pe unde-mi impart eu timpul, dar nu ma laud si n-o sa includ nimic carieristic in acest colt de internet.
Ok, recunosc, mi-e sila. Din nou. Am devenit atat de acra, acida, recalcitranta, poate ipocrita sau superficiala, habar n-am. Din doua in doua postari ma regasesc ba in armonie cu exteriorul si incarcata din punct de vedere energetic, ba intr-un sictir total. Nu gasesc o cale de mijloc intre albul si negrul infinit. Am inceput sa-mi cumpar haine colorate, cine stie, poate imi ajuta zen-ul.
Am fantezii despre cum o sa arunc eu bricheta in benzinarie si-o sa plec lasand in urma o mega explozie. In secunda imediat urmatoare ma intreb daca am musai nevoie de o iesire glorioasa din peisaj. Ce peisaj? Iarasi habar n-am. Probabil peisajul in care unii mai ticalosi isi permit sa-mi inunde lumea cu prostie si perseverenta in absurd. Nu doar mie...
Sarind dintr-un subiect intr-altul mentionez ca de putin timp ajung pe jos la munca. Am schimbat sediul, mi-am propus sa fac miscare si iaca, vin la pas. Well, de la iesirea din bloc - unde situatia e de rahat - se intind cativa metri de gainat (de cioara)...apoi pe tot traseul ma delectez cu miros (sau mostre) de urina (animala sau umana). Si nu lucrez in Ferentari!
Ca si cum n-ar fi un motiv suficient de bun sa-mi lumineze zilele, traseul imi aduce de cele mai multe ori in cale nenumarate specimene masculine care saluta salivoso-libidinoso-grotesc. As fi incercat sa vin cu bicicleta la munca (in ciuda faptului ca am zilnic intalniri care impun o anumita tinuta) insa dat fiind traficul din oras...prefer o altfel de sinucidere.
Peste zi sunt din taxi in taxi la intalniri. Taximetristii sunt de doua feluri : simpatici sau insuportabili. Cei simpatici iti vorbesc frumos, respectuos, povestesc de criza (ca noi toti de altfel) si au intotdeauna rest. Cei insuportabili se fac ca nu aud locatia, dau muzica tare, te ocolesc putin - suficient cat sa aiba 1-2 km in plus pe ceas si insuficient ca sa te poti lua de ei - iar cand ajungi la destinatie desi le las cate 10% spaga, unii mai au tupeu sa-mi spuna ca n-au sa-mi dea rest si astfel isi dubleaza bacsisul singuri. Nu, spaga lor nu o deconteaza firma mea :)

Serile de dupa munca si diminetile de weekend sunt in continuare luminitele de la capetele de tunel.
Am inceput sa scormonesc dupa idei de abandonat tara asta. Nu-mi pasa deloc cine, cum ma judeca, as pleca maine daca as gasi o solutie viabila sa-l iau si pe Nemo si sa-mi inchid ratele la banca.
Sunt cu ochii pe noile restaurante/carciumi/cluburi deschise in capitala (pe timp de criza) si de asemenea prezenta pe la evenimente/fest-uri organizate in weekend-uri. De ce? Ca sa am subiecte de carcoteala.

Aud ca baselu vrea sa ne legalizeze prostitutia si consumul de iarba. Pffff... buna metoda sa abordeze generatia ce abia-si castiga dreptul de vot. Desigur...vorbesc de copchii iemo care or sa-l voteze cu speranta ca vor putea fuma legal pe treptele de la TNB.

On the other hand, partea cu prostitia e buna (macar pe hartie) sunt atat de multi bani cheltuiti de politicieni pe tarfe...incat ar fi chiar cool ca o parte din ei sa fie chiar justificati :P

In incheiere, celor mai optimisti dintre voi, cei ce ma citesc, va cer sa ma suportati sau poate sa ma indrumati spre o cale cu mai mult zambet.

joi, 17 septembrie 2009

Fata...am fost la Mall!

Vitan.
Mall Vitan.
ora: 37
20:37
Nu sunt genul de papusica de Mall. Stiu, greu de crezut nu-i asa? Imi place roz-ul, bling-bling-urile, merg foarte mult pe tocuri, mai am si un sifonier plin de rochite/fustite flu-flu.
In alta ordine de idei blonda e fan motociclete, asculta in tinerete Cradle Of Filth (si inca mai asculta), e tatuata fara fluturasi, o deprima pitipoancele de companie si cam uraste shopping-ul.
Nu prea bantui mall-urile, exceptiile sunt: Liberty Center pentru ca au Sushi Point si un butic cool de haine(Cache Cache) ; Baneasa Center pentru ca au Chop Stix si e Ikea aproape (iar eu sunt decoration freak).
Sa revenim ; aseara am ajuns in mall Vitan desi aveam o ingrozitoare migrena si o prea puternica lene. Aveam chef de-un film si de ce nu, niste mancare chinezeasca (ca mi s-a terminat sosul de soia acasa).
N-am mai vazut niciodata o concentratie mai mare de femei urate pe metrul patrat. Iar cand spun urate...nu le mai dau nici o sansa; au stricat cam tot ce le-a dat Dumnezeu prin autoritatea chirurgilor esteticieni.
Fauna de mall Vitan : cocalari cu ghiuluri de haur, haine pline de paiete sclipitoate marca Kenvelo (sorry Kenvelo, asta ti-e targetul), par slinos si plin de gel, pantofi cu bot de rata sau mai rau - bot ascutit. Fetitele sunt saracele mutilate de soarta. Silicoane in bot, in piept si-n dos. Deviatii de sept intentionate - altfel nu-mi explic puzderia de nasuri in vant. Nu se poate sa fie un tipar de fete , toate cu nasul pocit? Machiaj strident...hainute putine, cocalarul de mana, cheia de la masina pe deget.
Cea mai interesanta priveliste - in fata la Chop Stix trei chinezoaice cu varstele cuprinse intre 14 si 16 ani, imbracate pe stilul prostituata molfaiau hrana KFC.
Pe langa fauna mentionata mai sus in cuvinte prea putine ca s-o pot intruchipa intocmai...trebuie sa va vorbesc despre Mall-ul in sine. Un personaj pitoresc. Mizerie in toalete. Usile cu incuietorile stricate, fara sapun sau servetele...
Vanzatoarele de mall sunt vedete locale. Cochete, ingrijite, unghii false, gene false, sutine cu push-up, restante pe la facultati, aproape ca le deranjezi daca iti comanzi o portie de feng-se.
"N-avem soia!"
"cum adica nu aveti soia?"
"pai ...avem ..dar il punem in recipiente doar dimineata...si ni s-au terminat portiile"
"!?!"
Pana la urma am convins-o pe domnisoara ca DACA refuza sa ne dea sosul de soia doar pentru ca ii e lene sa-l puna intr-o casoleta mica de plastic, refuzam si noi sa platim comanda.
A functionat santajul.
Partea cu fimul nu s-a intamplat. Pentru ca pe timp de criza economica mustea parcarea mall-ului de masini si cozile la bilete de film erau interminabile.
Or fi fost banii de alocatie?
Am plecat acasa...convinsi ca n-o sa mai calcam pe la mall Vitan prea curand. Nu le-am putea solicita sa schimbe ceva; nici c-am putea reprosa ceva intregului fenomen. E doar un mot de la ... compot, si-i sade bine asa cum e.
Posibil ca dupa aceste cugetari recente o sa ma urasca anumiti cititori... Imi veti spune ca sunt rea, rau voitoare,critica si infumurata.
Asa este.

vineri, 11 septembrie 2009

Tribut Michael Jackson

Incep sa cred ca am invatat si noi romanii sa facem marketing viral.
Un spot incredibil si totodata un tribut pentru un om frumos...aici.

marți, 8 septembrie 2009

Alt septembrie

Prea a lovit toamna in noi nu credeti?
Prea am sarit din bratele sufocante de 34 de grade in coltii aspri de abia 15 cu +.
Inca unul din motivele pentru care-mi place sa scriu este acela ca pot sa recitesc peste luni de zile.
Azi reciteam scrierea de pe 08.09 , anul trecut. Prea imi pare lipsita de viata perioada asta. Paradoxal caci lumea s-a intors din concediu, capitala se umple de corporatisti eleganti si grabiti, copii care-si cauta rechizite, studenti emotionati batand pe la usile facultatilor de arte...
Artisti, poeti, angajati model, viitori scolari, oameni prea ocupati cu functii prea importante...si eu. (poeta de data aceasta)
Eu care anul trecut ma intrebam daca sa fie nord sau sud.
Anul trecut cu plamanii bolnavi ma ascundeam in balcon ca sa respir o tigara mentolata. Si tu ma sunai la ore inumane si-mi radeai in telefon si ma intrebai de ce nu dorm. Radeam la tine si te intrebam acelasi lucru. Apoi dadeam cu banul incercand sa-mi aleg orasul in care aveam sa vietuiesc...Adormeam in telefon gandindu-ma ca ceva atat de frumos dureaza si se intampla doar pentru ca nu real...
Acum vreau sa rad de agitatia asta ; vreau sa nu-mi pese de ploaie, de nori, de programul strict de la job, de agenda mea plina, si nu vreau sa-ti rad la telefon!Vreau sa rad cand imi tii fata in palme, vreau sa iti aud vocea aproape de urechea mea, sprijinindu-ti barbia pe umarul meu, stiind ca existi.
Sa visam impreuna la omleta de weekend; promit ca n-am sa fiu niciodata atat de lenesa incat sa te amagesc cu lapte si cereale ca sa uiti de omleta cu branza. (gata, destula poezie)

In alta ordine de idei, mi-e dooor, tare dor de casa alor mei. Se apropie Sarbatoarea Castanelor, vreau sa beau must proaspat, dulce si sa rontai castane coapte in jar. Parca nicaieri nu-i toamna mai vesela ca in nordul tarii.
Au alergat minutele, orele, zilele si lunile atat de repede peste acest 009 ca nu-i constientizez inca luna a noua. Luna care va da nastere unui copil blond cu par din frunze moarte, cu ochi albastri aproape inghetati. Si-o sa-l cheme Iarna. Si unora o sa le fie tare drag... Si mie o sa-mi fie drag.

Am vrut sa-mi gasesc motive sa iubesc si acest septembrie. Le-am gasit. Am in fiecare zi de sarbatorit ceva, iar daca ramane spatiu liber - inventez.

Voi ce va doriti pentru toamna aceasta?

luni, 31 august 2009

Un geniu stresat sau un prost fericit?

Am primit o provocare de la Adrian ; sa raspund unei intrebari pornind de la principiul ca nu exista intrebari indiscrete ci doar raspunsuri indiscrete. De fapt ar trebui sa ma intreb eu pe mine:
Ce-ai prefera sa fii : un geniu stresat sau un prost fericit?

Adresez la randu-mi aceasta intrebare tuturor cititorilor mei, astept de la voi un raspuns scurt sau lung in functie de cum va puteti exprima mai bine, mai liber, mai coerent. Raspunsul mi-a penetrat sufletul inainte sa fi ajuns la finalul intrebarii. Am vazut doar doua cuvinte in propozitie "stresat" si "fericit"...am ales fara sa respir cuvantul din urma.
Am recitit intrebarea si mi-am spus "n-as putea sa fiu un geniu fericit?" Dar stiu ca geniile erau neintelese inca din cele mai vechi timpuri.
Acum, in lumea mea, ma simt un geniu stresat. Sunt stresata si sunt un geniu, depinde de contextul in care ma privesti. Daca vrei sa-mi vezi doar stralucirile de geniu trebuie sa nu ma stresezi dar sa ma lasi sa te stresez.
Sunt lipsita de logica sau de simtul practic (depinde cum vreti s-o luati) insa tot in contextul actual prefer prostia din simplul motiv ca se impleteste cu fericirea.
Geniile sunt pline de virusi existentiali. Prostii sunt la tot pasul.
Geniile n-au fost niciodata intelese. Prostii sunt intotdeauna scuzati.
Geniile au fost apreciate post mortem. Prostilor le e inteleasa pana si aroganta.
Geniile nu cred in noroc. Prostii se scalda in bafta.
Geniile sunt intradevar stresate iar prostii realmente fericiti.
De ce sa inteleg complexitatea universului daca nu pot sa ma bucur de ea? De ce sa vad dincolo de aparente, sa citesc printre randuri si sa-mi incretesc fruntea? Aleg sa nu inteleg, sa gust cu sete, sa ma bucur precum un copchil tembel de fiecare secunda colorata.
Intrebarea e insa foarte desteapta : ce-ai prefera sa fi? si nu : ce esti?
Cred ca tine doar de mine daca am o prostie geniala sau sunt genial de... fericita :)

Voi ce spuneti?

joi, 27 august 2009

La concertul Madonna

Nu sunt fan Madonna, nu asa cum sunt fan Depeche Mode!
Aseara in drum spre casa dupa munca primim un telefon in urma caruia trebuia sa decidem daca vrem sa mergem la concert sau nu. Invitatii de la organizatori.
"Hai sa mergem, are si ea o varsta...hai sa vedem ce poate"
Am ajuns la parcul Izvor pe la 19:30; atmosfera de concert. Tot centrul capitalei blocat, lumea pe strazi, extrem de multa lume.
Am primit niste bratari de organizatori si ni s-a dat acces in perimetru oriunde doream. Am ales tribuna. Gazonul A era aproape plin, gazonul B era indepartat si trist, tribuna inca goala.
Punctualul DJ Paul Oakenfold a deschis seara la ora 20:00 si a mixat destul de bine.
Pe la orele 20:30 era infernal de multa lume. Sectiunea A acoperita pana la refuz - sectiunea B la fel de indepartata si trista. Mi-era mila de oamenii care au cumparat bilet pentru gazon B.
Dupa ce s-a umplut tribuna de oameni, singurele locuri ramase libere erau culoarele dintre scaune, unde ne-am asezat si noi de altfel.
Pe la ora 21 cand trebuia sa inceapa sa cante "regina" au iesit cainii de paza ai BGS-ului prin tribuna sa "faca ordine". De aici incepe un luuuuung sir de tiganeli "n-aveti voie sa stati aici" ; noi: "suntem organizatori, stam unde vrem c-am dat bani sa sponsorizam acest concert!" ; ei : " n-aveti voie, nu aici, nici aici, nici aici" .
50 de minute de nervi si stres! Cum sa explici unor creiere de gaina puse acolo sa latre ca fara contributia ta de organizator ei inca ar muncii cu ziua la zugravit apartamente in periferie?
In mijlocul discutiilor si plimbarilor de colo-colo in tribuna am inceput sa ne sufocam. Ne uitam in jur, in sus, in jos, in stanga, in dreapta - un nor fin de praf acoperise intreg perimetrul. Parcul fiind aproape in totalitate distrus, pamant uscat in combinatie cu 70.000 de picioare x 2 = insuficienta respiratorie.
Aproape de orele 22:00 diva, regina, unica, exceptionala Madonna a inceput show-ul pe tronul ei bling-bling.
Ne-au deranjat capusele BGS de vreo 2-3 ori dupa inceperea concertului ,din dorinta de-a arata ca-si fac job-ul perfect, fara creier, fara logica pana am decis sa-i ignoram total.
Ok, acum impresii despre concert:
Sonorizare proasta! Repet : sonorizare execrabila!
Ecrane mici si de proasta calitate - rog participantii in sectiunea B sa-mi spuna DACA au vazut-o(sau de ce nu, auzit-o) pe Madonna?
Ea a cantat... bine, a avut joc de scena, dansatorii au fost frumosi, costume fancy, alura snobish - sexuala ; "the usual Madonna". Am avut impresia de cateva ori ca o lasa plamanii si ca fata din spatele scenei suna mai bine decat diva...insa o inteleg - are 50 de ani si a dansat 2 ore!
Organizatorii - nu sponsorii - organizatorilor doresc din tot sufletul meu sa le comunic ceva : r o m a n e s te :) Fara cuvinte domnilor! In astfel de momente, sincer, imi doresc sa n-am niciodata bani sa va angajez sau sa am atat de multi incat sa va extermin.
Imi pare rau pentru cei care au lesinat din cauza prafului - inca ma resimt - am gatul, nasul si pieptul amortit si greoi - dar aici e doar vina lui Dumnezeu ca a lasat pamantul si praful, nicidecum a noastra ca nu avem spatii de concerte.
Mai am o intrebare/nelamurire ; am fost singura care a observat ca publicul n-a prea cantat si dansat? Hai, exceptie doua piese..insa in rest?!
Aaaa, sa nu uit: care-a fost ideea cu melodiile tiganesti si bullshit-ul despre rasism, tigani, rromi?
Insemnul "Bukurest" pe harta??? WTF? (uat za fac)
De laudat insa momentul Michael Jackson - unul din momentele in care publicul a fost foarte (daca nu cel mai) activ.
Ei bine, in urma acestei seri interactive - nemaipomenite , am ajuns acasa sfarsita, plina de noroi in nas, cu dureri de spate si cu degetul din mijloc ridicat catre BGS.



Somn!


luni, 24 august 2009

Leapsa colorata

"Cei patru apostoli erau de fapt doar trei: Luca si Matei"
Am inceput asa pentru a va explica cele trei culori preferate din care doua sunt de fapt non-culori (multumesc doamnei profesoare de pictura si desen Potra) ; vorbim aici de alb , negru si rosu. Deviem , le imperechem, putem utiliza alb murdar, gri inchis, gri deschis, rosu, roz rosu sangeriu...etc.
Dupa o ancheta in sifonier marturisesc ca acestea sunt culorile hainelor mele...de fapt acestea sunt culorile...punct.
Ok, acestea fiind relatate, am primit o leapsa colorata de la vecina vulpe, si-mi zice sa-mi iau culoarea "pedeapsa" sau caut toate obiectele din casa de aceasta culoare, sa le pozez si sa le prezint pe blogu-mi.
VERDE! Stiti si voi ; verdele destinde psihicul si fizicul, este culoarea naturii, simbolizeaza prospetimea, fertilitatea, armonia, este culoarea reinvierii, culoarea care ofera un nou inceput crud. Verdele mai este si culoarea (procent de 95%) absenta din casa mea, din garderoba mea, din viata mea. La naiba nu am verde nici la birou!
L-am avut pe Ludovic, cactusul, apoi pe Ludovic al II - lea care a murit din pacate datorita varstei fragede si a lipsei de anticorpi. Cam acestea au fost petele mele de culoare, pe langa covorul rosu si masuta roz.
Ocazional primesc flori, dar am inteles ca nu se pun, leapsa trateaza obiectele permanente iar florile de plastic nu-mi plac deci nu primesc, asadar nu am.
M-am cautat in toata casa, doar doar o sa gasesc ceva cu care sa ma laud, sa pozez, sa detaliez. Am urmatorul obiect decorativ cu valoare sentimentala si vechime plus rezistenta : un buchet de trandafiri format din cateva floricele roz (trandafiri roz realizati din hainele porumbului vopsite) si cateva frunze verzi din stuf uscat, tulpini de bambus, toate vopsite verzi...dupa cum se vede in fotografie.
Am inteles din aceasta leapsa ca-mi trebuiesc plante, dragilor ziua mea de nastere e pe 31 octombrie dar pana atunci va stau la dispozitie, dispusa sa-mi cumpar eu pamantul decorativ de flori :)

joi, 20 august 2009

Povestea mea - inceputul

Mama era (inca mai este) o femeie frumoasa. Avea doar 15 ani cand l-a cunoscut pe tata. Cred ca s-a indragostit instantaneu de ea, desi el era implicat intr-o relatie - pe atunci avand doar 21 de ani.
Ea pustoaica rasfatata, el motociclist rebel. A curtat-o frumos, romantic, flori, bomboane, jucarele de plus, plimbari cu motocicleta. N-a reusit sa-i smulga mai mult decat o o strangere de mana.
L-a lasat s-o curteze, ii placea sa-l vada, sa-l stie indragostit, insa ea era inca un copil.
Pe la 17 ani intr-o seara fara nici o introducere in subiect l-a cerut de barbat. Asa vroia ea, sa fie mare, sa nu mai decida nimeni pentru ea. El n-avea de ales; sa accepte sau sa n-o mai vada.
El avea 23 de ani, ea 17 - au planuit nunta in secret - si inainte de cununia civila au avut totusi curajul sa-si invite familiile la nunta lor.
S-au casatorit civil in decembrie si religios in ianuarie. L-a scurt timp dupa nunta ea a ramas insarcinata. Cu subsemnata.
Majoratul mamei mele l-am prins in burtica. Poate si pasiunea pentru motoare tot in burtica am prins-o. Conducea motorul tatei fara ca el sa stie, sprijinindu-si burta cu copil pe rezervor.
Undeva la finele lui octombrie intr-o zi frumoasa de toamna tanara mamica a inceput sa aiba dureri. Initial le-a ignorat - nu stia ce insemnau - apoi s-a vazut nevoita sa cheme ambulanta.
A ajuns la spitalul judetean Baia Mare spre miezul noptii. Dupa o noapte de chin, dimineata, in ultima zi de octombrie, la orele 07:50 , a venit pe lume mogaldeata cu parul rosu, pielea alba si ochii verzi.
Trebuia sa fie baiat, asa isi dorisera tinerii parinti, dar nu au fost dezamagiti, era primul copil, era frumos, urla ca din gura de sarpe, trebuiau s-o iubeasca!
Pana la 1 an si o luna n-a facut nimic altceva decat sa tipe. Nu dormea niciodata noaptea, nu vroia suzeta, trebuia hranita doar cu lingurita, nu gangurea, nu era atenta sau receptiva, avea o incapatanare extraordinara de-a scoate pe toata lumea din minti cu programul ei de noapte si fara orice alta forma de comunicare. La 13 luni fix a cerut cutitul de pe masa ; "vreau cutitul".
Si din acel moment a inceput sa vorbeasca, corect, coerent, fara greseli de exprimare, fara balbaieli, fara gandureli, ca si cum isi pastrase toata energia pana atunci pentru a invata fiecare cuvant.
Doi ani mai tarziu a venit pe lume cealalta jumatate a echipei ; Pogonici. Mama avea 20 de ani cand s-a nascut sora mea Casandra. De data aceasta erau siguri ca o sa fie baiat, aveau numele pregatit: Vlad. Copila era mica, bruneta cu parul sarmos ce se incapatana sa stea ciufulit si maslinie la ten.
Arici Pogonici era cel mai cuminte copil din lume. A devenit un bebe cu pielea alba, ochi rotunzi si verzi, parul blond, si dolofana.
Pana sa implinesc 6 ani am locuit la bunica mea. Langa Baia Mare. De fapt, ea ne-a crescut. Mama si tata aveau serviciu, trebuiau sa munceasca mult pentru a intretine aceasta familie.
Am crescut la curte, am mancat sanatos, m-am jucat in livada cu copaci verzi, am mancat capsuni, zmeura, mere, pere, coacaze, din gradina noastra. Am respirat aer curat de la poalele muntelui, am zburdat prin campii cu flori de vara, m-am dat cu sania prin cea mai mare zapada, am cutreierat dealurile la topirea zapezii pentru a descoperi primele flori de primavara...
Am iubit animalele, am iubit natura si-am iubit-o cel mai mult pe bunica mea...in bratele careia adormeam in fiecare seara dupa cate doua povesti frumoase.
Parintii mei au decis sa se mute in oras pentru a le fi mai usor cu munca, sa aiba casa lor si numai a lor, se apropia scoala pentru copilul cel mare, trebuia sa primeasca o altfel de educatie.
Am perceput ruptura de bunica, de caminul nostru ca fiind extrem de dureroasa. Nu mi-a placut orasul, nu mi-a placut apartamentul cocotat la etajul 4, nu mi-a placut camera noastra, trotuarele si putinul spatiu verde.
A fost prima mea depresie...
De la 6 ani am refuzat sa mai vorbesc, sa ma deschid, am existat ca un robotel care face (sau nu) ceea ce i se comunica. Am inceput sa citesc "Povesti Nemuritoare" savurand pe rand toate volumele din biblioteca, poate pentru a-mi lasa mintea sa zburde intr-o lume imaginara...
Cand nu ma incuiam in camera noastra si citeam eram in curtea blocului cu cheia de gat, cu paturica si casuta papusilor alaturi de prietenele si vecinele noastre.
Mai exista insa o portita : vacantele.Toate vacantele de la scoala erau petrecute la bunica la tara. Cand eram norocoasa chiar si weekendurile. Acolo n-aveam nevoie de paturica, papusi,TV sau carti de povesti.
Traiam asadar dintr-o vacanta intr-alta. Perioadele dintre aceste vacante treceau fade, fara amintiri sau intamplari. Toata concentratia de viata incepea cand impachetam rucsacul si plecam la bunica.
Am trecut prin pubertate, prin adolescenta, prin muulte - marunte intamplari care mi-ar ocupa zeci de pagini. Majoritatea sunt construite acolo, in raiul meu, vara, iarna, primarava, depinde de vacanta in discutie.

Asa am ajuns sa cresc, sa iubesc, sa vietuiesc, sa contribui la ceea ce sunt azi construind o bucata din mine la aproximativ 600 de kilometri distanta...



Pun ordine in amintiri, le scriu, le aranjez in rafturile sufletului, pe masura ce fac ordine o sa imparc cu voi cateva pagini de viata.

miercuri, 12 august 2009

Mi-e dor sa filosofez

Am mintea plina de subiecte pe care as vrea sa le detaliez aici. Sunt atat de prinsa cu toate celelalte incat uit de ele sau pur si simplu aman in nestire.
Nu ma judecati prea aspru daca fac acum un amalgam de ganduri fara sens sau logica.
Pentru mine paginile de blog reprezinta tolba de ganduri nerostite. Mi-e uneori lene sa vorbesc, poate nu-mi gasesc cuvintele cele mai potrivite, dar cand privesc monitorul si dau drumul la degete pe taste totul se leaga armonios, imi descarc mintea de intrebari, sufletul de pietre si dau de stire lumii pe unde-mi mai bantuie imaginatia sau ce ma roade suplimentar.
Nu am certitudinea ca voi dezvolta subiectele vreodata asadar ;

Aveam de gand sa critic campania Ministerului Turismului - e plin Bucurestiul de panouri publicitare, nici nu vreau sa ma gandesc cat au costat - sa-i spun doamnei Udrea ca putea sa investeasca acest buget intr-o campanie mai desteapta. Au facut si reclame la tv (ce-i drept misto reclame) acum ca tv-ul e cel mai ieftin - mi-ar fi placut sa aloc putin timp acestui subiect sa fac o analiza si sa propun o alternativa la aceasta campanie prin care sa isi atinga de fapt scopul. Ce va intereseaza stimati domni si stimate doamne din minister? Doriti ca romanii sa viziteze mai mult Romania? Sub nici o forma n-o sa-i motiveze un spot publicitar sau un panou outdoor! Tocmai pentru ca lucrez in marketing direct stiu cum sa te adresezi consumatorului...dar in fine, nu stric orzul pe ciori!

Alt subiect de dezvoltat era strans legat de echilibrul personal , de energia pe care o asimilam din toti si din toate, de gandurile negative care alunga pentru totdeauna gandurile pozitive. Am nevoie de-un nou seminar de bunatate, de timp cu mine, cu gandurile mele in care sa multumesc pentru tot si pentru toate. Orice justificare ofer pentru lipsa de timp, starea de spirit, robotizarea mea, toate raman pana la urma doar justificari. Am dezbatut chiar eu tainele timpului si-am ajuns la concluzia ca avem timp pentru toate, trebuie doar sa le prioritizam. Asadar - timp pentru iubirea de sine - iubirea in general.

Vroiam sa povestesc pe larg intr-un articol despre tipurile de oameni. As fi dat ca exemplu o ferma cu animale si-as fi personalizat fiecare animal alocandu-i cate o intamplare umana. Exista omeni cu spirit de turma, oameni care traiesc ordonat de cand se nasc pana cand mor. Exista oameni rebeli, oameni care sunt caii salbatici ai omenirii, ies din toate tiparele. Exista si licurici, care au cate o sclipire de geniu din timp in timp. Avem categoria de oameni rai, dihorii care stiu sa se hraneasca cu energia si realizarile celorlalti. Oameni simpli, fara prea multa filosofie, precum porcusorii roz din cotet care odata ce au mancare si loc de dormit devin fericiti si nu guita. Am eroii - cainii de paza, oamenii cu suflet mare care te bucura sa-i ai aproape... Cred ca ati inteles ideea.

Mai am foarte multe amintiri , sau la polul opus - perioade lipsa - etape ale mele care au disparut sau care azi mi le amintesc ca bucati din puzzle-ul ce ma construieste si delimiteaza. Trebuie sa invat sa-mi cunosc toate personalitatile (recunosc ca sunt multiple) pentru a le tine in frau. Noi insine putem deveni cel mai bun prieten sau cel mai mare dusman pe care il avem. Fiecare intamplare care mi-a conturat existenta a devenit de fapt atomul care ma compune.

Inca un subiect pe care-l vad mai pe larg scris ar fi cel legat de oboseala acumulata in ultimul timp. Trebuie sa ma invat pe mine, Cristina de azi. Cristina care are job, responsabilitati, traieste intr-un oras mare, are (ca tot omul) rate la banca, datorii uneori, scadente alteori. Pana acum nimic neobisnuit, fac parte din sistem, ma duc in fiecare dimineata la birou, ajung destul de tarziu acasa, am invatat sa-mi flosesc cat mai eficient cele 4 ore de cuplu alocate pe zi. Patru ore care de fapt sunt CELE mai relevante pentru ca ele sunt de fapt viata mea. Atunci inchid robotelul zilnic si-mi intru pe sub piele si revin la viata. Am insa o mare problema ; sunt obosita. Stiu ca par o plangacioasa care refuza sa faca parte din viata reala, posibil am o problema psihica, o perioada grea, si n-as vrea decat sa pun capul pe perna si sa DORM!


Sa ma trezesc intr-o lume mai buna . . .