Oameni şi realităţi

Când eram mică-mică obişnuiam să îmi creez realitatea mea proprie. Probabil orice copil are un prieten imaginar cu care vorbeşte deschis.
Eu aveam o lume imaginară. În care intrăm zilnic, de îndată ce ieşeam din casă să plec spre şcoală sau spre bazinul de înot (am făcut înot cinci ani, de la şapte, până la doisprezece).
În lumea mea mă numeam altfel şi trăiam altundeva. Îmi pare rău că nu ţin minte detaliile pentru că era perfect construită.
Atât de bine o gândisem încât aveam justificare pentru ceea ce făceam când nu eram acolo. Cumva, în momentul în care în lumea minţii mele adormeam, automat intrăm în realitatea mea de zi cu zi. Acum, azi, ştiu că o construisem doar pentru a evada dintr-un univers care nu îmi plăcea. Şi îmi pare rău că memoria mea a suprimat detaliile acelui univers.
Dar ştiu că evadez uneori într-o altă lume. N-am conturat-o atât de bine încât să o descriu, însă e un fel de "camera de recuperare" pentru creier, atunci când acesta clachează.
Şi, tot de când eram mică mă întrebăm dacă vocile din minţile celorlalţi oameni vorbesc atât de mult precum ale mele.
Îmi doream să pot intră în mintea celor din jur şi să le ascult gândurile. Voiam din toată fiinţă mea să pot face schimb de minte măcar câteva clipe. Partea narcisistă (încă de pe atunci) îmi şoptea "doar tu auzi atât de multe voci, ceilalţi nu!". Dar mie nu-mi venea să cred. De ce să fi fost doar eu atât de diferită?
Dar dacă toţi ceilalţi oameni au vocile lor şi universurile lor şi poveştile lor?
Şi...am început să mă antrenez. În a deschide şi diseca minţi. Mai întâi am reuşit să îmi conving câteva prietene - de la şcoală, de la bazinul de înot - că universul meu există. Şi le-am încurajat să îmi vorbească despre al lor.
Eram fascinată de cum funcţiona mintea lor în încercarea de a "construi" ceva.
Am rămas cu acest reflex care s-a cizelat în timp. Acela de a diseca minţile oamenilor. De a analiza până în cel mai mic detaliu şi de a descifra cum dansează gândurile nespuse.
Evident, de multe ori am suferit. Pentru că nu am fost contrazisă. Pentru că ei gândeau exact ceea ce "citeam" eu.
Am interpretat gânduri atât de urâte şi ele s-au materializat. Azi îi spunem intuiţie.
Dar câţi dintre noi au luat-o în serios? Te-a interesat vreodată dragă cititorule să intri în mintea omului din faţa ta? Pe mine da. Şi nu am găsit acolo ceva să îmi placă. Decât rareori.

uitare

Nu uit. Vreau sa uit si nu pot. Retraiesc aceleasi momente iar si iar si iar si iar si iar pana cand devine agasant, dureros, infinit.
Se spune ca problemele nerezolvate apar de fiecare data cand incercam sa trecem la un alt nivel. Nu putem asadar evolua fara sa facem pace cu sechelele noastre. Stagnam. Pentru ca viata e o spirala.
Si pana nu intelegem eroarea nu facem altceva decat s-o exploatam din diferite unghiuri.
Una dintre cele mai mari probleme cu care ma confrunt e ca nu pot ingropa capitole din viata mea pana nu le costientizez rezolvarea. Logica, rationala...
Si le duc in spinare.
E ca partea cu bagajul emotional doar ca vorbim aici de amintiri periculoase.
Nu inteleg oamenii care trec cu usurinta peste orice, isi rezolva rapid problemele, am impresia ca e o masca pe care o poarta. Sau ca sunt superficiali. Sau ca problemele n-au fost deloc serioase.
Dar daca am eu o problema? Daca memoria asta functioneaza ca o arma impotriva mea?
Acum nu pot decat sa ma scald in sute de intrebari fara raspuns. Cert e ca imbratisez un bocaj destul de puternic.
Sunt in stadiul unui bolnav caruia tocmai ce i s-a confirmat diagnosticul dar medicul il priveste neputincios si ii spune ca e in ultima faza...cea care nu raspunde nici unui tratament medicamentos.
STIU ca primul pas este sa accept ceea ce mi se intampla. Apoi sa incerc sa ma inteleg. Si stiu ca in momentul in care imi voi deschide sufletul si voi ierta cu toata fiinta mea memoria isi va desprinde spinii care ma inlantuie.
Nu sunt pregatita sa iert. Sau sa uit? cred ca merg mana in mana...
Exista momente in care VREAU si POT pur si simplu nu se integreaza in aceeasi propozitie.

Exista?