miercuri, 22 decembrie 2010

Altfel de sezon

Turme de oameni agitati alearga de colo-colo impanzind peisajul de afara care e mai mult primavaratec decat de iarna.
Cei mai multi cetateni isi fac provizii "de sarbatori" pentru ca vor sa leneveasca in tihna putinele zile de concediu ce-au ramas din 2010.
Mai sunt si reminescente comuniste care sugereaza indoparea excesiva sau aprovizionarea stupida pe motiv ca "magazinele sunt inchise de sarbatori". Nu sunt inchise, va spun eu :)
Nu-mi pot da seama de ce toata agitatia asta ornata cu risipa?

E primul an (chiar primul) in care percep cat de comerciala a devenit sarbatoarea asta. Nu stiu de ce dar n-am avut nici macar o emotie traditionala sezonului alb.

Pentru mine a sosit "moshul" azi, prin curierat rapid, din capatul opus de tara :) Dupa cum spunea mama: "daca nu vine Mahomed la munte, merge muntele la Mahomed". Recunosc, o mica-mica-mica-mica bucatica din mine se bucura ca nu mergem la ai mei de Craciun ; poate o sa reuseasca sa se agite mai putin mama, sa doarma mai mult, sa nu isi petreaca sarbatorile gatind si pregatind. Vreau sa aiba timpul ei!

Anul acesta n-am impodobit casa, n-o sa avem nici brad (poate doar o coronita), nici
nu cred c-o sa mananc mancaruri traditionale (de cand cu vegetarianismul maica :P).
Nu vreau sa ma complic cu "spiritul Craciunului" asa cum a devenit azi: magazine aglomerate, oameni innebuniti sa manance mai multi carnati, neveste disperate sa isi puna cele mai mari cristale-n brad sau cupluri care se intrec in dimensiunea si pretul cadourilor.

Vreau sa iau lucrurile exact asa cum vin, asa cum imi sunt date: un concediu alaturi de jumatatea mea. Cateva zile departe de agitatia din jur, ignorand mesajele de marketing din magazine, ignorand sloganurile care au devenit "traditia de sarbatori" sau sms-urile
cu "seara sfanta de craciun".

Cand am sa simt ceva sfant, am sa ma bucur, dar pana atunci prefer sa ma retrag in bula mea. (nemuritor si rece :p)

In rest...totul este excelent!
Ceea ce va doresc si voua!





luni, 20 decembrie 2010

Catelusi






O prietena are minunile de mai sus de vanzare :)
Daca vreti sa va aduca mosul un pui de labrador, dati un telefon : 0723.349.320

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Cateva ganduri

In ultimii 10 ani am fost ocupata. Am fost dark girl, am fugit spre Bucuresti, am muncit, am mers la scoala, am intrat si am iesit din diverse relatii, am facut CEVA in fiecare zi...
De putin timp nu mai fac nimic... Culmea e ca am visat candva sa am timp sa nu fac nimic. Sa tac, sa dorm, sa nu muncesc, sa nu scriu, sa nu gandesc, sa nu fug...
Ascult cum trece timpul...da, ascult, aud fiecare secunda curgand, incerc sa masor, uneori sa grabesc alteori sa opresc dar pana la urma asta e singura mea ocupatie.
Paradoxul unei persoane mereu ocupate e ca fantasmeaza la momentele descrise mai sus.
Paradoxul meu e ca sunt din ce in ce mai nemultumita.
N-am mai scris pentru ca n-am vrut sa patez universul roz ce devenise acest blog.
Doar ca nu mai e roz...
Intotdeauna am fost suficient de puternica si am reusit sa-mi controlez aproape deplin viata.
Acum nu sunt.
Sunt plictisita, sunt antisociala, sunt foarte-foarte palida si nu-mi mai place de mine.
De obicei urasc sa-mi plang de mila si incerc sa vin cu solutii in loc sa insir probleme... Acum nu e cazul. Nu-mi plang de mila dintr-un singur motiv: tine doar de mine sa ies din orice fel de rahat.
Tine de mine sa nu-mi mai cenzurez cuvintele, gandurile, personalitate.
Am tot timpul din lume sa incerc sa-mi dau seama ce mi-ar placea sa fac sau cum mi-ar placea sa traiesc.
Doar ca sunt inchisa intr-o colivie. Nici nu stiu daca vreau sa ies.
Cineva mi-a spus odata ca voi alerga in cerc si voi intampina iar si iar aceleasi frustrari atata timp cat nu le rezolv. Ok, dar inca nu-mi dau seama care sunt ale mele?
O parte din mine e scarbita de lumea de afara (da, pentru ca eu sunt inchisa in universul meu) dar o alta parte viseaza ca exista teritorii neexplorate...
Ce vreau sa fac?
Vreau in primul rand un job insa nu sunt dispusa sa sacrific pasiunea pentru a-l obtine. Vreau sa cred ca inca exista oportunitati de-a invata sa fac ceva cu drag, de-a deveni experta in ceva ce-mi place fara sa fiu nevoita sa afisez un rictus fals pentru o lume si mai falsa.
Vreau sa-mi depasesc frica de oameni, de lumea trista, infectata cu un mod de viata atat de monoton si rigid...
Recitesc ce-am scris si constat nu numai ca nu mi-am pierdut optimismul dar ca sunt aproape ireal de dornica.
Nu e posibil sa visam la o lume mai buna? La un job ideal, la un mod de viata decent, la cateva zambete sincere?
Devin bolnava daca-mi doresc altceva decat prezentul acesta gri?
Sau e cazul sa invat si alte lectii? Sa trag si alte concluzii sau sa incerc sa storc putinele lucruri bune din marele morman de nemultumiri?
Am obosit sa incerc sa inclin balanta in favoarea mea doar pentru ca trebuie sa vad jumatatea plina.
Uneori daca ignoram jumatatea goala a paharului ajungem sa ne imbatam cu aer... Iar betia cu aer nu inseamna altceva decat supravietuire...
Ori...eu nu vreau sa supravieuiesc....eu vreau sa traiesc!

luni, 22 noiembrie 2010

Calutii din Fierbinti

Am preluat acest articol de pe Facebook dar va rog sa-i acordati putina atentie. Poate putem ajuta impreuna.

"21 noiembrie 2010
Astazi i-am vizitat pe calutii din Fierbinti: http://www.realitatea.net/zeci-de-cai-de-rasa-pura-au-fost-lasati-sa-moara-de-foame_771003.html

Am gasit alaturi de ei un mic grup de oameni, angajati si voluntari ai Primariei Fierbinti, un reprezentant al Politiei Animalelor, precum si simpli oameni ajunsi acolo in urma apelului mediatic lansat pentru acesti cai, toti aflati acolo doar ca sa ajute.
Datorita donatiilor de hrana aduse saptamana trecute de Fundatia Paco, de persoane particulare si alte organizatii, calutii au de mancare pentru urmatoarele zile.
Insa situatia lor este departe de a fi rezolvata. Ei au nevoie de hrana zilnica, timp de 6 luni sau cat vor sta in grija Primariei Fierbinti. Au nevoie de ingrijire medicala, de curatenie, de asternuturi, de ingrijitori permanenti.

Sunt niste caluti superbi, insa ingrozitor de abuzati... pe care ii asteapta luni cumplite de iarna si un viitor incert.

Va rog sa nu-i uitati, nu vor putea supravietui fara noi in urmatoarele 6 luni. Costul ingrijirii lor lunare este de aproape 2800 de euro lunar si cuprinde:
- hrana baloti furaje: 1 balot/zi/cal * 30 cai = 900 baloti lunar
- hrana boabe (porumb, ovaz etc): 1 galeata/cal/zi * 5 galet/sac = 180 saci/luna
- ingrijitori permanenti: 600 ron/ luna
- asternuturi de paie: 50 baloti pe saptamina = 200 baloti /luna.

Cu toata bunavointa, autoritatile locale din Fierbinti nu au cum sa suporte costul ingrijirii acestor cai. Este nevoie de ajutorul nostru, al tuturor, pentru a scoatele la liman victimele acestui caz de cruzime si neglijenta!

Astfel ca va rog, dragi prieteni, ajutati-i in continuare pe calutii din Fierbinti! Nu-i uitati, ci ramaneti alaturi de ei in aceste 6 luni, ajutati-i sa supravietuiasca, donand in continuare, lunar, un ban pentru ei. 10 ron, 50 ron, oricat puteti!

Pentru donatii si orice forma de ajutor:

FUNDATIA PACO

cont lei IBAN BRD Agentia Carol : RO40BRDE441SV80881324410

Cod Unic de Inregistrare : 9378400

Sos Petricani, nr 11A, Pepiniera Toboc

http://adapostcaluti.wordpress.com/promovare/

(cont in Euro si Paypal in curand)"

vineri, 19 noiembrie 2010

In ordine cronologica

Am primit din partea Liei o leapsa dragalasa care m-a urnit din tacerea-mi si mi-au rulat mental diapozitive cu amintiri cele mai cele dupa cum urmeaza:

Primele chestii pe care mi le amintesc incep pe la 3 ani; tortul de ziua mea, nasul meu fotograf, mama care-mi spunea sa pun degetul pe tort si tata care ma invata sa numar...
Din ce nu-mi amintesc au fost experientele cu tutunul lui taica-mio, joaca de frizerul sau tentativa de-a o sufoca pe sora-mea :)

De pe la 4 - 5 ani (culmea) nu-mi amintesc mare lucru...o cazatura in paraul de langa casa bunicii - eu purtand vreo 5 paltoane - o alta cazatura de pe cal :) si cred ca...prima pereche de schiuri de lemn :))

Pe la 6 - 7 ani eram deprimata...M-am mutat cu ai mei la oras, nu mai eram cu bunica, nu-mi placea deloc si colac peste toate a trebuit sa incep si clasa intai...Partea buna a fost ca odata cu inceperea scolii m-am apucat si de inot.
In rest primii patru ani de scoala au trecut repede si multe sechele pentru mine deoarece mi se parea totul ca un vis urat...uniforme, bastonase, teme de casa multe, putine zile de vacanta, teme de vacanta...copchii tembeli...bleah!

La 11-12 ani eram deja o semi-adolescenta, clasa a -5- a, am renuntat la inot pentru ca devenise o povara oarecum si nu vroiam sa fiu sportiv de performanta. M-as fi apucat de handbal dar aveam mainile cam mici si oricum capitanul echipei baietilor era deja indragostit de mine :)

Pe la 14 ani am intrat in era antisociala/roacherita/poeta neinteleasa... Primul sarut, primul baiat de care m-am indragostit (si m-a tinut un an de zile amorul acesta). Scriam poezii, scriam povestiri, scriam in jurnal, scriam de fapt peste tot chiar si pe bancile scolii sau pe peretii blocului...

La 16 ani la fel de neagra si rebela am intrat in prima relatie adevarata din viata mea. O numesc asa pentru ca a durat 2 ani si jumatate si pentru ca din toate lucrurile care-au mers prost (si cand spun toate nu ma zgarcesc) am reusit sa invat cate ceva...

La 18 ani eram deja plictisita de Baia Mare si ma vroiam in cel mai opus colt de lume...
La 19 ani am "emigrat" in Bucuresti cu dor de "faculta". Mi-am facut loc cu coatele intr-o gasca misto de oameni si-am zis ca-i mai bine sa incerc sa ma intretin singura mai intai si sa dau la faculta mai apoi :)
Tot la 19 ani am intrat in cea de-a doua relatie serioasa din viata mea. Apoi am renuntat la cerceii din sprancene si la tricourile black-metal :P . Le am inca in sifonier nu intrati in panica.

Pe la 21 - 22 de ani ma comportam si credeam ca sunt mult mai in varsta :) Focus pe cariera si pe femeia de casa care incercam sa fiu. Uitasem cati ani am.
Mi-am amintit la 23...insa fiind un om al extremelor...am cam dat cu nasu-n zid.
Totusi am reusit sa-mi trag invataturile de minte datului cu nasu-n zid, sa ma iubesc in cotinuare si sa-mi placa sa traiesc.

La 24 de ani l-am cunoscut pe el . N-am avut nici un fel de revelatie, ne-am vazut, ne-am placut si nimic n-a mai contat. Asta e povestea mea de dragoste...
Cumva restul intamplarilor s-au asezat, eu am inceput sa fiu mai eu, viata mai viata.
La 25 m-am/ne-am casatorit. Eu care radeam de casnicie, o boicotam chiar. Nu pledez nici acum in favoarea-i insa a mea (casnicia) e exceptia!

In sfarsit...la 26 de ani (de curand impliniti) dorm mai mult, vorbesc mai putin, scriu mai putin. Nu am mari planuri de cariera desi stiu ca in curand o sa-mi fac (trebuie doar sa-mi gasesc jobul) . Am cativa prieteni buni si alte cateva sute de cunostinte. Am un barbat al meu si sunt foarte-foarte multumita de cum stau lucrurile in acest moment fara sa vreau sa schimb sau sa adaug nimic.

Ah si inca ceva :nu ma simt deloc de 26 de ani, merg pe 17 :P

luni, 1 noiembrie 2010

La 26

''my late 20's":
Nu mai sunt la fel de stresata ca la 25.
Nu mai sunt la fel de blonda ca la 25.
Am mai mult timp liber insa sunt mai lenesa ca niciodata.
Sunt ''om mare'' si am decis sa nu-mi respect promisiunea de a-mi serba descrescator anii.
La 26 de ani parca nu mai sunt atat de sigura de cuvintele mele dar nici nu mai petrec atat de mult timp incercand sa le gasesc pe cele corecte.
Nu imi e teama de viitor ci-l astept cu vesnica speranta de mai bine.
La 26 am inceput sa ma gandesc la 27.
Dorm mai mult, iubesc mai mult, traiesc mai lent, apreciez prietenii adevarati, sunt nitel mai pragmatica usor mai plictisita dar toate aceste stari care vin sau pleaca ma ajuta sa-mi definesc putin cate putin eu-ul din piese de puzzle.

Ceea ce va doresc si voua!

luni, 11 octombrie 2010

Enjoy my silence

Parca prea mult timp am fost conectata la toate device-urile moderne ale epocii in care traim...
De fapt...sunt inca conectata, oarecum dependenta de laptop, de mobil, de internet...
Dar imi place linistea mea din ultima vreme.
Mi-a fost lene sa scriu, mi-a fost lene sa vorbesc, sa ma justific, sa ma explic, sa ma cenzurez.
Parca toate articolele mele de anul acesta au fost o cenzura de la adevarata mea personalitate... Parca.
Am incercat sa-mi exprim gandurile in scris fara sa supar pe nimeni, fara sa dau prea multe de inteles, folosind doar metafore sau asteptand sa fiu citita printre randuri.
Inca nu mi-e dor sa dau ochi cu lumea!
Ma bucur de casa noastra, am (RE)inceput facultatea, ma vad cu oamenii dragi, ma bucur de familia mea...
Sunt eu!
Nu-mi mai pasa daca sunt citita, analizata, catalogata, admirata sau criticata.
Inca ma simt prea obosita pentru a-mi cauta gandurile potrivite, pentru a cere opinii, pentru a exista prin alte minti.
Vreau sa ma bucur de lumea mea, sa ma odihnesc, sa-mi savurez diminetile tarzii, sa nu se stie de mine sau de linistea mea.



P.S. La multi ani surioarei mele :) O iubesc cel mai mult din lume!

marți, 7 septembrie 2010

Toamna de dupa vacanta

Am tare multe de spus, de scris...
De fiecare data cand ma bantuiau gandurile demne de pus pe hartie cautam in zadar un petic... Intentionat m-am rupt de tehnologie, am abandonat laptopul, mi-am scos carnetelele si pixurile din fiecare poseta si m-am privat de libertatea de a scrie. Am vrut sa vad ce se intampla daca imi pastrez gandurile acolo unde ar trebui sa fie...in cap, nu pe blog...
Pentru mine a fost benefica pauza asta de job, am reusit sa-mi ofer din nou un concediu prelungit, sa ma linistesc, sa-mi umplu rezervorul de somn, sa pun (iar) 3 kilograme in plus, sa iubesc, sa fiu iubita, sa vad locurile pe care nu le vazusem inca, sa-mi permit sa fac totul in timpul meu, sa uit de dead-line...sa fiu eu si jumatatea mea...sa regasesc normalul acela pe care-l cautam toti si nu prea stim sa-l definim.
N-am plecat din tara pentru ca nu prea aveam unde...criza si incendiile au ajuns pana la urechile noastre ferite de televizor si de gura malitioasa a presei...
Am ales atunci cateva locuri de suflet pe care le vizitam intotdeauna cu drag. Si alte cateva locuri noi pe care nu le stiam dar de care ne-am indragostit.
In cele doua saptamani de zburdat prin tara am parcurs mai bine de 2000 de kilome
tri si-am ajung inclusiv pe la vecinii unguri (care ne-au impresionat).
Recunosc ca n-am avut parte de revelatii spirituale pentru ca nu le-am cautat de data aceasta. Admit ca nu-mi mai place sa ma laud cu fericirea mea pentru ca nu mai e un lucru nou pe care-l descopar ci e un fapt firesc pe care-l savurez.
N-am invins inca timpul si starea de asteptare dar nu ma mai grabesc. Iau fiecare lucru asa cum imi este dat, accept fiecare traire si incerc sa ma inteleg pe mine, sa ma accept, sa ma
descopar pentru ca asta imi pare acum important.
Nu-mi mai pun atatea zeci de intrebari...incerc sa las raspunsurile sa vina pe rand.
Pe rand faptele mari la care visam candva vor veni la mine cand voi fi pregatita.
Viata traita nu prea coincide cu viata visata...asta am invatat...asta am constatat. E drept, e bine sa mai visezi din cand in cand insa e mai frumos sa traiesti.
Mi-ar fi placut mai multe zile fierbinti, eu nu ma satur niciodata de soare, sunt o reptila care traieste perfect la peste 30 de grade Celsius... Ploaia ne-a gonit insa spre Bucurestiul care ramane cea mai calda zona din tara.
Am ajuns acasa, a venit toamna, se vor numara bobocii, avem planuri, chiar si de rezerva :)


Mi-e dor de toti oamenii dragi cu care nu m-am vazut de ceva vreme, ma revansez, promit!

vineri, 6 august 2010

Fara motiv

Nu-mi mai place sa scriu aici dintr-un cosmar al intimitatii. Am impresia ca prea multa lume are acces la mintea mea si ma simt ciudat.
Eram candva educata spre o deschidere totala dar educatia mea e ranceda azi.
E singura mea modalitate de refulare - scrisul - si sper undeva in sinea mea sa nu-mi pricepeti filosofarile si nimeni habar sa n-aiba de cititul printre randuri. Ultima mea urma de infatuare imi sopteste in ureche ca niciodata nu mi s-au descifrat mesajele de printre randuri :) Ar trebui sa suferiti de aceleasi afectiuni psihice ca mine :)
Rad si plang pe masura ce-mi alearga degetele pe taste si am o desfatare orgasmica. Pot sa astern ganduri sub nori!
Trebuie sa storc o lamaie intreaga in ceai si sa-mi pun doua linguri de miere peste - revin - e un tabiet necesar umanizarii matinale.
Gata, sta pe masuta roz, dulce-acrisor numai bun de baut.
Sa revin la gandurile mele.
M-am uitat de vreo 50 de ori in oglinda si nu recunosc personajul...
Unde e femeia care a muncit aproape un an de zile (pe langa toti ceilalti) la echilibrul sufletesc? Omul impacat cu tot ceea ce traieste in jur, omul fericit, omul care isi doreste sa traiasca in fiecare zi, omul care a invatat sa planga si sa rada chiar si in acelasi timp.
E ca si cum as fi fost o reptila si m-a parasit primul strat de piele. Doar ca nu simt deloc cum creste cel de-al doilea strat, am ramas la stadiul de schelet.
Au ramas incertitudini, o nesiguranta zilnica, o teama de viata, de zambet, de suflet, complexe fizice si complexe psihice...iar sute de intrebari fara nici un raspuns pentru ca sunt oarba si surda.
Nu-mi cereti sa explic ce simt pentru ca nu stiu. Daca as fi stiut m-as fi autoeducat sa port o masca.
Sunt un om rau? Sunt narcisista, exibitionista, mincinoasa?
Am ales cu atentie cuvintele de mai sus...
Poate n-am fost niciodata altceva decat un om rau sub o masca protectoare...
Sau poate ca am doar mai mult timp la dispozitie?
Am promis ca va spun despre cum mi-am pierdut eu jobul doar ca nu simt nevoia sa vorbesc despre asta.
N-am fost afectata deloc, inteleg cum sta treaba cu criza, falimente si reduceri de personal, merg inainte asa cum am mers intotdeauna.
Am asadar mai mult timp liber. Sa dorm, sa rad, sa vorbesc, sa traiesc.
Crud este ca am uitat sa le fac...nu mai stiu cum.
Sau poate nu mai vreau sa invat?
Cautati sa ma analizati, n-o sa ajungeti la nici o concluzie pentru ca eu sunt omul extremelor, pentru ca azi rad, maine plang, azi mor, maine ma nasc.
Pana acum nu mi-a fost niciodata frica de nimic.
Astazi mi-e frica : mi-e frica in fiecare moment ca sunt un om rau, machiavelic, nebun, isteric. Mi-e teama ca ranesc in fiecare moment, mi-e frica de fiecare cuvant pe care-l rostesc dupa ce l-am corectat de trei ori in minte ramane in continuare un cuvant gresit. Ma sperie ca orice gest al meu are in spate un tel malefic, ca orice actiune e nascuta dintr-o miciuna, mi-e frica sa traiesc intr-o camasa de forta, intr-un spital de nebuni...

EU nu fac niciodata lucrurile bine?


marți, 27 iulie 2010

Recapitulare: escapada prin tara

Vineri aveam un chef de mare...Cum zacea ea, canicula, pe fiecare bucata de asfalt din Bucuresti aproape ca auzeam valurile frante din Vama, ma vedeam pe mine tolanita pe nisip, anticipam bauta din Expirat de dupa lasarea intunericului...
Totusi am plecat spre munte. Veneau ai mei, mama, tata si sora-mea, undeva pe langa Piatra Neamt; la mare pot ajunge oricand, exista atatea alte weekenduri, mi-era dor de familie, asa ca am decis.
Am pornit sambata dupa pranz, agale prin fiecare sat, lasand in urma apatiile de capitala.
Aveam muzici de toate felurile, aveam picioarele pe bord si ochelarii acoperindu-mi jumatate de fata. Aveam barbatul langa mine si un mare chef sa evadam undeva intr-o pustietate.
Drumul a fost relativ greoi...de indata ce-am trecut de Urziceni in fiecare localitate lasata de Dumnezeu era cate o masina a militiei. Militieni peste tot, in sate in orase, in afara, asteptand ca vulturii.
Evident ca am fost si noi opriti si amendat pentru cei 85 km/h "in localitate" dupa cum spunea cucul de la sapca, noi fiind convinsi ca eram in afara localitatii.
Ultimul loc canicular a fost Bacau. Acolo unde semafoarele tin cate 90 de secunde!
De cum am intrat in Piatra Neamt temperatura a coborat de la 34 de grade la ... 20. Spre Targul Neamt (unde era punctul de intalnire) termometrul indica 18 grade si o ploaie deasa ne batea continuu in parbriz plina de tupeu ...
Subsemnata (adica io) avem in bagaj doua rochite de-o palma, una chiar fara spate, un costum de baie, si o pereche de slapi. Fustita mea roz volanata devenise un petec deloc protector...
Noroc cu mama care mi-a imprumutat o pereche de jeansi si-o jacheta. N-are sens sa va spun ca aratam mult prea hip-hop in hainele de imprumut...
Ne-am cazat la poalele Cetatii Neamtului, am lasat bagajele la casuta si pentru a aveam deja zgomote amenintatoare in stomac am pornit in cautarea bucatelor cu iz moldovenesc.
Uimitor dragii mei a fost ca pe o raza de mai bine de 50 de kilometri fiecare terasa, restaurant, pensiune sau hotel (si nu erau putine) aveau cate un covor rosu intins pe trepte. Si stiti ce inseamna asta? Nunta!
Nunta pentru ei, foame pentru noi, caci n-aveam cum sa ne amestecam printre nuntasi...
Cand credeam ca o sa mancam fornetti am zarit un pub, mai ascuns, unde-am intrat si spre bucuria noastra aveau de-ale gurii.
Acum imi pare rau ca nu i-am retinut numele, vroiam sa vi-l recomand si voua daca aveti drum vreodata prin Targul Neamt. Am mancat pana amenintau burtile sa ni se sparga. Ati dedus ca erau delicioase toate si asta nu din cauza ca ne era noua foame ci pentru ca oamenii de acolo chiar isi faceau treaba cu drag.
Prima seara s-a inchiat cu focuri de artificii, la propriu :) noi am cazut toropiti de aerul proaspat, murmurand la unison cu greierii ce se incapatanau sa cante si pe ploaie.
Duminica, dis de dimineata (aproape de ora 11) cu ochii bulbucati de somn am pornit in pas vioi spre cetatea Neamtului.
Desi nu erau mai mult de 20 de grade afara si o ploaie marunta se incapatana sa cada, experienta cu vizitarea cetatii a fost una foarte energizanta.Vroiam sa vizitam cat mai multe obiective turistice din imprejurimi pentru ca dupa-amiaza urma drumul spre casa.
Cei 500 de metri abrupti pana la cetate ne-au convins ca trebuie sa ne apucam serios de sport si sa renuntam la viciul cu fum.
Urmeaza Humulestiul, devenit acum "Parcul Tematic Ion Creanga". Mi-am dorit mereu sa vad pe unde se aventura Nica in copilarie pentru ca tare ne asemanam la nazdravenii, doar ca eu nu le-am povestit inca pe ale mele :)
Am vizitat apoi manastirea Agapia pentru ca in muzeul manastirii era o expozitie a pictorului Nicolae Grigorescu. Pentru vizitatorii viitori trebuie mentionat ca exista taxa de vizita atat la intrarea in manastire cat si la intrarea in muzeul din incinta manastirii. O taxa modica e drept...dar exista.
Am pornit spre Piatra Neamt (nea Pinalti, cand repari si tu centura orasului?) unde
ne-am dat cu telegondola (pai nu?), o senzatie pe care eu am incercat-o intaia oara in viata. Noroc ca nu mi-e frica de inaltime. Asa am vazut si noi orasul, fara sa-i mai facem turul de onoare, petrecand cam jumatate de ceas in cabina cu geamuri albastre-transparente.
A urmat Bicazul, nu inainte de un pranz copios luat intr-o pensiune-restaurant din drum spre. Ma amuza cum de fiecare data cand intreb chelnerii "ciorba cutare nu are carne nu?" ei ma privesc cu o brusca ingrijorare " vai ne cerem scuze, dar chiar nu contine carne" iar eu incerc sa le zambesc cu ochi, cu dinti, cu tot: "E perfect! nu mananc carne de asta va intreb".
Chelnerita din locatia aceasta mi-a adus un bulz "asa cum ati cerut, fara carne" iar eu privindu-l cu ochii mari am cerut lamuriri : "pai n-are carne prin el, are doar bucatile acestea de muschiulet...cum nici asta nu doreati?"
Amuzant.
Barajul Bicaz si Lacul Rosu (cu al lui eveniment maghiar cu tot) au fost ultimele doua locatii vizitate.
Recunosc ca a fost un maraton turistic in mai putin de 24 de ore insa va asigur ca a fost unul deosebit.
Locurile acestei tari, frumoase, proaspete, din ce in ce mai putine ma surprind de fiecare data insa in weekendul acesta m-am concentrat pe oamenii dragi.
Mi-e drag de ai mei, de mama, de tata, ii vad atat de energici si de vii, ar complexa orice lenes de capitala :) De fiecare data cand ma vad cu ei parca as vrea sa le spun "gata, vin sa stau cu voi, nu mai plec la Bucuresti!".
Ma uit apoi langa mine, la omul care adoarme cu nasul in ceafa mea, omul care face fiecare loc sa fie acasa omul care ma face sa urlu " e al meu!" si-mi dau seama ca drumul nostru merge intr-o singura directie :)
Ne-au placut satele verzi, rupte de lume. Vrem si noi o casuta din lemn (poate chiar vopsita in roz), o capita de fan, toate animalele din lume (care sa moara de batranete dupa 1000 de ani) , cerul cu stele aproape, linistea coplesitoare, vrem basmul nostru in care nimeni n-are cum sa patrunda.

Dar pana atunci...am ajuns iara acasa, aci, in Bucu.


Voi ce-ati mai facut?

joi, 15 iulie 2010

Chiar nu inseamna nimic?

Ma macina un gand pe care doresc sa-l dezbat aici cu voi;
Astazi dimineata in fata cladirii de birouri unde-mi fac veacul trona un frumos Suzuki Boulevard iar eu fan moto m-am oprit sa-l admir...
In holul biroului m-am intalnit cu un coleg si cu doamna de la paza carora dupa ce le-am dat binete i-am intrebat al cui e motorul din fata.
"E al unui baiat...dar e cu o fata sa stiti" mi-a spus doamna de la paza razand.
"Doar vroiam sa stiu daca e al cuiva din cladire " i-am spus eu amuzata de remarca ei iar apoi ca sa-i intorc replica i-am aratat inelarul "N-am iesit la vanatoare sa stiti, sunt casatorita"
Apoi aproape la unison atat colegul cat si doamna au raspuns:
"Eeee! Asta nu inseamna nimic"
"Doar daca sunteti casatorita de putin timp ar putea conta..." a continuat doamna.
O secunda am ramas blocata dar apoi mi-am continuat drumul si am trecut cu vederea schimbul de replici.
Nu stiu cum de mi-au venit in minte, total intamplator mai multe astfel de remarci venite din partea mai multor oameni.
Imi aminteam cum o colega ii povestea altei colege despre o intalnire cu un client care era "atat de draguuut...dar din pacate avea verigheta"
Celalta colega a raspuns aproape fara sa respire "Eeee, asta nu inseamna nimic!"
Cand niste amici de-ai mei discutau despre o "bunaciune de tipa care avea shaiba pe deget'' replica "asta nu inseamna nimic" a venit instantaneu si in situatia respectiva...
O alta colega a fost acostata de un individ destul de libidinos iar ea ostentativa i-a aratat mana stanga si i-a spus ca e maritata. In replica tipul si-a fluturat la randul lui inelarul si i-a dat replica:
"Si eu sunt insurat! Asta nu inseamna nimic!"
Exemple mai sunt o gramada... totusi eu raman perplexa la fraza "asta nu inseamna nimic"
Cum adica?
Era un episod al serialului Scrubs in care un doctoras se plangea amicului sau ca nu mai gaseste femei frumoase. Amicul ii spune ca exista femei frumoase doar ca ele sunt invizibile. Doctorasul ramane stupefiat iar amicul exclama deodata "hei, toate fetele cu verigheta!?va rog sa o scoateti putin de pe deget!" Si ca din senin incaperea se umple cu femei. Dupa ce acestea isi pun verigheta pe deget devin din nou invizibile. "Vezi, ai activat senzorii pentru detectarea si ocolirea femeilor maritate" ii mai spune amicul.
Buna gluma americana :)
Am auzit deja toate glumele si toate miturile posibile despre casnicie, rutina, monotonie si asa mai departe. Totusi pentru mine verigheta inseamna totul.
Atata timp cat exista pe deget simbolizeaza ceva. Cei ce aleg sa o scoata de pe deget trebuie sa aiba o motivatie...
Nu sunt absurda, inteleg ca nu toate cuplurile aleg sa poarte verighete, am prieteni care au tatuaje asemanatoare, am prieteni care nu suporta inelele, dar in fiecare cuplu exista o legatura vizibila sau invizibila care-i uneste.
Ar fi ipocrit din partea mea sa sustin ca acestea au fost convingerile mele mereu. Ideea de casatorie nu mi-a suras intotdeauna, ba din contra, am detestat-o. Nu mi-au placut verighetele si de fiecare data cand vedeam un deget inelat aveam o reactie oarecum ciudata. Totusi...pe mine verighetele m-au tinut intotdeauna la distanta. Tocmai pentru ca inseamna ceva!
Ma gandeam cat de ciudata devine amprenta timpului peste oameni ; acum cateva zeci de ani cuplurile se casatoreau la comanda familiilor, nu din dragoste si totusi cu timpul invatau sa se iubeasca, sa se respecte si credeau cu desavarsire in casnicie. Astazi cuplurile se casatoresc pentru ca sunt indragostiti , pentru ca se respecta si pentru ca nu-si mai vad viata altfel decat impreuna. Dar cumva cu timpul ajung sa nu mai creada in casnicie sa-si piarda iubirea, respectul...sa nu insemne nimic...


Voi ce credeti despre verighete ?

luni, 12 iulie 2010

Totul e relativ

Imi aduc aminte de o perioada din viata mea (cu mai multi ani in urma) cand eram atat de fericita - fara un motiv anume, fiind eu, vie, sanatoasa, umana - ma tot gandeam si contemplam la ceva ce m-ar putea face sa-mi depasesc starea de euforie ajungand la una superioara... N-am reusit sa gasesc ceva care sa ma faca mai fericita dar nici ceva care sa ma intristeze. Eram constanta.
Ma tot minunam si-mi spuneam "cat de putin are omul nevoie sa devina fericit!".
Totul se petrecea in mintea mea, intr-o secunda, pur si simplu imi admiram momentul ireal...
Acum stau si o rumeg: nu eram nici mai grasa nici mai slaba, nici mai urata si nici mai frumoasa, eram aceeasi eu. Asa mi se nazarise mie, sa ma privesc in oglinda, sa cred despre mine ca sunt fericita si ca nu se poate sa fiu mai mult de atat, sa ma bucur de momentul acela fara sa-mi mai doresc nimic altceva.
Apoi, intr-o alta perioada de timp, total nefericita, cugetam momentul si-mi spuneam "ce poate fi mai rau de atat?sa mor?ar insemna sa scap de suferinta si de durere". Tot astazi constat ca intre starea de fericire de mai sus si starea deplorabila nu exista nici o diferenta. Aceeasi eu, vie, sanatoasa, aceleasi ore curgand greu (sau usor), aceeasi infatisare, acelasi suflet.
Circumstante diferite? Faptul ca m-am aflat in sud sau in nord? Ca am fost langa un om sau altul? Ca am avut mai multi prieteni sau mai putini?
De ce intr-o zi pluteam iar in alta plangeam?
Posibil ca veti gandi despre mine ca sunt o primitiva pentru ca nu tin cont de cauzele inconjuratoare care ne fac fericiti sau nefericiti, ca asociez starea de bine cu placerea si starea de rau cu durerea?
Eu cred ca fericirea sau durerea sunt undeva in mintea noastra. Nu spun ca nu exista, nu spun ca motivele nu pot sa ne stimuleze in a nutri un sentiment sau altul, spun ca depinde de noi sa vedem jumatatea plina sau cea goala a paharului si sa alegem ce simtim.
Unii se pot bucura de jumatatea goala (mai putin de baut, de indurat) altii se pot intrista de jumatatea plina (mai mult de indurat, pana cand Doamne?) insa asta nu inseamna ca o jumatate sau cealala e buna sau rea.

De fapt eu incerc sa ma autoeduc, sa-mi dovedesc mie ca pot sa dau cate o definitie pentru fiecare sentiment pe care-l nutresc.
N-as vrea sa incep sa-mi cataloghez starile dupa cat de putin fericita, cat de "foarte fericita", trista, suferinda sau de-a dreptul depresiva pot sa fiu.
As vrea totusi sa-mi gasesc eu-ul acela pe care credeam ca-l cunosc bine dar uite ca incepe sa-mi fie pe zi ce trece mai strain.

Inca nu sunt pregatita sa va vorbesc despre mine :) a fost un efort mental destul de mare sa leg toate frazele de mai sus (cu sau fara logica) si sa ajung la concluzia ca totul (sau ma rog, aproape) este relativ.


Pana si definitiile.

joi, 8 iulie 2010

A fi sau a nu fi...rasist

Oricata bunavointa, intelepciune si intelegere as avea ma poticnesc intr-o ura de semeni teribila.
Ce e de spus dupa ce acum doua saptamani un tigan m-a urmarit pana acasa si m-a agresat chiar in fata portii?
Ce e de spus cand doi pui de tigani te agreseaza pe lac in Cismigiu? Inotau in mizerabila apa a lacului, s-au prins de barca in care eram eu si Vali, au cerut bani si-au amenintat ca ne rastoarna barca...
Ce era sa fac? Sa ii inec? Sa ii urasc? Sa ma declar rasista?
Eu stiu ca nu sunt rasista, nu ma intereseaza culoarea pielii, rasa, nationalitatea, religia si asa mai departe. Ma intereseaza omul.
Cei optimisti vor spune ca am numarat doar intamplarile negative si ca am uitat de cele pozitive.
Cand eram copil am trecut cu mama si cu sora mea printr-un cartier de tigani si unii dintr-o haita s-au luat de noi, stiind ca ei sunt mai multi si ca noi suntem speriate.
Am scapat cu bine fara incidente nefericite pentru ca am marit pasul si nu le-am dat atentia pe care o cerseau violent.
Mai tarziu era sa o patesc bine de tot pentru ca am incercat sa avertizez o tanara in tramvai ca este jefuita.
Ciudat e ca in aproape doi ani si jumatate de locuit in Rahova n-am avut incidente cu tiganii desi acolo e patria lor.
Am acum cand locuiesc in inima Bucurestiului...
De cate ori ii vad oricat as incerca sa ma controlez sunt coplesita de repulsie amestecata cu teama si amestecata cu furie.
Sa ne intelegem ... nu fata de toti din rasa lor. Doar fata de aceia care isi refuza adaptarea la societate. Cei ce se comporta precum gandacii de bucatarie, traiesc in mizerie, traiesc pentru a dezgusta si pentru a face rau.
Asta o spun eu, un om care intotdeauna are bani pentru cersetori.
Autoritatile nu pot face nimic impotriva lor.
Ce este ingrijorator e faptul ca se inmultesc... Cu o viteza incredibila! Fac progenituri de la varste tinere, ajung ca la 30 de ani sa fie deja bunici si sa aiba nepoti multi!
Nici nu se pot schimba.
Ei spun ca societatea nu le da nici o sansa, eu spun ca nici ei nu-si doresc o sansa.
Exista atat de multe asociatii pentru rromi (DA unii sunt tigani altii sunt rromi!) unde cei ce vor sa-si depaseasca conditia (la fel ca si romanii de altfel) o dovedesc.
Totusi, n-am fost niciodata agresata de un roman, fie el muritor de foame...
De fiecare data cand se intampla ceva de genul acesta "trebuie sa incercam sa nu judecam" , "sa nu fim rasisti" , "au si ei drepturile lor" si asa mai departe. Au fost creeate atat de multe prejudecati si suntem atat de cenzurati pentru a poza decent intr-o societate infecta!
Ei bine nu dau doi lei pe ce spune societatea romaneasca: nu-mi plac tiganii cersetori, muritori de foame, taratori prin tramvaie, imputiti, nespalati, cei ce agreseaza femei, copii, batrani, cei ce se drogheaza cu aurolac, cei ce nu or sa se schimbe niciodata nu pentru ca nu li se intinde o mana ci pentru ca orice specie trebuie sa-si aiba parazitii.
Ne facem ca nu-i vedem, ii toleram pentru ca "nu suntem rasisti" ?
Nu sunt Hitler si nici nu fac parte din KKK dar asta nu inseamna ca voi trece peste incidente de acest gen cu inima deschisa!

miercuri, 30 iunie 2010

De ce nu interactionez?

De fiecare data se intampla ceva care sa-mi rapeasca avantul, sa-mi pleosteasca cheful sa imi redea aerul trist ca suntem atat de departe de schimbare incat am uitat notiunea cuvantului.
De o buna perioada am incetat sa fiu bataioasa in interactionarea cu cei din jur. Nu stiu daca cedez, daca acesta-i modul meu de a capitula insa prefer sa ma abtin si sa ma feresc decat sa ma enervez sau sa ma tratez.
Am renutat sa mai beau cafea - oricum nu gaseam decat rar cafea buuna (cum imi placea mie) , sau plateam inuman de mult pentru ea. Imi beau ceaiul de diminieata acasa pentru ca m-am saturat sa spun fetei de la chiosc (nu spun care) ca vreau miere si ea sa-mi puna zahar...
In pauza de pranz prefer sa-mi iau de la supermarket ingredientele si sa-mi prepar o salata, sau orice altceva pentru ca la carciumile din jur nu prea au meniuri vegetariene (am uitat sa va spun :P ) si pentru ca m-am saturat sa fiu servita prost dar bacsisul sa fie obligatoriu...
Incetul cu incetul ma sustrag ritmului alert si incerc sa-mi inlocuiesc tot ceea ce se poate inlocui din necesarul de interaciune cu ... restul.
Despre altceva vroiam sa va spun :
Aseara dupa job trebuia musai sa ajung in cealalta parte de oras asa ca eram nevoita sa folosesc transportul in comun (merg cat pot de mult pe jos doar pentru a evita ratb-ul).
In fata garii de nord in statie cu banii atent pregatiti (3 de 50 de bani) ii cer politicoasa doamnei un bilet.
"2 lei saizeci!"
"poftim?s-au scumpit biletele?"
"nu, tre' sa luati doua calatorii!"
"dar eu vreau doar una"
"n-am bilete de una" imi spunea tanti de la ghiseu deja enervata de reactia mea.
"cum adica nu aveti bilete?" mie nu-mi venea sa cred.
"uite N-AM!vrei doua calatorii bine, nu vrei asta e!"
Incercam din rasputeri sa-mi reprim orice pornire. Ma gandeam ca probabil sunt a 1000-a persoana care o chestioneaza, ca probabil si-a pierdut rabdarea, imi spuneam orice m-ar fi impiedicat sa imi pierd eu rabdarea. Pentru ca o amarata de casiera de la RATB chiar nu merita sa-mi pierd rabdarea.
I-am spus ca voi cumpara doua calatorii, i-am intins banii, mi-a suierat printre dinti ca trebuie sa-i dau marunt si cand i-am spus ca nu am (recunosc, aveam) mi-a trantit restul si biletul pe tejghea. Unele monede s-au rostogolit pe jos...
Mi-am luat biletul, monedele de pe jos, am multumit, am notat numarul de la sesizari, m-am uitat la ecusonul cu numele ei si-am decis sa dau un telefon.
Doamna de la telefon, mult mai politicoasa decat colega ei (probabil statea intr-un birou, nu in buricul garii de nord unde aerul miroase a iad) , mi-a spus ca e normala situatia deoarece tocmai se pregatesc sa scoata din circulatie bilete de o singura calatorie si sa introduca cartelele plastifiate.
"Daca biletele de la ghisee sunt finalizate, calatorii sunt nevoiti sa-si achizitioneze bilete cu doua calatorii, sau sa isi incarce cartelele cu o singura calatorie (trebuie totusi sa achite taxa cartelei - adica un leu saizeci) insa nu avem cum sa suplimentam ghiseele cu bilete de o singura calatorie."
Am inteles. E drept, mi s-a vorbit frumos, politicos si intotdeauna inteleg cand mi se vorbeste pe aceasta limba.
Ma gandeam doar...ce se intampla daca o persoana in varsta si fara bani doreste un "one-way-ticket"?

luni, 28 iunie 2010

Despre doua carti

De curand am finalizat doua carti frumoase, de dragoste. Nu stiu cum de nu le-am citit mai devreme, poate asa ne sunt date toate - la timpul lor.
Sau poate n-as fi inteles ce sta in condeiul autorului, n-as fi simtit daruirea prin cuvinte si confesiunea sincera peste care au apus atatia ani.
In lumea de azi, dupa ani si ani de "evolutie" omenirea a invatat sa-si subjuge emotiile, sa fim cu adevarat miscati doar de fapte socante...mai putin de sentimente simple dar sincere.
Ei bine, am citit "Maitreyi" si mai apoi "Dama cu camelii".
Dupa cum imi spunea draga de Sonia, eu voi fi intotdeauna fascinata si indragostita de ultima carte citita. Uite ca de data asta au reusit sa ma emotioneze ambele carti. E drept, inclin balanta putin mai mult spre Dumas (fiul) fara sa am o afinitate fata de autor ci doar spre cuvintele tare frumos alese.
In ambele carti povestile de dragoste incep ca o gluma, personajele principale sunt in floarea tineretii, se indragostesc cum numai niste copii de 20 - 24 de ani stiu s-o faca crezand ca dragostea invinge orice fel de prejudecata si ca a lor mai cu seama va invinge si va fi nemuritoare.
Am zambit recunoscand patima care te transforma in scalvul sentimentelor. De cele mai multe ori indragostitul isi divinizeaza cele simtite. Te simti nobil prin simplu fapt ca ti-ai pus inima in mainile celui ce iti raspunde cu aceeasi moneda.
Vorbim de dragostea impartasita.
Este un microb inrobitor care se inmulteste cu o viteza incredibila iar efectul - o betie cerebrala - promite ca n-are sa te paraseasca niciodata.
Cu cat sentimentul este mai sincer, cu cat devotamentul si-a atins cota maxima momentului (caci cu cat alegem momente mai diferite cu atat maxim capata alt sens), cu atat un impediment cat de mic poate sa ia o amploare teatrala.
Din considerente de mediu inconjurator (n-o sa va dezvalui chiar tot) atat Eliade cat si Dumas isi despart tinerii amorezi si-i plaseaza in cealalta extrema - cea a suferintei.
Haosul se instaleaza cert mai repede decat divinul. Talentatii autori redau intocmai (de unde deduc ca si ale lor suflete au purtat cicatrici) nebunia unui suflet despartit de sufletul pereche.
Nu conteaza cand ati iubit, cat timp a durat iubirea, conteaza sa fi fost sincera, si la un moment dat (aproape de fiecare data) imposibila. Orice iubire pare la un moment dat imposibila.
Doza de nebunie, adrenalina, durerea arzatoare sunt descrise perfect, atat de viu incat m-am simtit brusc parasita si singura.
Mi-am amintit ca atunci cand il intalnesti pe el (sau pe ea) si simti, stii, ca altceva nu te va mai face niciodata sa te simti intreg, e inutil sa crezi ca timpul ar rezolva vreodata ceva. Nu intr-un astfel de caz, nu un astfel de sentiment.

Sunt emotionata, pe langa faptul ca e prima oara dupa un timp lung (pentru mine) cand pot sa scriu cu atata usurinta, aproape am plans cand am recunoscut in emotia personajelor din carti emotia mea si emotia lui din primele zile si din toate cele ce au urmat.

Va recomand si voua, celor ce ati fost la fel de lenesi cu lectura ca si mine (anul trecut - dar am o scuza) sa puneti mana pe macar una dintre aceste doua frumoase povesti (reale?).





P.S. Ce-mi mai recomandati de citit?




miercuri, 23 iunie 2010

Memoria selectiva

Am observat ca de o perioada incoace am flashback-uri cu intamplari din viata mea pe care le credeam demult apuse.
Cred ca fiecare om are o "cutiuta" cu amintiri urate sau dureroase sau rusinoase pe care o pastreaza incuiata cu lacatul mintii, ascunsa atat de bine incat uita ca exista.
De obicei n-avem cum sa ne eliberam de aceste posesiuni cerebrale pentru ca procedeul ar fi mult prea greoi.
Daca am un stoc de amintiri dureroase prefer sa nu ma supun torturii de-a le dezgropa. Daca exista intamplari jenante (sunt sigura ca fiecare dintre voi puteti scotoci cel putin cateva amintiri extrem de rusinoase din care ati invatat ceva dar pe care nu vreti nici macar sa le destainuiti) preferam sa tragem ponoasele intern pana cand mecanismul nostru de selectie le cicatrizeaza.
E aproape la fel ca si in cazul cosmarurilor. Oricat de infricosator ar putea sa fie un vis il pastram putine zile apoi ne descotorosim de el.
Ei bine, in cazul unui exercitiu de memorie pot sa-mi amintesc de exemplu ca unul dintre cele mai stranii vise ale mele a fost acela in care eram jupuita de vie si crucificata de o gasca de calugarite.
Dar sa nu vorbim despre exercitii de memorie, sa vorbim despre flashback-uri (DEX: Inserție care înfățișează o scurtă acțiune secundară plasată în trecut ). Sa vorbim despre aceasta "cutiuta" posibil supra-aglomerata cu dejectiile memoriei care acum da pe-afara.
Eu am o memorie destul de buna si chiar daca trece o perioada buna de timp intre anumite intamplari pot sa pun cap la cap piesele de puzzle si sa fac legatura intre ceva vazut/auzit/intamplat acum 6 luni (de exemplu) si ceva petrecut acum 12 luni (iarasi de exemplu). Dat fiind faptul ca timpul atenueaza aproape orice, perioada aceasta lunga intre piesele mele de puzzle imi pot diminua impactul informatiei?
Irelevant.
Cum m-as putea eu manifesta (ca om) daca toate amintirile (cele selectate spre a ma descotorosi de ele) revin brutal in mintea mea?
Ajung oare sa-mi pun intrebari daca sunt pure iluzii fabricate de mine?
N-as putea sa va vorbesc despre CE anume imi bantuie gandurile. Unele intamplari sunt atat de vechi incat le-as altera mai mult daca as incerca sa le relatez.
Sunt compusa din suma intamplarilor prin care am trecut, dar v-am mai spus asta. Uneori sunt o fiara salbatica, alteori sunt bunatatea intruchipata, de cele mai multe ori sunt absurda si irationala, uneori nu sunt decat o fiind nedefinita asteptand amprenta timpului pentru a-mi contura personalitatea...
Totusi exista dorinta de-a ma elibera. Vreau sa ma simt libera de orice fel de amintiri neplacute sau dureroase. Vreau sa imi dovedesc eu mie ca nu sunt compusa din acele elemente...

As vrea sa fac acest exercitiu de sinceritate, cu mine, in oglinda.

Suntem ce fel de oameni ne dorim sa fim.

luni, 21 iunie 2010

Din nou...

...zeci de ganduri, demoni mai mari sau mai mici, dorinta de exorcizare in scris, dorinta de-a transpune ganduri in scris, dorinta de-a ma confesa astfel incat sa-mi gasesc raspunsurile prin propriile cuvinte.
Apare autoeducarea, autostapanirea de sinte, autosugestia, privitul in oglinda mai bine, mai aproape cautand sa gasesc altceva decat chipul pe care mi-l stiu prea bine.
"n-ai voie sa gandesti asa Cristina!"
"de fapt nu, tu nu simti asta, tu nu gandesti asta, tu n-ai nevoie decat de ceea ce-ti spune creierul tau cand este precis, taios, lucid"
Chiar cred ca omul este o masinarie educabila care poate sa faca abstractie de suflet si sa traiasca coordonat de minte.
Doar ca pana si mintea mea e obosita astazi. Si refuza sa ma ajute. Putrezeste letargica sub invelisul de par blond.
Vorbeam candva despre traitul pentru un punct mic, abia vizibil, din viitor. Asa sunt eu acum. Trec peste toate zilele pentru un punct necunoscut pe care-l vad cumva la oriozont. Habar n-am daca acest punct e de fapt o himera.
Acel "maine" devine pentru mine Mecca.
Sunt constienta ca intr-un anumit moment al existentei noastre devenim dependenti de intrebari existentiale. Ori ne subjuga setea de cunoastere, asa cum sunt eu momentan, citesc aproape tot ce-mi cade in mana, ma simt ca un burete care absoarbe informatia vitala pentru creier. In fiecare carte citita caut poate raspunsul la intrebarile mele...
Oricat v-ati chinui sa cititi printre randuri spusele mele de azi nu veti avea succes. Pentru ca nu exista nici o morala care trebuie identificata.
"cand voi vrea sa scriu, voi scrie"
"cand voi avea ceva de spus cuvintele se vor ivi natural"
Nu-mi vine sa cred cat de goala de orice gand ma simt. E ca si cum as fi abuzat de un izvor de inspiratie iar acum el a secat.
Ori am impresia destul de puternica ca mi-am folosit deja toate celelalte cuvinte.
Dar este paradoxal cata nevoie de confesiune in scris pot sa am...

marți, 15 iunie 2010

Ultimele zile incinse

Aveam atatea zeci de ganduri, stand in compartimentul incins al trenului accelerat cu destinatia Gara de Nord - Bucuresti.
Cred ca-mi fierbea mintea la cele peste 40 de grade si n-aveam unde sa notez cele cateva idei pe care le-as fi vrut musai asternute aici.
Hai sa pun ordine in intamplari:
A venit si vara mult-asteptata, glorios cu toata puterea soarelui abatuta asupra tarii noastre.
Asa ca am decis sa fug in celalalt "capat de lume" unde (credeam eu) totul e mai domol.
Dupa aproape 13 ore de drum, un roman si jumatate citit, ma asteptam sa cobor din tren, sa adie un vant usor racoros cu iz de munte si padure. Doar ca de data asta soarele matinal era pornit sa prajeasca fiecare particica vie din jur.
Dar era atat de bine sa fiu acasa!
Cum ma asteptasem cele patru zile au trecut ca vantul si ca gandul insa cu efecte benefice asupra psihicului meu usor avariat de capitala.
Mi-am obisnuit fiinta cu mici "atentii" periodice. Astfel ca daca nu-mi iau odata la cateva luni macar 3 zile pentru mine (egoista de mine) risc sa-mi pierd din coerenta.
N-am vorbit la telefon decat cu jumatatea mea, nu m-am uitat la televizor (ca nu am avut timp), nu am discutat nici despre viata si nici politica... M-am plimbat, am savurat, am ascultat, am privit, am iubit clipa si mi-am lasat mintea sa se odihneasca de nutrirea oricarui gand.
Familia mea e o familie atat de vie incat uneori am impresia ca trebuie sa tin eu pasul cu ei. Stiu sa-si traiasca fiecare zi prin acel "hai sa facem ceva" pe care eu il aman seara dupa o zi la birou. Ai mei nu amana nimic niciodata. Fiecare zi e o noua experienta, un alt loc de vazut, o situatie de explorat, nu exista plictiseala sau blazare. De asta imi plac, de asta de fiecare data imi spun ca-mi voi trai si eu clipa fara sa uit ca timpul imi apartine in primul rand mie.
Mai spun si de aceasta data ca Maramuresul e cel mai frumos judet al acestei tari. Cred ca acolo sunt cei mai blanzi oameni chiar daca nu se lauda cu stive de diplome de studii.
Oameni sinceri, oameni pentru care increderea nu e un cuvant suspicios, oameni care ajuta pentru ca pot, oameni care se bucura pentru ca stiu cum, care traiesc in ritmul lent pentru ca timpul fuge dar ei reusesc sa-i tina piept.
Am dat o fuga pana la vecinii unguri unde mi-am relaxat si trupul (nu doar sufletul) intr-un mic strand termal. Foarte ingeniosi vecinii nostri, curati, chibzuiti, mai mare dragul sa petreci timp peste granita.
Ultima si cea mai frumoasa zi a fost petrecuta in Maramuresul istoric intr-un loc de basm.
La intoarcere am facut 14 ore intr-un tren ce tinea neaparat sa opreasca in toate statiile desi isi spunea accelerat. Cabina mea din vagonul de dormit parea cea mai putin oxigenata... De fapt cred ca am inregistrat un record de 14 ore intr-o sauna pentru ca nu era nici o diferenta intre clasa 1 a trenului si sauna umeda din Ungaria... De fapt mint...la sauna umeda aveam vapori de musetel, aici doar miros de CFR :)
Iata-ma acasa, la casa noastra, in capitala noastra, in coltul pe care doar noi stim sa-l animam. Mi-a fost dor de el pentru ca nu m-am simtit completa, mi-a fost dor de orasul pe care-l cunosc mai bine decat cel natal, insa nu mi-a lipsit zgomotul de criza. As fi vrut sa nu citesc despre protestele oamenilor disperati, sa nu ma intreb daca ziua de maine va fi gri...

Dar in ciuda tuturor culorilor posace e vara. Vreau (vrem) sa ne rupem de monotonia din jur si sa gustam din soare, mare, munte, in fiecare sfarsit de saptamana :)

Voi cum v-ati petrecut ultimele zile incinse?

marți, 8 iunie 2010

Eu cand visez ca zbor, zbor!

Eram azi-noapte (bine, nu eu, creierul meu ; am decis sa va spun de la inceput ca e vorba despre un vis ca sa nu va tin cu sufletul la gura) intr-un fel de parc de distractii ascuns intr-o padure verde si deasa ce-mi semana a plaiuri natale.
M-am apropiat de tarcul cu cai, unde se inghesuiau toti privitorii, m-am strecurat printre ei, am privit superbele exemplare, mi-am dres vocea cat am putut eu de bine si-am grait cu toata puterea catre supraveghetor:
"Vreau si eu un CAL!"
Barbatul s-a uitat la mine, m-a masurat dintr-o extremitate in cealalta, a zambit usor si-a disparut printre grajduri. Toti oamenii se uitau cumva ciudat la mine, iar eu mandra de atentia pe care o captasem ma umflasem toata in pene.
Omul s-a intors spre mine tinand de capastru un...ponei roscovan si pletos.
"Ia uite si calul tau!" mi-a spus el razand si privind multimea care era peste masura de amuzata.
Incercam sa-mi pastrez calmul si sa dau dovada de demnitate in continuare:
"Cred ca n-ati inteles...Vreau un CAL! Un cal, nu un ponei. Unul care sa fie dresat sa raspunda la comenzi si sa fie suficient de bland."
Omul a disparut cateva momente intr-un capat al tarcului si s-a intors tinand de capastru un cal unguresc, negru, pletos si cam de nestapanit (am dedus eu dupa cum se smucea din mainile barbatului).
M-am uitat lung la cal, l-am apucat de capastru incercand sa-i domolesc nechezatul. In sinea mea ma rugam sa-l pot macar incaleca, mai ales ca simteam zeci de ochi tintuiti asupra mea.
"Cand trebuie sa-l aduc inapoi?"
"Il poti tine toata ziua, sau te poate tine el pe tine toata ziua, depinde doar unde mergeti."
Omul asta responsabl de herghelie imi devenea din ce in ce mai antipatic cu ironiile lui.
Am tras aer in piept, am incalecat (cu succes) iar calul simtind greutatea mea umana a nechezat mai mult a intimidare. Isi testa stapanul...
L-am apucat strans de haturi, si am strans genunchii spirjiniti pe baza gatului lui (de o parte si de cealalta, evident). M-a inteles. Apoi am luat-o incet la pas pentru a iesi din multime. Incercam sa-mi corelez miscarile bazinului cu miscarile pasilor lui.
Cand am iesit din perimetrul aglomerat si zgomotos mi-am facut curaj si i-am dat comanda calului "Galop!".
Calul meu s-a smucit puternic (cumva pentru a-si elibera capul de haturi) a dat s-o ia la goana , i-am simtit picioarele din fata desprinzandu-se de pe sol, mai apoi si cele din spate, de undeva din lateralele burtii i-au crescut doua aripi gigant din care a batut puternic de vreo doua ori.
Imi inclestasem o mana pe capatul de sa si cu cealalta tineam inca haturile. Am strans genunchii incercand sa-i transmit calului ca ma tin inca bine de el, si am tras de haturi incercand sa-l incetinesc. Eram deja deasupra padurii.
Am realizat ca zbor, ca noi zburam, calul era totusi de nestapanit, puteam sa-l las in voia lui incercand sa-l coordonez fara a-l brusca. Sa ma bucur de ceea ce mi se intampla, pentru ca obtinusem o siguranta de sine cumplita.

Eram mult prea sus pentru a cadea, asa imi spuneam.
Vroiam sa-i inlantui gatul cu bratele, sa-mi lipesc obrazul de coama lui dar stiam ca nu i-ar fi comod sa galopeze (chiar si prin aer) daca-l tin asa. Totusi nu-mi puteam tine spatele drept datorita vantului si a batailor lui din aripi. M-am aplecat usor in fata, biciuita de cateva fire din coama lui.

Nu batea din aripi constant, falfaia de vreo doua-trei ori la fiecare cinci-zece minute.
Am inchis ochii pentru cateva secunde simtind doar soarele si vantul... Imi batea inima gata sa-mi sara din piept dar eram incredibil de fericita.
Dupa ce-am strabatut o intindere ce mi se parea enorma, am simtit cum calul meu isi pierde din altitudine, lin, coboram pana am zarit alt tarc unde el se indrepta reflex parca.

Am "aterizat" bineinteles in apropierea tarcului, feriti de ochi curiosi si-am luat-o la pas pana in pragul grajdului.
Eram inca sub hipnoza celor intamplate.
O femeie s-a indreptat spre mine oferindu-se sa-mi duca calul la grajd. I-am explicat ca l-am luat dintr-un alt loc insa mi-a spus ca apartin aceluiasi proprietar si ca-mi pot lasa animalul aici, el va fi in siguranta.
Trebuia totusi sa ma intorc.
"Vreau sa-mi dati alt cal pentru intoarcere. Vreau unul bland, care sa raspunda mai bine la comezi."
Mi-au dat un cal alb, linistit si bland. Tot drumul de intoarcere a fost extrem de ascultator.

... apoi m-am trezit :)
Morala? De fapt doua pentru cei ce ma citesc azi:
In primul rand fiecare rebeliune isi are perioada ei. Nebunia trebuie gustata insa nu adoptata :)Iar in al doilea rand, n-am mai visat ca zbor de cand eram mica si-mi doream vacanta de vara. Am sa "zbor" la ai mei (la Baia Mare) cateva zile, ne auzim/citim/vedem cand ma intorc...

in rest...nu vreau sa stiu de nimeni nimic ...cateva zile :P

joi, 3 iunie 2010

Nimic concret

Nu mai sunt atenta la oameni.
Nu mai sunt atenta la mine printre oameni.
Nu mai am rabdare.

Nu mai am cuvinte si nici ganduri.
Toate-mi incep cu nu. Unele au totusi iz pozitiv: nu vreau sa ma prabusesc intr-o lume a blazarii ; nu vreau sa sfarsesc intr-o captiva intr-un loc pe care-l (ce?!?! - nu gasesc cuvantul)... compatimesc (asta era!).O vreme m-am pacalit ca e vorba de astenia de primavara. Apoi mi-am spus ca ma dor toate zilele ploioase. Apoi ca nu mai respir din cauza prafului si-a mizeriei...
Apoi m-am izolat in raiul meu personal, cel de acasa. De fapt pentru acele cateva ore rezist si traiesc. Acasa si El. Caminul in care deocamdata nu va las nici macar sa trageti cu ochiul. Nu va mai spun nimic de noi-ul perfect. Sunt a naibii de egoista.
Ei bine, in afara de acele cateva ore...totul imi pare fad.


N-am chef de nimic. Mi-am pierdut cheful... Il vreau inapoi!


Ma entuziasmau zilele frumoase cu soare, animalele din parc, copii care merg de-a busilea, pataniile amicilor si-ale prietenilor...
Aveam pofta de ascensiune carieristica, ma dovedea setea de cunoatere, evolutia umana...
O fi normal sa ma scufund in lene si indiferenta? O fi normal sa nu gasesc nici macar o emotie in creieru-mi?


Alta data imi vorbeam in gand atat de mult incat nu prisoseam sa astern cuvinte peste cuvinte, cugetari si filosofari. Azi mi-e lene sa ma aud gandind si ma bucura linistea absurda.
Si NU sunt deprimata! Nu sunt trista, nu sunt ranita, nu sunt nimic. Asta e! Nu sunt nimic!
Mi-e lehamite sa va spun orice. As vrea sa va postestesc intamplari si aventuri pentru ca mai apoi sa le recitesc si sa ma amuze insa n-am CE! Pentru ca sunt imuna :)
Ma uit la South Park seara si imi place tare mult serialul asta. Am inceput sa le memorez replicile. Mai nou nu pot sa nu gasesc ceva de ironizat in tot ceea ce misca...


Ma gandeam sa incep sa ies mai des, sa ma vad pe rand cu toti prietenii (putini si asa) pe care i-am cam neglijat in ultima vreme...
Dar mi-e ca i-as plictisi teribil...Ce sa va spun? Ca n-am chef de nimic? Ca orice gand e un efort pentru mintea mea lenesa?





Mda... cam asta aveam de spus. Profund nu?




marți, 1 iunie 2010

Un sufletel cauta familie


Pisicuta a ajuns la noi la birou ieri. Tot de atunci ii cautam o familie iubitoare.



Ea e cuminte, are doar o luna, ochisori
albastri si puf alb cu negru...adorabila, ce mai!








Poate isi doreste cineva s-o ia acasa, sa se bucure de ea crescand frumos.












vineri, 28 mai 2010

Zi draga mie

Pe 28 mai 1935 s-a nascut bunica mea care m-a crescut. Ea nu mai este printre noi, Dumnezeu a luat-o la el pentru ca a fost gelos.
Atunci l-am urat tare mult pe Dumnezeul in care ma incapatanam sa nu cred. De fapt cred ca am constientizat existenta mortii abia cand ea s-a stins. Pana atunci am sfidat acest proces (pana la urma natural).
N-am putut sa stau langa ea in ultima ei seara printre oameni. Am fost egoista si-am incercat sa ma protejez pe mine de durerea de-a o vedea cedand...
Poate din acest motiv mintea mea n-a admis niciodata ca ea nu mai este. Vorbesc cu ea de cate ori vreau si parca o aud vorbindu-mi. Parca...
Dar destul cu amintirile dureroase!
De fapt ziua in care ea a venit pe pamant conteaza. Si toate celelalte zile in care ne-a dat tot sufletul ei, ne-a iubit, ne-a ocrotit, ne-a oferit cea mai frumoasa copilarie...
Trebuie doar sa inchid ochii si sunt acolo, intru in casa cu pereti grunjosi de culoare verde crud, trec de holul racoros unde pe pereti stau frumos cateva farfurii din lut pictate manual, ajung in bucataria cu soba veche, plita maaare si gri-inchis care uneori scoate fum cand pui cartofii la copt direct pe plita. Mobilierul e unul vechi, vernil, de fapt toate obiectele din casa au cate o istorie lunga si cate o poveste interesanta, iar pentru mine este un colt de rai.
Ma gandesc ce are buni in camara intunecata cu podea din ciment inchis la culoare? Nu prea-mi place sa intru in camara pentru ca e intunecoasa si friguroasa, dar de cate ori intra buni acolo aduce ceva bun. Si ca de fiecare data are ceva pus deoparte pentru mine...
O sa ma intrebe daca mi-e foame. O sa-mi spuna cate feluri de mancare are si-o sa liciteze cu inca vreo 3 pe care mi le poate prepara pe loc :) Apoi imi spune ca zmeura sau capsunii din gradina s-au copt si ma intreaba daca vreau sa-mi culeaga...
Asa e, m-a rasfatat peste masura...
Mananc ceva, in timp ce ea vine cu o farfurie plina de zmeura proaspata, spalata si parfumata.
Dar nu mai am rabdare, am chef sa ies la joaca, cat mai repede, sa alerg pe ultita prafuita, sa verific daca toti ceilalti copii sunt pe la bunici in vacanta, daca pe campul de alaturi au inflorit garofitele salbatice, cate poame verzi sunt in copacii din livada, daca iepurii au pui (si daca da, cati?), ce mai face cainele ala dement, cat de rece e apa din fantana, cat mai au nucile pana sa devina cat de cat comestibile, dar agriesele?cand facem vinul de coacaze? (stiu, stiu ca n-am voie sa beau, dar n-o sa stii tu buni de cate ori am tras cu furtunul pe furis cate un borcan de vin de coacaze si-am baut pana statea sa-mi explodeze inima ca "e bun pentru tensiune").
Ajung pe inserat, intru in goana in casa, miroase a lapte proaspat fiert, dar iti spun ca vreau sa mai stau putin "La cruce" (monument ridicat de raposatul bunic la rascrucea de drumuri din sat) cu ceilalti prieteni veniti si ei la bunici.
Nu-ti prea place ca vreau sa ma lungesc in noapte, dar imi dai voie buni, ti-am promis ca nu stau mult. Imi spui in drum spre plecare de cel putin doua ori ca poate telefoneaza mama sau tata, sa nu cumva sa nu fiu prin zona. Rad in gand stiind ca n-ai putea niciodata sa "ma dai de gol" si le spui de fiecare data (nevrand sa fiu certata de ei) ca sunt la matusa peste drum, ma uit la desene animate :) Televizorul ei nu e "pe lampi" si merge mai bine...
Ajung acasa poate pe la 11, trecute. Ai lasat lumina in curte, sa nu-mi fie frica cand vin pe ulita. Mi-ai pus cheia pe geamul dinspre gradina, ca sa nu te trezesc. Deschid usile din lemn vopsite in alb; vopseaua de pe usi se cojeste masiv si toate balamalele suiera usor. Inchid iar cu cheia.
Acum parca mi-e pofta de zmeura de mai devreme...
"buni dormi?"
Nu dormi, ci doar atipisei, imi spui sa mananc, am ceva cald pe soba in care mocnesc carbunii desi afara e vara. Ai vrut sa imi pastrezi mancarea calda.
Infulec ceva, dar tot mi-e pofta de zmeura , asa ca...o caut in camara. Nu-mi prea place camara (am mai spus-o) asa ca deschid mai intai lumina, imping grijulie usa, astept 2-3 secunde apoi incerc s-o cuprind dintr-o singura privire si sa iau rapid ce am nevoie.
In sfarsit, m-am foit peste tot, ma incearca somnul. Ma schimb in hainele de noapte si ma sui in divanul tau vechi si denivelat. Ii aud toate arcurile dar ma crezi ca asa somn bun n-am mai avut de atunci?
"spune-mi o poveste buni...da' de fapt... zi-mi cu razboiul...cand erai tu mica"
Imi povestesti balmajind si atipind povesti pe care le stiu deja dar de care nu ma satur niciodata pana cand adorm si eu.

Dimineata, ma trezesc si ma las cu greu convinsa sa ma spal pe ochi cu apa rece-rece de la fantana. Imi spui ca e "soarele pe cer de-o sulita" ceea ce inseamna ca e ora 10. Ma amuza sa-mi vorbesti asa, stiu ca ti-e dor de mama ta, care va vorbea asa cand erati copii.
O luam de la capat cu micul dejun, am 3 sau mai multe variante, depinde de ce mi-e pofta.
Molfai incet si lenes gris-ul in lapte presarat cu scortisoara, cacao si putin zahar pe care te-am rugat sa mi-l faci intentionat cu cocoloase ....
Ma gandesc...ce-as putea sa mai fac azi?

Asta vad, aud, miros, simt cand inchid ochii si ma gandesc la tine.
Pentru ca 28 de mai e ziua in care a ajuns pe Pamant cel mai bland suflet.

miercuri, 26 mai 2010

Mamei mele, din tot sufletul

... la multi ani!

In fiecare an imi spun ca o sa fiu cu tine pe 26 ale lui mai. In fiecare an nu admit nici macar pe ultima suta de metri ca nu am cum sa-mi iau 2-3 zile libere ca sa strabat jumatate de tara, sa fiu acolo in ziua in care trebuie sa te strang in brate, sa-ti urez sa ne traiesti si sa incerc sa fac o singura zi mai frumoasa decat toate celelalte...

Cativa ani am reusit sa-ti pun la posta felicitari umplute cu petale de flori si cuvinte din suflet... Uite ca iar timpul a fost in detrimentul meu si singura modalitate prin care pot sa-ti trimit cateva cuvinte este asta.
Dar tu stii ca esti cel mai frumos om din lume, ca distanta nu face decat sa ne apropie, ca timpul pe care nu-l petrecem impreuna ne intretine dorul constant...
Sau oare ne consolam cu toate acestea? De fapt, mami, eu ma consolez stiind ca ai acolo langa tine cealalta jumatate de familie si ca ei vor fi langa tine de ziua ta. Mai stiu ca in fiecare an incearca sa-ti faca aceasta zi de mai cat de speciala se poate.
De obicei imi gasesc cuvintele extrem de usor, as putea sa scriu despre orice, dar uite ca acum nu stiu ce anume as putea sa-ti scriu ca sa intelegi ce simt cu adevarat...
Iti multumesc ca esti cea mai buna prietena a mea, ca mi-esti mama asa cum putine mame stiu sa fie copiilor lor. Iti multumesc ca stii sa-ti rupi oricand timp ca sa-mi asculti bodoganelile si ca inca reusesti sa ai rabdare cu mine desi de-acum ar trebui eu sa am rabdare cu tine :)
Iti multumesc ca vezi in mine copilul rebel si il incurajezi. Iti multumesc ca n-a fost niciodata nevoie sa muncesc pentru iubirea si aprecierea ta, le-am stiut acolo, prezente, neconditionat.
As vrea ca timpul sa treaca mai incet cand sunt cu voi, cu tine si sa zboare cand sunt departe de voi. Dar parca timpul nu ma asculta, asa cum n-a ascultat niciodata pe nimeni. Din contra, de cate ori ajung acasa parca nisipul din clepsidra se scurge mai repede. Din pacate da, ne sunt contorizate si conditionate momentele impreuna. Nu sunt deloc trista, pentru ca m-ai invatat sa-mi placa viata mea, s-o traiesc asa cum stiu, uneori cu incapatanare si slava Domnului materialul genetic este din belsug.
Vezi, stiu s-o scald in tot felul de fraze care sa-mi ascunda emotiile.
Sunt emotionata, recunosc! Putin frustrata...n-as mai fi vrut sa-ti trimit petale de flori uscate ci poate sa te scot la o piesa de teatru... aici, la mine acasa...in orasul asta care nu-ti prea place pentru ca nu-l stapanesti atat de bine.
Totusi, nu e dupa cum m-as fi asteptat, nici ceea ce mi-as fi dorit, astazi e ziua ta, o zi ce trebuie sarbatorita, o zi ce pentru mine are o importanta aparte.
Sa-mi fi TU, mama, prietena, suflet aproape, in toate celelalte zile, in toti ceilalti ani, iar lunile de mai, toate ce vor urma, vreau sa te stiu fericita!


Asta iti doresc din tot sufletul!

miercuri, 19 mai 2010

Doi ani de blog

Astazi coltul meu de internet implineste doi ani :)
Am inceput cu roz, am continuat sa umplu pagini de blog cu ganduri peste ganduri lasand bucati din mine in toata arhiva ultimilor doi ani.
Poate am evoluat, cu siguranta m-am schimbat, categoric am invatat muuulte in ultimii doi ani.
Am ales roz, pentru blog, din mai multe motive ; unul dintre ele evident e ironia. Pot sa fiu roz fara sa fiu vulgara, pot sa fiu blonda si roz dar cu spini pe spinare, pot sa fac orice e roz in universul meu virtual pentru ca roz-ul meu inseamna renuntarea la negru.

Am inceput sa scriu ca o continuare a personalitatii mele, dorindu-mi sa las aici toate gandurile gri, sa impart bucuriile cu cei ce ma indragesc, sa-mi descarc sufletul si sa-mi pastrez cuvintele pentru cei ce cred ca ma inteleg, sau, de ce nu, pentru mine, peste ani si ani.

Imi iubesc blogul, imi iubesc cititorii, chiar si cei ce n-au fost pe aceeasi lungime de unda cu mine.

Sunt incantata de cati oameni frumosi am cunoscut prin intermediul acestui blog si sunt multumita ca am reusit sa ajut la randul meu, fiind auzita/citita.

Pentru mine "blogul roz" e mai mult decat un jurnal online, e dovada vie ca omul evolueaza, ca omul se face auzit/ascultat, dovada ca exista cuvinte, e de fapt o bucatica din sufletul meu, un copil virtual...
E drept ca mi-ar fi placut s-avem o petrecere, cu toti cei ce ma citesc, cu toti cei pentru care am scris (inclusiv Depeche Mode hahaha) sa uitam de zile gri, de nori sau ganduri cetoase...
Astazi, in mijloc de saptamana prefer totusi sa multumesc tuturor oamenilor frumosi vizitatori ai coltului meu roz si sa sper ca nu va trece prea mult pana sa tinem totus petrecerea de blog, il asteptam sa creasca mai mare si sa se elibereze putin agenda Depeche Mode :))

luni, 17 mai 2010

AC/DC rocked Bucharest!

De obicei cand raman fara cuvinte ma folosesc de imagini. As vrea sa va pot spune/arata cat de bestial a fost concertul AC/DC!
Cata energie, cata muzica, cata chitara, cata istorie!
N-am fost niciodata un fan infocat al acestei trupe dar mi-am dorit sa merg la concert de dragul muzicii pe care-o stapanesc (da, ei chiar o stapanesc!) de atata vreme.
Desi m-am inghesuit cu alti peste 60 000 de oameni, desi am stat mai bine de 5 ore in picioare, am stat la cozi interminale pentru a ajunge la toaletele ecologice, desi inca mai avem multe de invatat (noi romanii) despre cum ar trebui sa ne comportam la concerte, AC/DC a zguduit capitala, a zguduit copiii rebeli din fiecare adult prezent la cantarea lor.
Si-au cantat, si-au dansat asa cum eu visez sa apuc s-o fac la anii lor!

- in drum spre...

















- trupa Down in deschidere
















- multimea crestea
















- Angus!













- aceeasi voce!













- cel mai aproape de scena!












- delir in multime






- apogeul





miercuri, 12 mai 2010

Mi-e pofta sa mestec salcami

Am iesit ieri la o plimbare inainte de lasatul serii. Eu cand ies la plimbare imi place sa-mi tarasc picioarele lenes si sa casc ochii peste tot.
Nu exista casa in fata careia sa nu zabovesc si sa ma minunez de cine stie ce detalii. Imi tot promit ca-mi iau aparatul foto si pornesc la vanatoare de case vechi si usor darapanate.
Ma simt ca-n "huliganii" lui Eliade descoperind strazi vechi de cand orasul cu atat de multe amintiri ascunse-n fiecare caramida.
Cum paseam agale pe calea Victoriei pe langa parc nasul mi-a fost alintat de-o aroma atat de cunoscuta...Imi amintea parca de aerul din Grecia, cand ne plimbam amandoi pe scuter, batea vantul iar de cate ori treceam pe langa florile acelea galbene simteam o mireasma inuman de placuta. Ceva intre salcam si iasomie...dar deloc intepator, mai degraba apetisant. M-am oprit langa gardul parcului si-am inceput realmente sa adulmec. Cred ca se uitau oamenii la mine, stand pe varfuri cu nasul in vant hranindu-ma cu miros de... Bucuresti?
Apoi i-am vazut, spumosii si elegantii salcami de capitala... Ciorchinii greoi de flori se leganau bland in ultimele raza de soare. Copacii batrani, spinosi la baza isi pastrau cununa de flori cu maretia anilor multi ce-au trecut fara sa le curme viata.
Am inceput sa gandesc iar in versuri de poezie. Mi s-a umplut gura de saliva si pofteam la florile acelea alb-laptos de parca erau boabe de caviar.
Aproape imposibil sa nu-mi fi zburat mintea la copilarie, la satul bunicii, acolo unde raiul chiar exista si unde pana si Ion Creanga ar fi putut sa-si faca amintirile mai picante.
Toata ulita satului era pavata cu salcami. In perioada lor de inflorire erau bantuiti de albine si de noi copii care ii cam jumuleam. Ne delectam mestecand florile de salcam. Aveau un gust usor dulceag dar foarte aromat. Dupa primul ciorchine de flori consumat te saturai asa ca preferam sa port si in par coronite din minunile dulci.
Unchiul meu avea cativa stupi de albine care-si faceau veacul tot prin salcamii de pe ulita. Insa ele, harnicele alegeau doar copacii inalti pe care ghiavolii de copchii nu-i puteau escalada pentru ca se raneau in spinii protectori. Insa ma bucuram la fiecare recolta de miere, cand dulceata si parfumul florilor pareau extrem de concentrate in licoarea cu tenta aurie.
De atunci si pana astazi nu-mi lipseste niciodata un borcan cu miere de salcami din bucatarie.
Iar daca vreti sa va bucurati de un rai al salcamilor va recomand o vizita la vecinii nostri, unguri, iesind din tara prin Satu-Mare. Au cativa kilometri buni pavati cu salcami batrani si incarcati.
E o adevarata isterie vizuala si olfactiva!

Cat despre mine...dupa ce-am adulmecat o portie buna de mireasma...si mi-am trait cele doua minute de amintiri dragi...am pornit mai departe, prin praf si zgomot de masini...spre piata Romana.

marți, 11 mai 2010

Filosofari cu si despre suflet sau viata

Aveam ieri o discutie interesanta cu cativa colegi : sufletul/spiritul este ceea ce ne inalta sau este de fapt blestemul nostru?
Nu, n-am luat o pauza de advertising ca sa facem yoga, ci pur si simplu eram in pauza de masa si cautam un loc unde sa ne savuram sandvisurile. Am poposit intr-o curte de biserica, fiind singurul spatiu verde cu 3 banci din lemn pentru odihna.
Si era pustiu in jur. Pana si usile bisericii erau inchise cu un lacat.
Uite asa ne-am bucurat noi de masa de pranz intr-un loc ce incercam sa-l privim ca fiind sacru.
"Cladirea lui Dumnezeu" i-am spus noi...
De aici si discutia, daca spiritul/sufletul chiar exista sau de fapt e un efect al darului vorbirii?
Ca mecanism de functionare suntem destul de asemanatori cu aproape orice alta fiinta vie...
Ne nastem, traim, murim, avem corpul dintr-o carne fragila care poate fi usor avariata, nici macar nu suntem comestibili, iar pe principiul unui mecanism de ceas ; "daca ne scoti un arc, nu mai functionam".
Avem totusi la indemana comunicarea. De-a lungul anilor acest dar al vorbirii ne-a ajutat sa ne diferentiem atat de mult de restul creaturilor vii. Avem sute de mii de exercitii pentru a ne stimula cel mai de pret organ, creierul, suntem avari dupa evolutie si suficient de narcisisti incat sa credem ca Dumnezeu e de fapt o bucatica din fiecare din noi.
Ca orice alta turma vie condusa de un lider, am avut si noi in ultimii 2000 de ani, cel putin, liderul umanitatii: religia (intr-o forma sau alta).
Daca in cadrul celorlalte fiinte vii conducatorul este deseori cel mai puternic, cu accent pe forta fizica, in cazul omului, ceva MAI puternic decat creierul este ceva ce creierul nu-si poate explica: spiritul, credinta, fortele divine, zeitatile, aceia pe care nu-i vedem dar in care trebuie sa credem pentru ca oricat de inteligenti am fi nu ne putem explica prezenta lor.
Imediat ce ne nastem (cu genetica predispozitie spre evolutie) invatam sa distingem binele de rau si tindem spre autocunoastere. Omul are tendinta sa divinizeze aproape tot ceea ce ii este necunostul si/sau inexplicabil. Iar setea de cunoastere nu-si doreste altceva decat sa subjuge divinul sau incredibilul.
Din ce in ce mai des imi spun ca dupa moarte nu exista de fapt nimic. Murim, la fel ca celelalte fiinte vii ne dezintegram, facem parte din circuitul naturii, asa cum spune geneza "venim din pamant si ne intoarcem in pamant". Pamantul este totusi o materie vie iar noi hranindu-l cu ramasitele noastre ajungem intr-un fel sa traim "vesnic" si sa facem parte "pentru totdeauna" din acea materie vie.
Altfel nu-mi pot explica "viata vesnica".
Admit totusi existenta sufletului pentru ca altfel nu am fi capabili sa simtim durere sau bucurie... desi inca nu-i pot explica mecanismul de functionare...

Nu am elucidat inca misterul vietii, diferentierea noastra ca rasa de celelalte rase, principiul inteligentei, irosirea resurselor, volumul de suflet prezent in fiecare dintre noi (surprinzator e adevarat!) sau informatia genetica care ne e transmisa din generatii in generatii...
Am totusi o curiozitate: ce inseamna rai si ce inseamna iad?

vineri, 7 mai 2010

Masina sau spray cu piper?

Care-i faza cu barbatii astia libidinosi care-au rasarit in Bucuresti de parca ar fi plouat cu nesimtire si viagra?
Ori avem o natie atat de potenta incat chiar de la prima ora de dimineata dupa ce-si lasa nevestele obosite si neepilate acasa, masculii tin sa-si arate virilitatea pe strazi fluerand si plesnind din buze?

Am citit despre Italia unde femeile erau acostate, aplaudate, fluierate, agasate pe strazi de catre masculii latini. Pana li s-a dus buhul. De la o exprimare (simbolizand barbatul) a sangelui fierbinte au ajuns sa fie priviti ca niste obsedati patetici. Apoi s-a hotarat la nivel national ca acest tip de comportament manifestat in public trebuie sa inceteze. Scria autoarea mea preferata ca dupa prima luna in Italia se intreba serios daca ea inca e considerata o femeie frumoasa. Pana i s-a explicat ca au invatat lectia grosolaniei.
E drept, italienii au ramas cu reputatia de unsurosi plini de bale...
A trecut iarna, am renuntat la cele 3 cojoace, 3 caciuli si doua fulare. Am redevenit om...femeie mai bine spus.
In fiecare dimineata am de parcurs 8 minute (daca prind semafoare) per pedes pana la birou. La fel si dupa-amiaza, in zilele in care nu raman prin oras cu prietenele sau daca nu ma ia sotul de la birou.
Pe princiupiul "o privire n-a ranit pe nimeni" am inteles ca nu pot sa ma plimb cu sacul de panza tras din crestet pana-n talpi, nu-s vreo pudica cu aere de frigiditate, nici nu ma simt violata daca isi permite careva sa ma studieze insistent. Asta e...le doresc retina fotografica!
Problema mea apare in momentul in care nesimtirea intrece orice limite si animale bipede aflate in perioada de reproducere se comporta de parca m-ar interesa existenta lor. Daca as fi fost pisica sau caine (ca femela) le-as rupe blana cu dintii, pentru ca nici animalele nu se inmultesc decat cu cel mai bun (sau cel ce domina).
Doar ca nu suntem animale! Suntem oameni! Nu ne guduram! Nu ne exprimam perioadele de reproducere in plina strada, in vazul lumii!
Ies seara de la birou, vis-a-vis de noi cativa muncitori amenajeaza cateva spatii verzi. N-am alt traseu caci l-as alege cu placere in detrimentului celor 100 de metri plini de aclamatii...vulgare.
N-am nici un fel de pretentii de la specimene cu 4 clase la activ si nici nu-mi fac false sperante ca vreo unul ar fi civilizat. Ignor si totodata tin privirea dreapta, fixata pe un punct imaginar din fata mea. Imi sigilez mental urechile, ascult versuri ucigase Cradle Of Filth si totul e perfect.
Dupa cateva astfel de intamplari am decis c-ar fi mult mai bine pentru mine sa am o masina. Tinand cont si de alte aspecte, evident.
Astazi dimineata am iesit din curte grabita...Pe strada tocmai trecea un barbat carand o imensa masina de gaurit peretii... S-a uitat la mine si-a ranjit. M-am facut ca nu-l vad de sub ochelarii de soare. S-a tinut dupa mine vreo 20 de metri, mergand agale in spatele meu, pesemne aveam traseu comun. Cand s-a oprit el la cladirea in constructii fluierand dupa mine si aratandu-ma cu degetul colegilor, tocmai treceau doi mucosi emo din sens opus.
La un "emo atac" chiar nu m-as fi asteptat! Oare erau sub acoperire?
Am traversat scarbita gandindu-ma ca o poseta peste ochi era sub demnitatea mea ca gest.
Dintr-o alimentara mica iese un tip cu fata de calugar. Si-a intersectat privirea cu a mea, a dat sa-si continue drumul dupa care a mai intors capul de doua ori uitandu-se insistent...la mine.
Nu ne cunosteam!
"Ai vazut ceva interesant?!?!" l-am intrebat si el a ranjit. I-am spus sa se dea la o parte pentru ca-mi bloca deja traseul si pentru ca mai aveam putin pana sa uit de ce anume e decent in public. Pana sa ajung la birou am mai trecut prin inca 3 experiente de genul acesta...pe care le-am ignorat strangand din dinti.
La birou inca doua colege mi-au spus ca au trecut cam prin aceleasi stari de nervi, avand de-a face cu larve excitate...
Am avut totusi o revelatie : un spray cu piper! Pana cand iau masina :)
De ce simt anumiti barbati (nu doar muncitori si pusti emo) nevoia sa se exprime intr-un mod atat de grotesc? A existat vreodata o situatie in care sa fluieri dupa o femeie si ea sa-ti devina nevasta? Sa-i dai o palma peste fund si ea sa se emotioneze? Cred oare genul acesta de barbati ca ma flateaza?
N-am nevoie de un mascul feroce sa-mi aprecieze frumusetea sau sex-appeal-ul! Nu pe strada, nu intr-un bar/club, nu nicaieri!
Ca femeie, daca esti silita aproape zilnic sa tolerezi tacit astfel de marlanii ajungi sa iti doresti foarte-foarte tare sa te razbuni.

Asa ca nu garantez cantitatea de vinovatie pe care-o va avea cel ce-si va lua primul jet de piper peste ochi.

Fara mila!