Noi doi, un an mai tarziu...

Imi aduc aminte c-am visat un submarin. Nu galben, ci verde.
Iar tu erai inauntru, eu eram afara, ghidata doar de vocea ta.

Imi aduc aminte o seara friguroasa de octombrie, bratele tale, parfumul din gatul tau, buzele tale, nu saruturi, ci pur si simplu le priveam cum se misca cand vorbeai, cand radeai, dezvelindu-ti dintii.
Mainile tale, degetele tale ; ciudat ce detalii mi-au ramas in minte...
Vocea ta...
Stomacul meu facandu-se ghem.
Pieptul meu respirand sacadat, frangandu-mi degetele in poala, o suvita de par in coltul gurii...
Genunchii mei moi, doua lacrimi si-o decizie: "il vreau!"
Te-am rugat sa-mi pui pupici in palma... pentru ca vroiam sa-i pastrez acolo fara sa-i las sa se dizolve salvand amprenta buzelor tale pe incheietura mea care pulsa parca doar parfum masculin.
Apoi ai venit, am fugit de lume, in lume.
Nici nu-mi venea sa urlu catre lume de teama sa nu impart cu nimeni bucuria mea. Am fost egoista!
Te-am rugat sa ma iubesti asa cum nu mai fusesem niciodata iubita si-am promis sa te iubesc atat cat poate fiinta mea sa existe.
Am inceput o noua viata, am descoperit ce frumos poate noi-ul in doi si-atat. Am decis sa nu ne facem planuri , sa traim ca si cum fiecare zi ar fi ultima sau...prima!
De fapt toate zilele ce-au urmat mi-au demonstrat ca nu voi putea cataloga fericirea. N-as fi putut sa spun CARE zi era mai minunata, pentru ca tu erai in toate, pentru ca noi eram mereu...
Cuvintele se pierd in asternuturi calde...
Ti-am spus in fiecare zi cine si ce sunt eu, am descoperit in fiecare zi cine si ce esti tu. Asta nu m-a facut decat sa-mi doresc sa te descopar de miliarde de ori in miliarde de zile si-apoi s-o iau de la capat.
E adevarat, uneori te-am urat. Te-am urat ca nu puteam sa te absorb prin toti porii si-mi deveneai brusc antipatic. Si vroiam sa te disec...Pentru ca asa sunt eu.
Tu stii ca asa sunt eu?
Te-am tinut de mana prin lume. Mi-ai aratat ce inseamna sa n-ai limite la fericire, sa vezi soarele printre nori, sa ma bucur de furtuna daca o privesc din interiorul bratelor tale. Sa fiu in mijlocul pamantului si sa ma simt acasa, sa nu inteleg limba dar sa inteleg semnele...
N-am cautat sa inteleg ce inseamna predestinat, am continuat sa sper ca vei aparea si asa a fost. Nu cred in suflete pereche, dar cred in jumatati incomplete.

Ai devenit linistea mea, sanctuarul meu. Pentru ca pot sa-mi abandonez sufletul in palmele tale avand incredere ca n-ai sa-l strivesti.
Alt octombrie ne-a facut sa ne bagam sub plapuma, sa ne ascundem de vant, sa tanjim la un pahar de vin fiert...impreuna.
Un AN mai tarziu ; cuvinte, iubire, suflet, Grecia, marea, valuri, tu, eu, toamna, Roma, emotii, lacrimi...
Acelasi stomac ghem, aceeasi genunchi moi, aceeasi decizie : "il vreau"

Aceleasi emotii, mai multa iubire..."il am"

Ciudat, ce detalii mi-au ramas in minte...

La multi ani dragul meu drag!

Primul I de la Italia, mai exact ROMA

Mi-am dorit sa vad Roma.

Jindul dupa Roma a fost cauzat (in timp) de un documentar despre pisicile Romei, un alt documentar despre istoria Romei, despre crimele si sangele varsat la Colosseum, am citit Quo Vadis si intr-un final m-am indragostit ireversibil de serialul Rome.

Sa nu mai vorbim despre "Mananca, Roaga-te, Iubeste", calatoria de cateva luni a autoarei mele preferate in capitala Italiei.

Cadoul de ziua mea a fost pus la punct pana in cele mai mici detalii de dragul meu drag. Sunt sigura ca a avut nevoie de rabdare si intelegere pentru a organiza acest weekend locuind sub acelasi acoperis cu Nostradamus-ul din mine. I-a iesit perfect! Hai sa va povestesc a fir de par (e lung dar merita):
Vineri - 5 dimineata - trezirea. Dupa o saptamana anormal de plina, o mutare la noua casuta, si zeci de chestii "to do" am reusit sa deschid ochii si MAI devreme de 7 :00, desi nu credeam. Pana la 6 fara 10 eram deja imbracati, cu bagajele facute (impachetasem pe loc) si cu taxi-ul asteptand in fata casei.
Aeroportul Baneasa - eu prima oara in aeroport in calitate de client/viitor pasager - aglomerat, nevoie mare. In timp ce asteptam sa fim "controlati de metale" o conversatie constipata cu un accent englezesc perfect intre doi barbati (eu voi traduce): "Asa era in Roamania si-n '97 cand am venit prima oara aici. Ma uitam in jur si nu-mi venea sa cred ce salbaticie si ce conditii. Asa a ramas pana in momentul de fata. Mai rau decat aici ar putea fi doar Arabia Saudita...desi nu prea pot inclina balanta mai mult in una din parti."

Nu c-am fi noi super patrioti...dar ne-a ofensat remarca englezoiului care nici macar nu vorbea incet. I-a raspuns iubitul meu intr-o engleza la fel de corecta "If you hate Romania so much why don't you stay home?"

In doua secunde o secatura de muiere din spatele lor care pana atunci dadea afirmativ din cap la remarci englezesti ii sare in gat iubitului: "Vezi baiete ca poate nu stii cu cine vorbesti, poate o sa ai de-a face cu diplomatii, poate nasti un scandal diplomatic"

Ne-a amuzat atat de tare incercarea bietei frigide de-a intra in gratia "diplomatilor" englezi care zburau low-cost incat am pus-o urgent cu botul pe labe fara sa ne stricam buna dispozitie...

Fast-forward pana in avion.

Prima oara in avion! Am fost entuziasta, curioasa, fascinata! Un da hotarat zborului. Am aterizat pe aeroportul din Ciampino si-am pornit spre Roma.

Si!Si!Romaaa!

Eu nu stiam ca vom sta 3 zile in sufletul acestui oras minunat. Ma uitam fascinata la tot ceea ce ma inconjura, un loc atat de viu, atat de plin, un amestec de oameni din toate colturile pamantului devorand fiecare colt de piatra din Roma.

Cand am vazut primul indicativ spre Basilica di San Pietro imi simteam tamplele arzand si pieptul cuprins de emotie spunand in continuu in mintea mea "Quo vadis, Domine?" . Pe mine m-a impresionat pana la lacrimi povestea/istoria acestei biserici...

Locul in care eram cazati se numea Musei Vaticani. Foarte reprezentativ pentru Roma!

Vineri am vazut muzeul Vatican, Colosseum si castelul St. Angelo.

Eram obositi , beti de oboseala, am inchiriat un scuter cand au inceput sa ne doara picioarele si nu ne-am dat batuti pana n-a apus soarele peste Roma.

In oras e plin-plin de motociclisti si scuteristi. Indiferent cat de aglomerat ar fi in trafic se circula ordonat.

Am incheiat seara cu bunatati specifice, un vin bun, ganduri pentru a doua zi...recunosc, am adormit ca un copil dupa o zi de strand.
Undeva pe la 5 dimineata, sambata, cand ma intreba al meu cat e ceasul...aveam nasul infundat in perna incercand sa ma prefac ca dorm.

"poate daca nu ma trezesc nici n-o sa imbatranesc!"

Ultima dimineata de octombrie a venit cu mult soare, miros de cafea buna, omleta si prosciuto. In aceste conditii cu mare drag am decis sa implinesc cei 25 de ani!

Sambata ne-am plimbat pe scuter si pe jos prin aproape tot orasul. Am vazut Fontana di Trevi, forumul roman, columna lui Traian , piata Sfantului Petru si biserica Sfantului Petru. Am intrat in alte cateva biserici impresionante din Roma, erau pline de turisti, monumente istorice ce se lasau admirate de sute de ochi...

Imi venea sa-mi notez pe fiecare servetel primit odata cu gelato zeci de cuvinte, sezantii, impresii, proaspete pe masura ce le nutream! Ahhh gelatoooo! Cea mai buna inghetata din lume! Chiar daca mi-a inghetat limba nu m-am dat batuta!

De ziua mea am gatit paste bolognese in bucataria gazdei noastre din Roma! Am cumparat sambata seara dintr-un "super mercato" prosciuto, rosii mici si divine, o sticla de vin rosu, carne "bovina" , spaghetti si bulion...

Buon apetito!

Duminica a fost ziua cea mai scurta...am revazut aproape toate locatiile iar dupa-amiaza ne-am intors in Ciampino unde am mancat intr-o trattoria locala , m-am indulcit cu fructe din martipan intr-o cofertarie mica si cocheta dupa care am pornit spre aeroport.

Nu stiu daca randurile de mai sus sunt suficiente pentru a descrie trairile celor trei zile in capitala italiana. Orasul e viu, oamenii sunt frumosi, privirile iti sunt atrase in toate partile de parca fiecare detaliu tanjeste dupa admiratia umana. Istoria domneste in Roma marcand orgoliul sutelor de ani ce n-au trecut degeaba.

Am avut o experienta atat de fascinanta incat refuz sa-mi amintesc putinele experiente ce mi-au lasat un gust amar: cersetorii romani, comportamentul usor de recunoscut al fiecarui cetatean roman...de ce suntem priviti de sus in Italia, noi...ca natie.

Iti multumesc si te iubesc!

Attraversiamo!

P.S. mai multe poze pe facebook, pentru curiosi.

Dragii mei dragi,

Nu ma cautati...ca nu-s!

Va multumesc in avans pentru telefoane si urari de sfert de secol, eu am sa zbor maine la prima ora spre o locatie-surpriza pentru mine.
In acest moment al vietii mele ii multumesc lui Dumnezeu ca nu-mi doresc nimic mai mult decat am! Sunt fericita!

Ne auzim/citim luni!


Cristina

Povestea tatuajului meu

La initiativa site-ului despre-tatuaje.com am gandit acest articol aniversar:

Tatuajul meu se numeste “Nymphetamine”. La un search pe google, prima explicatie data de Wikipedia este aceasta.
Nymphetamine este numele celui de-al saselea album scos de trupa Cradle Of Filth. Femeia - personajul principal din album si melodia cu acelasi nume - este una deosebita ; caracterizata de solist ca fiind un drog pentru lumea din jur. Un drog foarte puternic , combinatie metaforica intre orgasm si amfetamina.
Simbolul grafic al albumului este unul din alfabetul antic grec – insemnand tot ce e feminin/femeiesc.
Am fost o pasionata de tatuaje de cand ma stiu. Insa am stiut ca in momentul in care ma voi decide sa ma “insemnez” va trebui sa aiba o poveste speciala si mai ales reprezentativa.
Un coleg de munca, prin vara lui 007, mi-a spus ca urmeaza a se deschide Industrial Tattoo salonul unui tip foarte talentat.
Vara lui 007 a insemnat primul concert Cradle Of Filth in Romania, ultima mea “aparitie rebela” . Eram cu ei in casti de dimineata pana seara. Uneori chiar cautand pe site-uri tatuaje.
Mi s-a spus: “cand ai sa gasesti tattoo-ul potrivit pentru tine, ai sa stii, ai sa simti”.
Si … asa a fost. Dupa doua luni de cautari. Am stiut ca e nymphetamine, mi-am dorit sa pun amprenta pe simbol adaugand cativa spini conceptului de femeie-drog.
Apoi ca un cadou de la mine, pentru mine, pe 30 octombrie 2007 stateam pe masa de tatuat foarte emotionata. Pe 31 octombrie cand am implinit 23 de ani stiam ca mi-am daruit “un ultim act de rebeliune”. Nu pentru ca un tatuaj inseamna musai rebeliune ci pentru ca ceea ce semnifica alegerea mea e salbatic, intunecat, molipsitor, personal…si foarte foarte reprezentativ. Daca nu ma credeti ascultati melodia :)
Procedeul in sine a fost unul placut. De dragul acestui procedeu as vrea sa-mi umplu corpul de tatuaje. Faptul in sine: un artist picteaza in pielea TA, la final contemplarea capodoperei! Wow! Apoi ramai cu ceea ce face parte din tine… Scrijelit pentru totdeauna!
Multi m-au intrebat ce reprezinta, deseori am fost rugata sa pozez cu spatele…alteori mi-a fost poreclit “saptele de pe spate” ceea ce iar ma avantajeaza ca simbolistica : cifra sapte reprezentand perfectiunea divina …
Prieteni, familie, colegi, parteneri de business chiar, marea majoritate au avut o reactie pozitiva.

Eu nu pot decat sa-mi iubesc semnul reprezentativ. E acolo, e al meu, are ceva din mine si acum ca implineste in curand doi ani il voi retusa doar pentru senzatie!

P.S. Aveti in ordine imaginile: simbolul, "testul in photoshop" si opera finala :)

Calul din Marlboro

Sa ma ierte Vama Veche pentru ca folosesc titlul celebrei melodii :) Asa am simtit eu acum ca vreau sa-mi numesc articolul.
Initial eram sigura ca acest articol se cheama "perfectiunea ciobita" si vroiam sa vorbesc cititorilor despre mitul perfectiunii.
Apoi in timp ce ascultam Calul din Marlboro mi-am dat seama - ca si cum abia as fi constientizat - cata dreptate are calul cand spune ca fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.
Si cine mai bine sa spuna asta decat ... un cal? Salbatic , rebel, frumos, bun la alergat...niciodata complet domestic. In tinutul lui din Marlboro unde tutunul nu faciliteaza niciodata cancerul la plamani iar pielea tabacita miroase puternic a soare si-a vant ; calul n-are nevoie nici macar de potcoave.
Pentru ca potcoavele aduc noroc. Iar eu nu cred in noroc. Din acest motiv n-am jucat decat o singura data in viata la loto. Si-am pierdut. De fapt n-am castigat.
Mi-e atat de dor sa arunc toate cuvintele din mintea mea pe o coala alba, fara sa aiba noima, fara sa astepte cineva sa am sens sau logica.
Sa urlu la lume c-o iubesc, sa-i spun vietii ca e frumoasa cand de fapt stim amandoua ca mint.
Dar mint frumos!
Perfectiunea e himera care face dragoste cu realitatea si-o lasa intotdeauna nesatisfacuta. Pentru ca perfectiunea e impotenta.
Realitatea fiecaruia dintre noi vizualizeaza propria perfectiune, se lasa sedusa, desface larg picioarele pentru ca mai apoi perfectiunea sa se dovedeasca a fi un amant prost.
De ce trebuie sa am mereu la indemana cuvintele potrivite? De ce trebuie sa-mi aleg momentele potrvite?
De ce nu pot sa visez in continuare la omleta de sambata dimineata? E ca si cum m-as fi trezit intr-o zi friguroasa de toamna privind la razele de soare ce staruiau prin geam. Ca si cum as fi stat in asternutul meu caramiziu si inca de inainte sa-mi dispara somnul din pleoape ma delectez cu o inghititura de lapte cald. Apoi flamanda si pofticioasa portionez cu furculita omleta aburinda...Apoi lenesa ma intorc cu nasul in perna.
Vad "frame by frame" ceva ce nu s-a petrecut niciodata. Nu-mi dati explicatii freudiene. De nici o alta natura.
Fericirea inseamna liniste? Fericirea se naste din lucrurile marunte? Fericirea fiecaruia e un pas mai aproape de perfectiunea care am stabilit inca de la inceput ca nu exista.
Am atat de multe senzatii de deja vu incat pot crede ca s-ar fi oprit timpul in loc iar eu ma lupt intr-un minut sa fac ceva nou , facand de fapt acelasi lucru. Fara sens.
Nu pot incheia aceasta cugetare fara cel putin o concluzie care sa nu fie citita printre randuri.


Perfectiunea! Ea ma agaseaza! Ma obsedeaza!





Nu mai cred in lucruri perfecte!

Let's talk about... diamonds!

Stiu ca toate fetele, femeile, doamnele viseaza la ziua in care vor avea propriul lor diamant. Adevarat!
Indiferent cat de rebela e domnisoara, cat de sofisticata e doamna, cat de pudica e femeia, o bijuterie numai si numai pe gustul ei, aleasa cu grija, slefuita dupa personalitatea posesoarei, va face ca obrajii feminini sa se umple de sange, pieptul de emotii si ochii de...fericire. Podoabele, bijuteriile au simbolizat si reprezentat partea feminina, delicata si frumoasa, bunastarea si gusturile alese ale stapanei.
In cazul diamantelor am auzit ca "trebuie sa stii sa le porti , nu doar sa le etalezi", acestea devenind adeseori centrul atentiei, conductorul spre o fina catalogare si deslusire a firii posesoarei.
Eu ador bijuteriile. Dupa cum am aflat recent exista o diferenta intre bijuterii si “bijuterii”, ultimele din argint, sau orice altceva. Pot sa ma laud cu o cantitate semnificativa de “bijuterii”. Am zeci de perechi de cercei, inele, lantisoare si pandative.
Bijuterii insa...am doar cateva. Cateva pe care le pastrez intr-o cutiuta doar a lor, fiecare reprezentand un cadou de la cineva drag. Iar atunci cand le port, in functie de cum ma simt, Bijuteriile ma fac radiez, comploteaza la atragerea atentiei si completeaza intreaga mea aparitie.
Recunosc, am avut mereu senzatia ca piata de bijuterii era agasata si inundata de comercianti mai mult sau mai putin autentici si, de aceea, nu am fost niciodata suficient de curioasa/convinsa sa cumpar dintr-un magazin de specialitate. Pana sambata trecuta.
O buna prietena descoperise magazinul Haxburry Diamonds si mi-a povestit cate ceva. Dupa ce le-am frunzarit site-ul din scoarta-n scoarta ... m-am lasat prada curiozitatii si-am cautat o persoana de contact. Parca nu-mi venea sa cred ca am gasit un magazin de Bijuterii cu diamante adevarate, naturale si atat de accesibile (evident asta a facut diferenta). Am primit o invitatie la magazinul din Grand Arena si i-am dat curs acum cateva zile, sambata dupa-amiaza.
Un domn m-a intampinat cu gentilete intr-un spatiu de o eleganta fermecatoare. Decorat in stil victorian, magazinul pastreaza un ambient cald si linistit, de parca ar sopti in secret, despre timp si poezie. Imi era foarte greu sa ma decid CE anume imi doresc, asa ca am fost invitata sa cercetez in detaliu fiecare vitrina. Mi s-a explicat simbolistica fiecarei bijuterii, am probat cateva inele, cateva perechi de cercei, extaziata de stralucirea arzatoare a diamantelor.
Haxburry vrea si stie sa educe cumparatorii de bijuterii; sunt deschisi la vizitele doritorilor de informatii despre diamante si aur, iar politetea autentic britanica ii transforma in interlocutori foarte placuti, pentru cei ce-si doresc sa invete cum sa aprecieze calitatea si unicitatea diamantelor. Sunt convinsa ca Haxburry va sti sa isi construiasca o comunitate de doamne si domnisoare, carora sa le puna la dispozitie informatii despre frumoasele si luxoasele Bijuterii englezesti. Dupa 20 Octombrie vor organiza evenimente in cadrul magazinului, seminarii, poate chiar si licitatii. Ce poate fi mai frumos?
Am petrecut mai bine de 3 ore in magazinul Haxburry, ascultand muzica de harpa si privind diamantele ce straluceau in vitrine, in timp ce eram fascinata de informatii, curiozitati, subtilitati si beam ceai englezesc (remeber 5 o’clock tea?).
Imaginati-va doamnelor ... o zi in care sa ne desfatam privile si sa probam cele mai frumoase bijuterii, sa bem ceai englezesc si sa ascultam “romantic harp”.

Va las sa va delectati privile cu cateva poze pe care le-am facut in magazin, pentru cititorii blogului meu,

Enjoy!

Cui sa-i multumesc?

De dimineata eram taare suparata si nemultumita... Asa cum sunt cam des in ultima vreme. Din acest motiv prefer sa nu scriu. Absentez pana si din lumea mea virtuala deoarece vreau sa-mi amintesc insiruiri de cuvinte vesele....
Imi amintesc ca odata demult o buna prietena a mea care era mereu vesela, optimista, puternica si foarte curajoasa...a cazut intr-o pasa proasta. Cum aproape nimeni n-o mai vazuse in halul acela de deprimata si negativista, toti au incercat s-o "imbarbateze" la modul "pai se poate?tocma tu?nu fi proasta!"
Pana cand cineva i-a spus "descarca-te!plangi, tipa, urla, da cu pumnul! - pentru ca asta-i tot ce poti face in acest moment!"
Mi-am amintit de episodul acesta (si nu, nu sunt eu prietena :p) intr-o zi in care am nevoie sa multumesc pentru lucrurile bune din acest moment, pentru ca sunt sigura ca daca le insir aici ele vor coplesi numeric nemultumirile.
Sunt recunoscatoare ca exist. Sunt sanatoasa, mai am destula energie, putere, intelepciune, vointa, rabdare si am muulta iubire.
Ii multumesc dragului meu drag ca e langa mine de aproape un an, in fiecare zi, in fiecare secunda, in sufletul si in mintea mea, asa cum niciodata nimeni n-a reusit si asa cum niciodata nimeni n-o sa mai fie.
Le multumesc tuturor oamenilor dragi ca exista, ca sunt si ei sanatosi, ca au intotdeauna o vorba buna pentru mine, ca au rabdare sa ma asculte, la telefon, pe mess, pe mail, intotdeauna exista cineva care sa fie acolo pentru mine.
Trebuie sa multumesc ca am coltul meu frumos de liniste, acasa, zen-ul absolut.
Sunt multumita si fericita ca am cel mai adorabil motan din lume, care dimineata ma pupa cu nasul lui umed cand ma trezesc iar seara imi sare in brate vesel cand ma vede.
Multumesc ca am avut posibilitatea sa vad muuulte locuri frumoase in tara asta, s-o iubesc pentru locurile ei deosebite pe care le-am admirat inainte de-a fi distruse de noi oamenii.
Multumesc ca am biroul la geam si de data asta fac eu parte din categoria oamenilor "transparenti" (obisnuiam sa privesc cladirile de birouri din geam amuzata ca cineva ar putea avea biroul la geam si-ar avea o viata transparenta).
Multumesc oamenilor care ma citesc, am mai spus-o, faptul ca sunt citita si ca va faceti timp pentru a posta un comentariu inseamna enorm pentru mine.
Cu siguranta ca nu sunt singura care are astenie de toamna, un moment dificil, o criza existentiala, o depresie trecatoare, sau orice alt termen ar defini starea mai putin roz din acest moment. Este de asemenea cert ca daca voi contina sa bombani si sa fiu acida s-ar putea sa nu ma mai plac dimineata cand ma uit in oglinda.
Dar nici n-as vrea sa rad fortat doar de dragul aparentelor iar sub parul meu blond sa am de fapt o bomba cu ceas care ticaie ingrozitor de repede si va ajunge sa-mi spulbere mintea in milioane de bucati.Multumesc ca tanjesc spre echilibru!
Multumesc oamenilor care lanseaza provocari amuzante pe twitter si pe facebook de genul "povesteste-mi 3 chestii frumoase care ti s-au intamplat azi" , "enumerati 3 locuri deosebite" . Chiar daca nu raspund acestor provocari mintea mea se deconecteaza automat si reusesc sa zambesc!
Vreau sa invat sa traiesc fiecare clipa asa cum simt.
Vreau sa am in fiecare zi cel putin un motiv sa fiu recunoscatoare.
Vreau sa nu fie niciodata nevoie sa-mi cobor standardele.

Voi pentru ce sunteti recunoscatori azi?

Despre sila sau nevoie de optimism

N-am avut cu ce sa-mi umplu paginile de blog. As fi putut sa fac un print-screen la calendarul meu din outlook, sa iasa la iveala pe unde-mi impart eu timpul, dar nu ma laud si n-o sa includ nimic carieristic in acest colt de internet.

Ok, recunosc, mi-e sila. Din nou. Am devenit atat de acra, acida, recalcitranta, poate ipocrita sau superficiala, habar n-am. Din doua in doua postari ma regasesc ba in armonie cu exteriorul si incarcata din punct de vedere energetic, ba intr-un sictir total. Nu gasesc o cale de mijloc intre albul si negrul infinit. Am inceput sa-mi cumpar haine colorate, cine stie, poate imi ajuta zen-ul.

Am fantezii despre cum o sa arunc eu bricheta in benzinarie si-o sa plec lasand in urma o mega explozie. In secunda imediat urmatoare ma intreb daca am musai nevoie de o iesire glorioasa din peisaj. Ce peisaj? Iarasi habar n-am. Probabil peisajul in care unii mai ticalosi isi permit sa-mi inunde lumea cu prostie si perseverenta in absurd. Nu doar mie...

Sarind dintr-un subiect intr-altul mentionez ca de putin timp ajung pe jos la munca. Am schimbat sediul, mi-am propus sa fac miscare si iaca, vin la pas. Well, de la iesirea din bloc - unde situatia e de rahat - se intind cativa metri de gainat (de cioara)...apoi pe tot traseul ma delectez cu miros (sau mostre) de urina (animala sau umana). Si nu lucrez in Ferentari!

Ca si cum n-ar fi un motiv suficient de bun sa-mi lumineze zilele, traseul imi aduce de cele mai multe ori in cale nenumarate specimene masculine care saluta salivoso-libidinoso-grotesc. As fi incercat sa vin cu bicicleta la munca (in ciuda faptului ca am zilnic intalniri care impun o anumita tinuta) insa dat fiind traficul din oras...prefer o altfel de sinucidere.

Peste zi sunt din taxi in taxi la intalniri. Taximetristii sunt de doua feluri : simpatici sau insuportabili. Cei simpatici iti vorbesc frumos, respectuos, povestesc de criza (ca noi toti de altfel) si au intotdeauna rest. Cei insuportabili se fac ca nu aud locatia, dau muzica tare, te ocolesc putin - suficient cat sa aiba 1-2 km in plus pe ceas si insuficient ca sa te poti lua de ei - iar cand ajungi la destinatie desi le las cate 10% spaga, unii mai au tupeu sa-mi spuna ca n-au sa-mi dea rest si astfel isi dubleaza bacsisul singuri. Nu, spaga lor nu o deconteaza firma mea :)

Serile de dupa munca si diminetile de weekend sunt in continuare luminitele de la capetele de tunel.

Am inceput sa scormonesc dupa idei de abandonat tara asta. Nu-mi pasa deloc cine, cum ma judeca, as pleca maine daca as gasi o solutie viabila sa-l iau si pe Nemo si sa-mi inchid ratele la banca.

Sunt cu ochii pe noile restaurante/carciumi/cluburi deschise in capitala (pe timp de criza) si de asemenea prezenta pe la evenimente/fest-uri organizate in weekend-uri. De ce? Ca sa am subiecte de carcoteala.

Aud ca baselu vrea sa ne legalizeze prostitutia si consumul de iarba. Pffff... buna metoda sa abordeze generatia ce abia-si castiga dreptul de vot. Desigur...vorbesc de copchii iemo care or sa-l voteze cu speranta ca vor putea fuma legal pe treptele de la TNB.

On the other hand, partea cu prostitia e buna (macar pe hartie) sunt atat de multi bani cheltuiti de politicieni pe tarfe...incat ar fi chiar cool ca o parte din ei sa fie chiar justificati :P

In incheiere, celor mai optimisti dintre voi, cei ce ma citesc, va cer sa ma suportati sau poate sa ma indrumati spre o cale cu mai mult zambet.

Fata...am fost la Mall!

Vitan.

Mall Vitan.

ora: 37

20:37

Nu sunt genul de papusica de Mall. Stiu, greu de crezut nu-i asa? Imi place roz-ul, bling-bling-urile, merg foarte mult pe tocuri, mai am si un sifonier plin de rochite/fustite flu-flu.

In alta ordine de idei blonda e fan motociclete, asculta in tinerete Cradle Of Filth (si inca mai asculta), e tatuata fara fluturasi, o deprima pitipoancele de companie si cam uraste shopping-ul.

Nu prea bantui mall-urile, exceptiile sunt: Liberty Center pentru ca au Sushi Point si un butic cool de haine(Cache Cache) ; Baneasa Center pentru ca au Chop Stix si e Ikea aproape (iar eu sunt decoration freak).

Sa revenim ; aseara am ajuns in mall Vitan desi aveam o ingrozitoare migrena si o prea puternica lene. Aveam chef de-un film si de ce nu, niste mancare chinezeasca (ca mi s-a terminat sosul de soia acasa).

N-am mai vazut niciodata o concentratie mai mare de femei urate pe metrul patrat. Iar cand spun urate...nu le mai dau nici o sansa; au stricat cam tot ce le-a dat Dumnezeu prin autoritatea chirurgilor esteticieni.

Fauna de mall Vitan : cocalari cu ghiuluri de haur, haine pline de paiete sclipitoate marca Kenvelo (sorry Kenvelo, asta ti-e targetul), par slinos si plin de gel, pantofi cu bot de rata sau mai rau - bot ascutit. Fetitele sunt saracele mutilate de soarta. Silicoane in bot, in piept si-n dos. Deviatii de sept intentionate - altfel nu-mi explic puzderia de nasuri in vant. Nu se poate sa fie un tipar de fete , toate cu nasul pocit? Machiaj strident...hainute putine, cocalarul de mana, cheia de la masina pe deget.

Cea mai interesanta priveliste - in fata la Chop Stix trei chinezoaice cu varstele cuprinse intre 14 si 16 ani, imbracate pe stilul prostituata molfaiau hrana KFC.

Pe langa fauna mentionata mai sus in cuvinte prea putine ca s-o pot intruchipa intocmai...trebuie sa va vorbesc despre Mall-ul in sine. Un personaj pitoresc. Mizerie in toalete. Usile cu incuietorile stricate, fara sapun sau servetele...

Vanzatoarele de mall sunt vedete locale. Cochete, ingrijite, unghii false, gene false, sutine cu push-up, restante pe la facultati, aproape ca le deranjezi daca iti comanzi o portie de feng-se.

"N-avem soia!"

"cum adica nu aveti soia?"

"pai ...avem ..dar il punem in recipiente doar dimineata...si ni s-au terminat portiile"

"!?!"

Pana la urma am convins-o pe domnisoara ca DACA refuza sa ne dea sosul de soia doar pentru ca ii e lene sa-l puna intr-o casoleta mica de plastic, refuzam si noi sa platim comanda.

A functionat santajul.

Partea cu fimul nu s-a intamplat. Pentru ca pe timp de criza economica mustea parcarea mall-ului de masini si cozile la bilete de film erau interminabile.

Or fi fost banii de alocatie?

Am plecat acasa...convinsi ca n-o sa mai calcam pe la mall Vitan prea curand. Nu le-am putea solicita sa schimbe ceva; nici c-am putea reprosa ceva intregului fenomen. E doar un mot de la ... compot, si-i sade bine asa cum e.

Posibil ca dupa aceste cugetari recente o sa ma urasca anumiti cititori... Imi veti spune ca sunt rea, rau voitoare,critica si infumurata.

Asa este.

Tribut Michael Jackson

Incep sa cred ca am invatat si noi romanii sa facem marketing viral.
Un spot incredibil si totodata un tribut pentru un om frumos...aici.

Alt septembrie

Prea a lovit toamna in noi nu credeti?
Prea am sarit din bratele sufocante de 34 de grade in coltii aspri de abia 15 cu +.
Inca unul din motivele pentru care-mi place sa scriu este acela ca pot sa recitesc peste luni de zile.
Azi reciteam scrierea de pe 08.09 , anul trecut. Prea imi pare lipsita de viata perioada asta. Paradoxal caci lumea s-a intors din concediu, capitala se umple de corporatisti eleganti si grabiti, copii care-si cauta rechizite, studenti emotionati batand pe la usile facultatilor de arte...
Artisti, poeti, angajati model, viitori scolari, oameni prea ocupati cu functii prea importante...si eu. (poeta de data aceasta)
Eu care anul trecut ma intrebam daca sa fie nord sau sud.
Anul trecut cu plamanii bolnavi ma ascundeam in balcon ca sa respir o tigara mentolata. Si tu ma sunai la ore inumane si-mi radeai in telefon si ma intrebai de ce nu dorm. Radeam la tine si te intrebam acelasi lucru. Apoi dadeam cu banul incercand sa-mi aleg orasul in care aveam sa vietuiesc...Adormeam in telefon gandindu-ma ca ceva atat de frumos dureaza si se intampla doar pentru ca nu real...
Acum vreau sa rad de agitatia asta ; vreau sa nu-mi pese de ploaie, de nori, de programul strict de la job, de agenda mea plina, si nu vreau sa-ti rad la telefon!Vreau sa rad cand imi tii fata in palme, vreau sa iti aud vocea aproape de urechea mea, sprijinindu-ti barbia pe umarul meu, stiind ca existi.
Sa visam impreuna la omleta de weekend; promit ca n-am sa fiu niciodata atat de lenesa incat sa te amagesc cu lapte si cereale ca sa uiti de omleta cu branza. (gata, destula poezie)

In alta ordine de idei, mi-e dooor, tare dor de casa alor mei. Se apropie Sarbatoarea Castanelor, vreau sa beau must proaspat, dulce si sa rontai castane coapte in jar. Parca nicaieri nu-i toamna mai vesela ca in nordul tarii.
Au alergat minutele, orele, zilele si lunile atat de repede peste acest 009 ca nu-i constientizez inca luna a noua. Luna care va da nastere unui copil blond cu par din frunze moarte, cu ochi albastri aproape inghetati. Si-o sa-l cheme Iarna. Si unora o sa le fie tare drag... Si mie o sa-mi fie drag.

Am vrut sa-mi gasesc motive sa iubesc si acest septembrie. Le-am gasit. Am in fiecare zi de sarbatorit ceva, iar daca ramane spatiu liber - inventez.

Voi ce va doriti pentru toamna aceasta?

Un geniu stresat sau un prost fericit?

Am primit o provocare de la Adrian ; sa raspund unei intrebari pornind de la principiul ca nu exista intrebari indiscrete ci doar raspunsuri indiscrete. De fapt ar trebui sa ma intreb eu pe mine:
Ce-ai prefera sa fii : un geniu stresat sau un prost fericit?

Adresez la randu-mi aceasta intrebare tuturor cititorilor mei, astept de la voi un raspuns scurt sau lung in functie de cum va puteti exprima mai bine, mai liber, mai coerent. Raspunsul mi-a penetrat sufletul inainte sa fi ajuns la finalul intrebarii. Am vazut doar doua cuvinte in propozitie "stresat" si "fericit"...am ales fara sa respir cuvantul din urma.
Am recitit intrebarea si mi-am spus "n-as putea sa fiu un geniu fericit?" Dar stiu ca geniile erau neintelese inca din cele mai vechi timpuri.
Acum, in lumea mea, ma simt un geniu stresat. Sunt stresata si sunt un geniu, depinde de contextul in care ma privesti. Daca vrei sa-mi vezi doar stralucirile de geniu trebuie sa nu ma stresezi dar sa ma lasi sa te stresez.
Sunt lipsita de logica sau de simtul practic (depinde cum vreti s-o luati) insa tot in contextul actual prefer prostia din simplul motiv ca se impleteste cu fericirea.
Geniile sunt pline de virusi existentiali. Prostii sunt la tot pasul.
Geniile n-au fost niciodata intelese. Prostii sunt intotdeauna scuzati.
Geniile au fost apreciate post mortem. Prostilor le e inteleasa pana si aroganta.
Geniile nu cred in noroc. Prostii se scalda in bafta.
Geniile sunt intradevar stresate iar prostii realmente fericiti.
De ce sa inteleg complexitatea universului daca nu pot sa ma bucur de ea? De ce sa vad dincolo de aparente, sa citesc printre randuri si sa-mi incretesc fruntea? Aleg sa nu inteleg, sa gust cu sete, sa ma bucur precum un copchil tembel de fiecare secunda colorata.
Intrebarea e insa foarte desteapta : ce-ai prefera sa fi? si nu : ce esti?
Cred ca tine doar de mine daca am o prostie geniala sau sunt genial de... fericita :)

Voi ce spuneti?

La concertul Madonna

Nu sunt fan Madonna, nu asa cum sunt fan Depeche Mode!

Aseara in drum spre casa dupa munca primim un telefon in urma caruia trebuia sa decidem daca vrem sa mergem la concert sau nu. Invitatii de la organizatori.

"Hai sa mergem, are si ea o varsta...hai sa vedem ce poate"

Am ajuns la parcul Izvor pe la 19:30; atmosfera de concert. Tot centrul capitalei blocat, lumea pe strazi, extrem de multa lume.

Am primit niste bratari de organizatori si ni s-a dat acces in perimetru oriunde doream. Am ales tribuna. Gazonul A era aproape plin, gazonul B era indepartat si trist, tribuna inca goala.

Punctualul DJ Paul Oakenfold a deschis seara la ora 20:00 si a mixat destul de bine.
Pe la orele 20:30 era infernal de multa lume. Sectiunea A acoperita pana la refuz - sectiunea B la fel de indepartata si trista. Mi-era mila de oamenii care au cumparat bilet pentru gazon B.

Dupa ce s-a umplut tribuna de oameni, singurele locuri ramase libere erau culoarele dintre scaune, unde ne-am asezat si noi de altfel.

Pe la ora 21 cand trebuia sa inceapa sa cante "regina" au iesit cainii de paza ai BGS-ului prin tribuna sa "faca ordine". De aici incepe un luuuuung sir de tiganeli "n-aveti voie sa stati aici" ; noi: "suntem organizatori, stam unde vrem c-am dat bani sa sponsorizam acest concert!" ; ei : " n-aveti voie, nu aici, nici aici, nici aici" .

50 de minute de nervi si stres! Cum sa explici unor creiere de gaina puse acolo sa latre ca fara contributia ta de organizator ei inca ar muncii cu ziua la zugravit apartamente in periferie?

In mijlocul discutiilor si plimbarilor de colo-colo in tribuna am inceput sa ne sufocam. Ne uitam in jur, in sus, in jos, in stanga, in dreapta - un nor fin de praf acoperise intreg perimetrul. Parcul fiind aproape in totalitate distrus, pamant uscat in combinatie cu 70.000 de picioare x 2 = insuficienta respiratorie.

Aproape de orele 22:00 diva, regina, unica, exceptionala Madonna a inceput show-ul pe tronul ei bling-bling.

Ne-au deranjat capusele BGS de vreo 2-3 ori dupa inceperea concertului ,din dorinta de-a arata ca-si fac job-ul perfect, fara creier, fara logica pana am decis sa-i ignoram total.

Ok, acum impresii despre concert:

Sonorizare proasta! Repet : sonorizare execrabila!

Ecrane mici si de proasta calitate - rog participantii in sectiunea B sa-mi spuna DACA au vazut-o(sau de ce nu, auzit-o) pe Madonna?

Ea a cantat... bine, a avut joc de scena, dansatorii au fost frumosi, costume fancy, alura snobish - sexuala ; "the usual Madonna". Am avut impresia de cateva ori ca o lasa plamanii si ca fata din spatele scenei suna mai bine decat diva...insa o inteleg - are 50 de ani si a dansat 2 ore!

Organizatorii - nu sponsorii - organizatorilor doresc din tot sufletul meu sa le comunic ceva : r o m a n e s te :) Fara cuvinte domnilor! In astfel de momente, sincer, imi doresc sa n-am niciodata bani sa va angajez sau sa am atat de multi incat sa va extermin.

Imi pare rau pentru cei care au lesinat din cauza prafului - inca ma resimt - am gatul, nasul si pieptul amortit si greoi - dar aici e doar vina lui Dumnezeu ca a lasat pamantul si praful, nicidecum a noastra ca nu avem spatii de concerte.

Mai am o intrebare/nelamurire ; am fost singura care a observat ca publicul n-a prea cantat si dansat? Hai, exceptie doua piese..insa in rest?!

Aaaa, sa nu uit: care-a fost ideea cu melodiile tiganesti si bullshit-ul despre rasism, tigani, rromi?

Insemnul "Bukurest" pe harta??? WTF? (uat za fac)

De laudat insa momentul Michael Jackson - unul din momentele in care publicul a fost foarte (daca nu cel mai) activ.

Ei bine, in urma acestei seri interactive - nemaipomenite , am ajuns acasa sfarsita, plina de noroi in nas, cu dureri de spate si cu degetul din mijloc ridicat catre BGS.

Somn!

Leapsa colorata

"Cei patru apostoli erau de fapt doar trei: Luca si Matei"

Am inceput asa pentru a va explica cele trei culori preferate din care doua sunt de fapt non-culori (multumesc doamnei profesoare de pictura si desen Potra) ; vorbim aici de alb , negru si rosu. Deviem , le imperechem, putem utiliza alb murdar, gri inchis, gri deschis, rosu, roz rosu sangeriu...etc.

Dupa o ancheta in sifonier marturisesc ca acestea sunt culorile hainelor mele...de fapt acestea sunt culorile...punct.

Ok, acestea fiind relatate, am primit o leapsa colorata de la vecina vulpe, si-mi zice sa-mi iau culoarea "pedeapsa" sau caut toate obiectele din casa de aceasta culoare, sa le pozez si sa le prezint pe blogu-mi.

VERDE! Stiti si voi ; verdele destinde psihicul si fizicul, este culoarea naturii, simbolizeaza prospetimea, fertilitatea, armonia, este culoarea reinvierii, culoarea care ofera un nou inceput crud. Verdele mai este si culoarea (procent de 95%) absenta din casa mea, din garderoba mea, din viata mea. La naiba nu am verde nici la birou!

L-am avut pe Ludovic, cactusul, apoi pe Ludovic al II - lea care a murit din pacate datorita varstei fragede si a lipsei de anticorpi. Cam acestea au fost petele mele de culoare, pe langa covorul rosu si masuta roz.

Ocazional primesc flori, dar am inteles ca nu se pun, leapsa trateaza obiectele permanente iar florile de plastic nu-mi plac deci nu primesc, asadar nu am.

M-am cautat in toata casa, doar doar o sa gasesc ceva cu care sa ma laud, sa pozez, sa detaliez. Am urmatorul obiect decorativ cu valoare sentimentala si vechime plus rezistenta : un buchet de trandafiri format din cateva floricele roz (trandafiri roz realizati din hainele porumbului vopsite) si cateva frunze verzi din stuf uscat, tulpini de bambus, toate vopsite verzi...dupa cum se vede in fotografie.

Am inteles din aceasta leapsa ca-mi trebuiesc plante, dragilor ziua mea de nastere e pe 31 octombrie dar pana atunci va stau la dispozitie, dispusa sa-mi cumpar eu pamantul decorativ de flori :)

Povestea mea - inceputul

Mama era (inca mai este) o femeie frumoasa. Avea doar 15 ani cand l-a cunoscut pe tata. Cred ca s-a indragostit instantaneu de ea, desi el era implicat intr-o relatie - pe atunci avand doar 21 de ani.
Ea pustoaica rasfatata, el motociclist rebel. A curtat-o frumos, romantic, flori, bomboane, jucarele de plus, plimbari cu motocicleta. N-a reusit sa-i smulga mai mult decat o o strangere de mana.
L-a lasat s-o curteze, ii placea sa-l vada, sa-l stie indragostit, insa ea era inca un copil.
Pe la 17 ani intr-o seara fara nici o introducere in subiect l-a cerut de barbat. Asa vroia ea, sa fie mare, sa nu mai decida nimeni pentru ea. El n-avea de ales; sa accepte sau sa n-o mai vada.
El avea 23 de ani, ea 17 - au planuit nunta in secret - si inainte de cununia civila au avut totusi curajul sa-si invite familiile la nunta lor.
S-au casatorit civil in decembrie si religios in ianuarie. L-a scurt timp dupa nunta ea a ramas insarcinata. Cu subsemnata.
Majoratul mamei mele l-am prins in burtica. Poate si pasiunea pentru motoare tot in burtica am prins-o. Conducea motorul tatei fara ca el sa stie, sprijinindu-si burta cu copil pe rezervor.
Undeva la finele lui octombrie intr-o zi frumoasa de toamna tanara mamica a inceput sa aiba dureri. Initial le-a ignorat - nu stia ce insemnau - apoi s-a vazut nevoita sa cheme ambulanta.
A ajuns la spitalul judetean Baia Mare spre miezul noptii. Dupa o noapte de chin, dimineata, in ultima zi de octombrie, la orele 07:50 , a venit pe lume mogaldeata cu parul rosu, pielea alba si ochii verzi.
Trebuia sa fie baiat, asa isi dorisera tinerii parinti, dar nu au fost dezamagiti, era primul copil, era frumos, urla ca din gura de sarpe, trebuiau s-o iubeasca!
Pana la 1 an si o luna n-a facut nimic altceva decat sa tipe. Nu dormea niciodata noaptea, nu vroia suzeta, trebuia hranita doar cu lingurita, nu gangurea, nu era atenta sau receptiva, avea o incapatanare extraordinara de-a scoate pe toata lumea din minti cu programul ei de noapte si fara orice alta forma de comunicare. La 13 luni fix a cerut cutitul de pe masa ; "vreau cutitul".
Si din acel moment a inceput sa vorbeasca, corect, coerent, fara greseli de exprimare, fara balbaieli, fara gandureli, ca si cum isi pastrase toata energia pana atunci pentru a invata fiecare cuvant.
Doi ani mai tarziu a venit pe lume cealalta jumatate a echipei ; Pogonici. Mama avea 20 de ani cand s-a nascut sora mea Casandra. De data aceasta erau siguri ca o sa fie baiat, aveau numele pregatit: Vlad. Copila era mica, bruneta cu parul sarmos ce se incapatana sa stea ciufulit si maslinie la ten.
Arici Pogonici era cel mai cuminte copil din lume. A devenit un bebe cu pielea alba, ochi rotunzi si verzi, parul blond, si dolofana.
Pana sa implinesc 6 ani am locuit la bunica mea. Langa Baia Mare. De fapt, ea ne-a crescut. Mama si tata aveau serviciu, trebuiau sa munceasca mult pentru a intretine aceasta familie.
Am crescut la curte, am mancat sanatos, m-am jucat in livada cu copaci verzi, am mancat capsuni, zmeura, mere, pere, coacaze, din gradina noastra. Am respirat aer curat de la poalele muntelui, am zburdat prin campii cu flori de vara, m-am dat cu sania prin cea mai mare zapada, am cutreierat dealurile la topirea zapezii pentru a descoperi primele flori de primavara...
Am iubit animalele, am iubit natura si-am iubit-o cel mai mult pe bunica mea...in bratele careia adormeam in fiecare seara dupa cate doua povesti frumoase.
Parintii mei au decis sa se mute in oras pentru a le fi mai usor cu munca, sa aiba casa lor si numai a lor, se apropia scoala pentru copilul cel mare, trebuia sa primeasca o altfel de educatie.
Am perceput ruptura de bunica, de caminul nostru ca fiind extrem de dureroasa. Nu mi-a placut orasul, nu mi-a placut apartamentul cocotat la etajul 4, nu mi-a placut camera noastra, trotuarele si putinul spatiu verde.
A fost prima mea depresie...
De la 6 ani am refuzat sa mai vorbesc, sa ma deschid, am existat ca un robotel care face (sau nu) ceea ce i se comunica. Am inceput sa citesc "Povesti Nemuritoare" savurand pe rand toate volumele din biblioteca, poate pentru a-mi lasa mintea sa zburde intr-o lume imaginara...
Cand nu ma incuiam in camera noastra si citeam eram in curtea blocului cu cheia de gat, cu paturica si casuta papusilor alaturi de prietenele si vecinele noastre.
Mai exista insa o portita : vacantele.Toate vacantele de la scoala erau petrecute la bunica la tara. Cand eram norocoasa chiar si weekendurile. Acolo n-aveam nevoie de paturica, papusi,TV sau carti de povesti.
Traiam asadar dintr-o vacanta intr-alta. Perioadele dintre aceste vacante treceau fade, fara amintiri sau intamplari. Toata concentratia de viata incepea cand impachetam rucsacul si plecam la bunica.
Am trecut prin pubertate, prin adolescenta, prin muulte - marunte intamplari care mi-ar ocupa zeci de pagini. Majoritatea sunt construite acolo, in raiul meu, vara, iarna, primarava, depinde de vacanta in discutie.

Asa am ajuns sa cresc, sa iubesc, sa vietuiesc, sa contribui la ceea ce sunt azi construind o bucata din mine la aproximativ 600 de kilometri distanta...



Pun ordine in amintiri, le scriu, le aranjez in rafturile sufletului, pe masura ce fac ordine o sa imparc cu voi cateva pagini de viata.