Privat, particular, intim, anonim

Era un episod din South Park in care (in clasicul lor stil) faceau mare de haz de faptul ca Mohamed, mai exact imaginea/chipul acestuia, urma sa apara la TV, iar personajele din serial, de teama unor consecinte grave, au decis unanim sa-si ingroape (la propriu) capul in nisip. Pe principiul: "Daca vom avea capetele in nisip n-o sa vedem ce se intampla la TV, deci nu putem fi acuzati de complicitate".

Si acum sa vorbim despre intimitate, viata privata si chestiuni secrete: NU EXISTA.

Traim intr-o societate sau intr-o era in care principalul atu este informatia. Folosim internetul, avem "telefoane-ultra-mega-destepte" care indeplinesc fantezii, suntem prezenti pe site-uri de socializare si incercam din rasputeri sa devenim cat mai vizibili atunci cand avem ceva de spus.

In repetate randuri am fost complimentata ( a se intelege: CATALOGATA) cum ca sunt exibitionista, mult prea publica si deschisa marelui...cititor (de blog). De fiecare data am argumentat ca ACESTA este felul meu de-a fi, nu ma feresc sa exist, nu mi-e jena sa ma manifest. Pe scurt, sunt cine/ce sunt: daca exista personaje atat de inguste la minte incat sa aiba impresia ca dupa 3-5-12 articole de blog postate si citite au habar cum imi merge mie mintea si care este modul meu de viata......oh well... ghinionul lor.

Ma bucur ca exista aceasta "sita" digitala care-mi da ocazia sa "cern" din oamenii cu care interactionez.

Exista oameni care isi idolatrizeaza asa zisa "intimitate" si "viata privata" de parca ar fi vreun secret ce merita pazit; faptul ca ai o viata banala, esti inca unul din milioanele de cetateni care se inghesuie dimineata in metrou...

Poate si viata mea ar fi la fel de banala, doar ca spre deosebire de tine, cetateanule anonim, eu daca merg cu metroul si ma inghesui, voi stii sa descriu intamplarea pe blog intr-un mod amuzant care imi va aduce si mai multi cititori :) Iar asta cu cititorii multi imi place :) Intr-o zi, imi voi implini visul, voi deveni o scriitoare celebra, tocmai ca am exersat si-am transformat (in scris) momentele nesemnificative in articole dragute.

Tu numesti asta "exibitionism", iar eu numesc asta creativitate :)

La fel cum tu imi numesti viata "lipsita de intimitate", iar eu o consider pe a ta inexistenta :)

Mai mult decat acest blog "deloc intim" , am observat ca aceste "personaje private, intime si anonime" care urla dupa intimitate, au conturi pe Facebook puse la "private" si cu multe restrictii. Dar, culmea, EXISTA pe site-uri de socializare :)

Contul meu de facebook este public, pentru ca EXISTA pe internet, pe un site de socializare unde din 3 click-uri, daca esti agasat, poti restrictiona drepturile persoanei agasante asupra profilului tau. Asadar, nu e nevoie sa-mi creez o fortareata virtuala cu "profil privat" pe un site PUBLIC.

N-o sa mai mentionez nici ca, statistic vorbind, peste 80% din persoanele care-si tin profilele ascunse au adevarate complexe fizice :) Oh well...we cant all be smart & pretty :) (apogeul narcisist si acul veninos, stimati cititori publici)

In incheiere, pentru acei intelectuali privati, cu un grad ridicat de intimitate (adica inchid lumina cand fac amor) , va rog, insistent chiar, sa gasiti subiecte mai interesante de dezbatut decat judecata blondei bloggerite exibitioniste. Pana la urma....voi ma faceti atat de populara cand intrati in google.com si tastati :sabbra, blog !

Thats all folks!

Daca tot trece timpul

Ce-am observat la mine pe masura "ce imbatranesc" este : cu cat mai multi ani "castig" cu atat mai putini simt, efectiv, ca am... Si apoi, contrar anilor putini pe care-i simt in spinare am devenit "atotstiutoare" pentru ca pot sa spun "been there, done that" la aproape orice povestire auzita :)
Asta inseamna ca am trait (pana acum) o viata interesanta?
Pentru mine era foarte enervant sa aud laudarosenii despre "cate stiu" si "cate au facut" cei cu unu-doi-trei ani mai multi decat mine. Fereasca Cel De Sus sa-si permita careva sa-mi spuna mie cum sa-mi duc traiul pentru ca pana nu musc eu cu pofta din intamplarile vietii voi considera ca acestea sunt complet virgine.
Tot "odata cu trecerea anilor" anumite (sa le spunem) caracteristici personale se cimenteaza iar altele se schimba si (sa zicem) evolueaza.
Numele de alint primit de la draga mea prietena Lia, "bisturiul precis si rece" s-a instalat aducand cu sine un pragmatism iesit din comun. Doar ca in loc sa ma sperie calmul meu rece si sa tanjesc dupa "emotii roz", am invatat sa-mi accept aceasta latura ca fiind un punct forte: sunt foarte-foarte-foarte greu de impresionat. Astfel, apropiatii mei vor stii ca atunci cand CEVA ma atinge, ceva-ul este extrem de real.

Ca un punct slab al meu, necizelat de anii trecuti, inca am o slabiciune pentru oameni si renunt foarte greu in a le cauta scuze, in a le da sanse si in a ma lasa "dusa de nas". Eu sunt un om care (din pacate) merge cu tine aproape pana la captul pamantului daca vreodata ai reusit sa ma indatorezi. Nu prea stiu cum sa renunt la oameni decat dupa ce am epuizat toate modalitatile de a te pastra in viata mea. As vrea sa pot taia oamenii de pe lista mea, pur si simplu, sa ii fac inexistenti dupa cel mult 3 sanse acordate. Poate cu timpul.

Una rece, una calda, iar din tolba cu aventuri in lumea matura pot sa ma laud ca nu incerc, nu am incercat si nu voi incerca sa schimb oamenii. Intotdeauna am facut tot ce mi-a stat in puteri sa accept (fara sa judec) , sa inteleg si sa incurajez adevarata personalitate a oamenilor din viata mea. Nu pot intelege nici macar ideea ca cineva ar renunta la convingeri proprii de dragul meu. Eu (cu riscul de-a parea egoista) nu voi putea niciodata sa imi insusesc convingeri care nu le-am castigat pe propria-mi piele. Si cred ca acest lucru e o calitate.

Ce n-am reusit nici pana la anii mei (o spun cu intelepciunea unei persoane de 28 de ani neimpliniti) e sa-mi fac planuri de viitor. Nu-mi pot contura un viitor in alb, negru sau gri. Nu pot face planuri, nu pot lua decizii ce se vor aplica peste un an, peste doi, peste cinci. Daca imi setez cumva un tel, o fac in asa mod incat sa nu semene a "programare". Nu cred deloc ca pana la o anumita varsta trebuie sa ...faci una sau cealalta. Cred ca e bine sa ai niste motive de lauda, macar pentru cand te uiti in oglinda, insa nu ma pot integra sub nici o forma in "ceea ce spune societatea" sau, mai rau, "ceasul biologic" pe care, sunt 100% convinsa ca nu il am :)
Asta nu stiu daca e o calitate sau un defect, ma feresc sa etichetez ....

Cam astea sunt primele lucruri care-mi vin minte cand ma gandesc la mine, astazi :)

Voi ce-ati invatat din "multimea anilor" trecuti?

Primele raze calde

Incet, incet imi ies din amorteala hibernarii...
Parca mi-as fi promis ca am sa scriu mai mult in martie, insa parca si primavara s-a lasat prea mult asteptata.
Iar eu, nesatula, abia in a doua zi cu lumina m-am pus pe infulecat vorbe calde cu miros de ghiocei.
Nu-mi mai promit cuvinte pline de optimism, rautati sau fapte bune pentru ca azi vreau sa nu respect nici o regula a jocului.
Da, asta-i concluzia: totul e un joc.
Ne jucam de-a viata in fiecare zi, ne jucam de-a luatul deciziilor, de-a ganditul mult, de-a cititul putin, de-a oboseala, de-a neodihna, ne jucam cu noi, cu ceilalti, ne suparam si nu ne mai jucam (o perioada) apoi cand rana din genunchi se cicatrizeaza parca iar ne vine pofta de joc.

Ceea ce pentru mine este de-a dreptul fascinant sunt pauzele de "stop joc" pe care ni le luam cu seninatate ca si atunci cand stateam cu cheia de gat in fata blocului.

"Stop joc"

Ia o pauza de la rutina zilnica, rupe regulile pe genunchi, priveste-ti soarele de azi si nu mai astepta mainele apoteotic in care "poate"...
Lasa-ti mintea sa se odihneasca, sa se dezmorteasca, sa se bucure de nefolosinta ei, prefa-te ca esti normala, ca esti banala, ca nu ai pretentii, ca nu visezi, ca nu iti doresti, ca nu stii sa vezi prin minte si prin trup, ca-ti place naivitatea cu care pozeaza toti din jurul tau.

Asculta linistea.

"Stop joc"

Revin cu mai multa coerenta-n cuvinte, asta e doar o deversare de idei.

Omoara poezia!

Ucide-o pentru ca e mult prea reala lumea in care traim astazi...

Intr-un scenariu indepartat eram toti Eminescu si iubeam toti cate un Luceafar de sus dintre stele.

Scrii poezii si daruiesti bucati imaginare de suflet construind pentru El, pentru Luceafar un univers presarat cu dorinte, cu pasiune, cu miracole, o lume desprinsa de tot ceea ce e real.

Orice poveste isi are poezia ei, mireasma ei tesuta-n perna, oricat de brutal ar fi de fapt adevarul.

Incepe mai intai ca un joc, o ghicitoare ce sta intr-un picior, cautand nenumarate raspunsuri....

Raspunsurile curg ore-n sir, nopti in sir, imbibate-n rasete si flirt. Raspunzi intrebarilor puse la ore tarzii in timp ce-ti tii capul pe perna si incepe sa te roada pasiunea, sa-ti doresti sa DESLUSESTI ghicitoarea!

Cand ai gasit raspunsul potrivit (sau adevarat) dansul acesta poetic iti este deja de neinlocuit. Este o poezie cu are te hranesti, o poezie de care te-ai indragostit, ti-a intrat in suflet si parca ajunge sa-ti domine fiecare gand...

De la o simpla poezie la o dependenta majora...nu e decat un pas...

Visele prind viata, interzis-ul devine permis, de fapt parca intre tine si un dependent de seringa nu e nici o diferenta.

Betia cu fericire are cea mai lunga mahmureala si se resimte in piept.

Nimic nu e prea mult, nimic nu e prea indraznet, reguli nu exista, linii imaginare pe care le depasesti cu viteza unui evadat dintr-o puscarie conjugala.

Poezia devine raiul personal pe care il traiesti in franturi...pana...iti dai seama ca viata ta s-ar putea transforma in totalitate daca ai lua o DECIZIE!

Dupa o batalie apriga intre suflet si minte, intre ratiune si metafora... iti lasi toate visele sa zburde si iti spui ca viata e scurta. TU vrei poezia!

Doamne, ai luat o decizie, te vei hrani cu versuri, vei face amor in rima si-ai sa sfarsesti la final de viata intr-un mare orgasm, asa cum ti-ai imaginat.

Intangibilul devine tangibil si misterul devine adevar.

O vreme te hranesti cu caviar, bei sampanie la micul dejun si razi in ploaie in miez de noapte.

Apoi, parca ti-e somn, intr-o dimineata, parca n-ai chef sa-i reciti azi, parca vrei sa tii geana pe geana, caci vine maine, rima o ai in minte, o stapanesti, poti sa amani o zi, nu-i asa?

Data urmatoare cand ploua ti-e lene sa alergi, te trezesti maine devreme, ai treaba la munca, mai ploua si vara viitoare.

Nu te lingi pe degete dupa ce mananci in pat, nu pentru ca n-ai fi savurat, ci aveai pur si simplu altceva in minte, o sa te bucuri data viitoare.

Nu vrei sampanie la micul dejun, nu-ti pica bine la stomac, ai s-o bei cu o ALTA ocazie speciala.

Iti este somn, iti este foame, esti obosit, ti-e lene, te doare capul, nu ai pur si simplu chef, nu intelegi, nu poti sa accepti, nu vrei sa cedezi, preferi sa razi la telefon cu prietenii, de fapt, nu e nici o picatura de venin aici...ci doar nu mai esti poet(a).

Ai televizor, ai masina de spalat, ai canapea de piele, ai jaluzele Versace, ai un program foarte incarcat si un salariu competitiv, iti programezi din inertie un concediu in care "trebuie sa te relaxezi" si din cand in cand iesi intr-un club ca sa "faci ceva pentru tine" , dar nu faci altceva decat sa critici din priviri toti pustanii poeti.

Esti in randul lumii.

Esti fericit(a)?

Ce urmeaza?

Urmeaza sa descoperi o alta ghicitoare care sa-ti starneasca curiozitatea, sa te inebuneasca intr-un picior, sa-i deslusesti misterul si sa-i redescoperi metafora din rima.

A murit poezia ?

Care poezie?

Greseli

Ca o convingere personala va voi spune ca mi se pare normal sa gresim atata timp cat reusim sa invatam CEVA (de preferinta util) din propria greseala. Daca gresim si nu invatam nimic inseamna ca ne vom izbi cu capul de acelasi prag de sus, iar si iar, apoi mai inseamna si ca involuam. Asa cred eu.

Dar, marea mea nelamurire consta in altceva: exista greseli de neiertat? Este posibil ca o greseala sa-ti afecteze viata intr-un mod absolut iremediabil? Suntem oare datori sa iertam iar si iar pastrand in suflet iluzia ca cel/cea care greseste va invata ceva...candva?
Stiu ca unul dintre faptele nobile pe care le putem face este acela de a IERTA. Intreb iar: cat? cat iertam?ce iertam?

Departe de mine gandul de-a fi un calau nemilos, cred in a doua sansa, a treia sansa...si ...cam atat... Sansele nu se dau la nesfarsit.

Oare putem sa ne asumam viata vesnica a unei greseli? Consecintele devin uneori o povara insuportabila, iar atunci ne imaginam ca avem de "consumat" o "pedeapsa" si ne recapatam constiinta curata...

Este un exemplu gresit, insa, va intreb: un criminal odata ce si-a ispasit pedeapsa poate reda viata victimei lui? Nu, nu poate.

Evident, nu ma refer la astfel de greseli. Ma refer la cele ce scurma in suflet lasand rani care pur si simplu nu se mai vindeca.

Ma refer la greseli facute din comoditate, din lipsa de profunzime si chiar (in anumite cazuri) la greseli neasumate, negandite.

Prefer sa-mi despic linistita firul in 4000 decat sa imi umplu mintea cu regrete pentru restul zilelor mele. Nu sunt eu cea care decide DACA merit sa fiu iertata si CAND!

Cum spuneam, acum cativa ani, primul pas spre a INCERCA (macar) sa cicatrizam ranile provocate de greseli este sa le constientizam. Sa imbratisam adevarul!

Ma uit spre cer, ma uit in oglinda si spun : DA, am gresit, am invatat apoi ca nu pot sa ma joc cu sufletele oamenilor din jurul meu! Am invatat ca deciziile mele pot afecta oamenii din jurul meu, imi doresc sa CORECTEZ acel ceva ce necorectat devine cea mai periculoasa otrava.

Aceasta otrava UCIDE!

Este nobil sa IERTI, ne urcam pe un piedestal al iertarilor crescand in ochii celorlati pentru ca suntem fiinte bune! Dar oare nu ar fi mai nobil ca inainte de a lua decizii, inainte de a pune piciorul in prag, inainte de a cuvanta fara sens sa GANDIM INSPRE APROAPELE? Nu ar insemna oare ca suntem altruisti?

Altfel, matematica sufletelor ar arata ca exista un numar necontenit de persoane cu suflet mare care iarta...si un numar foarte mare de persoane care gresesc in speranta ca vor fi iertate.

E corect?

Prea luni...

E atat de luni astazi incat...oricat mi-as aduna cuvintele nu stiu daca incep acest articol vesel (sau trist) si-l voi finaliza trist (sau vesel)...
M-am dezis de la hotararea de a scrie mai des, nu pentru ca nu as avea subiecte sau ganduri, slava Domnului colcaie prin mintea mea miliarde, insa timpul si cheful si atitudinea conteaza.
As fi vrut ca macar aici sa pot asterne ganduri roz si cuvinte nostime... Sa fie un articol atat de vesel incat sa ma unga pe suflet. Dar...socoteala din targ nu se potriveste cu cea de acasa.
Ori, credeti-ma, pe vremea asta...invidiez orice urs care are barlog si hiberneaza. Asa mi-ar fi placut si mie: sa am barlog si sa dorm 3 luni.
M-am tot tinut tare, zilnic, parcurgand cei 5 km (casa-job) imi cantam cantecele si-mi imaginam ca sunt Indiana Jones, ma lupt cu zapezile, insa daca nu vine primavara in urmatoarele doua saptamani...o sa fiu cea mai necoapta lamaie care v-a fost dat s-o stoarceti! Am zis!
Am nevoie de soare! Cu soare exist, cu soare ma hranesc si soare respir. Mintea mea functioneaza excelent la plus 40 de grade! N-am sa ma plang, n-am sa transpir, voi savura orice arsita!
Mi-e dor de atat de multe lucruri incat nu le voi scrie aici pentru ca mi-e mila de mintea mea care tanjeste!

Va las, atat ma tin degetele intr-o zi de luni, gri, cu zapezi murdare si picioare vesnic reci...

Ne vedem prin martie???

Scormoneli din minte

Da...
Ma chinui de ceva vreme sa adun idei si ganduri pentru ca ma simt... Ma simt plina de idei si ganduri, stiu ca le pot "dizolva" doar daca le...public. Am atatea sa spun, dar parca nici nu pot sa le ordonez.
Asa ca mi-a venit grozava idee sa pun doua dintre citatele mele preferate si sa le explic. Ca un exercitiu de scris. Poate deviez de la subiect si ajung sa-mi eliberez mintea de presiunea gandurilor.
Incepem da?

"if ifs and buts were candy and nuts we'd all have a merry christmas" asta e din aceeasi categorie cu "daca si cu parca se plimbau c-o barca ;daca nu era, parca se ineca".
Mie-mi plac lucrurile albe sau negre si n-are rost sa mai alerg dupa gri-ul, sau roz-ul care, spune lumea, ar fi minunate. Nu exista multi de "daca" pentru ca nu vreau sa existe multi de "parca".
Asadar nu am cum sa traiesc dupa "ce-ar fi fost daca" sau "parca s-au mai intamplat lucruri". Pur si simplu nu ma pot adapta si asta pentru ca nu vreau sa ma adaptez. Multi de nu?
Hai sa simplificam: NU pot sa ma DEFINESC, asta ar insemna ca sunt un patrat cu laturi si colturi si unde se incheie patratul ma sfarsesc si eu. Exclud atatea si atatea lucruri doar pentru ca as vrea sa existe o definitie pentru mine? Ma lipsesc infinitul gandirii pentru ca ceilalti cred in reguli absurde?
Am renuntat sa mai cred ca sunt asa sau pe dincolo. Sunt EU, altfel! Voi fi altfel pentru restul zilelor mele si nu pot decat sa ma iubesc si sa ma accept! "Daca" eram mai putin altfel "parca/poate" as fi fost mai mult normala. Dar NU sunt! (aici nu-ul e pozitiv)

Iar cel de-al doilea citat, al domnului Henry Ford : "Chiar daca crezi ca POTI, sau crezi ca NU poti , ai dreptate in ambele cazuri!"
Iubesc acest citat! Cred in el cu toata fiinta mea!
Din acest motiv inainte sa iau o decizie ma intreb daca POT sau nu pot cu adevarat sa mi-o respect. Raspunsul sta in noi, in mine, de cele mai multe ori am dreptate.
Luand in calcul acest citat nu voi da crezare niciodata zicalelor motivationale de genul "trebuie sa gandesti pozitiv..." . Trebuie sa CREZI in ceea ce gandesti! Oricat de pozitiva as fi nu voi putea niciodata realiza ceva pentru fara sa cred (pana la ultima molecula) in ceea ce fac, in ceea ce pot.

Este adevarat, viata e un lung sir de cautari si lectii... Insa cea mai importanta lectie a vieti ar trebui sa fie increderea in sine, iubirea de sine si respectul fata de propria persoana... Altfel...ne vom ridica dimineata din pat, traind viata pe care o vrea altcineva, mancand mancarea "sanatoasa", spunand "cuvintele potrivite" si luand "deciziile unanim acceptate".

Dar EU? Unde sunt EU?????

Un catel...poate il stiti?

Toata lumea stie ca sunt "a cat person" si..."a horse person". Adica ... iubesc toate animalele (nu si insectele!!!), dar sufletul meu este impartit intre o pisica si-un cal :)
Tot in categoria "iubire pentru necuvantatoare" intra si noul meu amic : catelul de vis a vis de biserica de pe Luterana. Habar n-am cum se numeste biserica, e la intersectia cu Stirbei Voda, zona Sala Palatului, unde se termina strada Ion Campineanu. In fata salonului de coafura-frizerie Igiena. Bine, nu stiu daca e chiar Igiena, dar e comunist...
Pe el, catelul, sa-i zicem Cutzache, il stiu de cand mi-am inceput jobul, din septembrie. Bine, atunci era cald si bine... Eu imi faceam traseul de dimineata casa-birou/birou-casa , el dadea vesel din coada in fata usii de la Frizerie.
Cutzache mi-a atras atentia din prima zi pentru ca este un caine... expresiv :) Aparent, nu-i decat un maidanez de talie medie spre mare cu blana scurta si parul negru. In realitate e un frumos cu boticul, ochii si urechile albe, restul blanii fiind negre. Am zis ca-i metis cu huski si eram chiar convinsa ca are ochii albastri, insa nu, are niste ochi maaari si maro-ciocolatiu.
Foarte cuminte si politicos, statea el, catelul, pe presul din fata salonului de frizerie, admirand trecatorii, fara sa cerseasca, fara sa maraie, doar privind. Uneori cand mai ploua, tantile de la salon il primeau inauntru si-l lasau sa doarma sub un scaun de tuns.
Apoi a venit gerul. Cutzache a disparut.
Treceam zilnic prin nameti, lipeam nasul de geamul frizeriei sperand sa-mi vad febletea ghemuita pe undeva pe sub un scaun. Nu l-am vazut.
Dupa prima saptamana de ger si viscol, a aparut. Acelasi pres, acelasi Cutzache, doar ca facut covrig, dormind mereu si tremurand sub fulgii de nea ce-i cresteau ca o a doua blana.
Doamnele de la frizerie i-au incropit o cutie mare de carton, in care i-au pus presul acela de plastic. I-am dus si eu un covor si l-am invelit, dar se pare ca cineva a fost atat de hain incat i l-a furat....
De ceva vreme ii duc de mancare, zilnic. Nu e din cale afara de fericit, dar deja ma cunoaste.
Azi am vorbit cu una din doamnele de la frizerie. Mi-a spus ca a fost luat de hingheri (atunci cand nu-l gaseam eu) si ca l-au dus undeva prin Otopeni. DAR...s-a intors!!! De atunci nu mai e prietenos, nici agresiv nu e, doar ca e foarte prudent... Nu stie daca vrei sa-l mangai, sau sa-l bati...asa ca...
Am vrut sa-i fac o poza, sa-l pun pe facebook. Nu statea...pur si simplu nu statea la poza!
Doamna mi-a spus sa nu ma chinui cu pozatul... "trec si vedete pe-aici donshoara, nu-l ia nimeni pe asta! Nici castrat nu e, nici prietenos nu e...nu-l mai ia nimeni".
Eu ma incapatanez sa cred ca nu e chiar asa: poate exista cineva care l-ar lua, i-ar REcastiga increderea.
Nu am facut mare tam-tam pe facebook pentru ca exista atatea si atatea cazuri de catei abandonati sau fara stapan, exista asociatii care se lupta zilnic pentru aceasta cauza pierduta.
N-am de gand sa storc compasiune sau lacrimi, sa va trezesc emotii. Le aveti, sau nu le aveti, puteti sau nu puteti, fiecare e liber sa faca dupa cum ii permite soarta.
Am sa-i duc mancare zilnic, am sa-i incropesc un adapost mai solid, tin legatura cu femeile de la frizerie, poate reusim macar sa iesim din ger teferi :)

Pana atunci, daca vreti sa-l vedeti/hraniti/ajutati...cereti detalii si ne intelegem noi, oameni suntem :)

Superlativ

Ti-am mai spus odata ca lumea prin ochii mei e altfel. Ca eu sunt altfel, gandurile mele sunt altfel, bula mea de univers e altfel. Si n-o spuneam drept lauda, o spuneam cu amaraciune....

Ti-am spus ca pentru mine totul sau nimic inseamna infinit de tot si infinit de nimic. Ti-am spus ca nu inseamna nu si da inseamna da, uneori da inseamna nu si uneori nu inseamna da. Tu trebuie sa stii cand e acel uneori.

Ti-am spus ca poti sa ma ai o vesnicie si poti sa ma pierzi o singura data. Ti-am spus ca totul o sa-ti para cliseu dar ca nimic n-o sa fie cliseu. Ti-am spus ca am 366 de reguli si inca le mai scriu.

Ti-am spus cum despic eu firul in o suta de mii si cum gandesc in catralioane de ganduri si idei.

Ti-am spus sa fugi.

Ti-am spus ca nimeni nu-i dator sa ma invete ai zis ca tu poti sa o faci. Ti-am spus ca nu ma astept sa reusesti.

Apoi...am zis ca iti pun raiul in palma. Ca te fac dumnezeul meu si te respir. Ca iubirea mea e ca o injectie de heroina pusa direct sub limba. Ca stiu ce cer dar stiu si ce dau. Iti arat infinitul, il atingi si-ti pare mic iar metafora mea pare stupida. N-o sa vezi niciodata fericirea asa cum stiu eu sa ti-o arat sau sa ti-o dau. Merita sa inveti 633 de reguli si inca sa-ti doresti sa mai fie.

Da...

Apoi, cu o umanitate iesita din comun, o sinceritate extraordinara, o simplitate demna de admirat imi spui:

"Esti prea profunda, nu te-nteleg..."

Totul si nimic

Eu nu prea stiu sa ma exprim altfel decat in scris... Si din toate lucrurile pe care stiu sa le fac, parca scrisul este bucata cu cel mai mult suflet. Pentru ca mi-am educat mintea sa explodeze doar atunci cand imi astern gandurile.
Am promis ca nu ma cenzurez, ca am sa scriu ce simt, cand simt, cum simt, fara sa tin cont de parerile celorlalti.
Stiti momentele acelea atat de bune, de fericite, de frumoase, incat nu te poti abtine sa nu crezi ca este totul un basm, un vis, poate ca visezi, ii vezi cumva finalul doar ca nu vrei sa-l admiti? Ei bine, asa ma simt si eu in acest moment. Ca si cum mi-ar fi scapat printre degete dramul de euforie, m-as fi regasit pe mine (cea rece si moarta) dar nu ma simt completa.
Odata cu euforia mi-am pierdut abilitatea de a crede, de a simti, de a spera, de a incerca. Dar nici nu sunt trista, nu plang, nu ma doare. Pur si simplu e un vid. Nu e nimic bun dar nu e nici nimic rau. E nimic. Atat!
Cateodata fulgera un gand de a spera, a incerca, a crede, a vedea. Apoi, asemeni fulgerului...dispare precum lumina ce l-a propulsat.

Nu cred in minciuna, dar nici in adevar.
Mi s-a imbolnavit mintea? Am gandit atat de mult incat am ajuns sa imi pierd toate gandurile?

Nu cred in iertare, nu cer sa fiu iertata, nu pot sa iert.
Exista o limita a fiintei umane peste care nu se poate trece? Sau exista pur si simplu un punct asupra caruia nu te mai poti intoarce?

Nu cred in speranta, nu mai sper si nu vreau sa se mai spere.
Daca speranta moare ultima, de unde stim cand a murit de tot? Iar daca printr-un miracol aflu despre moartea ei, ce ramane in jur?

Nu cred in sinceritate, nu vreau sa fiu sincera, nu vad oameni sinceri!
Aveam senzatia ca iubirea, speranta si melancolia sunt ca niste mucuri de tigara, candva fumate. Ramasese sinceritatea, acest argument imbatabil. Dar... este o iluzie.

Nu cred in durere...nu vreau sa o provoc si n-as incerca sa o ating!
Cred ca de fapt suntem vulnerabili atata timp cat mintea noastra e masochista. Durerea nu exista.

Fericire...fericirea? Ce vreti sa va spun? Pot eu sa va iau sinceritatea, frumusetea, speranta, sa va spun ca nu exista fericirea?
Dintr-ale mele cugetari admit cu tarie ca totul este portionat. Primim bucati de viata asemeni feliilor de tort. Optam pentru a ne inbuiba cu egoism pana ajungem la voma.

Si-atunci? Cu cine-as putea sa imi impart voma? Parerile de rau, regretele, iluziile, singuratatea, convingerea ca totul si nimic sunt iluzii ale unei minti bolnave.



Cat despre mine...nu ma luati in seama. E-n firea mea sa ma joc cu oamenii si cu vorbele :)