E septembrie

"Trezește-te Cristina!"
"Nu vreau!"
"Trebuie!"
"Nu mă trezesc!"
"Fă bine și te ridică din pat Cristina. E septembrie!"
"Alt motiv mai bun n-ai?Nu vreau!"
"Te ridici acum!"
Și m-am ridicat de pe pernă. Și m-am uitat cu ciudă la mine în oglindă. Și aceeași voce care mă trezea militărește mai devreme încerca acum să-mi spună că arăt ca naiba.
"Ia mai taci și lasă-mă în pace!"
Și a tăcut.
Mi-am urmat ritualul matinal: m-am dus cu ochii mijiți de somn și părul vâlvoi în cap până la magazinul din fața blocului, să-mi iau lapte. Băiatul care vinde deja nu mai e uimit de fața mea de la ora 8. Îmi dă rest, nici nu ne salutăm, știe că-l respect, e furnizorul meu de lapte, iar laptele e drogul pentru care ucid.
Fac cafea, pun laptele la încălzit, iau halba, jumate lapte, jumate cafea, scorțișoară...bun.
Mă așez la geam, Nemo vrea iubire.
"N-avem azi"
Deschid cartea. "Azi ce învățăm?" Azi învățăm că noi, oamenii, suntem rezultatul tuturor interacțiunilor noastre de până acum. Că, azi putem fi glorificați iar mâine putem fi uitați. Totul depinde de cei din jurul tău.
"Pe bune? Totul?!"
Nu mai am chef să citesc.Îmi beau hapsână ultimele înghițituri de cafea și încep să mă gândesc cum să fac o magie și să mă transform din monstrulețul cu păr vâlvoi și ochi umflați într-o femeie cât de cât acceptabilă.
"Habar n-ai ce-ți aduce ziua. Pune mâna și fă-te frumoasă"
"Taci odată!Fac ce vreau!"
"Pe bune Cristina?Goth?!"
"Aham!"
De câteva zile am o senzație de deja-vu extrem de puternică. Și nu-mi place. Așa că, de curiozitate, am recitit scrierile mele de anul trecut, din aceeași perioadă. Pfffff... deja-vu, deja-vu, deja-vu! Cu detalii demne de luat în seamă.
Optimista din mine își face planuri.
Pesimista vrea să își bage capul în nisip și să stea acolo.
Iar eu vreau să mă uit la cer și să mă dau cu bicicleta. Nu în același timp, desigur. Vreau la sală. Vreau să vorbesc chestii interesante, vreau să dispară senzația asta de deja-vu, vreau să nu mai interpretez totul din punctul meu de vedere pentru că nu sunt obiectivă. Vreau să accept explicația cea mai simplă, deși nu-mi place, trebuie să o accept.
Vreau să mă ignor o vreme. Vreau să nu fiu nevoită să vorbesc cu nimeni, dar nici nu vreau să tac.
Și, cu toate aceste contradicții în minte, plus vocile mele nebune din cap, ajung la o concluzie. E un challange.
N-o împărtășesc cu voi, dar eu voi ști despre ce este vorba.
"Ce spui Cristina?"
"E septembrie"