Un moment

Tot încerc să-mi adun puțin gândurile și să le lipesc într-un articol coerent. Adevărul e că, în ultimele săptămâni, mi-am impus eu mie să nu gândesc și să nu analizez prea mult, din dorința de-a nu mă auto-sabota inconștient.
Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, suntem în sezonul ăla fericit în care ne vindem până și sufletele ca să demonstrăm cât de comerciale au devenit sărbătorile. Ori eu, spiriduș de fabricat cuvinte, stau dincolo de monitor și compun cuvinte frumoase ce vă face pe voi să credeți că de Crăciun totu-i magic, că există Moș Crăciun și musai are costum roșu, barbă alba și un ren bețiv dar drăgălaș. Nu că nu mi-aș iubi meseria, o ador, însă...la finalul campaniilor de Crăciun mă simt atât de scârbită de toate poveștile bine periate...încât...chiar mă aștept să găsesc niște...liniște profundă pe care să n-o împart cu nimeni. Pentru mine sărbătorile înseamnă altceva. Complet altceva, dar, în fine, nu dezbat asta acum, poate - daca voi avea timp - într-un alt articol.

Așadar, n-am avut timp de cuvinte gândite, de revelații sau alte alea. Și nici nevoie n-am prea avut, ca să fiu sinceră. Pentru că este incredibil de bine ca după un maraton de agitație și trăiri și lecții, să te lăfăi într-o lene cruntă, măcar o perioadă. Așa că m-am abținut de la orice și (în timpul meu liber) am recuperat somnul, am recuperat seriale, am recuperat pagini necitite de cărți și altele ce mă privesc numai și numai pe mine :)

O singură chestie țin musai s-o menționez. O conștientizare a stării mele prezente. Veneam spre birou, în singura zi cu fulgi mari de anul ăsta. Mi-am dorit tare mult să ningă, aștept zăpada ca un copchil răzgâiat, așa că în dimineața respectivă - cu riscul de-a întârzia - mă tot opream în mijlocul trotuarului și pozam fulgii sau pur și simplu îi admiram. Era gri cerul, acelaș trafic bucureștean infernal, aceeași oameni mereu posaci care merg cu capul în pământ (habar n-am de ce), însă mie mi se părea că e cea mai frumoasă zi. Vocea aia rațională din mine mi-a spus "Știi că asta-i poeta din tine care te face să vezi totul magic și siropos, nu-i așa ?". Și m-a supărat puțin gândul ăsta atât de pragmatic pentru că am făcut așa o...retrospectivă - în câteva secunde - și i-am răspuns: "Măi, dar tu știi că eu azi, acum, aici chiar sunt bine?Nu orgasmic de fericită dar nici depresiv de tristă. Mi-e bine pur și simplu."

Și, mai târziu, în același loc sacru de meditație în care mă retrăgeam să-mi trăiesc atacurile de panică sau să-mi refac machiajul după ce dădeam apă la șoareci pe ascuns (adică la baie, normal),mi-am dat seama că mă aflu FIX în momentul de care întrebam acum ceva mai mult timp. Pentru că nu o dată m-am trezit cu fruntea-n palme întrebându-mă CÂND, când, când, o să-mi pot spune, eu, mie, sincer-sincer că trăiesc clipa prezentă fără absolut nimic de reproșat/schimbat/modificat?
Și a fost atunci. În ziua cu fulgi mari. Am realizat că nici dacă aș vrea să găsesc probleme n-aș putea. Evident, din evoluție nu ne oprim niciodată, însă, analizându-mi confortul emoțional, rațional sau cum mai vreți voi, al momentului, am decretat că sunt bine. Și n-am nevoie de cuvinte mari ca să exprim acel bine.

Am nevoie doar să fiu bine în continuare :)