Fantezii de moment și gânduri de viitor

Vremea e perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm la loc.

Fericirea mea este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.

Am dat o fugă până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.

Revin în Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.

De câteva zile ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și sindromul cuibului. Așa o fi.

Trec prin stări care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor dispărea de parcă n-au fost nciodată.

De pildă, săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort. 

Cum spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag de sinucidere e o fantezie cu mine la sală.  Îmi amintesc constant că timpul trece mai repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.

Un lucru este cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre toaletă.

Ce nu s-a schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.

Ce s-a schimbat? Prioritatea cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.

N-aș vrea să fie un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.

Să ne citim cu bine.

Retrospectiva mea. De 2017, firește.

Ah, sfârșitul anului. Ah retrospectivă în scris. 

Mi-e o lene de n-am cuvinte-n taste. 

Dar nu-mi încalc cuvântul dat mie și voi încerca să așez câteva gânduri printre rânduri. 

E final de ’017, ce naiba! Ca-n fiecare an, recitesc ce-am scris și încerc să sumarizez 365 de zile într-un scenariu de film. Nici nu-mi aduc aminte de când nu m-am simțit atât de neinspirată. Am și un pahar cu cel mai bun vin roșu alături, poate-poate. Am și superbitate de motan cocoțat pe masă, privindu-mă galeș.

Hai să așternem vorbe cu suflet.

2017 a început plictisitor. Cred că acesta a fost cuvântul meu din 2017 – plictisită. M-au plictisit oamenii, cei fără de ambiții, cei falși, cei mincinoși, cei mârșavi, cei cu mai multe fețe și cei ce vrei-nu-vrei îi ai în preajmă și-n societate.

M-a plictisit Bucureștiul, aproape un an întreg. M-a plictisit faptul că-s (uneori) mai deșteaptă decât par și mai intuitivă decât las să se vadă. Și, ajung să știu cum începe și cum se încheie câte o poveste dar tot o trăiesc, că deh, m-am luptat o viață cu stindardul de sălbatică, uneori aștept să fiu contrazisă dar sfârșesc plictisită.

Și totuși, nu căutam eu oare acest plictis și-o viață de om normal în care lucrurile să se întâmple fără să explodeze? Ba da, Cristina, ba da îl căutai. Dar fii sinceră cu tine, n-a fost 2017 atât de plictisitor pe cât scrii tu despre el. Așa este. Pentru mine plictiseala e bună. ”Plictiseala” a însemnat să mă opresc din veșnica mea alergătură.

Dar, hai să așez întamplările cronologic. Pe cât se poate. 

La începutul lui 2017 eram pe podiumul ahtiaților după carieră. Job, job, proiecte, proiecte. 9 ore la birou și încă vreo câteva acasă, apoi weekenduri pline de extra-proiecte, că deh, viața e mai frumoasă dacă n-ai niciun minut liber și dacă o muncești cu drag și spor.

Ultimul job de birou s-a dovedit a fi o mare dezamăgire. Iz corporatist și atitudine vicleană de tip Game of Thrones. Dacă nu ți-o trăgeai cu șeful ăl mare sau dacă nu-ți făceai norma la a săpa groapa colegilor din celălalt departament se chema că vii la muncă ca să...muncești. Degeaba. În fine, nu intru în detalii și mai suculente, deși n-ar reuși o tonă de lămâi să-mi șteargă greața cu care mi-am așteptat finalizarea preavizului.

M-am întors la fotoliul de freelancer. Nu e unul extrem de confortabil pentru că n-ai nicio stabilitate. Nu exista ziua de salariu și nici certitudinea zilei de mâine. E cu adrenalină. DAR și cu libertate. Și deh, mi-s iapă deloc blândă, asta am stabilit acum niște ani. Cam atât despre carieră. Dorința arzătoare de a ”ma afirma” s-a stins. Îmi iubesc meseria și nu voi înceta niciodată să scriu. Poate mă întorc la viața de agenție, poate mai jonglez cu freelance-ul, de ce nu? N-am luat nicio decizie categorică deocamdată.

N-a început bine vara că s-a întâmplat minunea pe care o așteptam de prea mult timp. A venit Lokki cel blănos în viața mea. Frumusețea mea felină. Cred că voi considera acest lucru ca fiind cel mai frumos și prețios moment al lui 2017. Cred cu tărie că acest pisic-copil mi-a întors universul cu josul în sus. Mi-a așezat sufletul la loc, mi-a dat voie să iubesc cu fiecare moleculă și înțeleg într-un final că viața trebuie iubită. I U B I T Ă.

În 2017 am călătorit oleacă. Hai, fie, încă mai sunt pe drumuri. Doar că-s drumuri moroșene, cunoscute de o viață. Am văzut Berlinul, am gustat sălbăticia lui Samothraki și am zâmbit soarelui irlandez mai bine de o lună de zile. Iar acum voi întâmpina 2018 aici, la Baia Mare.

N-am revelații extraordinare. Sau nu știu, nu vreau să par cinică. Aș îndrăzni să mă laud că am ajuns în sfârșit la un echilibru. Nu văd drama când nu e și nici nu râd din orice. Nu (mai) simt nevoia să fiu plăcută de toată lumea sau să conving pe cineva că aș merita apreciere. Prefer un pahar cu vin bun și o poveste pe îndelete unei seri de dans pe masă c-o beție crâncenă. Prefer un ”mă plictisești” sincer unui zâmbet de complezență. Prefer să fac schimb de poze cu pisici pe net decât să mă smacolinesc (a te smacolini = a da cu tencuială pe obraz ca să dai bine în selfie-uri) 3 ore în oglindă pentru a fi evaluată ca o bucată de carne de câte un mascul în călduri. Prefer plictiseala mea oricărei alte plictiseli.

Ah, mai e o revelație. Gravă :) Nu mă mai tem. De NIMIC! Nu mai am frici. Nu mai am frustrări interioare sau complexe. Da, am scăldat-o cu sportul în ultimele 6 luni și am impresia că am făcut un colăcel. Mare brânză. Bag sală și-l dau jos. Da, nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Și ce dacă? Da, am devenit ușor blazată când vine vorba despre viața socială. Da, sunt într-o mare măsură o heităriță care își preferă pisica oricărei companii umane. Mă transform în doamna cu pisici? Și CE DACĂ???

Vreau să zâmbesc din suflet. Vreau să iubesc sincer. Vreau să mă plictisesc în 3. Vreau să manipulez publicul naiv de pe facebook. Vreau să călătoresc doar eu și iubitul meu. Vreau să lenevesc în pat toate zilele de duminică. Vreau să mă simt sexy chiar și când am un colăcel inestetic. Vreau să râd de hipsteri. Vreau să fac mișto de goticele de poză. Vreau să fiu răutăcioasă cu proștii. Vreau să fie monarhie și să dispară pesede de pe fața pământului. Vreau să fie toți ai mei sănătoși și vreau să îmi păstrez aceeași atitudine și la 80 de ani dacă i-oi apuca.

Și...până la urmă nici nu contează ce vreau eu. Sau planeta. Contează ce FAC eu. Și planeta.

Retropectiva lui 2017 e una...cam fadă, aș zice eu, dar cu multe drumuri deschise. Și multe lupte câștigate și multe capitole încheiate. În 2018 vreau să... Hmmm...Vreau să vreau.

Hai că vă țin la curent. La mulți ani oameni dragi și oameni mai puțin dragi. Vă mulțumesc că m-ați citit și vă doresc să aveți sufletele ușoare și mințile pline!

Despre bucurie. Un strop de prejudecată. Și-un pisic.

Știu că am fost zgârcită cu gândurile împărtățite pe blogu-mi însă între atâtea scrieri pentru alții, rar mai găsesc timp să-mi aștern și ordonez propriile scrieri. Dar, în fine, nu încep iar cu ”n-am mai scris demult” pentru că îmi pare că-mi inventez scuze. Și nu-mi place să mă scuz. Decât dacă am greșit. Si n-am.

Azi vorbim despre bucurie. Pisicească. Și un nou început. Al nostru.

După ce l-am pierdut pe Nemo, mulți oameni m-au sfătuit să-mi iau altă pisică. Evident. E cel mai la îndemână. Mi-a luat însă destul de mult timp să accept ideea asta. Am suferit, așa cum era și normal după 10 ani de viață în doi, la bune și rele, constanta în viața mea fiind responsabilitatea față de el, copilul meu cu blană neagră.

M-am trezit într-o seară (la mai bine de un an fără el) - în scaunul meu legănător, uitându-mă la un film, că mi-e un dor nebun să țin blănoșenia în brațe și s-o alint și să-i simt iubirea torcând. Am știut atunci că e cazul să umplu golul din suflet. Psihologic vorbind (că nu mă pot abține), am știut exact ce e cu puseul ăsta emoțional și că vreau să ofer afecțiune unei creaturi care depinde de asta.

Am luat împreună cu al meu om decizia că vrem o pisică de rasă.

(pauză pentru puseul de prejudecăți)

Mai întâi m-am auto-judecat și certat și criticat în oglindă. ”Cum, Cristina, cum să cumperi o pisică, atunci când sunt sute de pisici care au nevoie de o casă?”.

Mi-a luat aproape încă un an să negociez, eu cu mine și s-o întorc pe toate părțile. Ca să nu mai vorbim despre faptul că aproape toți oamenii cu care am vorbit despre acest lucru m-au criticat. Unii mai mult, alții mai putin.
Mi-a trecut prin minte inclusiv întrebarea ”ce-o să spună lumea?”. Deh, creierașele noastre încă funcționează asiduu cu nevoia de acceptare.
Lumea n-are decât să spună...ce-o vrea.
Lumea oricum spune ceva. Orice faci.
La întrebarea ”de ce să cumperi o pisică când sunt atâtea pisici pe străzi?” am răspuns ”de ce să faci un copil, când sunt atâția care au nevoie să fie adoptați?”.
”Păi...nu e același lucru!”

Ba. bine că e.
În casa mea animalul de companie nu a fost tratat nicioată ca un animal. A fost tratat ca egalul meu. A mâncat cu mine din aceeiași farfurie și a dormit cu mine în același pat. În ochii mei, animalul meu de companie este odrasla și responsabilitatea mea, din prima zi, pentru tot restul vieții noastre.

Nu-mi caut acceptarea în ochii societății prind adopția unui pisic. Asta ca să-mi rămână scris. Accept critici, că e o lume liberă. Însă doresc să fiu criticată doar de oamenii care au salvat cel puțin un animal al străzii. De oamenii care au prostestat cel puțin o dată în fața primăriei sau a guvernului pentru drepturile animalelor. Și de oamenii care au donat cel puțin o dată pentru a ajuta adăposturi sau pentru a susține campanii de sterilizare/adopție/intervenții veterinare/etc.

Eu am pierdut șirul și numărătoarea animalelor salvate, ajutate, ținute în foster home până le-am găsit stăpân. Iar faptul că am avut și că am un animal în casă nu m-a împiedicat niciodată să fac ceea ce am considerat că este corect. Să fiu de partea necuvântătoarelor de câte ori am putut.

N-am scris cele de mai sus ca să-mi justific în vreun fel acțiunile. Recunosc, în primele zile după ce Lokki a venit acasă, eram extrem de tentată să-l arăt lumii întregi, să țip de bucurie, să îi fac un miliard de poze și să șterg toxinele news-feed-ului de Facebook, postând doar poze cu noul meu copil.
Dar..mi-a fost teamă. Mai întâi am fost vigilentă și principala mea grijă era să-l știu sănătos, acomodat, să-l duc la veterinar și să aflu că niciun pericol de pe fața pământului nu-l poate atinge. Apoi, recunosc, mi-a fost puțin teamă de prejudecățile oamenilor din jurul meu. Am în lista de prieteni o mulțime de cunoscuți care își dedică aproape tot timpul salvării animalelor. Am prieteni cu ONG-uri, sunt prezentă în grupuri care dezbat și activează pro vieții mai bune a animalelor cu sau fără stăpân. Ce va spune lumea? Din nou...

Dar Cristina... Ce spune lumea în general? Că nu ești măritată într-o societate care crede în familia tradițională. Că nu crezi în căsătorie sau turnat de copchii doar ca să-ți legi măgarul de gard. Că își dorești să vezi cupluri gay pe stradă și te-ai simți mult mai bine dacă nu li s-ar încălca drepturile umane de a avea propriile preferințe sexuale. Că nu judeci oamenii după rasă, culoare sau preferințe sexuale. Că nu crezi în biserică sau în religie. Că vezi cum în Românica religia manipulează oameni și îi îndoctrinează astfel încât își petrec viețile sperând la un paradis (inexistent) ce se află dincolo de moarte? Că ești feministă. Că ești exibiționistă. Că nu-ți place să mergi cu turma și că nu te supui modei și că nu asculți manele și că veganii ți se par niște hipsteri infatuați care își forțează uneori copiii să le urmeze dietele stupide fără să-i intereseze de consecințe. Că nu îți este rușine de preferințele tale sexuale și nici nu consideri sexul un subiect tabu sau rușinos.

Așa cum eu am ales de fiecare dată calea în care am crezut și soluția pe care eu am considerat-o corectă, la fel și lumea. Unii or să mă judece, alții mă vor înțelege.
Și uite așa am irosit câteva momente bune în care m-am gândit la gura lumii în loc să mă gândesc la cât de fericită sunt.
E un cuvânt mic...fericirea. Și încă (înca, încă, încă) îmi e frică să fiu fericită. Și să fiu iubită. Și să ofer iubire. Dar...mă tratez.

Vă spuneam de Lokki. Un ghemotoc portocaliu-alb cu ochi gri-verzui ce va să devină imens într-o zi pentru că este Maine Coon. Și sunt mândră de el și l-aș respira dacă aș putea pentru că de iubit, îl ador cu tot ce înseamnă Cristina vie. Și a venit pufoșenia în viața noastră, acum vreo două săptămâni, iar de atunci diminețile mele sunt mai frumoase. Frumoase erau și înainte, sărutate de cel mai iubit om de pe planetă - dar de când avem mâț - parcă dansez pe un curcubeu și vomit bomboane fondante. Nu puteam să închei altfel acest articol siroposo-explicativo-lăudăros.

Ah, ba da, cu o poză a odorului mult-adorat. Și mențiunea că-i recomand mai departe pe cei de la Companion. Pentru cei ce n-au prejudecăți și vor să ofere iubire necondiționată.

Sunt sigura de un lucru: ca sunt eu.

Daca ar fi sa aleg persoana cu care mi-a fost cel mai greu sa convietuiesc de-a lungul timpului...m-as alege pe mine. Au fost rare momentele in care m-am inteles si acceptat. Mi-a fost insuflat spiritul competitiv in cel mai eronat mod posibil. Am fost educata ca nu sunt suficient de buna. Am primit aceasta critica  - departe de a fi constructiva – cam toata copilaria. Totusi  - niciodata de cand ma stiu n-am dat vina pe ei. Pe parintii mei. Am crezut pana acum cativa ani ca “traumele din copilarie” sunt o inventie americana. Azi nu mai cred asta. Cred ca traumele din copilarie sunt mai rare decat ne laudam si NU e cazul sa ne improscam parintii cu ura. Ne-au avut si ne-au crescut. Asa cum au stiut, asa cum au putut. Ai mei au fost mult prea tineri. Nu doare deloc sa afirm ca le-am blocat vietile de cand am venit pe lume. Este adevarat. De la 18 ani mama a fost pironita de gospodarie de catre doua suflete nevinovate. Nu era vina noastra. Dar nici a ei. Nu era  vina nimanui. Nici nu-mi pot imagina CAT de tare as fi esuat daca m-as fi trezit mama la 18 ani. Sunt 100% sigura ca as fi dat-o in bara. De ce? Pentru ca ma cunosc pe mine.

Articolul nu vizeaza o analiza critica si acuzatoare asupra celor dragi mie. Din contra. Ei sunt ai mei si eu a lor cate zile mai am, cu tot ce tine de sufletu-mi. Vreau sa analizez astazi, aici, evolutia psihologica a mea si a celor ce mi-au fost alaturi de-a lungul anilor. Se spune ca omul nu se schimba, ca ramane acelasi in esenta. Evolueaza sau involueaza. Nu stiu ce sa cred. Eu m-am schimbat. Zic eu ca am evoluat. Comparativ cu ce? Comparativ cu mine acum 5 ani, acum 10 ani si acum 15 ani.

N-am avut o copilarie usoara. Si nici prea frumoasa daca e sa o analizez prin comparative cu ce notiuni am eu despre copilarie acum sau cu oamenii care-mi povestesc despre copilariile lor. Nu regret nici asta. Regret un singur lucru. Nu mi-a exploatat nimeni potentialul. Cum spuneam mai devreme, a invata sa existi doar sub taisul criticii si sub stindardul ca nu esti suficient de bun iti cam taie din aripi. Acesta este motivul pentru care pana de foarte curand n-am stiu ce inseamna sa am incredere in mine. Am mimat bine totusi. Noi femeile stim sa facem asta.

Am alergat multi ani (prea multi) dupa ceva inexplicabil. Afectiune. Imbratisari, sarutari, apreciere. N-aveam cum sa stiu daca ceea ce primesc este ceea ce caut. Pentru ca nu aveam in creier o definitie a afectiunii. Nu stiam cum e sa o primesti. Nu stiam in egala masura nici sa apreciez ceea ce primeam. Stiu ca am fost salbatica. Am crezut ca dragostea este o lupta de care pe care. Si n-am crezut deloc ca o merit. Din acest motiv am fugit ca o nebuna de fiecare data.

Apoi – mai am si “blestemul” asta numit creier. Am trecut de etapa modesta. Sau empatica. Asa ca voi face afirmatia: nu e usor sa am mintea mea. Inca nu stiu de ce ma tem mai mult, de mintea sau de instinctul meu. Nu e usor sa vezi si sa simti lucruri dinainte de a le intelege. Sa vezi prin oameni. Sa ai nevoie de doar cateva secunde pana sa poti sa-ti formezi o opinie.

Ani de zile m-am luptat sa ma inteleg. Apoi sa ma accept si inca lupt sa ma plac. Si mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Si cum am trecut peste luni si peste zile si peste ani sau oameni – fiind intr-o perpetua stare de razboi cu mine. Am realizat de curand cat de puternica sunt. N-a fost vreo revelatie. A venit constatarea atat de sec incat nu mi-am revenit toata ziua din asta. Exact cand credeam ca am nevoie de camasa de forta. Cand tot ce invatasem despre mine nu mai functiona si credeam ca sunt pe punctul de a claca. Mi-am spus “Cristina, esti cel mai puternic om pe care-l cunosc.” Si m-am linistit  - stiam ca am dreptate. De atunci au inceput sa revina in mintea mea – una cate una, toate amintirile blocate de-a lungul timpului. Tot ce reusisem sa blochez undeva adanc, a iesit la suprafata. Si inca mai iese. Amintiri vechi si foarte vechi. 

Am pus multe piese la puzzle-ul acesta numit eu. Eram intr-o vesnica alergatura sa dovedesc cuiva – nu stiu cui – ca sunt mai buna. Mai buna ca mine ieri. Sufar de sindromul unei minti nelinistite. Asta mi-este clar. Si in cei 32 de ani pe care-i am – fara sa bravez – spun ca putini oameni m-au inteles, mult mai putini m-au iubit si foarte putini m-au ajutat. Dar, amuzant e ca nu este despre ceilalti oameni. Nici n-a fost si nici nu va fi. Este despre mine. Oamenii vin si pleaca. Tinerete fara de batranete nu exista. Iubire monogama nici atat.  Cu toate astea simtim nevoia sa apartinem. Si asta a fost dorinta mea de-a lungul timpului. Sa apartin. Ce ma bucura este ca oricat as fi de competitiva, teritoriala sau santajabila emotional – niciodata n-am putut sa ma conving sa fac un compromis prea mare. Daca lucrurile nu s-au intamplat intocmai cum mi-am dorit, n-am renuntat la mine. N-am pus nevoia de-a apartine mai sus decat nevoia de-a fi eu. Mi-am invatat lectie dupa lectie, de obicei dand cu capul si vindecand cicatrici. Mi-am dus fiecare razboi onorabil si de-a fost sa mor, am renascut si mai breaza si mai frumoasa. Imi place sa cred ca am evoluat. Dar cine sa judece? Sau, mai bine, de ce sa judece? Avem oare dreptul sa judecam pe altcineva? Oamenii cu care interactionam in anumite perioade din viata noastra ne sunt fie lectii, fie sunt pasageri. De prea multe ori mi s-a intamplat sa raman dezamagita atunci cand drumurile ni s-au despartit. Am decis deja (intr-un articol trecut) ca mi-am petrecut prea mult timp iubind oamenii. Si ca as vrea sa fac aceeasi investitie emotionala eu in mine. Astazi vreau de fapt sa ma desprind de asteptarile pe care le am din partea oamenilor. Fara asteptari nu exista nici dezamagiri.

Ma simt libera. Si calma. Prea mult timp am dus in spate povara asta. Prea mult timp mi-am dorit sa contez si sa apartin si am pus suflet in tot si-n toate. Mi-este limpede ca nu voi atinge perfectiunea si mi-este clar ca omul in esenta este o creatura egoista. Cum spuneam, cel mai dificil mi-a fost sa traiesc cu mine de-a lungul timpului. Pentru ca nu ma cunosteam. Si nu ma placeam. Astazi ma cunosc. Ma si plac, la naiba. Si nu mai am timp sa invat din greseli. Dar nici sa alerg dupa perfectiune. Si atunci ce sa fac?

Sa…traiesc, ce altceva? 

Un scurt update

Hmmm…nu imi gasesc cuvintele. Asadar nu voi incerca sa ma chinui cu aranjamente metaforice sau catchphrase-uri memorabile.

Avand in vedere ca a trecut cel mai mult timp din existenta acestui blog fara ca eu sa postez macar un cuvintel, hai sa facem un inventar rapid al intamplarilor sabbriene (aaa, va place adresarea?) de la final de aprilie si pana in prezent.

Mi-am dat demisia. Da, asa am decis (constransa de diverse in a caror amanunte nu doresc sa intru acum) si intocmai am actionat. Sa ne intelegem: aproape 5 ani de copywriting si email marketing intr-un singur loc inseamna ceva. Inseamna trecerea de la junior copywriter la senior copywriter, inseamna atasament emotional fata de echipa, fata de portofoliul de clienti, inseamna in acelasi timp si pretentii mai mari  sau o dorinta acerba de evolutie.

Am plecat la Baia Mare. (m-am intors intre timp, sa nu va ia cu lesin) Dupa cum stiti, subsemnata detesta morile de vant si mai ales lupta cu acestea. Asadar si prin urmare, de cate ori am senzatia ca e timpul pentru un nou inceput imi iau mai intai o pauza de respiro pe plaiurile natale.

A fost ataaaat de frumoasa vacanta mea maramuresana cum doar acolo se poate. Stiu ca am o bucata de suflet cusuta de coltul acela al tarii insa, obiectiv vorbind, trebuie sa vizitati Maramuresul. Baia Mare e mai frumoasa ca oricand, mai verde, mai animata, mai plina de oameni cu suflet si mereu mai e cate ceva de vizitat prin imprejurimi.

M-am apucat de fotografie. Inabusiti-va hohotul sarcastic. Nu am aere de fotografa (inca) si nici nu planuiesc sa ma dau pui de geniu in viitorul apropiat. Pur si simplu vreau sa explorez si aceasta noua zona creativa in care pot comunica prin imagini in loc de cuvinte. Am mai cochetat cu aceasta idee in anul de gratie 2006, acum insa am si scule profi  - pe care trebuie sa le invat mai intai – si imi doresc sa aprofundez acest domeniu si sa experimentez viata de “turist chinez” pana cand imi voi permite sa ma lansez oficial in bransa. Sper eu ca voi fi departe de Bucuresti pe-atunci dar asta e o alta poveste si surpriza pe care v-o dezvalui la momentul oportun.

Sunt freelancer. In acest moment sunt disponibila pentru aproape tot ceea ce inseamna cuvant scris. De inchiriat, cum ar zice romanu’, pe cont propriu cum as zice eu. Norocul meu e ca sunt dragalasa si sociabila si am deja cativa clienti atat pe Social Media cat si pe alte proiecte. Pentru detalii suplimentare, va stau oricand la dispozitie – stiti unde ma gasiti. Nu ma apuc sa-mi fac propaganda si sa enumar motivele pentru care e mai bine sa lucrezi cu un freelance copywriter. Dar e mai bine. Trust me on this one :)

Nu in ultimul rand – desi am vrut sa incep cu asta dar prea parea a lauda – sunt fericita. Chiar azi ii spuneam unei prietene ca viata mea mereu a fost ca o injectie de adrenalina si mereu aveam un plan de rezerva la planul de rezerva. Astazi sa zicem ca totul este incert. Sa zicem. Real vorbind sunt din nou in fata unei provocari – aceea de a-mi pune planurile proprii in realizare in detrimentului unei vieti de robotel in turma. Si am planuri mari si STIU ca se vor concretiza.

Ma feresc sa spun, sa gandesc chiar, despre cat de frumos a deraiat drumul meu de la normalitate la exceptie. As scrie poezii, as vorbi in metafore, as aduce ofrande zeilor. Insa, e mai simplu sa zambesc, sa respir si sa fiu curioasa despre ce urmeaza sa mi se intample.

Cand ne-o fi mai rau, asa sa ne hie :)

Crăciun sentimental?

Hmmm…iată-ne aici dragii moșului (ai babei, deh).

Sunt calmă. Împăcată și liniștită. Încep cu asta pentru că am nevoie eu s-o citesc. S-o recit, s-o aud în gând, să-mi inunde mintea și să conștientizez că e real ceea ce spun.

Ultimele săptămâni au fost haotice.Cum altfel? Doar mă știți, nu era să vă scutesc nici anul acesta de reni, moși, rudolfi și alte cuvinte “cu magie” ce mi-au trecut prin taste și s-au materializat în campaniile agenției.

Anul acesta, cu sau fără voia mea am fost implicată și în câteva campanii umanitare. Și, credeți-mă pe cuvânt, bunătatea și lauda n-au de-a face cu trebușoarele astea. Poate pornești cu ideea că vrei să fii un om mai bun, să ajuți și să te implici. Dar te trezești luat de val într-o luptă obositoare pe care nu mai vrei nici măcar s-o câștigi ci vrei doar să-i supraviețuiești. În fine, totul e bine când se termină cu bine.

Și cu revelații. Și cu Crăciun.

Urmează și o retrospectivă de an. Trebuie să-mi trag sufletul și să pun ideile pe hârtie. Curând.

Azi, cu calmul și pacea momentului, vreau să vă vorbesc despre iubire. Prin ochii mei de azi. Prima idee care mi-a venit cand am scris ”iubire” a fost să continui cu propoziția ”nu există”. Dar nu e așa.

Iubirea există dar nu mai știm noi s-o vedem, s-o apreciem, s-o trăim și s-o dăruim. N-aș vrea să cad în borcanul cu miere, nu cred că mai e posibil să-mi resuscitez siropismele și să-mi anihilez pragmatismul. Însă, odată cu noul meu obicei de-a studia atent oamenii, de a-i asculta și de a-i auzi, am trecut printr-o mulțime de stări emoționale.

Am fost un lac iar oamenii mi-au fost pietre (asta ca să vă hrănesc pofta de metaforă). Unele pietre au generat valuri, altele au alunecat delicat pe lângă mine iar altele s-au scufundat direct și vor rămâne adânc în mine pentru totdeauna. Mă bucur că mi-am cunoscut și trăit toți oamenii, îi regret pe puțini și acelea nu-s regrete cauzate de ei ci poate de modul în care eu m-am lăsat zguduită.

Să revenim la iubire. A mea, pentru că nu-mi mai permit să mă joc de-a nostradamus pentru nimeni din jurul meu.

Voi fi subiectivă și voi spune că iubirea mea e fantastică. Totală, completă, profundă, orgasmică. Voi fi realistă și voi spune că iubirea mea e aproape imposibil de găsit și incredibil de greu de dăruit. Voi fi pragmatică și voi spune că sunt silită s-o țin ascunsă în mine datorită superficialității oamenilor. Voi fi optimistă și voi spune că totuși, cu toate acestea, nu se va epuiza niciodată. Nu voi fi un om gol de iubire. Pentru că am învățat că dacă eu iubesc, înseamnă că EU iubesc. Ați înțeles? Dacă n-ați înțeles vă explic: iubirea e a mea, nu țin musai să-mi fie împărtășită/recunoscută/apreciată/admirată. Mă simt bine s-o port în mine și mă face pe mine un om mai frumos. Deci nu e povara nimănui, nici măcar a mea.

În rest…aceleași jocuri umane, aceeași alergătură continuă, aceeași agitație cotidiană numită, cum altfel, viață.

După 4 ani în care n-am reușit să-mi împart iubirea cu cei mai importanți oameni din viața mea, anul acesta am decis că nici măcar meteoritul nu mă mai ține departe de ai mei, mama, tata, Andra. 

În 2011 scriam că dacă n-am sarmalele mirosind a fericire făcute de mama, eu nu consider că-i Crăciun.

Mă știți, n-am nicio credință, nu-s tradiționalistă, nu-mi plac regulile și nici tiparele. Și, clișeu sau nu, Crăciunul nu înseamnă altceva decât familie pentru mine.

Așa că fug spre ei, sicilienii mei.

Să ne citim sănătoți retrospectivele și să fim mai sinceri cu oglinzile din baia noastră când vine vorba despre iubire.

Tudlu!

A fi sau a nu fi...uman?

Unul dintre miracolele existențiale ale creaturilor inteligente (cel puțin din perspectiva mea) este faptul că suntem compuși din emoții.

Din ce în ce mai puțin răspundem instinctual și din ce în ce mai mult facem pentru că simțim.

Și, afecțiunea este emoția pe care o avem, o dorim, o vânăm și o dăruim. Într-un fel sau altul, subiectiv bineînțeles, toți avem o dependență de afecțiune.

Nemo a intrat în viața mea când încercam să umplu un gol enorm lăsat de moartea bunicii mele. Era imposibil ca altcineva/altceva să mă vindece, însă...mi-a ocupat tot timpul. Apoi...toate s-au legat. 

Având ocupație și o creatură care (simțeam eu) avea nevoie de mine...m-am simțit utilă.

Nu l-am considerat niciodată un “animal de companie”. Colegii de muncă râdeau când le-am spus, după weekendul în care l-am adoptat, că ”am născut, are câteva sute de grame și e băiat”.

Am fost o ”mamă” puțin cam cloșcă :) Recunosc. Când avea vreo…2 luni…habar n-am cum a reușit să escaladeze o găleată cu apă și detergent și să plonjeze în ea. Mi-a fugit pământul de sub picioare când l-am văzut ud complet și plin de clăbuci… Pe la 4-5 luni a reușit să-și prindă căpșorul într-o țeavă de la calorifer…și…în fracțiunea de secundă cât mi-a luat să-l smulg de acolo…când îl vedeam cum se zbate…cred că mi-au murit câțiva zeci de neuroni. Nu știam dacă să-l pup că e viu sau să-l trag de urechi pentru sperietura pe care mi-o cauzase.

La 6 luni și-a pierdut dințișorii de lapte…I-au rămas atârnați în pijamaua mea. Pentru că avea o placere teribilă să muște tot. Îi am și acum (dințișorii). După ce am alertat tot blocul că motanului meu îi sângerează gingiile, a reușit să mă liniștească doctorul lui veterinar.

Între 1 și 2 anișori…am trecut prin perioada adolescentină…în care nu mă suporta iar eu nu știam CE să fac să mă bage în seamă. N-avea chef să fie luat în brațe, pupat, alintat de către mine.

După 2 ani a decis el că mă re-iubește. Cred că a avut și o perioadă de gelozie maxima după ce l-am salvat și adoptat temporar pe Seven, un motan tembel și pus pe făcut prostioare. Când Seven și-a găsit familie…Nemo era din nou centrul universului meu și…nu mai concura pentru atenție.

Am mai avut o încercare, când avea vreo 4 ani și a avut niște probleme cu rinichii. L-au ținut 4 zile în spitalul de animale dar s-a făcut bine. N-o să uit niciodată cum m-a privit când l-am adus acasă. Speriat, anesteziat, cumva supărat că l-am ”abandonat” în spital.

În rest…toți cei 10 ani petrecuți împreună au fost plini de…viață. De senzația aia că sunt iubită necondiționat, că o viață depinde de mine, că sunt cel mai important om pentru cineva.

N-am luat-o razna încă, relaxați-vă. Știu că eram sursa de hrană și de făcut curat în capacitatea lui de a percepe lucrurile. Dar, 10 ani au contribuit la formarea unui caracter comun om-animal. Tabieturi, conversații și afecțiune.  Cei ce au un animal de companie cunosc senzația. Întrebările alea care ne bântuie mintea uneori când am jura oricui că animalul nostru e cel mai deștept, cel mai frumos, că ne înțelege și ne răspunde.

De fapt…totul se reduce la nevoia noastră de a primi și dărui afecțiune. De a ne simți vii, responsabili, utili și …iubiți. Fără să dăm nimic în schimb. Iubind o astfel de creatură…umplem un gol. Până când golul nu numai că nu mai e gol…ci este efectiv o nouă…super-putere a noastră. 

Atunci când privești animalul ca pe un membru al familiei și îi oferi discernămând, n-o iei razna de fapt. Ci pur și simplu îți exersezi la maxim latura umană. Aceea de a nu te considera ființă superioară.

În fine…trebuia să încerc să ies puțin din amorțeala asta provocată de…faptul că Nemo nu mai este în viața mea. E în amintirile mele. Și, în mintea mea se duce o bătălie crută între a mă întreba dacă o iau razna simțindu-mă atât de GOALĂ fără el sau…pur și simplu e procesul firesc prin care timpul vindecă totul.

N-am nevoie să fiu vindecată. O parte din mine nu vrea să renunțe la bucata aia de afecțiune cu care acum nu știu ce să fac. Cealată parte…încă își caută direcție.

Cu şi despre timp

Acum puţin timp eram uşor dezamăgită de...mine. De ce?
Aveam senzaţia că puteam să fac mai multe cu viaţa mea, că m-am concentrat prea mult pe experienţe emoţionale, că am trăit instinctiv, că am supravieţuit în loc să trăiesc.
E drept, oricând e loc de mai bine, cam asta e mentalitatea mea.
Eu n-am fost niciodată ghidată de ţeluri mari, să termin 5 facultăţi, să fac super carieră sau să devin un personaj celebru.
Eu am fost (şi poate pe alocuri mai sunt încă) un suflet rebel şi hipiot în căutarea fericirii.
Mi-au plăcut oamenii deşi deseori m-au dezamăgit, deşi de cele mai multe ori le-am acordat toate şansele din lume şi tot nu le-a fost de ajuns.
Am fost un om mânat de teama de eşec şi condus de orgoliu.
Am căutat să trăiesc, să simt viaţa, să mă bat cu ea şi să fac totul pentru că eu să am dreptate şi "eu vreau-ul" să fie mereu palpabil.
Poate de asta nu mi-am dorit lucruri măreţe, pentru că n-am vrut să fiu dezamăgită atunci când nu se întâmplau.
Întotdeauna mi-am analizat posibilităţile şi şansele până la atom. Şi am vrut mereu să fie bull's eye. Şi...a cam fost. Dar niciodată n-am stagnat.
Am fost un burete faţă vis a vis de oamenii de la care am simţit că pot să învăţ ceva. I-am stors de vlagă şi le-am simţit trăirile pentru a şti cum să trăiesc eu mai bine. Poate a fost egoism, habar n-am şi nici nu e relevant.
Deci, experienţe am avut. Viaţă interesantă, cu bune şi rele şi trăit la extreme, iar am avut. Am fost şi copil nerăbdător şi femeie fatală şi pradă a depresiei şi întruchiparea euforiei. Aşa mi-a plăcut şi aşa încă îmi place: să îmi simt fiecare emoţie nociv de vie.
Şi am fost mereu un om iraţional de îndrăgostit. Dacă simţeam că pot exploata acest sentiment, nu mă dădeam în spate de la nimic. Aşa că...dragostea mea a fost mereu cu năbădăi :) că-n filme, că într-o gazeta de can-can. Când zburau farfurii prin casă că-n familiile mafiote, când scriam poezii şi făceam meditaţii buddhiste.
Am ars şi etape. N-aveam cum altfel.
Am gustat şi nebunia dar întotdeauna am încercat să nu cad pradă situaţiilor ridicole.
Şi dacă aş încerca, n-aş reuşi să-mi analizez obiectiv viaţa.
Mă simt că un actor. Visez oscarul cu fiecare trăire. Sunt scenarist, regizor şi critic în aceaşi timp.
E normal, poate toţi avem aceleaşi trăiri.
Doar că...timpul e cel mai bun dresor pe care l-am întâlnit vreodată. Pur şi simplu nu-ţi lasă "frâu liber" pentru niciun giumbuşluc.
Timpului trebuie să i te supui. Necondiţionat şi ne-negociabil.
Şi, vorba americanului: timming is a bitch. Sau, vorba romanului: toate la timpul lor.
Aşa că...dacă există lucruri care mi-au scăpat sau dacă există trăiri pe care le-am petrecut în contratimp...nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă acomodez cu ideea.
Nu pot să dau timpul înapoi şi nici să mă raportez la trecut. Nu pot nici să ghicesc viitorul şi nici să stau precum Cătălina aşteptând Luceafărul.
Pot să trăiesc clipa, dar...asta am tot făcut. Pot să las la voia întâmplării dar...asta înseamnă să nu mai deţin controlul şi să devină totul o loterie.
Sau, pot să mă folosesc de toate lecţiile învăţate până acum, de toate experienţele avute şi de toată înţelepciunea ce se presupune că am dobândit-o de-a lungul timpului (dresorul, chiar el) şi să-mi permit să trăiesc, nu să supravieţuiesc. Să valorific clipa, nu s-o las să mă surprindă. Să învăţ să fiu dresată de timp, fără să mă simt prizonieră lui. Să construiesc ceva ce timpul n-ar putea să-mi ia, din contra, ar putea doar să-mi dea.

Cred că aşa am să fac :)

Dincolo de Crăciun

Deși sunt demenți din aproape orice unghi i-ai privi, oamenii ăștia ai mei au știut să facă un lucru bine: să pună suflet în sărbători.
Vorbesc despre familionul meu de sicilieni. Care n-ați apucat să-mi citiți postările mai vechi, trebuie să știți că n-am origini mafiote, însă ai mei sunt departe de stereotipul ardelean molcom. La mine în familie vorbim mult, dacă se poate toți în același timp și fiecare cu mai mult patos. Personalități puternice, orgolii mari, răbdare puțină, înspre deloc.
N-am o familie numeroasă și nici nu suntem lipiți unii de alții. Suntem noi 4, mama, tata, eu și aia mică. Am fost crescute departe de spiritul de turmă, nu ni s-au dat niciodată exemple de genul "uite-l pe cutărescu" ci am fost mai degrabă stimulate să ne uităm în grădina proprie.
Dacă e ceva ce-mi place mult la familia mea și aș vrea musai să transmit mai departe, cand o fi cazul, în viitoarea mea familie, ar fi excepțiile acestea de sărbători. Ai mei nu sunt oameni religioși, evident nici noi, puii, n-am moștenit direcția asta. Însă au reușit să ne bage în cap ideea că sărbătorile sunt momentele alea în care (vrei nu vrei) trebuie să petreci timp cu oamenii tăi. Nu așteptam sărbătorile pentru că începe dezmățul de după post, pentru că putem să ne îmbuibăm cu bunătăți sau pentru că dormim mai mult datorită vacanțelor. Sărbătorile însemnau timp cu familia. Și, cum ne-cum, mereu a fost frumos timpul acesta.
Există două reguli: masa în familie și cadourile pentru cei dragi.

Țin minte, acum o mie de ani, adolescentă hormonală cum eram, n-aveam niciun chef să mă trezesc în ziua de Paște să iau micul dejun cu ai mei și să ciocnesc ouă.Evident că n-am fost menajată și am fost adusă de "o aripă" până la masă. Mama trebuia să pozeze duelul ciocnitului de ouă dintre mine și soră-mea, iar eu n-aveam niciun chef să "mă conformez stereotipului". Și după vreo câteva rugăminți din partea maică-mii de a zâmbi la poză, îmi șuieră tata printre dinți, pe tonul ăla de care dacă n-asculți - o faci pe cont propriu: "Șezi la masă și râzi la poză că jar mănânci!"
Apoi dacă-i musai...bucuros. :) Avem și azi pozele și se vede clar atitudinea constructivă. Pentru că am început evident să râd.

După câțiva ani și niște creier în plus, mi-am dat seama că nu mulți oameni se bucură de ceea ce am eu. Majoritatea încearcă să respecte niște stereotipuri văzute la TV, să transmită niște tradiții în care nu mai cred sau să smulgă niște sentimente care nu mai există. În casa alor mei sărbătorile au existat pentru că fiecare dintre noi ni le-am dorit. Cu atât mai mult cu cât în ultimii...mulți ani, Craciunul a fost momentul reuniunii familiei.
Bradul se împodobește întotdeauna pe în ajunul Crăciunului, nu mai devreme (nu înțeleg de ce naiba avem brazi împodobiți de la începutul lui decembrie?) și la "ritual" iau parte cam toți. Dar, n-a fost nimic impus, a venit natural. Tata punea bradul în suport, eu aveam vreo două-trei ornamente favorite pe care le voiam musai așezate nu-știu-cum, soră-mea la fel, mama e cu CTC-ul estetic și tata are fixație cu luminițele. Deci...muncă de echipă.
"Bunătățile" tradiționale se prepară tot în echipă. Și nu pentru că ar avea careva vreo datorie să gătească, ci pentru că avem gusturi diferite la mâncare și fiecare vrea câte ceva anume. Evident că mama e bucătarul-șef-coordonator și ea stabilește meniul, dar...e mai amuzant când fiecare mormăie ceva sau (fără excepție) se iscă vreo ceartă pentru că cutare și-a dat cu părerea despre oala celuilalt. Norocul nostru e că stăm bine la capitolul sarcasm și că ne plac duelurile ironice.

La fel de natural și fără nicio ceremonie ne așezăm la masă și facem "schimbul" de cadouri. E timpul nostru. Momentele în care chiar contează să-ți vezi omul drag fericit. Nu pentru că "moșul" a fost generos sau pentru că are burta plină de sarmale, ci pentru că tu, omul lui drag, ești acolo.

Recunosc, mi-e dor de Crăciunul meu și-al lor. Iar acum sunt plângăcioasă și alintată pentru că nu i-am văzut de ceva vreme și pentru că, atunci când sunt acolo mă fac să mă simt cel mai important om de pe planetă. Că de fapt...cam asta înseamnă familie, să te iubească oricum și oriunde-ai fi.

Nebunie sentimentală sau sentimente nebunești?

Femeile sunt nebune. Nu, acesta nu este un articol misogin dragii mei bărbați ce acum rânjiți. Iar voi fetelor, n-aveți decât să vă indignați pentru că și eu mă includ în categoria femeilor nebune. Totuși, în loc să începem să stropim cu aghiasmă, am face bine să ne analizăm (constructiv dacă se poate) nebunia.
Am citit acum vreo două săptămâni un articol extrem de interesant (relatări din punct de vedere psihologic) care ne explică nouă pământenilor cum de ne pricopsim cu partenerul nepotrivit și ajungem apoi să trăim cu drame sau sechele sentimentale. În articol erau argumentate ghidajele emoționale pe care noi le luăm în calcul cu sfințenie și din cauza cărora excludem calități sau defecte importante ale partenerului.
În era romantică ne lăsăm cuceriți de aspectul fizic al partenerului, căutăm să fim impresionați vizual, să fim excitați de minciuni frumoase și de vagi posibilități ca fanteziile noastre să fie puse în șcenă și să semene cu filmele siropoase. Credem că dragostea are culoarea roșie, că discuțiile dintre cupluri se manifestă doar ochi-în-ochi cu pieptul pulsând de emoție și romantic, la răsăritul soarelui.
Iar când nu se întâmplă așa cum ne-am imaginat (pentru că realitatea este de cele mai multe ori pragmatică iar imaginația râmâne un tărâm creativ) preferăm să acceptăm orice altceva înafară de o explicație logică. Nu vreau să vă traduc articolul deși am fost foarte tentată.

Am ajuns să mă gândesc la el după ce m-am contrazis cu o prietenă dragă. Se știe ea :) Eu sunt de părere că ne îndrăgostim diferit de fiecare dată și că iubim diferit pe măsură ce ne maturizăm. Ba mai mult, cred că ajungem chiar să iubim rațional. Nu ne putem raporta la iubirile adolescentine de la 20 de ani și nici la dramele ce ne-au marcat sau ne-au schilodit emoțional. Dacă noi, oamenii, suntem într-o continuă schimbare-evoluție, firesc mi se pare ca odată cu transformarea noastră să ni se transforme și modul afectiv. Dacă la 16-17 ani m-am îndrăgostit de cel mai frumos băiat din curtea școlii pentru că era blond și avea ochii albaștri - astea erau criteriile mele atunci. La 17 ani nu mă interesau conversațiile filozofice și nici capacitatea intelectuală a puștiului. La 20 de ani am iubit teribilismul și mi-am dorit să ies în evidență. Normal că asta am căutat și la partener.
Sentimentele au fost reale, de fiecare dată, emoțiile au fost intense, însă pe măsură ce am evoluat și m-am transformat - eu ca om - la fel au făcut și nevoile mele.
Chiar cred că noi nu putem să ne conștientizăm complet volumul de sentimente pe care putem să-l exercităm și nici intensitatea acestora.
NU trebuie să mă raportez la cum eram eu amorezată cu stomacul plin de fluturi la 17 ani și NICI cum eram eu îndurerată și dezamăgită la 27. Pentru că am iubit diferit. Și nu există un tipar al meu îndrăgostită. Atâta timp cât sentimentele mele sunt direcționate către oameni diferiți, e normal să fie diferite.
Ok, revin la afirmația mea cum că femeile sunt nebune :) Făcută cu drag. În primul rând, dragele mele, nu este sănătos să faceți comparații. Fiecare om are calități și defecte individuale. N-ai cum să-i reproșezi unui om nou defectele celui vechi, la fel cum n-ai cum să-i ceri să te iubească pentru ce te-a iubit altcineva. Raportează-te la prezent. La nevoile tale din prezent. Și nu-mi spune că îți dorești să fii iubită ca în trecut pentru că asta înseamnă că ai rămas ancorată acolo. Deci nu ai evoluat.
În al doilea rând - aici vorbim despre trecut - lasă-i scheleții în pace. Fiecare om este suma tuturor experiențelor lui de până atunci. Tot ce a trăit îl compune. Dacă îl placi AZI, nu încerca să îl judeci pentru ieri. Nu este sănătos să încerci să îi analizezi (raportat la TINE) fostele relații sau sentimentele investite în acestea. Este toxic să începi să compari cam cât de mult și-a iubit fosta și să începi să fii competitivă. Toxic. Pentru tine și apoi pentru voi.
Iar în al treilea rând, te sfătuiesc să nu încerci să-ți creezi un iubit după chipul și asemănarea ta. Renunță la idealismele din filme cu suflete pereche, cu extremele care se atrag și cu pretenții să aveți cât mai multe lucruri în comun. Mai întâi analizează-te bine de tot pe tine. Află cine ești, ce îți dorești și gândește-te cum ai putea să co-exiști cu cineva DIFERIT. Omul ce intră în viața ta NU ești TU. Dacă vrei ca el să-ți semene, ai face bine să locuiești singură și să-ți vorbești în oglindă. Află-i valorile morale, vezi după ce fel de principii se ghidează în viața, lasă-l să te motiveze, observă dacă - pe termen lung - dorințele voastre coincid, învață lucruri noi de la el, ajută-l să învețe lucruri noi de la tine.
Părerea mea este că, orice relație are o personalitate proprie. Devine o entitate. Pe care trebuie să o educi, să o hrănești, să o dezvolți așa cum ai face-o cu un copil. Mai întâi înveți primii pași, apoi comunicarea, apoi stimulezi inteligența, creativitatea și...după o lungăăăă școlarizare, copilul se descurcă singur. Relația n-are cum să se descurce singură, însă. Dar este într-o continuă evoluție. Din nou, părerea mea este că funcționăm complementar. pe măsură ce noi evoluăm și manifestăm sentimente din ce în ce mai deștepte, putem să generăm relații din ce în ce mai deștepte :)
Hai să nu mai spunem că dragostea este oarbă sau că ne face proști. Hai să iubim deștept. Și sincer. Și diferit. Hai să evoluăm.

Eu sunt acolo...

Locul meu "de evadare" era în Deltă. Deși am fost o singură dată acolo, am simțit atât de intens locul acela...încât - de câte ori voiam să-mi ies din mine și să mă teleportez altundeva, acolo era. Pe plaja din Sfântu Gheorghe, dimineața la 6. Sub cerul roz-violet, cu țipăt de pescăruși, unde Dunărea se înfige în mare și-i îmblânzește gustul sărat. Unde nisipul te frige la tălpi seara și îți dă fiori reci dimineața. Unde miroase a liniște și ai impresia că lumea, așa cum o știi, s-a sfârșit sau nu contează. Habar n-am dacă în continuare locul și-a păstrat doza de sălbăticie și cerul aproape, fascinant de plin de stele, sau iarba udă sau concertele de greieri. Când închideam ochii eram acolo.

Acum sunt în alt loc. Și m-am îndrăgostit atât de tare încât mă doare. Uneori închid ochii și-i deschid imediat doar ca să nu-mi dau voie să visez. Pentru că ar fi prea tentant să rămân cu ochii închiși și încorsetată-n fantezia mea. E umed. E umed chiar și când e soare, chiar și când lumina îți inundă retina, aerul te hrănește.

E cerul. E un cer...căruia trebuie să-i scrii poezii. Nu-mi vine să cred că între aici și acolo nu există nicio graniță de ceruri. Și chiar dacă n-ai privit niciodată cerul, nici ziua, nici noaptea, nu te-ai lăsat sedus de norișori pufoși, albi, plutind în albastrul inconfundabil, chiar dacă nu te mișcă răsăritul din mare sau apusul din munți, lasă-mă să-ți spun că ai să adori cerul de acolo. Pentru că e altul. Unul cum n-ai mai văzut și unul cum n-ai să mai vezi. E un cer ce-ți vorbește, un cer în care ai vrea să ajungi de parcă te-așteaptă zeii despre care ai citit în cărți. Fie că-i gri, fie albastru, fie că-i negru sau toate trei la un loc, de câte ori îți ridici privirea înspre el parcă-ți spune să rămâi așa. Privind tâmp înspre în sus, povești desenate de nori. Nori care vin, aleargă, nori care mor în raze albe de lumină sau nori care plăng isteric cu picături mici și dese.

E liniștea. Am fost îndrăgostită de o mie de locuri liniștite care-ți vorbesc pe muțește, dar aici e altceva. E liniștea care te umple. E gălăgia liniștită. E agitația calmă. E nebunia plăcută. E zgomotul viu. Totul trăiește în jur, totul are un puls, nu e niciun mormânt tăcut, însă, cumva, ciudat, poți să te auzi pe tine. Poți să distingi toate zgomotele din jur într-un mod deloc agitat. Poți să auzi totul fără să fie nevoie să asculți nimic.

E verde. Atât de verde încât chiar nu pot să-l descriu în cuvinte. E verde viu, e verde crud, e verde gălbui, e verde roșiatic, e verde vesel. E un verde de-ți vine să-l paști. Și e peste tot. Și peste tot e la fel! La fel de verde, la fel de viu, la fel de îmbietor. E halucinogen. Pășuni întinse cât îți cuprinde privirea de un verde umed care-ți tentează amprentele. Trebuie să-l atingi, să-l dezmierzi, să-l iubești, să-l protejezi...trebuie să devii și tu verde doar ca să te simți atât de admirat.

Și chiar nu sunt turistul ăla impresionat de o țară nouă pe care acum vrea să și-o însușească. Pentru că am mai văzut locuri frumoase, țări frumoase cărora am vrut oarecum să le aparțin. Dar n-am reușit. Am fost mereu turist. Și, indiferent cât de mult mi-au plăcut locurile vizitate, nu m-am simțit acasă. Ci trebuia să mă întorc acasă. Aici voiam să mă pierd. Să mă uite timpul sub un copac, să rămân pe fiecare bancă, să mă zugrăvesc pe stâncile mării, să mă lipesc de zidurile caselor, să inhalez cerul și să le zâmbesc tututor oamenilor pentru tot restul zilelor mele. Ba mai mult, vreau să descopăr fiecare bucățică din țara aia. Îmi doresc atât de mult să mă întorc și să văd tot ce poate fi văzut... Închid ochii. Văd cer, văd oameni, văd liniște, văd frumos. Sunt acolo.

Trebuie să mă întorc în Irlanda :)

Octombrie are două zile. Prima e în a 11-a zi și e a TA

Daaa, știu că nu e primul articol de blog pe care ți-l dedic, dar...ce să-ți fac daca mama ta cea frumoasă a născut mai întâi un pui de drac cu mâncărimi în degete care se ocupă cu scrisul?

Așa că relaxează-te, râzi sau plângi, ai să mai auzi povestea cu cel mai cuminte copil cu păr țepos care s-a transformat în cel mai frumos îngeraș blond. Poate că nu chiar în fiecare an de ziua ta, dar, într-o formă sau alta o să-ți pun povestea în scris. Pentru că sunt mândră că te am și sunt sigură că o mie de alți frați (chiar mai puțin enervanți sau răsfățați) n-ar putea să mă facă mai fericită decât o faci tu.
Citește mai jos ce-ți dedic azi, de ziua ta.
Cândva, sper să-ți șadă în bibliotecă un exemplar. Tot cadou :)

"[...]
La doi ani după mine s-a născut sora mea. Ea la început de octombrie, eu în ultima zi a aceleiași luni. "Vlad" a venit pe lume cu un dezavantaj: era fată. Tata visa băiat. Și nu s-a sfiit să își arate nemulțumirea. Copila era aproape creolă ( habar nu am cu cine semăna) brunetă și cu părul țepos, zgriburit. Cuminte, calmă, tacută și vorbind pe dos toate cuvintele. Stâlcit, sâsâit, rârâit...totul anapoda.
[...]
Cu sora mea am început să comunic în urmă cu abia vreo doi ani. Până atunci am tratat-o cu o superioritate oarecum parentală, protectivă doar prin prisma faptului că mă așteptam ca ea să-mi fie supusă.
Nu îi câștigasem nici respectul și nici încrederea, dar aveam pretenția ca acestea să îmi fie oferite tacit din partea ei. Aveam senzația că ar trebui să-mi fie recunoscatoare, anticipat, pentru că mă are acolo, în cazul în care, printr-o minune, ar avea nevoie de cineva înțelept care să o ghideze în viață.
Abia după vreo două-trei altercații între orgoliile noastre mi-am dat seama că ea nu este surioara plăpândă și naivă pentru care trebuie să caftesc puștii din clasele vecine de la școală.
A devenit, intre timp, o femeie frumoasă și inteligentă, surprinzator de matură pentru cât de răsfățată mi s-a părut mie că a fost de-a lungul vieții. Cu trăirile ei, cu sentimente la fel de profunde ca și ale mele și cu o personalitate poate chiar mai puternică decât a mea. Și ținea doar de mine să mi-o fac prietenă, în loc să mă aștept ca asta să fie de la sine înțeles, din moment ce am împărțit același pat vreo 12-13 ani și aceeași cameră vreo 18 ani.
Am reușit, cumva, după multe mărturisiri și confesiuni. I-am arătat că sunt acolo, că vreau să o cunosc și că o respect. Iar dragostea frățească și lejeritatea familiară au fost un bonus, binevenit."

Mi-am încheiat citatul :)

Știu că nu îți spun niciodată că te iubesc, dar știu că tu știi că așa e. Nu înțeleg de ce, de fiecare dată când vreau să-ți fac vreo declarație frumoasă nu-mi vin în minte decât amenințări la adresa celor ce ar putea vreodată să îți facă chiar și cel mai mic rău. Pentru că mă pricep cel mai bine să tai capetele oamenilor și cel mai puțin să le spun celor dragi ce simt pentru ei.

La mulți ani azi! Să-mi fi TU oricând și să mai fim NOI de o mie de ori, că ne iese bine.

Eu cu mine

Mama îmi spunea azi dimineață la telefon că sunt puternică. O cred :) Dar, na, ce să zică și ea...e datoria ei să mă încurajeze de câte ori trebuie.
Friend îmi spunea că sunt ca o vijelie...gură spartă, zid înalt.
Eu mă bucur că sunt. Pur și simplu. Și că încă pot să vad partea pozitivă a lucrurilor. Un alt bun-bun prieten îmi spunea că e încântat că, în loc să devin o acritură meschină, în urma tuturor experiențelor prin care am trecut de-a lungul timpului, am devenit un om atât de pozitiv.
Ce să zic...am prieteni care știu cum să mă gâdile în orgoliu. Și asta e drept, dar chiar sunt înconjurată de oameni foarte foarte sinceri. Asta a fost condiția primordială. Și lecția mea din ultimul an. Să fiu supărător de sinceră.

Și, dacă tot vorbim despre sinceritate...iar e momentul confesiunilor în scris. Și mărturisesc că sunt tristă. Și că...am emoții. Că tot rămăsesem cu impresia că n-am suflet și/sau sentimente. Iaca am.
Și e ok să fii vulnerabil. Și e normal să nu fiu WonderWoman. Și uneori am voie să fiu patetică și siropoasă. Pentru că toți ceilalți sunt ironici și acizi. Și, atâta timp cât îmi impun ce să simt și ce să nu simt...se pare că nu-mi iese nimic.

Reguli, reguli, reguli. M-am săturat de reguli.

Sunt atât de bună la teorie...dar sunt catastrofă la practică :) Totuși, ce știu eu bine să fac, e să-mi revin. Din orice. Și să mă ridic. Și să fac mișto de mine și să aștept mâinele când sigur o să fie mai bine.
Cunosc toți pașii, toate etapele, cred că trebuie să mă apuc de o carte (asta mi-a venit acum, pe moment) despre cum să te scuturi de praf și să mergi mai departe. Dar, zău că nu mai dau sfaturi. N-are rost.
Ce mă bucură e că am reușit să dobândesc un calm ucigător și o răbdare de care sunt mândră. Știu, știu, știu că e ceva ce mă așteaptă.

Iar îmi vine în minte citatul guru-ului indonezian "Între rai și iad nu-i nicio diferență. Contează totuși care-i drumul până acolo". Așa că habar n-am dacă voi ajunge în rai sau în iad (metaforic vorbind, dragi oameni de știință) DAR vreau să fac drumul până acolo fain. Să-l simt în fiecare moment.
Nu știu să trăiesc altfel decât cu poezie. Și suflet. Ha! Da, știu ce-mi scrie pe mână, dar în aproximativ două luni veți avea o surpriză colorată.
Până atunci însăăă...hai să fie mâine. Hai să fie mai bine, că merit.

Să vă bântuie fluturii măăă!

Thassos, revelatii, raspunsuri si vacanta

(ganduri scrise in autocar)
E aproape 8 ceasul. Si nu credeam ca sunt capabila sa ma bucur in halul asta ca mai am putin si ajung acasa. Acasa fiind acolo unde e si Nemo, ca, daca ar fi langa mine acum, acasa ar fi oriunde as vedea cu ochii.
Incerc sa caut in mine niste bucurie. Aceea pe care o simteam atat de natural chiar si ieri dimineata la 09:31 cand deschideam ochii. Cand ieseam in balcon si priveam casutele grecesti cum zambesc sub soare. Cand ma lasam topita de raze si-mi sorbeam incet cafeaua cu muuult lapte. Cand lenea ma imbratisa exact cum visez eu sa fiu imbratisata: cald, dragastos, deloc invaziv. Natural.
Nu pentru ca a fost concediu, nu pentru ca a fost Grecia, nu pentru ca am zacut intr-un dolce far niente permanent. Ci pentru ca n-a trecut o zi fara o revelatie sau fara un raspuns. Si pentru ca am primit, sau mi-am gasit singura multe raspunsuri. Pe intelesul meu.
Cu 3 zile inainte sa plec am avut (din nou) un accident. De data asta cusatura, 5 copcii si o buca de protejat vreo 14 zile. Eram isterica. Pe 2 noiembrie am cazut in cada si si mi-am traumatizat muschiul intercostal, pe 2 iunie am cazut pe scari si mi-am intins ligamentele de la cot, iar pe 2 august am cazut in baie si m-am taiat nasol intr-o bucata de gresie. De ceee?!?!?
Si, dupa 5 ani, am revenit in Thassos.

(ganduri scrise acasa cu mintea odihnita)

De cum am pus piciorul pe insula am inceput sa am remuscari. Pentru ca ultima (si prima) data cand fusesem acolo...a fost cea mai frumoasa vacanta a mea. 10 zile... Iar acum eram in autocar si nu intelegeam de ce n-aud muzica greceasca umplandu-mi urechile. Fiecare loc pe care-l recunosteam imi alimenta niste melancolii carora incercam sa nu le permit sa ma invadeze.
Acelasi Thassos minunat, aceeasi greci cu zambet larg si pofticios, aceeasi turisti relaxati, aceleasi ape clare...dar eu...eu altcineva.
Am plecat din Bucuresti cu niste decizii triste, cu o incarcatura emotionala foarte puternica, epuizata si fizic si psihic, agitata si satula pana peste cap de problemele oamenilor din jurul meu. Ale mele fiind...in stand-by.
Mi-am dorit foarte tare sa ma pot rupe de tot si toate, sa reusesc sa-mi adun putin gandurile si neaparat sa ma relaxez, sa ma odihnesc, sa DORM!
Punctul culminant a fost dupa vreo 3 zile deja petrecute in Thassos cand, intr-o dimineata in timp ce-mi aranjam prosopul pe sezlong...am dat cu ochii de...cineva... mort si ingropat pentru mine. Impactul a fost atat de puternic incat am avut senzatia ca ma scufund in nisip, ca ma sufoc, m-a apucat tremuratul si panica. TOTUSI...un minut mai tarziu am realizat ca facusem o confuzie. Cam greu sa confunzi in halul acesta...asemanarea era uimitoare. Am petrecut o zi intreaga certandu-ma in minte pentru confuzie si pentru reactie. Nu intelegeam de ce mama naibii m-a zguduit in halul acela. Cu toate astea...pana cand am plecat de-acolo eram complet calma, fara niciun fel de remuscari. Acela a fost punctul pus peste melancoliile mele vis a vis de concediul din 2009. A fost DOAR un concediu frumos. A FOST!
In ultimele mele doua zile de Thassos am cunoscut doi oameni frumosi. Doi greci dementi, doi hipioti cu suflet tanar.
Nu vreau sa impart cu voi revelatiile mele din ultimele doua zile. Vreau sa le las sa ma bantuie, sa retraiesc iar si iar si iar senzatiile acelea incredibil de fericite, sa imi simt mintea pentru prima oara, dupa foarte mult timp, goala de tot ce doare si plina de tot ce inseamna ZEN. Cautam zen-ul si l-am primit.
Poate ca am fost vulnerabila emotional si usor de citit, insa...dupa doua seri minunate, cu gatit, cu ras, cu cantat si dansat sub un maslin batran de vreo 2000 de ani...am simtit cum poezia imi subjuga matematica si logica. Filozofia a neutralizat fizica. Emotiile au castigat teren. Si sufletul, cel de care m-am dezis si mi-am scrijelit asta in carne ca s-o vad zilnic, a cerut din nou metafore si bucurie.
Mi s-a rupt bratara de la picior. Bratara primita cadou, adusa din Thassos. S-a rupt in ultima seara in timp ce escaladam stancile sa vad un altar construit de grecul de care m-am indragostit. Da...m-am indragostit :) Nu la modul acela din filmele americane, pentru ca nu era cazul. M-am indragostit de vocea lui, de limba pe care o vorbeste, de atitudinea lui, de calmul si bunatatea lui, de nebunia lui...Mi-am construit himera de care aveam nevoie acolo, cat sa-mi dea putere sa alung himerele de aici.
Cum spuneam, eu si superstitiile mele legate de bratari care se rup singure - doar ca niciodata n-am reusit sa ating performanta asta, mereu le-am dat singurica jos - bratara mea de Thassos a ramas legata intr-un pin de pe muntele lui Stamati :) Cu tot cu o dorinta. Asa zice superstitia, n-am ce sa fac :)
Iar acum sunt aici. Drumul de intoarcere a fost infernal de obositor, cu atat mai mult cu cat m-a deranjat operatia... Am ajuns in Bucuresti atat de obosita incat aveam senzatia ca am consumat pe drum tot zen-ul gasit acolo. Am intrat in panica, am vrut (ca de obicei) sa ma ascund, sa nu mai vorbesc cu nimeni, sa nu mai risipesc niciun dram din energia mea buna.
Pana am despachetat si-am gasit coronita din frunze de maslin. Sunt bine.

Eu, Cristina, stiu ce vreau.

Cu și despre...

...superstiții, dorințe împlinite și incredere în sine.

Am voie să am câteva supersiții, nu-i așa? Pe măsură ce omul dă nas în nas cu știința, acordă tot mai puțin interes explicațiilor abstracte și își caută explicații logice, raționale și bine dovedite.

Ei bine, eu încă mai am câteva "scăpări" pe care mi le permit tocmai din dorința de-a nu cădea definitiv în patima realismului.
Povestea șnurului de mărțișor o știți: legat la mână, purtat o lună, legat în pom, dorință împlinită :) Povestea dorințelor mereu împlinite, chiar și a celor dorite greșit, iar o știți, că bat din taste pe subiectul ăsta de o mie de ani.
Asta-i superstiția mea. Vreau să cred și în lucruri inexplicabile, măcar o dată pe an. Și în Moș Crăciun, uneori :)
Am dat jos șnurul de mărțișor. Cu tam-tam, că doar vorbim despre mine aici, nimic nu mi se întâmplă fără scântei.
Mai întâi a fost debusolare, cine-l leagă? Că tradiția spune că trebuie să-l lege ursitul. Dar eu am regulile mele iar în ursiți nu mai cred :) Așa că mi l-a legat un bun și drag coleg de muncă.

Apoi au fost câteva discuții fugitive cu sinele, "ce să-ți dorești măi Cristina, ai grijă de data asta". N-am fost de acord cu dorințele mele, mi se părea că depind de alții și nu voiam asta.
Și, în cele din urmă, cine-mi rupe ața, că iar vine tradiția din bătrâni cu alte reguli pe care eu n-am chef să le respect. Dar, parcă nici nu aș implica iar pe cineva impersonal, oricât de mărinimos ar fi fost colegul.
Așa că, în ultima zi din martie, la ore târzii, după programul meu draconic, m-a "hăituit" unul dintre cei mai buni prieteni, cu motor cu tot, ca "să-ți rup ața Mițo".

Cu doar o oră înainte de miezul nopții, ca o Cenușăreasă ce sunt, am atârnat de copacul din curtea cârciumii mele preferate șnurul ce-mi purta dorința. E o prostie, e o superstiție, e o altă nebunie de-a mea, e un copilărism, e pur și simplu ceva ce-am vrut să fac.
Actul în sine are atâta dramatism cât vreau eu să-i acord. Dar, în spatele lui (al actului) au apărut (cum altfel) mai multe revelații. Că despre asta e de fapt povestea, de dorit, nu vă spui ce-am dorit.

Una peste alta, ca un cumul de concluzii, vă pot spune că iau foarte în serios acel "ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se întâmple" și că nu vreau să pun în cârca nimanui nici fericirea mea viitoare și nici dezamăgirile mele posibile.
Când ajungi să-ți depășești anumite fobii/complexe și să îți recapeți încrederea în tine, categoric aceeași problemă nu te va mai putea doborî și a doua oară.

Mă simt puternică. Mă simt bine cu mine. Pentru prima oară de când mă știu, n-am niciun alt scop decât a fi EU, pentru că îmi place de mine :) Și până acum nu mi-a plăcut, m-am iubit pentru că aveam impresia că trebuie să fiu iubită ca să fiu fericită.

Nu trebuie. Nimic nu trebuie.

Vindecare si nesimtire

De curand am avut "revelatia" asta, vorbind cu o prietena despre experiente trecute si cum ne ridicam noi oamenii dupa un esec.
I-am spus prietenei mele (si pe masura ce-am spus-o am si constientizat-o) ca problema dupa o despartire nu e sa ne vindecam (sau sa trecem mai departe) ci sa reusim sa simtim din nou, ca niste oameni normali.
Vindecarea este inevitabila, timpul trece oricum, vine acel "maine" in care "e mai bine" si tot asa.
Ramanem insa handicapati emotional :) Dragut nu?
Nu ca n-am fi capabili sa ne emotionam, sa ne atasam, sa fim chiar si indragostiti...insa in tot procesul acesta de "vindecare" ai nevoie cumva sa te imunizezi de sentimente.
Ori, daca iti tratezi propriile sentimente ca si cum ar fi microbul aducator de moarte, cum ai putea sa mai dai voie stomacului tau sa fie invadat de fluturi?
Din nou, daca vreun fluturas mititel se strecoarca inauntru-ti, cum faci sa-l incurajezi sa ramana, sa faca pui?

Sau, pur si simplu, pe masura ce trece timpul trebuie sa ne auto-educam sa devenim din ce in ce mai rationali, mai sceptici si sa iubim matematic? Sau...sa nu iubim deloc, oricum dragostea este oarba.
Haideti sa traim momentele frumoase, sa le savuram intensitatea, dar, cand simtim ceva mai mult decat "ar fi normal" sa dam bir cu fugitii.
Americanii zic ca "no pain, no gain". Adica...nu te doare, nu te atinge.
Ne lovim de atatia si atatia oameni, unora le dam voie sa poposeasca in viata noastra, s-o invadeze, s-o inveseleasca (vorbim de exemplele pozitive, nu de greselile dureroase) insa devenim a naibii de complicati cand vine vorba despre ceva incredibil de simplu, cum e iubirea. Pe aia ori o simti, ori nu o simti. N-ai cum s-o simti putin.
Bun, dar noi, oamenii cu minte multa si tone de carti ingerate, stim cum sa facem din acest sentiment cel mai complex aspect. Din "iubire" ne complicam vietile, luam decizii gresite, ne abandonam personalitatea, ne grabim sau ne pierdem rabdarea, ne complacem in relatii care n-au niciun viitor sau ajungem sa distrugem emotional alti oameni care ne-au impartasit "iubirea".
Culmea cum acest "te iubesc" ajunge sa genereze mai multa ura decat un razboi mondial.
Ok si am stabilit ca vindecarea in urma maladiei numita "iubire" este posibila. Am iubit, am urat, ne-am vindecat. Acum ce facem? Mergem pe acelasi drum sau ne aruncam sufletul pe geam si ne tatuam pe mana "I have no soul" ? (aluzia a fost intentionata, NU mi-ati descifrat inca tatuajul, nu va bucurati)

Deocamdata singura mea concluzie este tot americanizata: "Go with the flow". Nu e un traseu batut in cuie sa ma ghidez "dupa cum bate vantul" dar macar de data asta pot spune ca am instinctul ceva mai antrenat.
Cred c-am mai spus-o pe asta, dar o iubesc (precum si momentul genial in care mi-a venit prima oara in minte). "Prefer un viitor complet necunoscut unuia stiut pe dinafara"

P.S. Bratara e inca la mana :)

Despre fluturi

Când eram mica, la ţară, după câte o ploaie de vară ieşeam la vânătoare de fluturi. Erau nişte fluturi albaştri mititei care mişunau pe deasupra băltoacelor lăsate în urmă de ploaie.
Şi, pentru că nu aveam niciun fel de ustensile de "vânătoare" trebuia să stăm nemişcate minute în sir până când un fluture ni se aşeza în palmă.
N-am ucis niciodată niciun fluturaş, chiar dacă i-am cam chinuit...
Cei mai frumoşi erau aceia cu aripi mari "coadă de rândunică". La doar câţiva metri de casa bunicii mele era o câmpie oarecum sălbatică, iarbă mare, flori de vară şi, bineînţeles, fluturi cu aripi imense, colorate, fascinante. Zilnic pierdeam timpul acolo, ascunsă în iarba înaltă, urmarind fluturii. Pe aceia nu-i vânam, erau oricum de neatins. Îi admiram, contemplam la seninătatea lor, veselia cu care plateau parcă prin aer.
Nu poţi spune despre un future că zboară. Este mult prea seacă o astfel de afirmaţie. Un fluture dansează pe un ritm stabilit doar de el. Aripile lui colorate nu au mişcarea aceea banală de zbor, sus-jos ci, mai degrabă e un tremurat vesel, energic. În universul lui de o zi fluturele dansează cu vântul, se contopeşte cu fiecare floare, este îmbăiat de soare şi alintat de frunze.
O formă de viaţă atât de frumoasă, sensibilă şi totuşi rebelă a reuşit şi încă reuşeşte să capteze admiraţia oricui caută frumosul.
Dacă vorbim despre culori extraordinare ne gândim la aripile lor, dacă vorbim despre a trăi totul la superlativ ne gândim la viaţa lor de o zi, dacă vrem să descriem euforia unei iubiri, plasăm fluturii în interiorul nostru.
Îi descriem, îi urmărim, îi purtăm, scriem poezii cu şi despre ei. Mini-zei coloraţi în faţa cărora rămânem muţi...
Nu ne putem refuza acest drept - acela de-a fi inundaţi de fluturi, aşa cum nici ei nu se lasă copleşiţi de viaţa lor de o zi.
Se nasc dimineaţa, cuceresc dintr-o singură privire şi apoi se contopesc cu pământul din care-au răsărit.
De parcă ar ştii că mor la final de zi, delirează şi dansează etalând cel mai viu ritual posibil. Nu poţi să vezi un fluture şi să te gândeşti că îl vezi doar AZI. Momentul în care te-a captat devine o eternitate. Eternitatea aceea flămândă merită orice sacrificiu.

Merită să-ţi simţi stomacul gol şi flămând o viaţă întreagă dacă există şansa ca o singură zi acesta să fie plin-plin-plin cu...fluturi?

Azi, atunci si maine (lamuriri)

Episoadele povestii mele s-au consumat. Nu pot sa continui scrierile pentru ca ar insemna sa reconstruiesc din amintiri trecutul si nu asta este intentia mea. Le-am postat pentru ca le pastram de prea mult timp cu mine (la propriu si la figurat). M-am eliberat de ele, m-am dezbracat de ele, am facut pace in sfarsit cu gandurile si cu intrebarile legate de aceasta poveste. Mi s-a implinit dorinta: am avut closure. Mi-am dorit in fiecare zi sa reusesc sa inchid acest capitol. Nu din punct de vedere sentimental, ci pur si simplu sa nu mai existe intrebari care sa-mi bantuie mintea.

Atunci, acum cativa ani buni, am scris chiar si un epilog. Nu il pot posta decat pe bucati pentru ca in momentul in care il scriam eram inversunata si otravita de ganduri dureroase.

Atunci:
"Cercul s-a inchis. Mi-e usor teama de ciclicitatea vietii, de faptul ca daca persistam intr-o anumita greseala fara sa incercam macar sa o corectam ea devine un fel de simbol al nostru.
Nu pot sa trec peste acest an ca si cum n-ar fi fost, oricat as vrea. Nu pot sa pretind ca inca am 23 de ani, ca n-am experimentat agonia si extazul, ca n-am ajuns ca azi sa-mi pun intrebari de genul "ce-ar fi fost daca...?".
Azi toate zilele ce-au trecut sunt doar intamplari care ma contruiesc pe mine. Am scris cu ceva timp in urma "totul e permis in dragoste si razboi" dupa care am completat cu "ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi" .Acolo am oferit franturi vagi de realitate care sa ma ajute sa-mi construiesc prezentul si sa supravietuiesc viitorului."

Acum, daca ar trebui sa vorbesc despre trecut n-as sti ce sa spun. As concluziona oarecum simplu: s-a incheiat. A fost incredibil de frumos, s-a sfarsit infiorator de dureros. Dar, nu sunt oare toate povestile la fel? Ba da.
Ce spuneam atunci despre final?

"Ai sa-mi apartii intotdeauna!"
Credeam ca minunile tin 3 zile, sau poate 3 luni?sau trei ani?
N-are rost sa gandesc matematic. Spun doar ca prea curand pasiunea a devenit una malefica.
Ne-am imbolnavit. Si la propriu si la figurat. Acel noi devenea in fiecare zi ceva mai putred. Si oricat am fi incercat noi sa-l resuscitam, socurile electrice ii daunau.
Fugeam cateva zile, apoi ma intorceam flamanda...plangand de ciuda ca am cedat. Ma intorceam fie sa-mi fac o doza soc cu "fericire" fie sa ma conving inca odata ca putrezim...putin cate putin."

Atunci credeam ca eu am fost victima. Ca mi-am daruit sufletul iar el a fost aruncat la cos. Credeam ca am trait in "luni de fiere" a lui Bruckner si ca TREBUIE sa ma razbun. Am reusit sa-mi "detoxific" mintea de sentimentele ce i le purtam convingandu-ma eu pe mine ca il urasc.

Astazi ma uit in oglinda si imi zambesc. "Cristina, ce copil tembel erai! Ai invatat sa iubesti!" Am CERUT NEBUNIE! M-am rugat si mi-am dorit cu toata puterea mintii mele de atunci sa TRAIESC nebunia. Iar el a (re)aparut in viata mea o jumatate de ora mai tarziu :) Teoretic mi s-a implinit dorinta. A fost prima mea "frunte data asfaltului"...ce rost are sa mai dezbat acest subiect?

Ajungem acum la partea cu "de ce ai dezgropat mortii Cristina?" De ce, dupa atata timp ai scris/postat despre el? Am primit mesaje, telefoane, comentarii de la oameni care erau complet confuzi: DE CE ACUM? Tanjesti dupa el? Traiesti din amintiri?
Si, cum explicatia cea mai simpla e de cele mai multe ori si cea adevarata, am sa va fac o ultima confesiune (apoi ne reintoarcem la articolele acide, filosofice, etc).

Am postat ACUM aceste scrieri vechi pentru ca le-am gasit intamplator pe un stick pe care-l purtam in portofel. Cand le-am recitit, in loc sa ma doara, m-au bucurat. Mi-au aratat ca SUNT capabila sa simt. Si, am stat destui ani amortita :)
Apoi, am mai purtat o dorinta ascunsa in mine, in toti acesti ani: vroiam sa fac pace cu omul acela. Sa vad cat de om e el, cat de om sunt eu si, in ciuda finalului...teatralo-dramatic, abia cand pui trecutul pe tapet si NU mai doare/enerveaza/inciudeaza, abia atunci "arunci bricheta in benzinarie" si pleci.
Ceea ce s-a intamplat. Si a fost bine! As putea spune fantastic, minunat, incredibil, dar cred ca "bine" e cuvantul cel mai potrivit.

Si, in cele din urma, ca sa nu ma dezic de la cele ce spun despre mine (si anume ca sunt 100% sincera) trebuie sa recunosc ca...mi-e dor de fluturi. Putini oameni reusesc sa iti umple stomacul cu fluturi, mintea cu fluturi, pleoapele cu fluturi...
Dar, dupa cum mi-a spus mie cineva, candva (cand mi-a facut bine): "take your hands off the wheel"

Am promis ca voi face asta. Si...mi-am cumparat o bratara cu un fluturas.


Deocamdata :)