Singurul om mai ambițios decât mine sunt eu. Și cel mai mult îmi plac competițiile cu mine. Așa că...dacă îmi setez vreo țintă...bătălia se duce în mintea mea și TREBUIE să o câștig.
Nu sunt mândră de aceste fixisme.
Ca să înțelegeți mai bine cam cât de încăpățânată sunt când îmi propun ceva, cel mai la îndemână exemplu este primul meu post-negru-detoxifiant, din 2007. Am vrut rezultate, n-am vrut diete și am vrut să mă oblig să mă supun. Așa ca 10 zile am trăit doar cu apă și sport. Pentru că mintea mea ar fi trișat dacă aș fi ținut diete sau dacă m-aș fi dus la sală. Mi-am făcut exercițiile acasă, în fiecare zi, ca un soldățel și nu am mâncat absolut nimic, până am slăbit 15 kilograme. Deși fumam și eram pseudo-dependentă de cafea, în acele 10 zile nu am fumat și nici cafea n-am băut. Și mi-am atins scopul. Și nici probleme de sănătate nu am avut.
Ar mai fi câteva exemple extreme despre ambiția mea prostească, dar deviem de la subiect. Voiam doar să subliniez că îmi place să-mi setez ținte și să fiu în competiție cu mine atunci când decid că vreau ceva. Tot sau nimic. Pentru că, din păcate, extremismul îmi poate funcționa și în dezavantaj. Dacă nu obțin tot, categoric nu mai obțin nimic.
Din acest motiv, sunt printre puținii oameni pe care îi cunosc care pot mânca același fel de mâncare, în fiecare zi, fără nicio problemă. La fel, n-am putut niciodată să iubesc doi bărbați în același timp. Dacă sunt îndrăgostită, el devine felul acela de mâncare pe care eu îl pot savura fără să poftesc la nimic altceva.
Știu din prima secundă dacă pot să te iubesc sau să te urăsc. Dacă este da, rămâne da, dacă este nu, rămâne nu, poți să stai în cap și n-am să-mi schimb părerea.
Am abilitatea să "miros" anumite situații și să știu pur și simplu ce se va întâmpla. Știu, se numește intuiție, dar eu mă refeream mai mult la soluțiile corecte. Știu cam care e soluția și, cumva, pot să o gândesc la rece, obiectiv, cu precizie de chirurg. De aici și discuțiile acelea cu mine, ce par schizofrenice. Îmi "prezint" întotdeauna situația, mi-o pun pe tapet și mă las sa decid. Am obiceiul prost de-a taragăna sau de-a mă juca. Dar...în momentul în care eu vreau-ul a fost rostit, gata, there's no way back.
Partea proastă e că eu, ca o visătoare melancolică ce sunt, alerg mereu după echilibru și soluții de mijloc. Și aici călcăm în plin război. Extremismul și echilibrul nu se prea suportă. Pot accepta că n-o să fiu niciodată echilibrată sau pot să-mi reneg extremismul.
Din acest motiv, sunt printre puținii oameni pe care îi cunosc care pot mânca același fel de mâncare, în fiecare zi, fără nicio problemă. La fel, n-am putut niciodată să iubesc doi bărbați în același timp. Dacă sunt îndrăgostită, el devine felul acela de mâncare pe care eu îl pot savura fără să poftesc la nimic altceva.
Știu din prima secundă dacă pot să te iubesc sau să te urăsc. Dacă este da, rămâne da, dacă este nu, rămâne nu, poți să stai în cap și n-am să-mi schimb părerea.
Am abilitatea să "miros" anumite situații și să știu pur și simplu ce se va întâmpla. Știu, se numește intuiție, dar eu mă refeream mai mult la soluțiile corecte. Știu cam care e soluția și, cumva, pot să o gândesc la rece, obiectiv, cu precizie de chirurg. De aici și discuțiile acelea cu mine, ce par schizofrenice. Îmi "prezint" întotdeauna situația, mi-o pun pe tapet și mă las sa decid. Am obiceiul prost de-a taragăna sau de-a mă juca. Dar...în momentul în care eu vreau-ul a fost rostit, gata, there's no way back.
Partea proastă e că eu, ca o visătoare melancolică ce sunt, alerg mereu după echilibru și soluții de mijloc. Și aici călcăm în plin război. Extremismul și echilibrul nu se prea suportă. Pot accepta că n-o să fiu niciodată echilibrată sau pot să-mi reneg extremismul.
De curând...m-am luptat oarecum cu o perioadă confuză. Și cum nu sunt genul de om care să se suporte (prea mult) în letargie... m-au auto-provocat. Nu sunt omul care să-și accepte (sau să-și acorde) prea mult timp de gândire și răsfăț. Dacă, de exemplu, trec printr-o etapă tristă, întotdeauna mi-am spus "OK Cristina, te înțeleg, ai voie să fii tristă o zi, să nu faci nimic, mănânci ce vrei, te îmbeți, îți pierzi capul, dar, O ZI". Și de obicei îmi respect dead-line-urile cu sfințenie.
Milităria asta m-a ajutat mereu să (cum zice americanul) get my shit right.
Din acest motiv nu tolerez jumătățile de măsură. Poate tot din acest motiv n-o să fiu niciodată un bun jucător de pocker. Nu-mi place să merg la cacialma. Pierd sau câștig, o fac pe mâna mea. N-am încredere că dacă am 2 cărți bune "există șansa" să-mi "cadă din cer" alte cărți bune. Dacă n-am cărțile bune prefer să "stau o tură".
Alb, negru, niciodată gri. Nu pot să mă implic în ceva "puțin", la fel cum aș prefera să înnebunesc decât să accept o "cale de mijloc".
Și...uneori e a naibii de greu. Mintea mea caută soluții alternative, mă chinui și trag de mine în toate direcțiile luând în calcul zeci de posibilități care să nu fie albe sau negre. Și nu renunț...până nu epuizez toate ideile din galaxie.
Dar...cumva, nici nu pot fi altcineva decât ceea ce sunt.
Iar atunci, știu că singurul mod de a-mi regăsi entuziasmul e să "dau milităria jos din pod". Și să-mi setez o nouă țintă.
Să spună Cristina un nou "eu vreau".
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu