Încă puțin până la încă puțin

Ufff, mai e puțin. Dacă e s-o gândesc la scară largă...au trecut aproape 9 luni într-o bătaie de gene. Dacă e s-o cuget în moleculă...am simțit fiecare secundă ca un ac de tatuaj intrând în pielea mea repede, precis și ușor dureros. 60 de ace în fiecare minut. Și-mi plac tatuajele, și-mi place senzația aceea pe care o lasă tușul când se contopește cu pielea ta scriind o nouă poveste veșnică. Dar spre final parcă tot ce simți e durere și amorțeală. Abia aștepți să-ți porți în piele povestea, abia aștepți să-ți privești în oglindă odrasla din tuș. Dar doare. Ustură.

Așa și cu mine, acum. O fi natura de vină. Găsește ea o cale să ne facă să privim totul ca fiind firesc. Acum natura încearcă să mă convingă să-mi îmbrățișez teama de naștere. Teama irațională evident.

A fost frumos să simt o viață crescând în mine. Interesant mai degrabă. Este și un dram de magie, nu neg, cu tot scepticismul meu. A fost printre cele mai interesante perioade pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Nu e totul știință și matematică așa cum credeam. Dar nici n-am încă vreo defniție pentru ceea ce simt. Și spiritualitatea care mi-a rămas ascunsă-n suflet e pentru mine și atât. N-o voi dezbate nicidecum aici și nu acum.

Eu, personal, am simțit că fac un efort continuu. Nu mă simt deloc specială, mă simt obosită. Nu pot spune că ”m-am sacrificat” ci că mi-am recalculat prioritățile și mi-am ascultat corpul. Corpul meu a cerut răsfăț, iubire și odihnă. Corpul meu obișnuit cu ambiții și mini-tortură s-a trezit deodată funcționând caritabil pentru o chestie pe care încă nu o percepe altfel decât o povară. Corpului meu îi plăceau hainele mulate excesiv și privirile lungi. Corpului meu îi plăcea să alunece într-o lene completă și într-un somn egoist. A dispărut și lenea, a dispărut și somnul. Despre haine, n-are rost să mai vorbim.

Totuși, am și câștigat. Am câștigat putere. Rezistență. Am câștigat capacitatea de a observa și de a avea răbdare. Infinit mai multă decât aveam. Am câștigat independența față de lumea ce mă ținea prizoniera aparențelor. Am câștigat bunătate, sensibilitate și suflet. Dar sunt niște rezerve cifrate pe care, deși le am, nu le pot consuma oricum. Am dezvoltat în particular o sensibilitate pentru animale. Sunt extrem de sensibilă în a vedea animale în suferință. Și înainte eram, dar acum efectiv mă sfâșie orice are de-a face cu animanele abandonate sau chinuite. Am câștigat înțelegere față de cei ce în alte situații ar fi beneficiat din partea mea doar de critică.

În fine, îmi notez ideile și gândurile în speranța că voi rămâne cu ele aici dacă memoria va alege să mi le șteargă. Sunt același om și totuși diferit. Îmi plac aceleași lucruri și totuși nu mă mai simt legată decât de câteva chestii bine definite. Am RE-definit noțiunea de prietenie. Și am descoperit că mă tem totuși de ceva. Cam astea sunt revelațiile ultimei sute de metri.

Mi-am propus să mă odihnesc în următoarele săptămâni. Săptămâni, da, căci atât mi-au mai rămas în formula curentă de cuplu plus motan mult-iubit. Mi-am propus să meditez, să dorm, să fac băi lungi și răcoroase și să citesc. Nu simt nevoia de altceva. DAR am învățat ca nu tot ceea ce îți propui îți și iese. Așa suntem noi, oamenii. Avem nevoie să ne încălcăm cuvântul pentru a ne dovedi umanitatea. Pentru a contesta matematica existenței.

Așadar mai vedem ce-mi iese din ce mi-am propus. Să ne citim cu bine!

Fantezii de moment și gânduri de viitor

Vremea e perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm la loc.

Fericirea mea este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.

Am dat o fugă până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.

Revin în Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.

De câteva zile ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și sindromul cuibului. Așa o fi.

Trec prin stări care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor dispărea de parcă n-au fost nciodată.

De pildă, săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort. 

Cum spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag de sinucidere e o fantezie cu mine la sală.  Îmi amintesc constant că timpul trece mai repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.

Un lucru este cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre toaletă.

Ce nu s-a schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.

Ce s-a schimbat? Prioritatea cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.

N-aș vrea să fie un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.

Să ne citim cu bine.

NU sunt sexy pentru TINE, sunt sexy pentru MINE

Dacă și tu faci parte din categoria violatorilor de Vaslui care consideră că femeia și-o merită/o cere/o vrea/așa e normal să i se întâmple pentru că poartă fuste scurte și are decolteu generos, e mai bine să nu-ți irosești timpul citind acest articol. Nu-l vei înțelege, e posibil să-ți crească testosteronul cât să vrei să mă pui la punct cu vreo două palme peste cur și un căluș în gură.

Totuși, dacă ești genul de persoană deschisă și la alte opinii, cu gustul dialogului și fără prejudecăți, citește mai departe. Ai un dram de încredere. S-ar putea să-ți folosească.

Eu, Cristina, sunt o creatură extrem de sexuală. Așa am fost de când mă știu și (sper) să fiu așa pentru tot restul vieții. Pentru mine sexualitatea nu este o caracteristică, ci este o stare de fapt. Nu știu dacă am avut de-a lungul vieții momente în care să mă dezbrac complet de sexualitatea mea.

Am avut într-adevăr etape în care mi-am folosit sexualitatea ca un magnet de atras cuie ruginite. Am trecut (ca orice femeie) prin etapa în care validarea mea ca femeie s-a întâmplat prin ochii masculului din viața mea. Fetițele au această ”calitate” de a crede că sunt întreg universul unui bărbat. Că dacă el dispare din viața ta, dispar toate lucrurile frumoase pe care le-ai simțit.

Au fost momente când am fost (a se înțelege ”mă simțeam”) frumoasă doar pentru că mă făcea un el să mă simt frumoasă. Am fost încrezătoare doar pentru că exista un el care să mă injecteze cu încredere.

Au fost chiar și etape când întreaga mea existență de cameleon sentimental era validată doar de un El.

Și apoi, a venit momentul singurățății. Când n-a existat niciun el. Și când n-am existat nici măcar eu. Etapa în care a existat doar cenușă de suflet și nimic altceva. Etapa în care trebuia să mă reconstruiesc și nu știam CUM pentru că nu mă cunoscusem niciodată până atunci. Și ce vedeam în oglindă...nu-mi plăcea. Și ce citeam pe hârtie, nu înțelegeam.

Țin minte că m-am închis în casă cu gândul să-mi fac mult rău. Și nu, nu este încă o epistolă lacrimogenă și plină de feminitate. Sau o poveste feministă despre pasărea Phoenix. E povestea mea, reală.

Nu mai știu câte zile am stat închisa în casă. Aveam telefonul închis și frigiderul ticsit cu sticle cu vin. Și o oglindă alături. Și un motan leneș pe care-l ignoram pentru că nu mai găseam în mine suficiente resurse emoționale.

Nu m-am reconstruit atunci. Din contră. M-am judecat până nu mi-au mai rămas motive să mă judec. Mi-am luat fiecare defect și l-am glorificat. Am defecte. La fel cum am și calități.

Despre acestea din urmă este vorba azi, aici. FĂRĂ comparație. Este vorba despre mine și doar despre mine și nu mă raportez la lumea exterioară dintr-un singur motiv: NU ÎMI PASĂ! Lumea îmi va lua mereu ce-i trebuie. Într-un fel sau altul mă va forța să-i plătesc ofranda existenței mele.

Așadar. Mai spun o dată. Eu, Cristina, sunt o femeie. Singura femeie importantă din lumea mea. Singura pe care o am și cu care voi fi nevoită să ”locuiesc” până când nu voi mai fi nevoită să locuiesc. NU m-am ”acceptat” pentru că n-aveam încotro, m-am acceptat pentru că eu chiar mă plac.

Nu am nevoie să mi se spună nici că-s frumoasă și nici că-s deșteaptă. E drept, îmi place s-o aud. Când e o apreciere sinceră și spusă din suflet. Anii pe care-i am m-au învățat să deosebesc complimentele false de aprecierile sincere.

Îmi place să mă privesc în oglindă. Îmi plac pozele reușite. Îmi place să mă simt privită, îmi place să mă simt dorită. DAR NU DEPIND de asta. Nu este o condiție care să îmi valideze încrederea pe care o am în mine. Pot să trăiesc și cu toate cele de mai sus și fără ele.

Feminitatea și sexualitatea sunt printre lucrurile care-mi plac cel mai mult la mine. Nu aș vrea să-mi anihilez niciodată aceste două caracteristici.

Mi s-a spus cândva, demulticel, în cadrul unei petreceri destul de pompoase, că am atitudine de profesoară nazistă. Stârnesc curiozitate dar multora le este teamă să pășească mai înspre mine. Am luat-o ca pe un compliment. O femeie frumoasă dar mult prea accesibilă devine ieftină. O femeie frumoasă dar niciodată accesibilă devine bună de canonizat. Faptul că sunt undeva la mijloc mă echilibreză.

Nu vreau să aparțin niciunui tipar. Nu-mi plac șabloanele. La fel cum nu mă conformez modei, la fel cum am căutat mereu să mă deosebesc de turmă. Nu suport hainele la indigo, confuziile de nume sau împărțitul partenerilor. Știu că e ostentativă goana asta după unicitate. Ce mă amuză este cât de multe persoane o fac pentru că au citit în cărți și cât de puține o fac pentru că o au în sânge.

În fine. Articolul a început de la ideea asta cu care prea puțină lume se împacă bine, cum că femeile sunt sexy pentru ele și abia apoi pentru public. Eu aș tăia publicul de tot de pe listă. Am atâtea momente narcisiste în care n-am public. Nu-s îndrăgostită de mine și nici nu exclud partenerul din ecuație. E ca și atunci când mănânci înghețată. Topingul este opțional. Înghețata umple conul :)

Despre traume și alți demoni

Închipuiți. Firește.

E foarte la modă acum să ai traume din copilărie sau să ai tulburări de personalitate. Și, mai la modă de atât este să postezi despre asta transformând apa în vin precum Iisus. Bine, transformând vinul într-un status. Și vorbele într-un fel de fata morgana pentru cei săraci cu duhul. Că despre asta este vorba. Despre comerțul cu like-uri. Eu vă vând traume închipuite, voi vă arătați impresionați. Mie-mi creste self esteemu’ (adică pipota, pe românește) și toată lumea e fericită. Dar și nefericită. Și traumatizată.

Era o modă prin US, acum ceva ani, că toți pruncii sufereau de ADHD. Și le puneau mămicile Ritalin în laptele praf, încă de când îi înțărcau. Mai târziu creșteau feții frumoși să fie dependenți de pastiluțe de calm. De la antidepresive în sus.

Să ne înțelegem: nu-s Gică contra și nu cred că tre să dăm cu alifie de gălbenele pentru orice. Dar, muică, s-au înmulțit cazurile de auto-diagnosticare cu traume din copilărie de mai-mai că nu-mi vine a crede că am reușit să supraviețuim până în acest moment, așa nenorociți ai sorții suntem.

Scriu pe acest blog de imediat 10 ani. ZECE. L-am ”inventat” ca loc de pus gândurile în ordine și mi-am permis să aberez în toate felurile deoarece nu l-am gândit ca loc de vorbit pentru alții ci ca un loc de auto-exorcizare. Că a venit și publicul cititor pe vreme ce scriam, aia e. Cado! M-am confesat în scris de când mă știu și mă ajută să-mi evaluez evoluția (sau involuția) recitind din când în când.

Uneori am fost îndrăgostită. Alteori am fost dezamăgită. Alteori furioasă. Alteori mistică. ASTA este mintea umană. Mișună și iar mișună și nu-i putem cere să se oprească pentru că e ca și cum le-am cere plămânilor să renunte la aer. Și anume imposibil. Creierul este un organ. Complex și minunat. O mașinărie la care m-aș închina. Creierul care funcționează va și analiza/diagnostica/acuza/căuta/digera/incrimina/etc. Numiți voi acțiunea. Creierul o face. Creierul simte nevoia să eticheteze. Să descifreze. Fără oprire.

De ce tot scriu paragrafe explicative care n-au nicio legătură unele cu altele? În amalgamul și în ploaia asta de informații absurde care bântuie peste tot prin rețelele de socializare, am o mică-mică speranță că mai există creaturi care nu se mulțumesc să se indentifice cu aberațiile ”psihologilor” de 3 cărți citite. Vreau să cred că există omuleți suficient de căpățânoși care să creadă ca sunt bine, sănătoși, uneori ursuzi, alteori veseli, cu bune, cu rele, cu vieți mediocre și cu părere de bine că-s așa. Ce e rău în a fi NORMAL?!

De ce TREBUIE să ai traume? De ce trebuie să te identifici cu turma? De ce trebuie să iei ca exemplu personal povestea lui cutărică sau a lui cutărescu? Informează-te, e foarte recomandat să fim informați. Dar nu te lăsa prins în mocirla comercială flămândă după like-uri. Nu-ți blama creierul că gândește. Nu-l închide în celula unei experiențe pe care nici n-ai trăit-o.

Am văzut diverse dudui cerșetoare de atenție pe Facebook. Alea părăsitele încep să scrie despre relații de amor și devin ”coach emoțional”. Alea urâtele devin obsedate de mersul la sală și nu le mai tace gura despre cât de sănătoase sunt ele și cum restul planetei suntem niște grași infecți. Mai e și categoria de dudui traumatizate din copilărie. Cele care-și justifică fiecare eșec cu un ”ah, sunt traumatizată”. Și peste 10 ani tot traumatizate or să fie. Doar că mai bătrâne. Avem și categoria de făcătoare de selfie-uri la indigo. Sunt cele ce au 3 miliarde de poze, toate în EXACT aceeași poziție (studiata pentru unghiurile bune). Acestea sunt experte în frumusețea sufletului. Adică ele sunt frumoase, deștepte, sexy, de succes, sociabile, relaxate, fit și zen. Nu caută nimic. Doar se laudă. Aș menționa aici și categoria de mămici atotștiutoare. Făcătoarele de bebeluși care devin peste noapte nostradamuși. Doar că lor le fac onoarea de a le dedica un alt articol, nou nouț. Pe ele nu le bag la categoria traume din copilărie, pe ele le includ în categoria traumatizante pentru alții.

Despre categoria de heitărițe n-o să vă vorbesc foarte mult. Am trecut și eu pe-acolo. Duduile care iau totul în derâdere, nu le convine nimic, nu le mulțumește nimic, dar nici n-au nicio soluție. Le recomand un vibrator. Face minuni.

Deși articolul pare cusut cu iz de scandal, vă asigur că erau fix niște gânduri ce-mi bântuie mintea și simțeam nevoia să le aștern aici. E mai bine să scuip veninul decât să-l las să mă otrăvească din interior.

Am rămas cu o informație în cap. Citită într-o carte de specialitate. Cum că există o serie extrem de restrânsă de traume care ne marchează cu adevărat în copilărie și persistă ani de zile fără a fi vindecate. Traumele care merită întradevăr titlul de traume sunt urâte. Violente și marcante până la sânge. Printre ele se numără abuzul sexual, moartea părinților, accidentele grave ce au ca urmări mutilări fizice și încă câteva din seria asta, orori pe BUNE. Acestea pot într-adevăr să marcheze oamenii pe viață și e nevoie de multă perseverență pentru a corecta o astfel de traumă. Corecta, nu șterge!

În rest, pentru ”traumele” legate de faptul că mămica nu ți-a cumpărat ursulețul de plus preferat sau pentru că nu ți-a oferit afecțiunea pe care ai văzut tu în filme că treebuie să o primești – există MasterCard. Și cu MasterCard îl plătești pe nenea psihoterapeutul care te va ajuta să nu mai țipi ”lupul-lupul” pe Facebook pentru că like-urile nu te fac bine la căpșor.

Retrospectiva mea. De 2017, firește.

Ah, sfârșitul anului. Ah retrospectivă în scris. 

Mi-e o lene de n-am cuvinte-n taste. 

Dar nu-mi încalc cuvântul dat mie și voi încerca să așez câteva gânduri printre rânduri. 

E final de ’017, ce naiba! Ca-n fiecare an, recitesc ce-am scris și încerc să sumarizez 365 de zile într-un scenariu de film. Nici nu-mi aduc aminte de când nu m-am simțit atât de neinspirată. Am și un pahar cu cel mai bun vin roșu alături, poate-poate. Am și superbitate de motan cocoțat pe masă, privindu-mă galeș.

Hai să așternem vorbe cu suflet.

2017 a început plictisitor. Cred că acesta a fost cuvântul meu din 2017 – plictisită. M-au plictisit oamenii, cei fără de ambiții, cei falși, cei mincinoși, cei mârșavi, cei cu mai multe fețe și cei ce vrei-nu-vrei îi ai în preajmă și-n societate.

M-a plictisit Bucureștiul, aproape un an întreg. M-a plictisit faptul că-s (uneori) mai deșteaptă decât par și mai intuitivă decât las să se vadă. Și, ajung să știu cum începe și cum se încheie câte o poveste dar tot o trăiesc, că deh, m-am luptat o viață cu stindardul de sălbatică, uneori aștept să fiu contrazisă dar sfârșesc plictisită.

Și totuși, nu căutam eu oare acest plictis și-o viață de om normal în care lucrurile să se întâmple fără să explodeze? Ba da, Cristina, ba da îl căutai. Dar fii sinceră cu tine, n-a fost 2017 atât de plictisitor pe cât scrii tu despre el. Așa este. Pentru mine plictiseala e bună. ”Plictiseala” a însemnat să mă opresc din veșnica mea alergătură.

Dar, hai să așez întamplările cronologic. Pe cât se poate. 

La începutul lui 2017 eram pe podiumul ahtiaților după carieră. Job, job, proiecte, proiecte. 9 ore la birou și încă vreo câteva acasă, apoi weekenduri pline de extra-proiecte, că deh, viața e mai frumoasă dacă n-ai niciun minut liber și dacă o muncești cu drag și spor.

Ultimul job de birou s-a dovedit a fi o mare dezamăgire. Iz corporatist și atitudine vicleană de tip Game of Thrones. Dacă nu ți-o trăgeai cu șeful ăl mare sau dacă nu-ți făceai norma la a săpa groapa colegilor din celălalt departament se chema că vii la muncă ca să...muncești. Degeaba. În fine, nu intru în detalii și mai suculente, deși n-ar reuși o tonă de lămâi să-mi șteargă greața cu care mi-am așteptat finalizarea preavizului.

M-am întors la fotoliul de freelancer. Nu e unul extrem de confortabil pentru că n-ai nicio stabilitate. Nu exista ziua de salariu și nici certitudinea zilei de mâine. E cu adrenalină. DAR și cu libertate. Și deh, mi-s iapă deloc blândă, asta am stabilit acum niște ani. Cam atât despre carieră. Dorința arzătoare de a ”ma afirma” s-a stins. Îmi iubesc meseria și nu voi înceta niciodată să scriu. Poate mă întorc la viața de agenție, poate mai jonglez cu freelance-ul, de ce nu? N-am luat nicio decizie categorică deocamdată.

N-a început bine vara că s-a întâmplat minunea pe care o așteptam de prea mult timp. A venit Lokki cel blănos în viața mea. Frumusețea mea felină. Cred că voi considera acest lucru ca fiind cel mai frumos și prețios moment al lui 2017. Cred cu tărie că acest pisic-copil mi-a întors universul cu josul în sus. Mi-a așezat sufletul la loc, mi-a dat voie să iubesc cu fiecare moleculă și înțeleg într-un final că viața trebuie iubită. I U B I T Ă.

În 2017 am călătorit oleacă. Hai, fie, încă mai sunt pe drumuri. Doar că-s drumuri moroșene, cunoscute de o viață. Am văzut Berlinul, am gustat sălbăticia lui Samothraki și am zâmbit soarelui irlandez mai bine de o lună de zile. Iar acum voi întâmpina 2018 aici, la Baia Mare.

N-am revelații extraordinare. Sau nu știu, nu vreau să par cinică. Aș îndrăzni să mă laud că am ajuns în sfârșit la un echilibru. Nu văd drama când nu e și nici nu râd din orice. Nu (mai) simt nevoia să fiu plăcută de toată lumea sau să conving pe cineva că aș merita apreciere. Prefer un pahar cu vin bun și o poveste pe îndelete unei seri de dans pe masă c-o beție crâncenă. Prefer un ”mă plictisești” sincer unui zâmbet de complezență. Prefer să fac schimb de poze cu pisici pe net decât să mă smacolinesc (a te smacolini = a da cu tencuială pe obraz ca să dai bine în selfie-uri) 3 ore în oglindă pentru a fi evaluată ca o bucată de carne de câte un mascul în călduri. Prefer plictiseala mea oricărei alte plictiseli.

Ah, mai e o revelație. Gravă :) Nu mă mai tem. De NIMIC! Nu mai am frici. Nu mai am frustrări interioare sau complexe. Da, am scăldat-o cu sportul în ultimele 6 luni și am impresia că am făcut un colăcel. Mare brânză. Bag sală și-l dau jos. Da, nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Și ce dacă? Da, am devenit ușor blazată când vine vorba despre viața socială. Da, sunt într-o mare măsură o heităriță care își preferă pisica oricărei companii umane. Mă transform în doamna cu pisici? Și CE DACĂ???

Vreau să zâmbesc din suflet. Vreau să iubesc sincer. Vreau să mă plictisesc în 3. Vreau să manipulez publicul naiv de pe facebook. Vreau să călătoresc doar eu și iubitul meu. Vreau să lenevesc în pat toate zilele de duminică. Vreau să mă simt sexy chiar și când am un colăcel inestetic. Vreau să râd de hipsteri. Vreau să fac mișto de goticele de poză. Vreau să fiu răutăcioasă cu proștii. Vreau să fie monarhie și să dispară pesede de pe fața pământului. Vreau să fie toți ai mei sănătoși și vreau să îmi păstrez aceeași atitudine și la 80 de ani dacă i-oi apuca.

Și...până la urmă nici nu contează ce vreau eu. Sau planeta. Contează ce FAC eu. Și planeta.

Retropectiva lui 2017 e una...cam fadă, aș zice eu, dar cu multe drumuri deschise. Și multe lupte câștigate și multe capitole încheiate. În 2018 vreau să... Hmmm...Vreau să vreau.

Hai că vă țin la curent. La mulți ani oameni dragi și oameni mai puțin dragi. Vă mulțumesc că m-ați citit și vă doresc să aveți sufletele ușoare și mințile pline!

Un moment de mine

În 2013 îmi scrijeleam în piele ”I have no soul”. Pentru că eram atât de convinsă că trebuie să-mi îngrop o dată pentru totdeauna tot sufletul.

În 2014 l-am regăsit. Pe el, pe suflet. Și a înflorit un buchet cu 7 maci pe mâna mea.

Oricât mă chinui să umplu clipele cu sarcasm și să scap de prostul obicei de-a avea suflet...nu-mi prea iese.

Rareori sunt acele momente (de care eu aș face mișto și aș spune că sunt momentele mele yoghine) în care îl ascult pe Leonard Cohen cum îmi cântă Hallelujah, închid ochii și plâng râzând.

Plâng râzând cu sufletul plin de bucurie că încă am momente în care simt tot și iubesc tot, în ciuda a tot. N-ai cum să mă înțelegi cititorule, pentru că și eu încerc de treizeci și ceva de ani să o fac și nu-mi iese prea bine.

Sunt într-un plin proces de exorcizare. Nu știu dacă vreodata m-am oprit, dar acum îl simt puțin mai aproape de mult așteptatul final. Și, habar n-am ce-am să găsesc dincolo când se încheie, dar, încep să mă bântuie niște clipe de ”total bliss” pe care n-am mai simțit-o eu, cu mine, niciodată. Nu știu cum să îți explic ce înseamnă total bliss. Îmi place mai mult în engleză.

Viața mea a fost o poveste interesantă și începe să-mi placă să o povestesc. Mă simt din ce în ce mai aproape de momentul în care o s-o aștern pe hârtie. Nu pentru că aș fi un exemplu bun ci pentru că aș fi o lectură bună. Viața mea continuă să fie o poveste interesantă, deși am încetat să mi-o scrijelesc în piele.

Mai am o singură revelație de trăit până la finele lui 2017.

Mai adaug un an (intrigant) celorlalți împliniți până acum. Nu știu dacă voi avea chef sau timp să-i scriu retrospectiva. Sunt în țara mea de suflet și-i admir cerul în fiecare dimineață și-mi trag concluziile în liniște fără să simt nevoia să le împart cu publicul.

Restul lumii începe să-mi pară ca un soi de decor în fundal. Nu mai trăiesc printre ei, ci ei trăiesc în lumea mea.

Ușor, ușor, ușor – în timpul și condițiile mele – începe să nu-mi mai pese.

Secretul nu este să-ți îngropi sufletul.

Ci să știi când să-l folosești.

Hallelujah

Sunt sigura de un lucru: ca sunt eu.

Daca ar fi sa aleg persoana cu care mi-a fost cel mai greu sa convietuiesc de-a lungul timpului...m-as alege pe mine. Au fost rare momentele in care m-am inteles si acceptat. Mi-a fost insuflat spiritul competitiv in cel mai eronat mod posibil. Am fost educata ca nu sunt suficient de buna. Am primit aceasta critica  - departe de a fi constructiva – cam toata copilaria. Totusi  - niciodata de cand ma stiu n-am dat vina pe ei. Pe parintii mei. Am crezut pana acum cativa ani ca “traumele din copilarie” sunt o inventie americana. Azi nu mai cred asta. Cred ca traumele din copilarie sunt mai rare decat ne laudam si NU e cazul sa ne improscam parintii cu ura. Ne-au avut si ne-au crescut. Asa cum au stiut, asa cum au putut. Ai mei au fost mult prea tineri. Nu doare deloc sa afirm ca le-am blocat vietile de cand am venit pe lume. Este adevarat. De la 18 ani mama a fost pironita de gospodarie de catre doua suflete nevinovate. Nu era vina noastra. Dar nici a ei. Nu era  vina nimanui. Nici nu-mi pot imagina CAT de tare as fi esuat daca m-as fi trezit mama la 18 ani. Sunt 100% sigura ca as fi dat-o in bara. De ce? Pentru ca ma cunosc pe mine.

Articolul nu vizeaza o analiza critica si acuzatoare asupra celor dragi mie. Din contra. Ei sunt ai mei si eu a lor cate zile mai am, cu tot ce tine de sufletu-mi. Vreau sa analizez astazi, aici, evolutia psihologica a mea si a celor ce mi-au fost alaturi de-a lungul anilor. Se spune ca omul nu se schimba, ca ramane acelasi in esenta. Evolueaza sau involueaza. Nu stiu ce sa cred. Eu m-am schimbat. Zic eu ca am evoluat. Comparativ cu ce? Comparativ cu mine acum 5 ani, acum 10 ani si acum 15 ani.

N-am avut o copilarie usoara. Si nici prea frumoasa daca e sa o analizez prin comparative cu ce notiuni am eu despre copilarie acum sau cu oamenii care-mi povestesc despre copilariile lor. Nu regret nici asta. Regret un singur lucru. Nu mi-a exploatat nimeni potentialul. Cum spuneam mai devreme, a invata sa existi doar sub taisul criticii si sub stindardul ca nu esti suficient de bun iti cam taie din aripi. Acesta este motivul pentru care pana de foarte curand n-am stiu ce inseamna sa am incredere in mine. Am mimat bine totusi. Noi femeile stim sa facem asta.

Am alergat multi ani (prea multi) dupa ceva inexplicabil. Afectiune. Imbratisari, sarutari, apreciere. N-aveam cum sa stiu daca ceea ce primesc este ceea ce caut. Pentru ca nu aveam in creier o definitie a afectiunii. Nu stiam cum e sa o primesti. Nu stiam in egala masura nici sa apreciez ceea ce primeam. Stiu ca am fost salbatica. Am crezut ca dragostea este o lupta de care pe care. Si n-am crezut deloc ca o merit. Din acest motiv am fugit ca o nebuna de fiecare data.

Apoi – mai am si “blestemul” asta numit creier. Am trecut de etapa modesta. Sau empatica. Asa ca voi face afirmatia: nu e usor sa am mintea mea. Inca nu stiu de ce ma tem mai mult, de mintea sau de instinctul meu. Nu e usor sa vezi si sa simti lucruri dinainte de a le intelege. Sa vezi prin oameni. Sa ai nevoie de doar cateva secunde pana sa poti sa-ti formezi o opinie.

Ani de zile m-am luptat sa ma inteleg. Apoi sa ma accept si inca lupt sa ma plac. Si mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Si cum am trecut peste luni si peste zile si peste ani sau oameni – fiind intr-o perpetua stare de razboi cu mine. Am realizat de curand cat de puternica sunt. N-a fost vreo revelatie. A venit constatarea atat de sec incat nu mi-am revenit toata ziua din asta. Exact cand credeam ca am nevoie de camasa de forta. Cand tot ce invatasem despre mine nu mai functiona si credeam ca sunt pe punctul de a claca. Mi-am spus “Cristina, esti cel mai puternic om pe care-l cunosc.” Si m-am linistit  - stiam ca am dreptate. De atunci au inceput sa revina in mintea mea – una cate una, toate amintirile blocate de-a lungul timpului. Tot ce reusisem sa blochez undeva adanc, a iesit la suprafata. Si inca mai iese. Amintiri vechi si foarte vechi. 

Am pus multe piese la puzzle-ul acesta numit eu. Eram intr-o vesnica alergatura sa dovedesc cuiva – nu stiu cui – ca sunt mai buna. Mai buna ca mine ieri. Sufar de sindromul unei minti nelinistite. Asta mi-este clar. Si in cei 32 de ani pe care-i am – fara sa bravez – spun ca putini oameni m-au inteles, mult mai putini m-au iubit si foarte putini m-au ajutat. Dar, amuzant e ca nu este despre ceilalti oameni. Nici n-a fost si nici nu va fi. Este despre mine. Oamenii vin si pleaca. Tinerete fara de batranete nu exista. Iubire monogama nici atat.  Cu toate astea simtim nevoia sa apartinem. Si asta a fost dorinta mea de-a lungul timpului. Sa apartin. Ce ma bucura este ca oricat as fi de competitiva, teritoriala sau santajabila emotional – niciodata n-am putut sa ma conving sa fac un compromis prea mare. Daca lucrurile nu s-au intamplat intocmai cum mi-am dorit, n-am renuntat la mine. N-am pus nevoia de-a apartine mai sus decat nevoia de-a fi eu. Mi-am invatat lectie dupa lectie, de obicei dand cu capul si vindecand cicatrici. Mi-am dus fiecare razboi onorabil si de-a fost sa mor, am renascut si mai breaza si mai frumoasa. Imi place sa cred ca am evoluat. Dar cine sa judece? Sau, mai bine, de ce sa judece? Avem oare dreptul sa judecam pe altcineva? Oamenii cu care interactionam in anumite perioade din viata noastra ne sunt fie lectii, fie sunt pasageri. De prea multe ori mi s-a intamplat sa raman dezamagita atunci cand drumurile ni s-au despartit. Am decis deja (intr-un articol trecut) ca mi-am petrecut prea mult timp iubind oamenii. Si ca as vrea sa fac aceeasi investitie emotionala eu in mine. Astazi vreau de fapt sa ma desprind de asteptarile pe care le am din partea oamenilor. Fara asteptari nu exista nici dezamagiri.

Ma simt libera. Si calma. Prea mult timp am dus in spate povara asta. Prea mult timp mi-am dorit sa contez si sa apartin si am pus suflet in tot si-n toate. Mi-este limpede ca nu voi atinge perfectiunea si mi-este clar ca omul in esenta este o creatura egoista. Cum spuneam, cel mai dificil mi-a fost sa traiesc cu mine de-a lungul timpului. Pentru ca nu ma cunosteam. Si nu ma placeam. Astazi ma cunosc. Ma si plac, la naiba. Si nu mai am timp sa invat din greseli. Dar nici sa alerg dupa perfectiune. Si atunci ce sa fac?

Sa…traiesc, ce altceva? 

Cand ne transformam din femei in neveste?

S-au dat un miliard de explicatii si s-au facut inca pe-atatea studii de caz. Cand naiba are loc “tranhumanta” asta feminina din felina arteziana de feromoni in nevasta atotgrijulie?

Cumva inainte sa apara clasicul “te-ai schimbat, nu mai esti ca la inceput” femeile isi “iau rolul in serios” si devin neveste. Iar barbatii isi doresc femei (ca daca si-ar dori neveste n-ar creste in halul asta rata divorturilor).

Stiu ca am catalogat candva etapele relatiilor romantice, nu doresc sa generalizez (fiind blogul personal, ma gandesc ca e limpede ca si parerea e strict personala), insa nu m-am gandit niciodata la transformarea celor ce formeaza cuplul inainte de transformarea cuplului in sine.

Sarim peste perioada isteriei hormonale de inceput. Aia in care nu va dati jos din pat decat o data pe saptamana. Nu analizam nici perioada in care euforia dispare si apare sentimentul de stabilitate, corelarea personalitatilor, constructia primelor planuri de viitor comune, etc.

Vorbesc de zona de confort a unei relatii. Aia in care tie, femeie, iti e bine si bun cu omul tau. 

Cand, vrei nu vrei, treci de la “unde iesim azi?” la “uite cum am stat toata ziua in bucatarie sa-ti gatesc asta”.

O fi instinctul matern, o fi instinctul de conservare, cert mi-e ca de la un moment dat femeile devin mamicile barbatilor lor.  

De unde pana unde nevoia aia de a-i oferi toata grija si protectia si hrana si consilierea de care esti capabila? De unde pana unde pornirea de a-l face “un om mai bun”? De unde devenim din tigroaice puse pe vanat, leoaice puse pe alaptat?

Suntem constiente ca avem nevoie constanta de atentie. Dar de ce nu suntem capabile sa vedem ca atunci cand n-o primim o suplinim noi? Oferim si ceea ce ne-am dori sa primim si (bonus) ceea ce ne extenueaza pe termen lung.

Peste putina vreme nu mai esti tipa aia misto pe care o asteapta la scara chiar si juma de ora. Ai sa fii muierea mereu in intarziere care n-a avut timp sa isi aranjeze parul ca a avut rufe de intins. N-ai avut timp sa treci pe la salon ca ai facut piata. Zici ca merge si un dus rapid, poate niste pantaloni scurti de bumbac si un tricou larg, ca doar n-o vrea sa fii desprinsa din reviste cand te duci la culcare.

Poate-ti mai spunea si cat de bine arati asa naturala si nemachiata dar il vezi intorcand capul pe strada dupa una cu sprancene tatuate, plina de silicoane si zugravita cu un camion de smacoline cosmetic. Ca deh, aia e femeie, tu esti deja nevasta ( cu sau fara acte).

Pe tine te iubeste pentru multiplele tale calitati de femeie de casa, alea-i fura ochii pe moment. Asta iti vei spune ca sa iti justifici oala cu sarmale din frigider si faptul ca ti-ai amanat programarea la epilat pentru ca aveai treburi mai importante acasa.

Si te gandesti cu stupoare “vai, cum o fi supravietuit fara mine?” ca sa iti lauzi singura utilitatea in lumea omului tau.

Afla ca i-a fost bine si ii va fi la fel de bine. Daca ti se defecteaza masina de spalat, cumperi alta ca nu mai suntem in era in care sa dam bani pe mesteri – cu atatea optiuni noi la cumparaturi.

Daca ti se defecteaza “nevasta” de ce n-ai face un upgrade cu o femeie? 

Un scurt update

Hmmm…nu imi gasesc cuvintele. Asadar nu voi incerca sa ma chinui cu aranjamente metaforice sau catchphrase-uri memorabile.

Avand in vedere ca a trecut cel mai mult timp din existenta acestui blog fara ca eu sa postez macar un cuvintel, hai sa facem un inventar rapid al intamplarilor sabbriene (aaa, va place adresarea?) de la final de aprilie si pana in prezent.

Mi-am dat demisia. Da, asa am decis (constransa de diverse in a caror amanunte nu doresc sa intru acum) si intocmai am actionat. Sa ne intelegem: aproape 5 ani de copywriting si email marketing intr-un singur loc inseamna ceva. Inseamna trecerea de la junior copywriter la senior copywriter, inseamna atasament emotional fata de echipa, fata de portofoliul de clienti, inseamna in acelasi timp si pretentii mai mari  sau o dorinta acerba de evolutie.

Am plecat la Baia Mare. (m-am intors intre timp, sa nu va ia cu lesin) Dupa cum stiti, subsemnata detesta morile de vant si mai ales lupta cu acestea. Asadar si prin urmare, de cate ori am senzatia ca e timpul pentru un nou inceput imi iau mai intai o pauza de respiro pe plaiurile natale.

A fost ataaaat de frumoasa vacanta mea maramuresana cum doar acolo se poate. Stiu ca am o bucata de suflet cusuta de coltul acela al tarii insa, obiectiv vorbind, trebuie sa vizitati Maramuresul. Baia Mare e mai frumoasa ca oricand, mai verde, mai animata, mai plina de oameni cu suflet si mereu mai e cate ceva de vizitat prin imprejurimi.

M-am apucat de fotografie. Inabusiti-va hohotul sarcastic. Nu am aere de fotografa (inca) si nici nu planuiesc sa ma dau pui de geniu in viitorul apropiat. Pur si simplu vreau sa explorez si aceasta noua zona creativa in care pot comunica prin imagini in loc de cuvinte. Am mai cochetat cu aceasta idee in anul de gratie 2006, acum insa am si scule profi  - pe care trebuie sa le invat mai intai – si imi doresc sa aprofundez acest domeniu si sa experimentez viata de “turist chinez” pana cand imi voi permite sa ma lansez oficial in bransa. Sper eu ca voi fi departe de Bucuresti pe-atunci dar asta e o alta poveste si surpriza pe care v-o dezvalui la momentul oportun.

Sunt freelancer. In acest moment sunt disponibila pentru aproape tot ceea ce inseamna cuvant scris. De inchiriat, cum ar zice romanu’, pe cont propriu cum as zice eu. Norocul meu e ca sunt dragalasa si sociabila si am deja cativa clienti atat pe Social Media cat si pe alte proiecte. Pentru detalii suplimentare, va stau oricand la dispozitie – stiti unde ma gasiti. Nu ma apuc sa-mi fac propaganda si sa enumar motivele pentru care e mai bine sa lucrezi cu un freelance copywriter. Dar e mai bine. Trust me on this one :)

Nu in ultimul rand – desi am vrut sa incep cu asta dar prea parea a lauda – sunt fericita. Chiar azi ii spuneam unei prietene ca viata mea mereu a fost ca o injectie de adrenalina si mereu aveam un plan de rezerva la planul de rezerva. Astazi sa zicem ca totul este incert. Sa zicem. Real vorbind sunt din nou in fata unei provocari – aceea de a-mi pune planurile proprii in realizare in detrimentului unei vieti de robotel in turma. Si am planuri mari si STIU ca se vor concretiza.

Ma feresc sa spun, sa gandesc chiar, despre cat de frumos a deraiat drumul meu de la normalitate la exceptie. As scrie poezii, as vorbi in metafore, as aduce ofrande zeilor. Insa, e mai simplu sa zambesc, sa respir si sa fiu curioasa despre ce urmeaza sa mi se intample.

Cand ne-o fi mai rau, asa sa ne hie :)

(Dead)line

Am învățat (măcar teoretic) la unul dintre cursurile urmate câte ceva despre luarea deciziilor. E un proces greoi iar mintea noastra are tendința de-a analiza și cântări deciziile până ne ies flăcări prin nări.

Obișnuiam să iau decizii impulsiv și bazat pe feeling-ul momentului. Apoi am intrat în zona rațională și am învățat să-mi cântăresc fiecare argument sau contra-argument cu mare grijă. Dar nici așa nu e bine. Pentru că am tendința să o lungesc și să devin un om confuz și nehotărât.

Ceea ce n-aș vrea pentru că nu-mi plac oamenii de genul acesta.  

Însă...mi-am dat seama recent că ritualul meu de introspecție poate emite milioane de teorii. Și fiecare teorie din procesul meu de gândire nu mă face deloc mai hotărâtă ci, din contră, mă amețește într-un carusel toxic.

Mă simt ca un șoarece care face exerciții în cușcă, alerg în cerc până obosesc. Mă lovesc de aceleași argumente sau contra-argumente iar și iar și iar până iau o decizie.

Știu că totul se întâmplă pentru că sufăr de mania perfecțiunii. Mă iluzionez singură că suflu și în iaurt și că aruncatul cu capul înainte este pentru oamenii cu mai puțin creier în cap.

Totuși, chiar și aruncatul cu capul înainte denotă curaj și ieșirea din zona de confort. Ceea ce eu cu a mea introspecție infinită...nu prea fac.

Mă bucur că sunt bună în a desluși enigmele gândirii mele :) dar cu practica stau prost nenicule.

Așa că voi relua bunul obicei al deadline-urilor. N-am ce-mi face, eu funcționez bine cu regulile în față. Știu că tot mie îmi place să le încalc și să mă lăfăi în non-conformism însă...de data asta am de gând să las liber Eul Rebel și Eul obsesiv compulsiv. Îi las în arenă, să se lupte între... ei (haios) și văd ce iese.

Nu-mi plac pariurile cu mine, dar vreau musai să mă mobilizez înspre noi realizări.

N-ați înțeles nimic așa-i? E pentru mine scris, printre rânduri, cum altfel :)

Este sau nu este?

…iubirea exclusivistă?

Cochetam cu ideea de a-mi așterne câteva dintre gândurile ultimelor zile și anume că mi-s fericită și beată de amorezată și văd fluturi și curcubee și am roșu în obraji ca-n clasa a-4-a când am găsit primul bilețel de dragoste vârât în ghiozdan de Ovidiu. Colegul meu de bancă. Și vecinul meu de bloc. Și cel mai bun prieten al meu de-atunci.

Dar fericirea e egoistă și-o vrei închisă-n tine. Sau, poate am ajuns la vârsta la care știu să beau cu măsură și-mi permit o beție de emoții dar nu-mi permit să mă îmbăt cu orice poșircă și nicidecum mahmureala de a doua zi.

Asta-i bucuria anilor. Dacă până-n douășcinci ai curaj să sari din avion crezând că dragostea ți-e parașută și-ți trăiesti sentimentele precum un gay pride, mai încolo îți crește darul introspecției (presupunând că nu ești buruiană) și începi să vrei să faci totul bine.

Să n-o mai întorc ca la Ploiești (sau era Brăila?). Citesc muuuuulte studii, păreri, de la psihologi la oameni de știință și în cele din urma bloggeri care de care mai experimentați și, de ce nu, chiar și pe cei ce-și dau cu părerea din simplu motiv că pot (așa ca mine).

Nu dragilor. Nu ne macină dorința de-a vindeca lumea de cancer, nici nu vrem să construim roboți mai deștepți ca noi. Omenirea are o mare problemă de dezbătut și n-o să se oprească prea curând din asta: dragoste&sex.

Ieșim din epoca romantică. Nu ne mai creștem copii cu povești optimiste “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” și nici cu prinți de vin călare pe armăsari bălai.

Vremurile noastre sunt cele ale neîncrederii. Am citit articole care-mi spuneau că ne jucăm ruleta rusească cu sufletele noastre. Altele-mi spuneau să trăiesc clipa, să nu mă macine trecutul și să nu-mi pun întrebări despre viitor. Alte articole îmi spuneau că e bine să ții ochii închiși pentru că infidelitatea e precum oxigenul, indispensabilă. Articolele științifice susțin că avem predispoziție genetică spre poligamie și mai avem un creier care n-o să fie niciodată satisfăcut deplin.

Psihologii ne spun că ne putem vindeca de aproape orice. Una peste alta, subiectul dragoste&sex&relații este în continuare dezbătut și analizat pentru a găsi o rețetă a fericirii. Și suntem surprinzător de adaptabili. La aproape orice teorie.

Iarăși eu, fiind acum într-una dintre cele mai fericite etape ale vieții mele, mă încăpățânez să răspund întrebării: este sau nu este dragostea exclusivă pe termen lung?

Auzisem că una dintre metodele de tortură din închisorile asiatice era să le ofere încarceraților posibilitatea de a alege să primească mâncarea lor preferată. În fiecare zi. Pe toată perioada detenției.

Așadar dacă aleg azi să mănânc sarmale, sarmalele or să-mi bântuie micul dejun, prânzul și cina și poate chiar și desertul.

Avem prieteni diferiți în funcție de vârstă, în funcție de etapele din viața noastră. Am inventat bucătăria moleculară și hainele croite din aripi de fluturi doar de dragul diversității. Trăim vieți întregi căutând să descoperi locuri noi, pe apă și pe uscat.

TOT ceea ce poate fi exemplificat (în afară de apă) din existența umană ține de diversitate, inovație, curiozitate și experimente NOI. DAR când vine vorba despre dragoste și sex vrem să fie una singură, aceeași, pentru tot restul zilelor noastre, în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara iar noaptea s-o ținem strâns în brațe.

DE CE? Tare vreau să știu asta.

N-am putea să mâncăm același lucru în fiecare zi, n-am putea să purtăm aceleași haine zilnic, n-am putea să avem aceeași prieteni din grădiniță și cu siguranță ne declarăm frustrați dacă nu ajungem să vizităm măcar o țară străină. Dar vrem să iubim și să fim iubiți egoist. Vrem să îmbătrânim împreună.

Am prieteni în relații fericite și lungi. Am mai mulți prieteni single sau cu eșecuri sentimentale la activ. Iar acum m-am trezit chiar eu în ipostaza aia în care îmi vine să-mi spun că n-am mai iubit cum iubesc azi, că mi-e ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut prima oară și n-au fost cu el pentru că vreau să-i dau lui toate primele dăți si toate ultimele dăți din viața mea.

Iar puțina rațiune pe care o mai am în mine (creierul reptilian, adică instinctul sau/și experiența) mă îndeamnă să îmi păstrez totuși și o dozăde pragmatism. Cum ar veni să împac și capra și varza. Să iubesc rațional.

Ori, tot aceleași creiere luminate susțin că dragostea este un sentiment hipnotizant care activează în scăfârlia noastră cam aceeași senzori pe care îi activează heroina. Așadar dragostea dă dependență.

În concluzie (nu-i tocmai o concluzie pentru că simt că n-am elucidat nimic ci doar am adunat câteva piese dintr-un mare puzze) vă întreb: ce facem? 

Este posibil să te îndrăgostești și să te țină până când ai nevoie de scutece pentru adulți? Sau tratăm sentimentul ca pe un viciu de care ne descotorosim după ce ne-au maltratat sufletește nenumărate experiențe marcante?

În 2 sau în 3,4,etc ?

Stăteam acu ceva vreme cu fetele la discuții și glumeam spunând că de fapt toate relațiile mele (serioase) adunate la un loc ar rezulta chiar relația perfectă. Un tip a fost de casă și familist, altul nebun și pasional, altul exagerat de îndrăgostit și...însumând aceste calități aș ajunge poate să spun că am găsit bărbatul perfect.

De fapt (și știu sigur că nu-s singura care crede asta) bărbatul perfect nu există. La fel cum nu există nici femeia perfectă. Și nu doar pentru că perfecțiunea este relativă ci pentru că avem anumite nevoi în anumite perioade ale vieții noatre.

Trecem prin perioada în care avem nevoie de adrenalină și pasiune, apoi ne dorim liniște și siguranță, apoi o ultimă aventură (mereu e ultima, știu), apoi unii sunt chiar sinceri și recunosc c-ar vrea stabilitate. Iar cei ce spun că-și doresc din toate câte puțin – părerea mea – sunt fie extrem de optimiști, fie instabili emoțional.

Iar acum – în prezent – urlă internetul de studii/articole/povești despre non-monogamie, relații de succes poli-amoroase, libertatea relațiilor gay si bi sau pași de urmat pentru romanticii incurabili care încă mai cred în suflete pereche. Pe scurt, avem de toate pentru toți, cât există cerere există și ofertă.

Îmi este extrem de clar că direcția în care evoluează societatea va îngropa în următorii ani conceptul de cuplu monogam sau familie tradițională. Și n-am nicio părere în această privință. De ce?

Pentru că fiecare individ are o singură datorie față de propria-i viață: să-și stabilească preferințele, să-și pună ordine în priorități și să...ducă o viață cât mai împlinită în funcție de propriile decizii.

Oricare ți-ar fi valorile și principiile după care îți ghidezi traiul sunt absolut convinsă că mai există o persoană (sau două, sau trei, depinde câte cauți) cu care vei putea construi o relație sentimentală. Sau, dacă filozofia ta de viață e singurătatea (fără conotație negativă), atunci nu văd de ce nu te-ai bucura de singlehood exact așa cum îți dorești.

A fi singur nu e trist. A fi romantic și convins că există suflete pereche nu e imposibil. A fi gay e fix treaba ta, bisexual la fel, poli-amoros, aceeași treabă. Cum ar zice și legea universală a umanității: ai libertate totală de expresie atâta timp cât faptele și acțiunile tale nu dăunează traiului semenilor. Și...excludem gurile rele sau prejudecățile din acest articol. Întotdeauna vor exista cârcotași și judecători ai valorilor. Dar, adevărul e că emoția e a ta și a celui/celei/celor cu care o împarți.

Acestea fiind spuse, eu fac parte din categoria clasicilor. Nu am nimic împotriva experiențelor noi, explorării emoționale, dar, într-un viitor al meu mă văd crescându-mi progeniturile cu un (singur) partener.

Motivele mele sunt simple: îmi place să-mi concentrez atenția într-o singură direcție. Normal că aș fi capabilă de matematici complexe care ar putea face gura lumii să mă crucifice. Dar, ce mă interesează pe mine este confortul emoțional și echilibrul existențial. Pentru mine alte opțiuni pur și simplu n-ar funcționa.

Trăim, vedem, vorbim.

Retrospectivă de an

Că tot nu mă lasă roţile de tren să dorm, că tot mă întrebăm "da' io când oi avea timp să le şi gândesc?", că tot mi-e dor să scriu, v-am spus; s-au aliniat planetele, hai că asta fac.

De obicei menţionez precedentul an - acum chiar că pot spune că şi pentru mine a scrie la final de an e tradiţie - însă vreau să fac referire şi la cel cu 13 în coadă (căreia i-am zis anul încercărilor) dar şi la cel cu 14 în coadă (care a fost cam cel mai bun an al viețisoarei mele).

2015...a fost (încă mai este) un an...interesant. N-aş zice spectaculos dar nici nu ar fi drept să-i spun plictisitor. Din contră, a fost anul care m-a (re)definit cam pe toate planurile.

În prima parte a lui 2015 mă tot întrebăm "now what?!" şi nu-mi convenea niciun răspuns. Nu trebuia nici să mă lupt pentru supravieţuire dar nici n-aveam aceeaşi poftă de nebunie. 2015 a fost anul în care am cam pecetluit ceea ce am vrut în 2014 şi anume să mă cunosc eu pe mine. Să nu fie întrebare căreia să nu-i pot răspunde, aşa am zis.

În 2015 am revăzut Irlanda, mult, intens, frumos, exact cum mi-am dorit. 2015 a adus o stabilitate emoţională în viaţă mea, habar n-aveam că sunt capabilă de aşa ceva.

2015 mi-a şlefuit relaţia sentimentală (parol, noi doi ne-am şlefuit-o, dar na) până la modul la care sunt mândră de ceea ce am şi (deşi vorbesc rar despre asta) e prima oară când am planuri (reale) de viitor cu un om.

Cam în toate lunile lui 2015 m-am războit cu mine şi cu puseele mele de maturitate. Ba mi-e ciuda că-s mai aşezată şi liniştită, ba mă laud că, spre deosebire de alţii, la mine nu e niciun efort să fiu "om mare".

În 2015…mi-am pierdut bucata de suflet cu blăniță neagră și cei mai frumoși ochi verzi din lume. L-am pierdut pe Nemo…și mi-e dor de el în fiecare zi. Totuși, pierderea lui – deși m-a pus în genunchi – m-a învățat și că am latura aceea maternă pe care nu știam că o am. Încă îi simt mirosul și năsucul umed ciocnindu-se de obrazul meu, însă sunt amintiri dragi care mă fac să zâmbesc și așa vreau să mă gândesc la el…cu drag, nu cu tristețe.

Totuși, 2015 e anul în care am făcut cele mai multe fapte bune. Nu voi vorbi despre ele, dar, societatea zice că-s "din alea de aduc bile albe la ăl cu barbă". No' bun, nu mă încălzeşte asta câtuşi de puţin, dar, m-au umplut de emoţii (pozitive) toate momentele "aducătoare de bile albe".

Ce s-o mai lungesc: 2015 e fix anul ăla în care eu m-am uitat în oglindă şi am reuşit să fiu raţională: Cristina, asta eşti tu, aici începi, aşa arăţi, cam asta ştii şi cât atât ai putea. Am făcut pace cu mine aş zice, nu chiar pacea aia de călugăr buddhist, dar mă plac atât cât mă am şi îmi cunosc puterile fără să am nevoie de vreo apreciere externă. Nu e nevoie de validarea nimănui, nu mă mai sperie incertitudinile cotidiene şi râd ca un bătrân înţelept chinez când aud câtă tevatură inutilă iscă problemele sentimentale cărora NOI le acordăm importantă :)

Anyways, o iau pe arătură şi deviez de la subiect şi a intrat vecina de compartiment, clar tre să las telefonul din mână.

2015 e cumva anul în care m-am trezit la "intersecţie de drumuri". Am opţiunea să cred în planurile mele, să încep să mi le pun în practică saaaau...să nu. Orice aleg e fix alegerea mea şi mi-o asum în totalitate.

Ah,  2015 e anul în care zeii, destinul şi mai ales faptul că a fost cadou, m-au facut să încep şcoala de şoferi... Dacă am şi scris pe blog despre asta e clar că îmi iau angajamentul de a deveni şofer cu acte-n-regulă.

Ca să o scriu într-o singură propoziţie (aşa zice advertisingul: dacă nu se poate sumariza într-o singură propoziţie, e degeaba şi nu vinde) anul 2015 e anul în care...AM ÎNŢELES.

Planurile de 2016? Surpriză :)

Crăciun sentimental?

Hmmm…iată-ne aici dragii moșului (ai babei, deh).

Sunt calmă. Împăcată și liniștită. Încep cu asta pentru că am nevoie eu s-o citesc. S-o recit, s-o aud în gând, să-mi inunde mintea și să conștientizez că e real ceea ce spun.

Ultimele săptămâni au fost haotice.Cum altfel? Doar mă știți, nu era să vă scutesc nici anul acesta de reni, moși, rudolfi și alte cuvinte “cu magie” ce mi-au trecut prin taste și s-au materializat în campaniile agenției.

Anul acesta, cu sau fără voia mea am fost implicată și în câteva campanii umanitare. Și, credeți-mă pe cuvânt, bunătatea și lauda n-au de-a face cu trebușoarele astea. Poate pornești cu ideea că vrei să fii un om mai bun, să ajuți și să te implici. Dar te trezești luat de val într-o luptă obositoare pe care nu mai vrei nici măcar s-o câștigi ci vrei doar să-i supraviețuiești. În fine, totul e bine când se termină cu bine.

Și cu revelații. Și cu Crăciun.

Urmează și o retrospectivă de an. Trebuie să-mi trag sufletul și să pun ideile pe hârtie. Curând.

Azi, cu calmul și pacea momentului, vreau să vă vorbesc despre iubire. Prin ochii mei de azi. Prima idee care mi-a venit cand am scris ”iubire” a fost să continui cu propoziția ”nu există”. Dar nu e așa.

Iubirea există dar nu mai știm noi s-o vedem, s-o apreciem, s-o trăim și s-o dăruim. N-aș vrea să cad în borcanul cu miere, nu cred că mai e posibil să-mi resuscitez siropismele și să-mi anihilez pragmatismul. Însă, odată cu noul meu obicei de-a studia atent oamenii, de a-i asculta și de a-i auzi, am trecut printr-o mulțime de stări emoționale.

Am fost un lac iar oamenii mi-au fost pietre (asta ca să vă hrănesc pofta de metaforă). Unele pietre au generat valuri, altele au alunecat delicat pe lângă mine iar altele s-au scufundat direct și vor rămâne adânc în mine pentru totdeauna. Mă bucur că mi-am cunoscut și trăit toți oamenii, îi regret pe puțini și acelea nu-s regrete cauzate de ei ci poate de modul în care eu m-am lăsat zguduită.

Să revenim la iubire. A mea, pentru că nu-mi mai permit să mă joc de-a nostradamus pentru nimeni din jurul meu.

Voi fi subiectivă și voi spune că iubirea mea e fantastică. Totală, completă, profundă, orgasmică. Voi fi realistă și voi spune că iubirea mea e aproape imposibil de găsit și incredibil de greu de dăruit. Voi fi pragmatică și voi spune că sunt silită s-o țin ascunsă în mine datorită superficialității oamenilor. Voi fi optimistă și voi spune că totuși, cu toate acestea, nu se va epuiza niciodată. Nu voi fi un om gol de iubire. Pentru că am învățat că dacă eu iubesc, înseamnă că EU iubesc. Ați înțeles? Dacă n-ați înțeles vă explic: iubirea e a mea, nu țin musai să-mi fie împărtășită/recunoscută/apreciată/admirată. Mă simt bine s-o port în mine și mă face pe mine un om mai frumos. Deci nu e povara nimănui, nici măcar a mea.

În rest…aceleași jocuri umane, aceeași alergătură continuă, aceeași agitație cotidiană numită, cum altfel, viață.

După 4 ani în care n-am reușit să-mi împart iubirea cu cei mai importanți oameni din viața mea, anul acesta am decis că nici măcar meteoritul nu mă mai ține departe de ai mei, mama, tata, Andra. 

În 2011 scriam că dacă n-am sarmalele mirosind a fericire făcute de mama, eu nu consider că-i Crăciun.

Mă știți, n-am nicio credință, nu-s tradiționalistă, nu-mi plac regulile și nici tiparele. Și, clișeu sau nu, Crăciunul nu înseamnă altceva decât familie pentru mine.

Așa că fug spre ei, sicilienii mei.

Să ne citim sănătoți retrospectivele și să fim mai sinceri cu oglinzile din baia noastră când vine vorba despre iubire.

Tudlu!

Despre răbdare și demoni frumoși

Din categoria: “a wise man once said…nothing” sau ”cu cât știi mai multe, cu atât alegi să taci”, observ că încep să fiu zgârcită cu gândurile mele. Ceea ce, pentru o personă cu minte neliniștită, înseamnă oareșce efort.

În ultima perioadă am fost extrem-extrem-extrem de atentă. La mine, la cei din jur, la situații, la sentimente și, nu în ultimul rând, la explicații.

Poate e ceva natural, ce vine în timp, însă mă simt din ce în ce mai stăpâna propriului meu corp și a propriei mele minți. Am învățat să-mi identific, explic și însușesc aproape fiecare emoție sau stare. Ceea ce n-o fi așa mare lucru pentru unii, însă pentru mine e un pas enorm pe poteca echilibrului ce-l caut.

N-am mai avut atât de multe experiențe de împărtășit pentru că acum există un filtru rațional care mă dirijează vigilent. În plus, așa cum tot spuneam și în articolele trecute, cred cu tărie că fiecare experiență este subiectivă și că fiecare individ are propriul mod de percepție și înțelegere.

Vă anunț, pe cei ce încă sunteți răbdători și mă citiți că sunt bine. Mă simt bine, exist armonios și îmi place viața mea. E drept, în ultimele 2-3 luni am jonglat cu emoții când pozitive, când negative. Am avut și o perioadă mai gri, am simțit nevoia de validare și iar validare, a mea, a faptelor mele, a gândurilor mele. Însă, odată ce am ajuns să mă cunosc, aproape că-mi tratez mintea ca pe o răceală. Iau un paracetamol și știu că orice aș face, starea durează aproximativ 7 zile.

Încă mă simt ca un cățeluș curios care studiază omenirea. Suntem cu toții unici și nu cred că mă voi plictisi în a studia tiparele umane de comportament. Nu-i vine a crede antisocialei din mine câtă fascinație îmi stârnesc oamenii și viețile lor.

Acum, că nu mai sunt eu principalul virus de sub microscop, arunc priviri și-n ograda vecinilor.

Ah, să nu uit, că e de laudă: nu mă mai grăbesc. Nu știu cum am devenit atât de răbdătoare dar parcă nici nu-mi mai aduc aminte cum stă treaba cu bătutul din picior.

Nu mă mai raportez la ceilalți. O fi bine, o fi rău, dar ceva din competiția prin comparație a dispărut. Asta nu înseamnă că stagnez sau că mă auto-zeific, ci înseamnă că știu unde încep, unde mă sfârșesc și pot sa-mi aproximez performanța.

Mă pregătesc încet de o retrospectivă de final de an. E aproape ”tradiție” pentru mine și…cumva pot reevalua situația din anii precedenți. Sper să v-o pot așterne cât mai repede deși, mărturisesc, vreau să încep să scriu mai mult din dorința de a ajuta decât din dorința de spovedanie.

Încă ceva, important. Mi-este dor de anumiți oameni. Aș vrea să am ocazia să port câteva discuții deschise cu puținii oameni care mă cunosc cu adevărat. Așadar, dacă vă recunoașteți, vă invit cu tot calmul din lume să-mi invadați lumea :)

Toate-s vechi și noi sunt toate

Poate mi-o fi crescut nivelul estrogenului, poate m-a ajuns oboseala mersului pe jos – alături de ceilalți sataniști – sau, poate pur și simplu mintea mea încă refuză să admită ca 32 de oameni au plecat atât de nedrept dintre noi și alți peste 100 se luptă să trăiască.

Acesta nu (mai) este un text revoluționar. Scriu pentru mine și pentru sufletul meu, așa cum am făcut-o mereu. Acum mi-e bine și aș vrea să memorez sentimentul acesta și să-l retrăiesc de câte ori recitesc.

Am fost un suflet neliniștit de când mă știu. Am disecat, am întrebat, am subestimat și am supra-apreciat. Ca mai toți dintre noi. La 17 ani m-as fi aruncat de bună-voie într-un cazan cu smoală, doar-doar să fiu mai aproape de versurile trupei mele preferate. La 23 mi-am tatuat simbolul albumului lor pe spinare. Ca să-i simt în mine mereu. Negrii și gotici, macabrii și sataniști.

Aiurea! Pentru toate formele în care omul a ajuns să se exprime există admiratori și dezaprobatori. Că...așa-i în lume. Place sau nu place. Război sau pace.

Mi-au trebuit 28 de ani să ajung să mă suport și încă vreo doi să ajung să mă cunosc. Câteodată mă plac, câteodată nu, iară zic, asta-i normalitatea.

Pur și simplu refuzăm să înțelegem miracolul celulei vii. Al vieții adică. Că deh, dacă nu se vede cu ochiul liber de unde începe totul, sigur e ceva mistic la mijloc. Nu e bă nimic mistic, e fizică și matematică și biologie și evoluție. Dar...cum-necum, ne-au trebuit milioane de ani să avem habar cât de complexe sunt creaturile vii. Și...pentru că omul n-a fost niciodată o creatură răbdătoare...a preferat să n-aștepte știința să-și spună cuvântul și să dea un nume acestui miracol al vieții: divinitate. Iar apoi poetul și filozoful și romanticul au contribuit la povestea asta cu: destin, scop, suflet pereche, karma, soartă, speranță și așa mai departe. Ați prins ideea. Totul a devenit o poveste magică și toți am început să căutăm inorogul de-i zice fericire.

Aveam vreo...4-5 ani când am furat toporul bunică-mii din lemnărie (kamikaze, știu) și-am zis că tai și io niște urzici. (bine că n-am găsit secera). Și-am găsit o broască mare, verde. Și voiam să-i văd inima, să văd dacă e vie. Așa că am pus mâna pe topor și-am crăpat-o în două. Jumătate de broască a sărit cât-colo, cealaltă jumătate a rămas inertă, pe pământ. Mi-am uitat motivul disecției și-am început să caut jumătatea de broască ce sărise în iarbă. N-am găsit-o. Și asta m-a întristat teribil. Eram convinsă că dacă pun cele două jumătăți de broască una lângă cealaltă, creatura revine la viață. Mult timp – în infantilitatea vârstei – m-a măcinat dilema asta. Unde-i jumătate de broască ? Ba chiar, într-o încercare a minții mele de a-mi consola conștiința, mi-am zis că jumătatea a fugit. A evadat.

Ce vreau să spun cu această poveste plină de tâlc? În cazul în care nu v-ați prins deja: viața e vie, moartea e moartă. Sentimentele și amintirile, întrebările și procesele de conștiință rămân. Mintea noastră naște idei care mai de care pentru a da un sens (cat mai acceptabil) faptelor noastre. Așa cum stomacul îți digeră (greu sau mai greu) chiar și mâncarea proastă sau stricată, la fel și mintea îți creează căi și sisteme de protecție pentru a te imuniza de traume. Mintea e vie, o celulă, ok, mai multe, mai complexe, dar...tot aia e.

Și acum, să ne întoarcem la partea de mai sus, aia cu estrogenul, adică suflet, mai pe înțelesul tuturor. Ni se vor întâmpla tot felul de lucruri și vom avea milioane de revelații în această călătorie vie. Ne va lua timp să invățăm ce e pacea cu sinele sau poate nu vom ști niciodată. Asta înseamnă să trăiești, să simți, să fii om.

Nu există o soluție general valabilă și nici o rețetă după toate gusturile. Avem totuși o armă secretă, construită de milioane de ani de către toți cei ce-au fost întaintea noastră: instinctul. Al unora e să lupte, al unora e să fugă, al unora e agresiv și-al altora e precaut. Dacă știm cum să armonizăm buna funcționare a instinctului, a minții și a sufletului ne putem numi norocoși. Cam asta înseamnă fericirea.

Însă viața e imprevizibilă. Și-atunci ar fi bine să ne grabim, să tragem nițel de noi, să nu așteptăm ploaia de miracole. Miracolele suntem noi, eu, tu voi, fiecare. Fericirea e suiectivă, trebuie doar să vrei să o vezi.

Închei cu un clișeu, că deh, meseria mă obligă să am după cuprins și-o încheiere: ni se întâmplă de toate, atitudinea le triază. A mea vreau să fie pozitivă.

NU e destul!

Știți despre mine că nu fac politică, știți că nu mă uit la televizor și știți că nu mai cred absolut deloc în actualul sistem.  Poate mai știți și că nu mă urnesc decât atunci când cred cu toată ființa mea că există o șansă (cel puțin).

Am citit zilele trecut un articol ce spunea că generația tânără are un tupeu fantastic de a-și cere drepturile. Și mi-am dat seama că eu nu mi-am cerut drepturile pentru că n-am crezut nicio secundă că mă ascultă cineva.

Am renunțat până și să mai sper??? Mă transform în generația pe care o blamam că s-a mulțumit cu puțin?

Au ieșit și au murit în 89’ pentru că ajunseseră să nu le mai fie frică nici de moarte. Pentru că n-aveau nimic, deci nimic de pierdut. Și-au câștigat libertatea. La ce? La hrană? La muzică? La plete? La modă?

Erau deja îndoctrinați să se mulțumească cu puțin, să se roage ca în viața de apoi să le fie mai bine.

Au murit pentru ca viitoarele generații să se nască cu dreptul la mâncare și exprimare. Asta știu eu despre perioada aia.

Și s-au bucurat și au considerat victorie ceea ce noi acum considerăm NORMALIATE și LIBERTATE.

Generația mea  s-a născut liberă. Generația mea nu are habar de pionieri, de cozi la pâine, de electricitate cu porția. Generația mea vrea mai MULT și vrea CORECTITUDINE.

E corect să gândesc “că oricum nimic nu se rezolvă”? E corect să am impregnat în minte că oricum fără șpagă nu rezolvi nimic? E corect să știu că dacă mă îmbolnăvesc și nu am bani MULȚI, n-am nicio șansă? E corect să încep să mă CONSOLEZ cu ideea că NU AVEM CE SĂ SCHIMBĂM? E corect să transformăm situația actuală în normalitatea noastră de zi cu zi?

E CORECT că au murit 32 de oameni pentru că ”merge și așa”?

Iar acum să mă integrez sub ștampila timpului și să-mi fie pusă eticheta de generație de sacrificiu... Să nu ies în stradă să cer pentru că... nu mai am ce?  Să-mi fie frică de orice schimbare pentru că aduce același lucru?

Am plete, am muzică, am hrană, am libertate, AM PRIETENI. Dar am și drepturi. Printre ele se numără și dreptul de a fi în viață. Am dreptul să nu-mi fie frică că pot muri din cauza unui sistem corupt. Am dreptul să ies din casă și să NU mă tem pentru viața mea.

Nu e suficient să-mi dați pe tavă un plagiator și să aveți impresia că voi tăcea. Nu e suficient să-mi fie silă să deschid televizorul pentru că mass-media manipulează la modul cel mai grotesc opinia publică.

NU vreau să fiu erou. Vreau să-mi placă să trăiesc în țara asta.

Nu ne oprim! Ne vedem diseară!

Din lumea mea...

Hotărâsem de vreo lună că vreau să-mi petrec ziua de naștere la munte, cu doar câțiva oameni dragi alături. Așa am vrut eu, ceva intim, ceva nou, ceva altfel. Ceva al meu.

Am ajuns vineri seara la cabana Bârcaciu. Cu bagaje, după două ore prin pădure, cam obosiți, dar veseli și puși pe “scandal”.

La miezul nopții, primele sms-uri și mai apoi telefoane: ” ești bine?trăiești?spune-mi că nu ai fost acolo!” Nu înțelegeam de ce prietenii mei în loc să-mi ureze diverse, mă tot întreabă unde sunt și dacă traiesc. N-am aflat decât că a fost un accident ”la un concert” și că toți se bucurau că n-am fost și eu acolo.

”aiurea, eu nu merg la concerte în cluburi, doar mă știți” le spuneam.

Când am aflat mai multe…am intrat în panică. E grav! E serios! Mulți morți, mulți răniți. Rockeri. Concert rock.

Vrei, nu vrei, e o lume mică, avem aceleași preferințe de muzică, de baruri, de oameni. Dacă tu cunoști pe cineva, sau cineva apropiat ție cunoaște pe altcineva, sau chiar și dacă ai fost norocos și nimeni drag sau cunoscut n-a fost atunci, acolo, accidentul TOT s-a întâmplat.

Am deschis Facebook. Un Facebook negru, plin de poze macabre, plin de articole șocante. Certuri, acuze, afirmații, delcarații. Oameni indignați, oameni speriați, oameni îndurerați. Controverse, blamări, scandal, scandal, scandal.

Dumnezeul vostru, al celor religioși ar trebui să fie iubire, toleranță, înțelegere și bunătate. Dumnezeul meu – știința – e rațional, logic, real, statistic.

ORICUM ai lua-o, adevărul e că au murit OAMENI! Oameni care au aparținut familiilor lor, iubiților și iubitelor, prietenilor și cunoștințelor.

Să nu ți se străngă stomacul ci sa cauți să le pui etichetă: sataniști, rockeri, rebeli, nonconformiști sau orice altceva, în afară de OAMENI, e GREȘIT!

Să nu te poți pune în papucii celor ce acum își plâng pierderea e firesc. Dacă n-ai pierdut pe cineva drag, n-ai cum să cunoști senzația. DAR poți încerca. Imaginează-ți că ești tu: mama, iubita, prietena unuia dintre cei pierduți sau accidentați. Ce-ai face? Ai da vina pe rock, pe religie, pe Halloween, pe club? Cred că nu. Cred că ai fi ACOLO, ai plânge și ai spera.

Fac parte din lumea asta. Cei mai mulți prieteni de-ai mei pot fi etichetați așa: rockeri. Mulți merg la concerte, mulți sunt atei, mulți sunt non-conformiști. Ce contează? Lumea se împarte în tabere, prieteniile se rup, convingerile ne separă, avem libertatea completă de a alege modul de viață pe care vrem să-l ducem. Dar suntem OAMENI. Asta avem în comun.

Ce m-ar face să merit să-mi pierd viața? Muzica pe care o ascult? Barurile în care îmi întâlnesc prietenii sau religia pe care n-o am?

Ce v-ar convinge să spuneți că am meritat să mor? Dumnezeul plin de iubire, faptul că vouă nu v-a murit nimeni sau poate faptul că ați sărbătorit Halloween într-un alt club și că v-ați costumat în iepuraș și nu în vrăjitoare?

Vă spun eu: nimic. Nimic nu mai contează atunci când o viață se pierde. Nimic n-o înlocuiește. Niciodată.

Dar, poate, dacă ne-am deschide mințile și sufletele am putea să oferim viitorului o șansă în plus. Cluburi mai sigure, pericole mai puține, legi mai dure, condiții respectate. Și nu în ultimul rând RESPECT celor ce acum își plâng pierduții.

31 pe 31

Mda...mă așteptam la asta. Saaau...poate anticipând am contribuit cumva la punerea în practică. Saaau...la cât de multe informații procesez ...totul este posibil.

Ar mai fi și puterea precedentului. În fine, ne aflăm azi, aici. Cu câteva zile înainte de ziua mea. Două. Și sunt oare ostentativă când avertizez lumea că nu-s un animăluț prea prietenos în preajma acestui eveniment?

Diferența dintre oamenii ostentativi și care trăiesc pentru aparențe și oamenii care chiar corespund clișeelor este că...aceștia din urmă au de suferit de pe urma primilor. Ce te mai poate reperzenta astăzi când deja toate stereotipurile și tiparele au fost populate de cineva fals înaintea ta? Cum te diferențiezi tu (care AȘA ești) de cineva care AȘA pozează?

M-au înnebunit petrecerile de Halloween. Pe meleaguri autohtone e încă un americănism preluat și folosit ca scuză de îmbătat. Ok, nu-s amuzantă, sunt cinică și acră. Pe bune? M-am născut de Halloween, de ziua spiritelor rele, ce dracu’ vreți  să fiu un inorog care se cacă curcubee? Saaau ar fi acceptabil să mă costumez într-o călugăriță porno cu chestii de latex și un vibrator atârnat de gât, dar devin brusc o constipată când nu mă incită ideea de party americănesc ?

Trecem peste. N-o fac ostentativ. Sunt fericită. Mi-au trebuit 30 de ani să aflu cum pot fi cu adevărat fericită iar acum, înțelegând secretul...vă spun sincer că mi-e lene să-l împart cu voi.

Fac diferența dintre ideal și rațiune, înțeleg și accept tot ceea ce mă înconjoară. Sunt adult? Nu mă consider adult.  Aspir înspre o normalitate pe care mulți o detestă. Dar am făcut pace și cu ideea că n-o să fiu niciodată normalul adjudecat de societate. (hai, numiți-mă aroganta în gând).

31 de ani înseamnă așa: să știi cine ești și cât te întinzi, să știi cât poți și să vrei ceva mai mult, să știi cine nu ești și să nu-ți pese că nu ești, să știi că trăiești o singură dată și să înceapă să te sperie timpul, să nu-ți mai pierzi vremea gândindu-te la ce cred ceilalți despre tine, să nu-ți fie jenă să refuzi, să înțelegi chiar și când nu accepți și când nu ți se pare drept, să știi că întradevăr ești de neînlocuit. Plus alte câteva, dar mi-e (din nou) lene să le înșir.

Ah și să începi să fii egoist.

E un stereotip deja să fiu întrebată ce-mi doresc de ziua mea. Îmi doresc un copil. (să vă văd acum). Îmi doresc o creatură de a cărei viață să fiu responsabilă și pe care să o iubesc necondiționat. În rest...cam am tot ce-mi doresc. Sau, pot să-mi construiesc.

Voi fi totuși rezonabilă și voi accepta convenția socială a oamenilor care susțin că îți manifești afecțiunea dăruind un cadou și sărbătorind ziua în care creatura vinovată a apărut pe lume.

Sărbătoriți-mă voi, dacă vi se pare că merit, iar eu am să fug departe (și anul acesta), să mă cațăr pe munte.

Să vă fie Halloween-ul autentic, și-al meu la fel. 

Adunate și înșirate, toate

Bine te-am regăsit dragă jurnal virtual, popă al confesiunilor mele instabile, exorcist al gândurilor umbrite de nori (vezi, încă îmi place metafora).

Mărturisesc că mi-e dor de tine zilnic. Dar că tot zilnic încerc să-mi fac ordine în gânduri ca mai apoi să ți le vărs frumos, liric, inspirațional.

Apoi, într-o zi ca azi, mă apucă nevroza (mă dau mare cu termenii din cărți, sâc!) și-mi spun că sunt de-a dreptul ipocrită dacă încerc să ordonez și să dau un sens logic unor gânduri. Păi...dacă era așa...mă făceam bloggeriță de succes, nu rămâneam la stadiul de ciudată neînțeleasă.

Să revenim. N-am o idee pe care să o dezvolt, cu tâlc, introducere, cuprins și încheiere. Sunt eu, compusă dintr-o mulțime de personalități dar, culmea, unite toate de dragostea pentru confesiunea scrisă.

Aș vrea să revin la înțelegerea pe care am făcut-o acum aproape...8 ani. Și anume că tu vei cunoște toate gândurile mele, oricât de anapoda ar fi ele scrise. Evident, ca să te transform într-un jurnal veritabil ar trebui să te fac și secret. Mizez totusi pe ignoranța omului de rând. Și-apoi, nu sunt eu oare exibiționistă? Câteodată când îți scriu și mai știu că există cutare sau cutare cititor, am senzația că-mi iau un angajament în ochii acestora pe care...trebuie (ar fi de preferat, na) să-l onorez. Deci n-o să te ascund de ochii lumii. Mizez și pe faptul că-s puțini oameni care mă deslușesc, deși, la o adică...ce-mi pasă mie cine ce crede?

Așadar, dragă jurnal, hai să-ți spun despre mine. Sunt obosită. Ceea ce mă enervează. Cum să fiu obosită?! Mă compar pe mine de azi cu mine cea de anul trecut. Și...am senzația că sunt o băbuță simpatică. Nu-mi place cum sună. Ștergem!

Anul trecut mi-am “obosit” corpul. Am dansat pe mese, pe sub mese, am pierdut nopți și-am descoperit despre mine că nu mă cunosc absolut deloc.

Anul acesta (de fac oare retrospectivă?!) îmi exploatez ” vreau-ul”  și ” nu vreau-ul”. Asta, plus tonele de informații noi pe care le ingurgitez de zici că-s la liceu. Și, dragă jurnal, crede-mă pe cuvânt când îți spun ca HABAR NU AM să învăț. Deci mai noua mea pasiune cu psihologia îmi este oarecum ucigașă de neuroni. Dar, mă știi. Nu mă potolesc până nu consum tot ce era de consumat.

Mi-e dor de Nemo. Nu mai vreau să vorbesc cu oamenii despre asta pentru că oricum nimeni nu înțelege și nimeni nu e dator să-i pese. Și …nici n-ar ajuta oricum. Dar îmi e. Zilnic. Un dor din ăla care mă face să zâmbesc dar mă și întristează în același timp. (dă-mi voie să visez puțin, da?) L-aș lua în brațe și aș dansa cu el prin casă, cu lăbuțele lui pe obrajii mei și pupându-l între urechi. Mă consolez cu ideea că am iubit cel mai tare motan al tuturor timpurilor. Mă bucură asta.

Mă simt ca un vulcan uneori. Am senzația că voi exploda. Și-o să țip la lume toate aberațiile de pe fața pământului și apoi o să-mi iau umbrela de Dublin și-o să plec în lume. Desigur, de cele mai multe ori îmi dau voie să am pusee din astea furioase pentru ca mai apoi tot eu să râd de mine și de ele.

M-am săturat de dramă. Știu că trăiesc în bula mea de plastic, nu mă uit la știri, nu dezbat pacea pământului, am o groaza de chestii în raport cu care sunt cea mai ignorantă dintre ignoranți. Pe de altă parte, am și o groază de chestii care mă intrigă, planuri, idei, întămplări, dorințe. Daaaar, m-am trezit eu de curând cu ideea înțepenită în cap, cum că am o predispoziție spre dramă și chestiuni dramatice. Și…nu mă mai coafează. Vreau pozitivism și chestii bune. Mda, nu-mi iese coerentă dorința asta, o s-o explic în alt articol.

Nu e dracul atât de negru. Ce vreau să zic, măi jurnalule măi? Că am început să mă simt bine în pielea mea. Să-mi văd calitățile, defectele, să nu mă mai judec atât de aspru dar să nici nu mă cred invincibilă. A funcționat bine jobul de Wonder Woman în perioada în care scopul meu era să supraviețuiesc întreagă la tărtăcuță. Azi, n-am nimic de dovedit nimănui. Poate de asta nici nu mai atribui emoții atât de puternice faptelor sau oamenilor. Mi-e bine cu mine și știu că, indiferent ce, aș putea să-mi fiu de ajuns.

Hai că e destul pentru azi. Te-ai prins tu cam cum stă treaba, ne citim curând cu vești noi :)