Dragă Cristina,
Respiră, calmează-te și fii fericită ca ai trecut razant pe lângă încă o chestie nasoală care ți se putea întâmpla. Singurul lucru care te-a salvat a fost că ți-ai amintit la timp cât de important este să fii sinceră 100% și să te exprimi EXACT AȘA CUM SIMȚI!
Trebuie să ții minte asta! Exprimă-te cum simți și NICIODATĂ nu mai face nimic de complezență, indiferent cât de bine ar da în ochii celorlalți. Înainte să faci orice - orice, te rog să te gândești măcar un minut. Nu la consecințe, nu la impresia pe care o faci, ci la CE naiba SIMȚI! Dacă îți poți spune 100% sincer că aia vrei să faci, fă-o. Dacă există cel mai mic dubiu în mintea și/sau în sufletul tău (da, da, ăla inexistent), atunci nu o face pentru că nu îți va aduce nimic bun.
Din toate experiențele tale de până acum, în cazul în care nu ești sigură ce ai învățat și ce nu, gândește-te și respectă o singură regulă. O știi prea bine. Ține-te departe, indiferent ce. Sună aiurea, dar știi că am dreptate.
Tu, care ceri dovezi și certitudini și chestii palpabile, ai avut și dovezi și certitudini și cel mai palpabil exemplu de până acum. Ia partea bună a situației și bucură-te de asta. Uneori toate drumurile duc într-un anumit loc. Tu ai fost deja în locul acela și ți-a ajuns.
Ca să înțelegi cât de mult ai crescut și cât de mult te-ai schimbat ai reușit să fii cu totul și cu totul o altă Cristina decât ai fost în trecut. Ai reușit asta doar pentru că nu ai cedat impulsului de moment, acela de a te lasa condusă. Acum știi. Tu nu ești făcută să fii condusă. Ai o certitudine în plus în dulapul tău cu certitudini. Există demență plăcută și există demență nocivă. Dacă ești sinceră cu tine vei ajunge să te bucuri de cea plăcută.
Ești singurul om care te poate proteja. Și cu cât ești mai deschisă cu tine și cu ceea ce îți dorești, cu atât vei ști mai bine ce să faci. Important este să te întrebi înainte și să-ți răspunzi ție, nu celorlalți.
Vreau să citești această postare de câte ori ești confuză și să-ți aduci aminte de ziua asta de câte ori ai nevoie să faci ceea ce este corect. Sună ca un americănism, însa ai scris aici pentru că asta ai vrut tu să faci. Nimic altceva nu mai contează.
Ești bine și ești pe cale să te faci complet bine.
Te plac. Încă nu te iubesc, dar o voi face și pe asta :)
Fii sincerăăă!!!
Fii sincerăăă!!!
Fii sincerăăă!!!
Se afișează postările cu eticheta viitor. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta viitor. Afișați toate postările
joi, 28 august 2014
joi, 12 septembrie 2013
Greseli, blocaje, bariere
Poate daca as avea timp sa studiez mai mult (si mai mult) comportamentul semenilor mei (si al meu printre ei) as fi din ce in ce mai fascinata.
Pana acum am reusit sa ma minunez de puterea de regenerare fizica si psihica, de minunile sau ravagiile pe care le poate face memoria, de limitele pe care ni le pune frica si de puterea pe care o avem cu totii dar nu o constientizam.
Pornind de la forta fizica si terminand cu puterea de a depasi orice obstacol, noi, oamenii, sutem fiinte minunat de capabile.
E adevarat ca de cele mai multe ori folosim toate avantajele in dezavantajul nostru.
Dumnezeu (metaforic vorbind) ne-a inzestrat cu atat de multe iar la final, ca o ironie, a lasat in noi o singura molecula de: nemultumire. Iar de atunci omul nici ca a mai fost vreodata multumit.
E mai simplu sa fii fericit. E mai normal sa fii multumit, e mai linistitor sa fii impacat, e prea usor sa iti pese neconditionat.
Alegem asadar "the hard way" .
Ne ducem bataliile imaginare, mentale sau chiar reale in spate, in fiecare zi, asemeni unui crucifix care, mai devreme sau mai tarziu, ne va fi fatal.
Nu stiu ce mi-a venit sa insir toate aceste lucruri aici, "pe hartie".
De fapt stiu.
In urma cu putin timp mi-am facut niste promisiuni, 3 la numar. Mai intai mi-am propus sa fiu corecta, indiferent ce. Sa-mi fiu propriul judecator si, dincolo de egoismul, egocentrismul si narcisismul scorpionului din mine sa incerc sa fac bine cat de pot de mult.
Apoi am decis sa renunt la teama. Sa incetez sa mai traiesc in frica. Departe de-a deveni un "Brave Heart" autentic, frica mi-a fost umbra ani de zile. Si imbraca multe forme: nesiguranta, complexe, nemultumiri, etc. Am analizat si-am cugetat ca e irational sa traiesti un sentiment pe cat de bizar pe atat de nociv.
In cele din urma, aproape cand priveam in oglinda cu mandrie de sine, mi-am dat seama ca e datoria MEA sa evoluez, la ma corectez si sa lucrez la mine continuu. Nu mi-am facut un favor luand deciziile corecte. Totusi, daca ar fi sa-mi raspund sincer la intrebarea "Care este cel mai mare defect al tau Cristina?" v-as spune fara sa clipesc : Trecutul.
Nu-l regret, dar nici nu-i dau drumul.
Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie sa ingrop odata pentru totdeauna trecutul. Tot. 10 ani. Da, acesti 10 ani m-au compus, insa tot ei ma tin si in loc. Stagnez pentru ca aproape in tot ceea ce fac ma raportez la trecut. Prin comparatie.
Niciodata n-am stiut CUM sa dau drumul, sa ma desprind. Am retrait, reanalizat trecutul chiar si atunci cand nu-mi apartinea. L-am considerat cel mai important component al prezentului. Insa nu e!
Si, pentru ca la mine functioneaza doar deciziile asumate public (aka pe blog), imi iau angajamentul de-a renunta definitiv la trecut. Cu amintiri cu tot.
Nu vorbim aici de intamplari dureroare ce apartin trecutului. Vorbim de tot ceea ce s-a petrecut la timpul trecut si nu mai poate fi folositor ACESTUI moment.
La fel cum ochelarii mei preferati de soare zac pe noptiera de acasa cu o lentila cazuta. In trecut au fost accesoriul meu util si preferat. In prezent nu mai sunt...functionali. I-as putea resuscita de dragul zilelor trecute insa am sa stiu mereu ca pot ceda in orice moment.
Sa-mi amintesc sa-i arunc la cos, cand ajung acasa.
Pana acum am reusit sa ma minunez de puterea de regenerare fizica si psihica, de minunile sau ravagiile pe care le poate face memoria, de limitele pe care ni le pune frica si de puterea pe care o avem cu totii dar nu o constientizam.
Pornind de la forta fizica si terminand cu puterea de a depasi orice obstacol, noi, oamenii, sutem fiinte minunat de capabile.
E adevarat ca de cele mai multe ori folosim toate avantajele in dezavantajul nostru.
Dumnezeu (metaforic vorbind) ne-a inzestrat cu atat de multe iar la final, ca o ironie, a lasat in noi o singura molecula de: nemultumire. Iar de atunci omul nici ca a mai fost vreodata multumit.
E mai simplu sa fii fericit. E mai normal sa fii multumit, e mai linistitor sa fii impacat, e prea usor sa iti pese neconditionat.
Alegem asadar "the hard way" .
Ne ducem bataliile imaginare, mentale sau chiar reale in spate, in fiecare zi, asemeni unui crucifix care, mai devreme sau mai tarziu, ne va fi fatal.
Nu stiu ce mi-a venit sa insir toate aceste lucruri aici, "pe hartie".
De fapt stiu.
In urma cu putin timp mi-am facut niste promisiuni, 3 la numar. Mai intai mi-am propus sa fiu corecta, indiferent ce. Sa-mi fiu propriul judecator si, dincolo de egoismul, egocentrismul si narcisismul scorpionului din mine sa incerc sa fac bine cat de pot de mult.
Apoi am decis sa renunt la teama. Sa incetez sa mai traiesc in frica. Departe de-a deveni un "Brave Heart" autentic, frica mi-a fost umbra ani de zile. Si imbraca multe forme: nesiguranta, complexe, nemultumiri, etc. Am analizat si-am cugetat ca e irational sa traiesti un sentiment pe cat de bizar pe atat de nociv.
In cele din urma, aproape cand priveam in oglinda cu mandrie de sine, mi-am dat seama ca e datoria MEA sa evoluez, la ma corectez si sa lucrez la mine continuu. Nu mi-am facut un favor luand deciziile corecte. Totusi, daca ar fi sa-mi raspund sincer la intrebarea "Care este cel mai mare defect al tau Cristina?" v-as spune fara sa clipesc : Trecutul.
Nu-l regret, dar nici nu-i dau drumul.
Trebuie, trebuie, trebuie, trebuie sa ingrop odata pentru totdeauna trecutul. Tot. 10 ani. Da, acesti 10 ani m-au compus, insa tot ei ma tin si in loc. Stagnez pentru ca aproape in tot ceea ce fac ma raportez la trecut. Prin comparatie.
Niciodata n-am stiut CUM sa dau drumul, sa ma desprind. Am retrait, reanalizat trecutul chiar si atunci cand nu-mi apartinea. L-am considerat cel mai important component al prezentului. Insa nu e!
Si, pentru ca la mine functioneaza doar deciziile asumate public (aka pe blog), imi iau angajamentul de-a renunta definitiv la trecut. Cu amintiri cu tot.
Nu vorbim aici de intamplari dureroare ce apartin trecutului. Vorbim de tot ceea ce s-a petrecut la timpul trecut si nu mai poate fi folositor ACESTUI moment.
La fel cum ochelarii mei preferati de soare zac pe noptiera de acasa cu o lentila cazuta. In trecut au fost accesoriul meu util si preferat. In prezent nu mai sunt...functionali. I-as putea resuscita de dragul zilelor trecute insa am sa stiu mereu ca pot ceda in orice moment.
Sa-mi amintesc sa-i arunc la cos, cand ajung acasa.
marți, 8 mai 2012
Viitorii uitati in trecut
Da, din pacate, sau din fericire, suntem pusi uneori in situatia de-a inchide oameni din prezent intr-o cutie a uitarii, undeva in trecut. Mai verde-n fata: de-a taia oameni din viata noastra.
Eu sunt genul acela de om ,"caine credincios", care te va urma pana la capatul pamantului daca i-ai intins candva o mana. Dar, pentru ca in esenta sunt un om al extremelor, cand ajungem "la capatul pamantului" pret de o dezamagire profunda, te voi taia definitiv si irevocabil din viata mea.
N-am "inchis afara" prea multi oameni de-a lungul timpului. Din contra, mi-am adaptat asteptarile la nivelul interlocutorilor pentru a nu fi dezamagita, pentru a nu-mi consuma portia de toleranta.
Nu imi plac oamenii si nu m-am laudat a fi unul cu aptitudini sociale intense. "Traind in cercul nostru stramt" m-am vrut inconjurata doar de oameni frumosi. Cine nu vrea? De obicei oamenii care-si pretuiesc atat de mult prietenia/compania sunt cei extrem de siguri pe ceea ce au de daruit. Siguri si sinceri.
Daca in datile precedente cand am "taiat" oameni din viata mea am suferit si am avut regrete sau remuscari....acum, am observat ca sunt mult ma pragmatica. Am invat sa nu am remuscari si sa-mi respect decizia cu aceeasi sfintenie cu care , DACA ar fi nevoie, mi-as recunoaste greseala.
Viata este mult prea scurta pentru a incerca sa salvezi oamenii de ei insisi, sau pentru a petrece timp incercand sa-i ierti!
Este ingrozitor de simplu sa ne comportam absolut normal, sa abuzam de bunul-simt sau de ce nu, de umanitatea fiecaruia. Asa cum eu fac alegeri in a pastra sau nu anumite personaje in viata mea, la fel si "inculpatii" isi aleg propriul drum.
N-am suportat niciodata relatiile "batute in cuie" de dragul societatii, desi imi place sa cred despre mine ca sunt o diplomata, mult prea ingaduitoare si cu bun simt din belsug. In egala masura pot sa devin picatura de otrava care-ti paralizeaza muschii. Si crede-ma, in a alege sa-ti fac bine sau sa te disec, intotdeauna disectia este mai usoara, mai confortabila si mai atractiva.
Dar, de dragul meu, pentru ca nu imi doresc sa ma manjesc pe maini cu nici un fel de remuscari, am ales sa renunt pur si simplu la oamenii toxici, nesimtiti, nerecunoscatori sau deranjanti. Simplu si fara de a doua sansa.
Iar acest articol nu este decat o marturie proprie pe care o voi recitii de cate ori ma simt vulnerabila in a crede minciuni. Cred cu tarie ca anumite activitati sunt ireparabile pe vecie si ca ne pot afecta iremediabil. Dar n-am sa mai deschid ochi si n-am sa mai salvez suflete.
E alegerea mea ireparabila :)
Eu sunt genul acela de om ,"caine credincios", care te va urma pana la capatul pamantului daca i-ai intins candva o mana. Dar, pentru ca in esenta sunt un om al extremelor, cand ajungem "la capatul pamantului" pret de o dezamagire profunda, te voi taia definitiv si irevocabil din viata mea.
N-am "inchis afara" prea multi oameni de-a lungul timpului. Din contra, mi-am adaptat asteptarile la nivelul interlocutorilor pentru a nu fi dezamagita, pentru a nu-mi consuma portia de toleranta.
Nu imi plac oamenii si nu m-am laudat a fi unul cu aptitudini sociale intense. "Traind in cercul nostru stramt" m-am vrut inconjurata doar de oameni frumosi. Cine nu vrea? De obicei oamenii care-si pretuiesc atat de mult prietenia/compania sunt cei extrem de siguri pe ceea ce au de daruit. Siguri si sinceri.
Daca in datile precedente cand am "taiat" oameni din viata mea am suferit si am avut regrete sau remuscari....acum, am observat ca sunt mult ma pragmatica. Am invat sa nu am remuscari si sa-mi respect decizia cu aceeasi sfintenie cu care , DACA ar fi nevoie, mi-as recunoaste greseala.
Viata este mult prea scurta pentru a incerca sa salvezi oamenii de ei insisi, sau pentru a petrece timp incercand sa-i ierti!
Este ingrozitor de simplu sa ne comportam absolut normal, sa abuzam de bunul-simt sau de ce nu, de umanitatea fiecaruia. Asa cum eu fac alegeri in a pastra sau nu anumite personaje in viata mea, la fel si "inculpatii" isi aleg propriul drum.
N-am suportat niciodata relatiile "batute in cuie" de dragul societatii, desi imi place sa cred despre mine ca sunt o diplomata, mult prea ingaduitoare si cu bun simt din belsug. In egala masura pot sa devin picatura de otrava care-ti paralizeaza muschii. Si crede-ma, in a alege sa-ti fac bine sau sa te disec, intotdeauna disectia este mai usoara, mai confortabila si mai atractiva.
Dar, de dragul meu, pentru ca nu imi doresc sa ma manjesc pe maini cu nici un fel de remuscari, am ales sa renunt pur si simplu la oamenii toxici, nesimtiti, nerecunoscatori sau deranjanti. Simplu si fara de a doua sansa.
Iar acest articol nu este decat o marturie proprie pe care o voi recitii de cate ori ma simt vulnerabila in a crede minciuni. Cred cu tarie ca anumite activitati sunt ireparabile pe vecie si ca ne pot afecta iremediabil. Dar n-am sa mai deschid ochi si n-am sa mai salvez suflete.
E alegerea mea ireparabila :)
joi, 11 decembrie 2008
Ce (cum) ar fi fost daca...
Intrebarea asta bantuie probabil mintile multora dintre noi, in diverse ipostaze. Nu e o intrebare pe care sa ne-o dorim, a ajunge la ea atrage cu sine multe regrete.
Si totusi...nu v-ati intrebat niciodata, ce-ar fi fost daca...(si aici las continuarea la latitudinea fiecaruia dintre voi).
Nu sunt deloc genul de om care sa priveasca in urma si sa regrete...Am spus intotdeauna "mai bine sa fac, si sa regret, decat sa nu fac, si sa regret" dar nu imi pot abtine imboldul de-a privi in trecutul nu foarte indepartat si de-a incerca sa ma intreb "ce-ai schimba Cristina?"
De cele mai multe ori imi dau raspunsul "Nu vreau sa schimb nimic, toate-au fost trimise cu un scop, indiferent cat m-au afectat".
Mi-am promis sa nu mai fac articole lungi, asa ca initiez o (noua) retrospectiva, cat mai la obiect posibila:
Ce-ar fi fost daca...n-as fi plecat niciodata din Baia Mare? Mi-as fi luat un job acolo, o chirie?Sunt extrem de curioasa ce as fi facut...pentru ca (iertat sa-mi fie snobismul) azi nu-mi pot inchipui sub nici o forma, o existenta a mea acolo, alaturi...de ...cineva?!
Automat daca nu as fi plecat, ultimii mei cinci ani nu ar fi existat, deci, niciunul dintre oamenii momentan participanti la existenta mea, n-ar fi fost prezenti...Deja regret...
N-as putea sa nu fi cunoscut vreodata toti acesti oameni!
Cum ar fi fost daca mi-as fi gasit prima chirie, singura, in garsoniera sinistra din Dristor? N-as mai fi iesit niciodata din casa de teama ca "tre sa-mi infig mobilul in dos ca sa nu mi-l fure" (l-am citat pe cel ce ma sfatuia prietenos referitor la zona). M-as fi imprietenit cu vecinele tiganizate, si azi as fi ascultat copilu' salam si-as fi purtat cercei rotunzi suflati cu haur, in fata scarii suipand seminte?
Nici macar ipotetic, nu-mi pot imagina ce ar fi fost daca n-as fi intalnit doi, trei oameni, care mi-au schimbat aproape complet conceptiile despre, prietenie, iubire, relatii, convietuire, daruire, credinta. Cei care au creat odata cu mine conexiunile necesare viitorului.
Cu sufletul trist ma intreb...cum ar fi fost daca bunica mea n-ar fi plecat in Rai?Aici imi pun obsesiv aceasta intrebare si imi doresc cateodata sa dau timpul inapoi... Cum ar fi fost daca as fi avut inca, acel loc de basm la care sa visez vara dupa vara, sau Craciun dupa Craciun? Ma pierd putin cu firea...Dumnezeu nu vrea sa stiu cum ar fi fost daca...
Ce-ar fi fost daca n-as fi invatat lectia orgoliului, a umilintei si a iubirii? As mai fi fost eu cea de azi?As fi inteles oare ca sufletul poate fi strivit intr-o secunda?
Cum ar fi fost daca n-ar fi fost...Nemo? Ghemotocul meu blanos, pufos, iubitor, mieunache, miaunescu!
Ce-as schimba? Cate din cele ce-au fost, sau n-au fost, le regret azi? Daca iau o coala de hartie si desenez cate o floare pentru fiecare eveniment marcant, ele se vor imbina, se vor atinge, vor deveni un buchet...incomplet daca le rup coditele, incomplet daca le smulg petalele, incomplet daca se ofilesc florile...si n-ar mai fi deloc buchet daca eu nu le-as fi desenat una cat
e una.
Invat uimita ca generam viitorul traind in prezent. Ca trecutul se lipeste disperat de memoria noastra pentru a scrie istoria amintirilor. Dar trecutul este neputincios. Din acest motiv suntem si noi neputinciosi in ceea ce-l priveste...
Suntem intradevar construiti de tot ceea ce ni s-a intamplat, de tot ceea ce am trait, avem inmagazinate bucati din sufletele oamenilor cu care am interactionat. Dar daca ei n-ar fi existat?
Ce-ar fi fost atunci?
Si totusi...nu v-ati intrebat niciodata, ce-ar fi fost daca...(si aici las continuarea la latitudinea fiecaruia dintre voi).
Nu sunt deloc genul de om care sa priveasca in urma si sa regrete...Am spus intotdeauna "mai bine sa fac, si sa regret, decat sa nu fac, si sa regret" dar nu imi pot abtine imboldul de-a privi in trecutul nu foarte indepartat si de-a incerca sa ma intreb "ce-ai schimba Cristina?"
De cele mai multe ori imi dau raspunsul "Nu vreau sa schimb nimic, toate-au fost trimise cu un scop, indiferent cat m-au afectat".
Mi-am promis sa nu mai fac articole lungi, asa ca initiez o (noua) retrospectiva, cat mai la obiect posibila:
Ce-ar fi fost daca...n-as fi plecat niciodata din Baia Mare? Mi-as fi luat un job acolo, o chirie?Sunt extrem de curioasa ce as fi facut...pentru ca (iertat sa-mi fie snobismul) azi nu-mi pot inchipui sub nici o forma, o existenta a mea acolo, alaturi...de ...cineva?!
Automat daca nu as fi plecat, ultimii mei cinci ani nu ar fi existat, deci, niciunul dintre oamenii momentan participanti la existenta mea, n-ar fi fost prezenti...Deja regret...
N-as putea sa nu fi cunoscut vreodata toti acesti oameni!
Cum ar fi fost daca mi-as fi gasit prima chirie, singura, in garsoniera sinistra din Dristor? N-as mai fi iesit niciodata din casa de teama ca "tre sa-mi infig mobilul in dos ca sa nu mi-l fure" (l-am citat pe cel ce ma sfatuia prietenos referitor la zona). M-as fi imprietenit cu vecinele tiganizate, si azi as fi ascultat copilu' salam si-as fi purtat cercei rotunzi suflati cu haur, in fata scarii suipand seminte?
Nici macar ipotetic, nu-mi pot imagina ce ar fi fost daca n-as fi intalnit doi, trei oameni, care mi-au schimbat aproape complet conceptiile despre, prietenie, iubire, relatii, convietuire, daruire, credinta. Cei care au creat odata cu mine conexiunile necesare viitorului.
Cu sufletul trist ma intreb...cum ar fi fost daca bunica mea n-ar fi plecat in Rai?Aici imi pun obsesiv aceasta intrebare si imi doresc cateodata sa dau timpul inapoi... Cum ar fi fost daca as fi avut inca, acel loc de basm la care sa visez vara dupa vara, sau Craciun dupa Craciun? Ma pierd putin cu firea...Dumnezeu nu vrea sa stiu cum ar fi fost daca...
Ce-ar fi fost daca n-as fi invatat lectia orgoliului, a umilintei si a iubirii? As mai fi fost eu cea de azi?As fi inteles oare ca sufletul poate fi strivit intr-o secunda?
Cum ar fi fost daca n-ar fi fost...Nemo? Ghemotocul meu blanos, pufos, iubitor, mieunache, miaunescu!
Ce-as schimba? Cate din cele ce-au fost, sau n-au fost, le regret azi? Daca iau o coala de hartie si desenez cate o floare pentru fiecare eveniment marcant, ele se vor imbina, se vor atinge, vor deveni un buchet...incomplet daca le rup coditele, incomplet daca le smulg petalele, incomplet daca se ofilesc florile...si n-ar mai fi deloc buchet daca eu nu le-as fi desenat una cat
e una.Invat uimita ca generam viitorul traind in prezent. Ca trecutul se lipeste disperat de memoria noastra pentru a scrie istoria amintirilor. Dar trecutul este neputincios. Din acest motiv suntem si noi neputinciosi in ceea ce-l priveste...
Suntem intradevar construiti de tot ceea ce ni s-a intamplat, de tot ceea ce am trait, avem inmagazinate bucati din sufletele oamenilor cu care am interactionat. Dar daca ei n-ar fi existat?
Ce-ar fi fost atunci?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
http://sabbrasthughts.blogspot.com
Postări
Comentarii