(încă un episod de exorcizare în scris)
Parcă s-au aliniat planetele...
Mai ales acum când ȘTIU atât de multă “matematică” și nimic nu mai este spiritual pentru mine.
Am învățat la curs despre cum înăuntrul minții noastre locuiesc mai mulți “pasageri“ și cum procedăm atunci când una dintre personalități preia controlul.
Eu m-am încăpățânat să-i spun lui Seramis că pur și simplu anihilez pasagerul. Mă descotorosesc de el/ea.
Dacă mă simt posedată de personalitatea furioasă o închid în debara, dacă mă vizitează cea melancolică…o arunc pe geam și tot așa.
Apoi a mai venit și “tema pentru acasă“ …menită să scoată personalitatea…iubitoare din mormânt.
Dar nu ne place de Cristina iubind, e proastă, am decretat asta acum ceva vreme. Și apoi i-am săpat o groapă pe care am zidit-o precum sarcofagul de la Cernobâl.
Se pare că…a fost de ajuns să-mi cânte lamele de cuțit de la Dire Stairs ca să explodeze complet sarcofagul cu emoții.
One blade for breaking my heart. One blade for tearing me apart. Took a stone from my soul when I was lame. Just so you could make me tame.
Mi-am adus aminte cum. Și cât. Și de ce.
Cum? Frumos. Eu iubesc frumos. (îmi este foarte-foarte-foarte-foarte greu să “vorbesc“ despre asta dar…trebuie să o fac pentru că nu mai vreau gândurile astea în cap). Iubesc iluzii create de mine, calități inexistente, iubesc aerul pe care-l respiră și pământul pe care calcă. Poate nici nu iubesc, poate mă închin. Poate divinizez? Habar n-am…dar știu că eu nu mai exist când o fac. Există doar sentimentul ăla care mă compune moleculă după moleculă.
Cât? E simplu: tot. Nu puțin, nu moderat, nu ponderat. Atât de tot încât…nu mai rămâne nimic pentru mine. De asta mor după fiecare poveste. Pentru că nu mai am resurse nici măcar să supraviețuiesc. Și mor și apoi mă nasc din nou. V-am mai spus, la asta mă pricep.
De ce? A naibii dacă găsesc alt motiv înafară de: pentru că pot.
Și acum…știind cum și cât și de ce… nu-i așa că nu vă mai place de Cristina care iubește?
N-am nevoie de confirmări narcisiste, n-am nevoie de plângăcioși, siropoși care să îmi spună cât de frumos e să fii îndrăgostit și alte bla-bla-uri de doi bani. Pot să creez mai mult sirop decât arțarii din Canada.
N-am nevoie nici de psihologeală de piață care să-mi spună că încă sunt rănită, că-mi neg dramele emoționale și că vindecarea mea nu e completă. Îmi înțeleg perfect trăirile, emoțiile, mă cunosc și trăiesc cu mine de atâția ani.
Am nevoie doar să reconstruiesc nenorocitul ăla de sarcofag și să mă mut pe altă planetă.
Se afișează postările cu eticheta emotii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta emotii. Afișați toate postările
vineri, 29 mai 2015
joi, 21 mai 2015
Instinct sau rațiune?
Am mai scris despre asta, de multe ori, într-o formă sau alta. Poate chiar în ”creier vs suflet”.
Doar că acum voi încerca o altă abordare.
Tu îți asculți instinctul sau rațiunea?
După cum știi, instinctul ne ghidează în majoritatea acțiunilor noastre. Cade cana de cafea de pe masă, o ridici (nu, nu este relfex). Știi că pâinea este veche după culoare, textură, miros.
Instinctul este atuul tău în evoluție.
Datorită lui ai ajuns astăzi aici. Instinctul de supravițuire, de perpetuare a speciei și așa mai departe. Creierașul tău primitiv, cel limbic, te-a ajutat să fii azi o formă de viață evoluată. Atât de evoluată încât ți-a mai crescut încă un creier, neocortexul. (Neocortexul este creierul nostru recent-cea mai nouă parte a creierului. Acesta e creierul cunoașterii și al știintei, care pune la îndoială credințele, insistand în schimb pe ipoteze ce pot fi verificate.)
Acum că s-a inventat focul și acul de cusut... să zicem că nici era glaciară nu mai e povară pentru “suflețelul” tău.
Astăzi îți folosești mogâldeața de pe umeri pentru alt fel de decizii. Să urmezi facultatea aia sau aia, să alegi jobul ăla sau ăla, să îți cumperi mașina aia sau aia și…să ți-l alegi pe prințul de pe calul alb sau pe cel călare pe calul maro?
În sfârșit am ajuns la miezul ”problemei”.
Instinctul tău este ușor de păcălit.
Te simți confortabil, relaxat, excitat, râzi, faci amor? Gata, ești îndrăgostit.
Hormonii tăi clocotesc.
Rațiunea bate la ușă și te întreabă chestii urâte precum nivelul de încredere, valorile la care trebuie să fii atent, potențialul de implicare al partenerului, potențialul de susținere emoțională, integritatea și multele altele.
Chestia interesantă, despre care ți-am spus și în articolul ” vrei sau îți place” e că rațiunea e lenesă. Până să ajungă să-și spună cuvântul…instinctul i-o ia înainte.
Și atunci…ne trezim în situația aia în care comitem o eroare de judecată.
Te întrebi ”vrei să fii cu omul ăsta pentru tot restul vieții? ” și îți răspunzi ”e un om bun și frumos, deci da”.
Nu te-am întrebat dacă e bun și frumos.
Știu, ai să-mi spui că, tocmai pentru că e bun și frumos, te-a convins să iei decizia.
Iar atunci te trimit mai sus, te rog să recitești ce-am scris despre instinct.
Instinctul este emoțional. Rațiunea nu e.
Tocmai din acest motiv îți mișună ție fluturi în stomac când ești îndrăgostit.
Și din același motiv trece îndrăgosteala și nu rămâne…nimic.
Te trezești lângă un om cu care n-ai nimic în comun, rational vorbind. Pentru că rațiunea insistă să fie totul perfect…verificabil, cuantificabil.
Pe când…emoțiile nu sunt cuantificabile.
Bun, să nu înțelegi că-ți neg dreptul la fericire. Că sunt o piatră fără de suflet.
Sentimentele sunt frumoase, trăiește-le.
Te rog doar să-ți acorzi o noapte de somn bun înainte de orice decizie, indiferent cât de urgentă ți se pare. Și nu, n-ai voie să diseci problema în mintea ta.
Doar că acum voi încerca o altă abordare.
Tu îți asculți instinctul sau rațiunea?
După cum știi, instinctul ne ghidează în majoritatea acțiunilor noastre. Cade cana de cafea de pe masă, o ridici (nu, nu este relfex). Știi că pâinea este veche după culoare, textură, miros.
Instinctul este atuul tău în evoluție.
Datorită lui ai ajuns astăzi aici. Instinctul de supravițuire, de perpetuare a speciei și așa mai departe. Creierașul tău primitiv, cel limbic, te-a ajutat să fii azi o formă de viață evoluată. Atât de evoluată încât ți-a mai crescut încă un creier, neocortexul. (Neocortexul este creierul nostru recent-cea mai nouă parte a creierului. Acesta e creierul cunoașterii și al știintei, care pune la îndoială credințele, insistand în schimb pe ipoteze ce pot fi verificate.)
Acum că s-a inventat focul și acul de cusut... să zicem că nici era glaciară nu mai e povară pentru “suflețelul” tău.
Astăzi îți folosești mogâldeața de pe umeri pentru alt fel de decizii. Să urmezi facultatea aia sau aia, să alegi jobul ăla sau ăla, să îți cumperi mașina aia sau aia și…să ți-l alegi pe prințul de pe calul alb sau pe cel călare pe calul maro?
În sfârșit am ajuns la miezul ”problemei”.
Instinctul tău este ușor de păcălit.
Te simți confortabil, relaxat, excitat, râzi, faci amor? Gata, ești îndrăgostit.
Hormonii tăi clocotesc.
Rațiunea bate la ușă și te întreabă chestii urâte precum nivelul de încredere, valorile la care trebuie să fii atent, potențialul de implicare al partenerului, potențialul de susținere emoțională, integritatea și multele altele.
Chestia interesantă, despre care ți-am spus și în articolul ” vrei sau îți place” e că rațiunea e lenesă. Până să ajungă să-și spună cuvântul…instinctul i-o ia înainte.
Și atunci…ne trezim în situația aia în care comitem o eroare de judecată.
Te întrebi ”vrei să fii cu omul ăsta pentru tot restul vieții? ” și îți răspunzi ”e un om bun și frumos, deci da”.
Nu te-am întrebat dacă e bun și frumos.
Știu, ai să-mi spui că, tocmai pentru că e bun și frumos, te-a convins să iei decizia.
Iar atunci te trimit mai sus, te rog să recitești ce-am scris despre instinct.
Instinctul este emoțional. Rațiunea nu e.
Tocmai din acest motiv îți mișună ție fluturi în stomac când ești îndrăgostit.
Și din același motiv trece îndrăgosteala și nu rămâne…nimic.
Te trezești lângă un om cu care n-ai nimic în comun, rational vorbind. Pentru că rațiunea insistă să fie totul perfect…verificabil, cuantificabil.
Pe când…emoțiile nu sunt cuantificabile.
Bun, să nu înțelegi că-ți neg dreptul la fericire. Că sunt o piatră fără de suflet.
Sentimentele sunt frumoase, trăiește-le.
Te rog doar să-ți acorzi o noapte de somn bun înainte de orice decizie, indiferent cât de urgentă ți se pare. Și nu, n-ai voie să diseci problema în mintea ta.
luni, 19 ianuarie 2015
Creier vs suflet
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!”
Măi...din păcate nu sunt săracă în duh. Din păcate pentru mine nu m-am mulțumit să cred în tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. La fel cum n-am așteptat prințul pe cal alb, nu cred în suflete pereche și sunt din ce în ce mai convinsă că iubirea este o emoție pozitivă și nu una impulsivă. Că atunci când iubești și ești iubit trebuie să fii confortabil, nu să îți plesnească stomacul de crampe.
Evident că avem cu toții nevoie de validare constantă, vrem să fim dumnezeul din viața partenerului nostru, daaar, ajungem adeseori să ne pierdem mințile absolut inutil.
Nu încerc să te conving de nimic și oricum n-aș avea șanse pentru că nu știu cum reușești tu să mă percepi în acest moment. Ce-ai spune totuși, dacă ți-aș sugera că, până acum, până în acest moment, ai preferat să îți explici totul prin metafore, poezii și muzică, doar pentru că așa îți era ție mai confortabil să îți înțelegi și trăiești viața.
Ceea ce poți face în continuare. Poți să visezi la dragostea perfectă, poți să crezi în karma, în destin, în noroc, în energii pozitive și în energii negative, în zodii sau în orice zeu îți aduce ție liniștea.
Să nu care cumva să crezi că toate gândurile, emoțiile, trăirile și percepțiile tale fac parte dintr-un mecanism complex și infinit ce ajuta la...perpetuarea și supraviețuirea speciei tale.
Să nu care cumva să crezi că ești cea mai evoluată formă de viața de pe această planetă, înzestrata cu cea mai evoluat oragan al speciei tale: creierul.
Dacă vreodată vei ajunge să înțelegi "miracolul" prin care celula vie se înmulțește și complexitatea prin care căpșorul tău procesează informațiile, cu siguranță că îți vei dori să crezi iar în basme. Pentru că era muuuuuult mai simplu.
Aș crede cu plăcere că dacă mă uit galeș pe fereastră și recit poezii, într-o seară Luceafărul se va îndura de suferința mea și mă va vizita. Pentru că sigur creaturile celeste n-au testosteron și nu se afla conștient și permanent în călduri. Luceafărul vrea să-mi umple mintea de magie și trupul de sărutări. Are o dragoste inuman de curată și sinceră și este dornic să mi-o ofere necondiționat.
Cred că poezia e mai ușor de acceptat și înțeles. Scutul acela protector care ne dă tuturor senzația că suntem unici și speciali și avem al șase-lea simț este atât de rezistent încăt putem să-l folosim o viață întreagă. Să tot încercăm să separăm abstractul de rațiune, să iubim cu inima și să suferim cu creierul. Să rămânem paralizați de teama apocalipsei, privind rugător spre cer.
Pentru că e mai plauzibil să facem asta decât să începem acel proces de autocunoaștere. E lung, s-ar putea să nu aivă niciun rezultat și, în plus, ai mari șanse să descoperi că nu prea ai suflet. Că ai creier în loc.
Daaar...la ce îmi folosește mie creierul dacă trăiesc și iubesc cu inima?
(to be continued...)
Măi...din păcate nu sunt săracă în duh. Din păcate pentru mine nu m-am mulțumit să cred în tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. La fel cum n-am așteptat prințul pe cal alb, nu cred în suflete pereche și sunt din ce în ce mai convinsă că iubirea este o emoție pozitivă și nu una impulsivă. Că atunci când iubești și ești iubit trebuie să fii confortabil, nu să îți plesnească stomacul de crampe.
Evident că avem cu toții nevoie de validare constantă, vrem să fim dumnezeul din viața partenerului nostru, daaar, ajungem adeseori să ne pierdem mințile absolut inutil.
Nu încerc să te conving de nimic și oricum n-aș avea șanse pentru că nu știu cum reușești tu să mă percepi în acest moment. Ce-ai spune totuși, dacă ți-aș sugera că, până acum, până în acest moment, ai preferat să îți explici totul prin metafore, poezii și muzică, doar pentru că așa îți era ție mai confortabil să îți înțelegi și trăiești viața.
Ceea ce poți face în continuare. Poți să visezi la dragostea perfectă, poți să crezi în karma, în destin, în noroc, în energii pozitive și în energii negative, în zodii sau în orice zeu îți aduce ție liniștea.
Să nu care cumva să crezi că toate gândurile, emoțiile, trăirile și percepțiile tale fac parte dintr-un mecanism complex și infinit ce ajuta la...perpetuarea și supraviețuirea speciei tale.
Să nu care cumva să crezi că ești cea mai evoluată formă de viața de pe această planetă, înzestrata cu cea mai evoluat oragan al speciei tale: creierul.
Dacă vreodată vei ajunge să înțelegi "miracolul" prin care celula vie se înmulțește și complexitatea prin care căpșorul tău procesează informațiile, cu siguranță că îți vei dori să crezi iar în basme. Pentru că era muuuuuult mai simplu.
Aș crede cu plăcere că dacă mă uit galeș pe fereastră și recit poezii, într-o seară Luceafărul se va îndura de suferința mea și mă va vizita. Pentru că sigur creaturile celeste n-au testosteron și nu se afla conștient și permanent în călduri. Luceafărul vrea să-mi umple mintea de magie și trupul de sărutări. Are o dragoste inuman de curată și sinceră și este dornic să mi-o ofere necondiționat.
Cred că poezia e mai ușor de acceptat și înțeles. Scutul acela protector care ne dă tuturor senzația că suntem unici și speciali și avem al șase-lea simț este atât de rezistent încăt putem să-l folosim o viață întreagă. Să tot încercăm să separăm abstractul de rațiune, să iubim cu inima și să suferim cu creierul. Să rămânem paralizați de teama apocalipsei, privind rugător spre cer.
Pentru că e mai plauzibil să facem asta decât să începem acel proces de autocunoaștere. E lung, s-ar putea să nu aivă niciun rezultat și, în plus, ai mari șanse să descoperi că nu prea ai suflet. Că ai creier în loc.
Daaar...la ce îmi folosește mie creierul dacă trăiesc și iubesc cu inima?
(to be continued...)
vineri, 24 octombrie 2014
Treci peste
Treci peste dimineţile gri, monotone, somnoroase, răcoroase, cu un zâmbet.
Chiar dacă îţi zâmbeşti ţie, în oglindă.
Chiar dacă nu-ţi stă părul bine și te strâng pantofii şi hainele alea în vogă arată complet aiurea odată imbrăcate, treci peste!
Chiar dacă îţi vine să-ţi strângi de gât prietenii cei mai buni pentru că sunt încăpăţânaţi şi te contrazic doar din plăcerea de a o face, unde mai pui că tu le vrei binele, treci peste!
Chiar dacă eşti pus în situaţia superficială de a fi consilier psihologic pentru o mulțime de oameni care, deşi ţi-ai rupt din timp şi din creier să le dai sfaturi, ei le vor ignora. Treci şi peste asta.
[...]
Chiar dacă ți-ai pus la bătaie ultimele emoții disponibile, gândind că poți să îți asumi o dezamăgire și te-ai dezbrăcat de orice ogoliu, însă tot n-a fost suficient - treci peste.
Ai să simţi pe moment că nu poţi, că îţi pulsează tâmplele, că simţi crimă în instincte, că îţi vine să arunci bricheta în benzinărie, că îţi vine să îţi pui poşeta pe umăr şi să pleci pur şi simplu acasă, să plonjezi sub aşternuturile alea care dis de dimineaţă (cu o ora întârziere) erau fierbinţi şi confortabile şi nu-ţi dădeau voie să le părăseşti.
Ai să simţi sub limba gustul cafelei tale delicioase, mirosul somnului ce-ţi bântuie pielea, lenea unei zi de weekend, lehamitea de după concediu, ai să simţi tot ce se poate încleşta de fiinţă ta şi te poate convinge că în pat, sub plapumă, e mai bine ca oriunde.
Dar ai să simţi şi mândria cuceririi noilor limite şi răbdări. Ai să simţi că ai crescut, că nu mai dai frâu liber nervilor, că nu mai clachezi în mâinile stresului şi că nu-ţi mai dau lacrimile când tânjești după afecţiune dar aceasta pur şi simplu refuză să te alinte.
Pentru că totul trece. Într-un fel sau altul, într-un timp sau altul, totul devine istorie. Memorabilă sau nu.
Şi, aşa cum nu îţi aduci aminte depresiile de acum un an, aşa poţi să nu-ţi aduci aminte dezamăgirile sau frustrările de azi. Vei avea cu siguranţă o altă zi în care nimic nu-ți va resuscita fericirea momentului şi mintea îţi va aluneca în cele mai negre şi melancolice colţuri ale vieţii.
Azi nu. Azi treci peste.
Chiar dacă îţi zâmbeşti ţie, în oglindă.
Chiar dacă nu-ţi stă părul bine și te strâng pantofii şi hainele alea în vogă arată complet aiurea odată imbrăcate, treci peste!
Chiar dacă îţi vine să-ţi strângi de gât prietenii cei mai buni pentru că sunt încăpăţânaţi şi te contrazic doar din plăcerea de a o face, unde mai pui că tu le vrei binele, treci peste!
Chiar dacă eşti pus în situaţia superficială de a fi consilier psihologic pentru o mulțime de oameni care, deşi ţi-ai rupt din timp şi din creier să le dai sfaturi, ei le vor ignora. Treci şi peste asta.
[...]
Chiar dacă ți-ai pus la bătaie ultimele emoții disponibile, gândind că poți să îți asumi o dezamăgire și te-ai dezbrăcat de orice ogoliu, însă tot n-a fost suficient - treci peste.
Ai să simţi pe moment că nu poţi, că îţi pulsează tâmplele, că simţi crimă în instincte, că îţi vine să arunci bricheta în benzinărie, că îţi vine să îţi pui poşeta pe umăr şi să pleci pur şi simplu acasă, să plonjezi sub aşternuturile alea care dis de dimineaţă (cu o ora întârziere) erau fierbinţi şi confortabile şi nu-ţi dădeau voie să le părăseşti.
Ai să simţi sub limba gustul cafelei tale delicioase, mirosul somnului ce-ţi bântuie pielea, lenea unei zi de weekend, lehamitea de după concediu, ai să simţi tot ce se poate încleşta de fiinţă ta şi te poate convinge că în pat, sub plapumă, e mai bine ca oriunde.
Dar ai să simţi şi mândria cuceririi noilor limite şi răbdări. Ai să simţi că ai crescut, că nu mai dai frâu liber nervilor, că nu mai clachezi în mâinile stresului şi că nu-ţi mai dau lacrimile când tânjești după afecţiune dar aceasta pur şi simplu refuză să te alinte.
Pentru că totul trece. Într-un fel sau altul, într-un timp sau altul, totul devine istorie. Memorabilă sau nu.
Şi, aşa cum nu îţi aduci aminte depresiile de acum un an, aşa poţi să nu-ţi aduci aminte dezamăgirile sau frustrările de azi. Vei avea cu siguranţă o altă zi în care nimic nu-ți va resuscita fericirea momentului şi mintea îţi va aluneca în cele mai negre şi melancolice colţuri ale vieţii.
Azi nu. Azi treci peste.
vineri, 17 octombrie 2014
Hrăneste-mă
Aveam senzația clară că am scris cândva un articol ce se numea "Prizoniera pragmatismului", pentru că nu voiam să mă repet în cele ce urmează. Și da, este adevărat, l-am scris. Și-mi place. Deși nu mai am aceeași viziune despre viață ca atunci, regăsesc trăsături și trăiri comune.
În fine. Azi vă vorbesc despre monstrulețul ce-l hrănesc și încep să-l iubesc. Nu, nu este vorba despre Nemo :)
Ci despre pragmatismul meu. Îl hrănesc cu sinceritate, cu detașare, cu logică, cu rațiune, cu un oareșce egoism și apoi reiau. Îmi pare rău că mi-am șters (fără să vreau) câteva din scrierile ce voiau cumva să mă prevină asupra a ceea ce se va întâmpla. Mă avertizam, eu pe mine, că - dacă ajung să mă acomodez cât de puțin cu eu-ul prezent...ei bine, s-ar putea (în stilul meu extremist) să ajung sa iubesc de-a dreptul viața mea actuală.
Deși îmi plăcea și de Cristina-cea-dramatică-și-poetă (doar știți că sunt mai multe Cristine) astăzi mă aflu în cea mai relaxată perioadă a vieții mele. Și am conștientizat chestia asta chiar azi - în timp ce-i scriam prietenei mele suedeze - câteva vorbe despre ce mai fac și cum mai sunt. Băi sunt bine. Și n-o spun doar așa, că m-am săturat să zic că sunt rău (cinstit vorbind, nici nu-mi aduc aminte când am fost rău ultima oară - exceptând faza cu ștersul scrierilor, când am turbat). Sunt relaxată, împăcată, liniștită, de mă tot uit în oglindă și mă aștept să iasă cineva din mine și să mă zguduie. Am seri sau dimineți în care îmi spun "Cristina, ești prea liniștită!Trebuie să se întâmple ceva!Trebuie!Trebuie!". Dar nu se întâmplă. Sau, dacă se întâmplă ceva (ma refer la ceva care să îmi perturbe starea asta) reușesc foarte-foarte repede să mă detașez.
Faptul că am renunțat să mai am așteptări, să vreau să fac pe placul oamenilor, să vreau să fiu centrul atenției, să planific totul în amănunt sau să controlez orice poate fi controlat și să despic firul în patruzeci de mii mă transformă încet încet într-un om confortabil. Să ne înțelegem, nu mă plafonez, ci devin împăcată cu ceea ce sunt. Îmi doresc să evoluez însă nu mai consider că evoluția mea este co-dependentă de oamenii din jur. Devin Elveția :) Am mai spus asta. Neutră și autonomă. Și îmi place la nebunie.
Asta se întâmplă oarecum în contradicție cu personalitatea mea însetată după profunzime și metafore, cu atât mai mult cu cât niciodată n-am avut înclinație spre matematici sau logică. Am iubit poezia și filozofatul, am visat cu ochii dechiși și mi-am dorit să traiesc în basme. Și acum există aceste dorințe doar că, surprinzător, acum există și convingerea că îmi pot oferi eu singură toate aceste lucruri, fără să fiu dezamăgită dacă planetele nu se aliniază iar eu nu primesc afecțiunea de care (cred) că am nevoie.
Nu sunt mândră de pragmatismul meu, nu e neaparat ceva ce aș vrea să mă definească. Dar, așa cum îi spuneam și prietenei mele, e ceva ce se întâmplă natural fără ca eu să controlez situația. În plus, mă liniștește și m-a adus într-un loc foarte împăcat cu mine. Ceea ce e mult. E foarte-foarte mult pentru mine. Faptul că-mi permit să spun întotdeauna fix ceea ce gândesc și ce simt, fără menajamente, faptul că nu mă simt neajutorată și complexată și frustrată când lucrurile nu merg cum aș fi anticipat eu - ci, din contră, reușesc să mă adaptez sau să îndrăgesc noul și imprevizibilul - mă face (din nou) să cred că mă îndrept în direcția bună.
Și, până la urmă, asta îmi doream dintotdeauna: o direcție.
P.S. Am început să recunosc blonda din oglindă :)
În fine. Azi vă vorbesc despre monstrulețul ce-l hrănesc și încep să-l iubesc. Nu, nu este vorba despre Nemo :)
Ci despre pragmatismul meu. Îl hrănesc cu sinceritate, cu detașare, cu logică, cu rațiune, cu un oareșce egoism și apoi reiau. Îmi pare rău că mi-am șters (fără să vreau) câteva din scrierile ce voiau cumva să mă prevină asupra a ceea ce se va întâmpla. Mă avertizam, eu pe mine, că - dacă ajung să mă acomodez cât de puțin cu eu-ul prezent...ei bine, s-ar putea (în stilul meu extremist) să ajung sa iubesc de-a dreptul viața mea actuală.
Deși îmi plăcea și de Cristina-cea-dramatică-și-poetă (doar știți că sunt mai multe Cristine) astăzi mă aflu în cea mai relaxată perioadă a vieții mele. Și am conștientizat chestia asta chiar azi - în timp ce-i scriam prietenei mele suedeze - câteva vorbe despre ce mai fac și cum mai sunt. Băi sunt bine. Și n-o spun doar așa, că m-am săturat să zic că sunt rău (cinstit vorbind, nici nu-mi aduc aminte când am fost rău ultima oară - exceptând faza cu ștersul scrierilor, când am turbat). Sunt relaxată, împăcată, liniștită, de mă tot uit în oglindă și mă aștept să iasă cineva din mine și să mă zguduie. Am seri sau dimineți în care îmi spun "Cristina, ești prea liniștită!Trebuie să se întâmple ceva!Trebuie!Trebuie!". Dar nu se întâmplă. Sau, dacă se întâmplă ceva (ma refer la ceva care să îmi perturbe starea asta) reușesc foarte-foarte repede să mă detașez.
Faptul că am renunțat să mai am așteptări, să vreau să fac pe placul oamenilor, să vreau să fiu centrul atenției, să planific totul în amănunt sau să controlez orice poate fi controlat și să despic firul în patruzeci de mii mă transformă încet încet într-un om confortabil. Să ne înțelegem, nu mă plafonez, ci devin împăcată cu ceea ce sunt. Îmi doresc să evoluez însă nu mai consider că evoluția mea este co-dependentă de oamenii din jur. Devin Elveția :) Am mai spus asta. Neutră și autonomă. Și îmi place la nebunie.
Asta se întâmplă oarecum în contradicție cu personalitatea mea însetată după profunzime și metafore, cu atât mai mult cu cât niciodată n-am avut înclinație spre matematici sau logică. Am iubit poezia și filozofatul, am visat cu ochii dechiși și mi-am dorit să traiesc în basme. Și acum există aceste dorințe doar că, surprinzător, acum există și convingerea că îmi pot oferi eu singură toate aceste lucruri, fără să fiu dezamăgită dacă planetele nu se aliniază iar eu nu primesc afecțiunea de care (cred) că am nevoie.
Nu sunt mândră de pragmatismul meu, nu e neaparat ceva ce aș vrea să mă definească. Dar, așa cum îi spuneam și prietenei mele, e ceva ce se întâmplă natural fără ca eu să controlez situația. În plus, mă liniștește și m-a adus într-un loc foarte împăcat cu mine. Ceea ce e mult. E foarte-foarte mult pentru mine. Faptul că-mi permit să spun întotdeauna fix ceea ce gândesc și ce simt, fără menajamente, faptul că nu mă simt neajutorată și complexată și frustrată când lucrurile nu merg cum aș fi anticipat eu - ci, din contră, reușesc să mă adaptez sau să îndrăgesc noul și imprevizibilul - mă face (din nou) să cred că mă îndrept în direcția bună.
Și, până la urmă, asta îmi doream dintotdeauna: o direcție.
P.S. Am început să recunosc blonda din oglindă :)
marți, 7 octombrie 2014
Breaking point
...sau, mai pe românește, momentul ăla în care ies demonii din tine.
Sunt mândră de mine. Mi-am petrecut aproape jumătate din viață căutând să înțeleg de-ce-uri. Au contat mai mult metaforele și evoluția minții mele decât orice altceva. Ori de câte ori am încercat să fiu altcineva înafară de mine am eșuat.
Cu toate astea, ca o ironie a sorții, nu pot afirma că mă cunosc. Există evident câteva lucruri care mă definesc și mă diferențiază, am câteva calități unice și câteva defecte groaznice. Ca noi toți de altfel.
Categoric sunt alt om decât eram anul trecut pe vremea asta. Și anul trecut pe vremea asta eram alt om decât cu un an în urmă. Pentru că evoluăm sau involuăm. Mie îmi place să cred că am evoluat. Viața are un mod acid de a ne da peste nas exact atunci când ne credem buricul pământului și credem că gata, mi-am învățat lecția. Exact atunci, cineva de nicăieri șoptește "pariu?!"
Uite așa, cu nasul pe sus și gura până la urechi, cu zen-ul uploadat și convingerea că "în sfârșit sunt împăcată cu mine" am început să prind drag și dor de o oarecare monotonie. Și să cred că sacul cu demoni a ajuns la fund. Că i-am epuizat. Sau că i-am dresat și putem conviețui ca niște prieteni.
Pentru că anul acesta a fost unul plin de lecții, revelații, conștientizări și emoții noi. Am luat decizii noi. Am luat decizii bune. Am învățat lucruri noi și frumoase. Am găsit soluții bune, am urmat pași noi. Am făcut TOTUL ca la carte. Am fost un elev exemplar.
Disciplina fiind (ați ghicit) EU.
Să gândești sincer, să vorbești sincer, să gândești curat, să faci bine, să îți asumi ce faci și ce spui, să iei și pauze, să te exprimi coerent,, să ții cont de cei din jur, să nu faci rău nimănui, să te ții în lesă, să te mai lași și liberă, să renunți la control, să te deschizi, să, să , să, să, să...
Doar că - așa cred eu cel puțin - nu există un locșor din ăla feeric în care cineva te premiază pentru că ai fost cuminte și ai învățat bine. Nu spune nimeni "bravo Cristina, ești un om mai bun, ai luat nota 10 pentru că te cunoști mai bine și îți faci mai puțin rău".
Nu e ca și cum ajungem vreodată la căsuța aia de turtă dulce în care nu trăiește nicio vrăjitoare. Și trăim fericiți până la adânci bătrâneți. (cred c-am mai zis-o pe asta)
Cred că...dacă am găsit o metodă prin care să fim împăcați - este fix o metodă prin care putem fi împăcați ATUNCI - în acel moment. Pentru că mâine sau poimâine te poți împiedica și lovi cu capul de vreo bordură. Și categoric dispare tot zen-ul și toată împăcarea.
Saaau... să zicem că nu te împiedici. Să zicem că, fără nicio rea intenție sau fară niciun avertisment, cineva poate să deschidă o ușiță (pe care habar n-aveai că o ai) în spatele căreia se află niște demonași (din nou - pe care habar n-aveai că-i cunoști).
Și...atunci ce faci? Iei partea pozitivă a lucrurilor și mulțumești că ai ajuns să-i cunoști acum, când ești antrenat la dresaj demonic? Sau... iei magneziu?
Sunt mândră de mine. Mi-am petrecut aproape jumătate din viață căutând să înțeleg de-ce-uri. Au contat mai mult metaforele și evoluția minții mele decât orice altceva. Ori de câte ori am încercat să fiu altcineva înafară de mine am eșuat.
Cu toate astea, ca o ironie a sorții, nu pot afirma că mă cunosc. Există evident câteva lucruri care mă definesc și mă diferențiază, am câteva calități unice și câteva defecte groaznice. Ca noi toți de altfel.
Categoric sunt alt om decât eram anul trecut pe vremea asta. Și anul trecut pe vremea asta eram alt om decât cu un an în urmă. Pentru că evoluăm sau involuăm. Mie îmi place să cred că am evoluat. Viața are un mod acid de a ne da peste nas exact atunci când ne credem buricul pământului și credem că gata, mi-am învățat lecția. Exact atunci, cineva de nicăieri șoptește "pariu?!"
Uite așa, cu nasul pe sus și gura până la urechi, cu zen-ul uploadat și convingerea că "în sfârșit sunt împăcată cu mine" am început să prind drag și dor de o oarecare monotonie. Și să cred că sacul cu demoni a ajuns la fund. Că i-am epuizat. Sau că i-am dresat și putem conviețui ca niște prieteni.
Pentru că anul acesta a fost unul plin de lecții, revelații, conștientizări și emoții noi. Am luat decizii noi. Am luat decizii bune. Am învățat lucruri noi și frumoase. Am găsit soluții bune, am urmat pași noi. Am făcut TOTUL ca la carte. Am fost un elev exemplar.
Disciplina fiind (ați ghicit) EU.
Să gândești sincer, să vorbești sincer, să gândești curat, să faci bine, să îți asumi ce faci și ce spui, să iei și pauze, să te exprimi coerent,, să ții cont de cei din jur, să nu faci rău nimănui, să te ții în lesă, să te mai lași și liberă, să renunți la control, să te deschizi, să, să , să, să, să...
Doar că - așa cred eu cel puțin - nu există un locșor din ăla feeric în care cineva te premiază pentru că ai fost cuminte și ai învățat bine. Nu spune nimeni "bravo Cristina, ești un om mai bun, ai luat nota 10 pentru că te cunoști mai bine și îți faci mai puțin rău".
Nu e ca și cum ajungem vreodată la căsuța aia de turtă dulce în care nu trăiește nicio vrăjitoare. Și trăim fericiți până la adânci bătrâneți. (cred c-am mai zis-o pe asta)
Cred că...dacă am găsit o metodă prin care să fim împăcați - este fix o metodă prin care putem fi împăcați ATUNCI - în acel moment. Pentru că mâine sau poimâine te poți împiedica și lovi cu capul de vreo bordură. Și categoric dispare tot zen-ul și toată împăcarea.
Saaau... să zicem că nu te împiedici. Să zicem că, fără nicio rea intenție sau fară niciun avertisment, cineva poate să deschidă o ușiță (pe care habar n-aveai că o ai) în spatele căreia se află niște demonași (din nou - pe care habar n-aveai că-i cunoști).
Și...atunci ce faci? Iei partea pozitivă a lucrurilor și mulțumești că ai ajuns să-i cunoști acum, când ești antrenat la dresaj demonic? Sau... iei magneziu?
marți, 16 septembrie 2014
Cristinele mele
Toate vocile din capul meu au luat-o razna. Și se contrazic și se ceartă iar eu...când mă satur să le ascult...îmi vine să-mi bag capul într-o groapă și să stau acolo... ascunsă.
Ar mai fi și posibilitatea ca hormonii mei neascultători să fi preluat comanda corpului meu. Pentru că sunt dereglată. Nu doar la cap, ci și hormonal.
Saaau...aș putea să caut toate scuzele din lume, plauzibile ori ba, pentru comportamentul meu din ultima vreme. Care este total inadmisibil. Așa zice Cristina aia sarcastică și răutăcioasă. Aia care se simte dată la o parte și nebăgată în seamă. Pentru că în locul ei a venit o Cristina compusă din vată de zahăr. Sincer, nici eu n-o prea plac. Îmi vine să-i dau câteva palme și s-o leg de calorifer.
E instabilă. Habar n-are când râde, când plânge, când se bucură sau când e tristă.
Cristina aia răutăcioasă era nazistă. Știa ce să facă și când și cum. Avea totul perfect organizat și era un tanc. Era atât de ambițioasă încât tot ce își propunea îi ieșea din prima. N-avea niciodată niciun dubiu. Și nici emoții. De niciun fel.
Mi-e dor de ironiile ei. Mi-e dor de logica și de matematica ei. Mi-e dor de râsul ei și de nebunia ei curajoasă. Ok, nu mi-e dor de tonele de reguli pe care le impunea cu orice preț. Nu mi-e dor de orgoliul ei mai mare decât zidul chinezesc.
Dar...nici Cristina-de-vată-de-zahăr nu pot spune că mă lasă complet rece. Pentru că...n-are reguli, n-are orgoliu, nu-și face planuri, nu e urâcioasă. Bine, e cam hipioată, iubește pe toată lumea, ascultă muzici siropoase și gândește numai și numai în versuri. Și e mult prea sinceră. Cineva i-a băgat în cap că trebuie să spună tot-tot ce gândește, în fiecare moment și uite așa...nu-i mai tace gura. Altcineva i-a băgat în cap că trebuie să își lase emoțiile să zboare și să se manifeste.
Ceea ce au în comun aceste două Cristine este extremismul. Care nu e tocmai o calitate. Așa că...indiferent ce decizii iau ele, Cristinele, le urmează până la extreme.
Iar eu trebuie să le țin în frâu. Și chiar nu pot. Pentru că am și eu treburile mele, nu-mi trebuie nici tremuratul poetic al Cristinei-de-vată-de-zahăr și nici ironia acidă a Cristinei-naziste.
Aș vrea cumva să le fac să se îndrăgostească una de cealaltă. Ar fi relația perfectă. Cristina nazistă ar reuși s-o țină în frâu pe Cristina-de-vată-de-zahăr și, aceasta din urmă ar ști exact câtă dragoste necondișionată să-i ofere nazistei pentru a o topi.
Nazista "știe" cum arată fluturii din stomac și încearcă să-i ocolească. În secret își dorește să-i simtă. Măcar puțin. O zi, Cât să se auto-contrazică că are de fapt suflet. Iar siropoasa...pfff...are nevoie să fie ancorată în realitate. Și să i se pună căluș. Să tacă!
Așasar...împreună, ele două...ar atinge armonia perfectă. Una nebună și răzvrătită, cealaltă poetă și sensibilă.
Acum nu-mi rămâne decât să fac cumva ca ele două să accepte să-și țină companie măcar o seară. Pentru că nu reușesc niciodată să le prind în același loc. Mă întâlnesc când cu una, când cu cealaltă și...până să mă obișnuiesc cu ideea, pleacă.
Și de sincronizat...nu se sincronizează nicicum.
Voi pe care o preferați?
Ar mai fi și posibilitatea ca hormonii mei neascultători să fi preluat comanda corpului meu. Pentru că sunt dereglată. Nu doar la cap, ci și hormonal.
Saaau...aș putea să caut toate scuzele din lume, plauzibile ori ba, pentru comportamentul meu din ultima vreme. Care este total inadmisibil. Așa zice Cristina aia sarcastică și răutăcioasă. Aia care se simte dată la o parte și nebăgată în seamă. Pentru că în locul ei a venit o Cristina compusă din vată de zahăr. Sincer, nici eu n-o prea plac. Îmi vine să-i dau câteva palme și s-o leg de calorifer.
E instabilă. Habar n-are când râde, când plânge, când se bucură sau când e tristă.
Cristina aia răutăcioasă era nazistă. Știa ce să facă și când și cum. Avea totul perfect organizat și era un tanc. Era atât de ambițioasă încât tot ce își propunea îi ieșea din prima. N-avea niciodată niciun dubiu. Și nici emoții. De niciun fel.
Mi-e dor de ironiile ei. Mi-e dor de logica și de matematica ei. Mi-e dor de râsul ei și de nebunia ei curajoasă. Ok, nu mi-e dor de tonele de reguli pe care le impunea cu orice preț. Nu mi-e dor de orgoliul ei mai mare decât zidul chinezesc.
Dar...nici Cristina-de-vată-de-zahăr nu pot spune că mă lasă complet rece. Pentru că...n-are reguli, n-are orgoliu, nu-și face planuri, nu e urâcioasă. Bine, e cam hipioată, iubește pe toată lumea, ascultă muzici siropoase și gândește numai și numai în versuri. Și e mult prea sinceră. Cineva i-a băgat în cap că trebuie să spună tot-tot ce gândește, în fiecare moment și uite așa...nu-i mai tace gura. Altcineva i-a băgat în cap că trebuie să își lase emoțiile să zboare și să se manifeste.
Ceea ce au în comun aceste două Cristine este extremismul. Care nu e tocmai o calitate. Așa că...indiferent ce decizii iau ele, Cristinele, le urmează până la extreme.
Iar eu trebuie să le țin în frâu. Și chiar nu pot. Pentru că am și eu treburile mele, nu-mi trebuie nici tremuratul poetic al Cristinei-de-vată-de-zahăr și nici ironia acidă a Cristinei-naziste.
Aș vrea cumva să le fac să se îndrăgostească una de cealaltă. Ar fi relația perfectă. Cristina nazistă ar reuși s-o țină în frâu pe Cristina-de-vată-de-zahăr și, aceasta din urmă ar ști exact câtă dragoste necondișionată să-i ofere nazistei pentru a o topi.
Nazista "știe" cum arată fluturii din stomac și încearcă să-i ocolească. În secret își dorește să-i simtă. Măcar puțin. O zi, Cât să se auto-contrazică că are de fapt suflet. Iar siropoasa...pfff...are nevoie să fie ancorată în realitate. Și să i se pună căluș. Să tacă!
Așasar...împreună, ele două...ar atinge armonia perfectă. Una nebună și răzvrătită, cealaltă poetă și sensibilă.
Acum nu-mi rămâne decât să fac cumva ca ele două să accepte să-și țină companie măcar o seară. Pentru că nu reușesc niciodată să le prind în același loc. Mă întâlnesc când cu una, când cu cealaltă și...până să mă obișnuiesc cu ideea, pleacă.
Și de sincronizat...nu se sincronizează nicicum.
Voi pe care o preferați?
marți, 26 august 2014
Emotii...emoootiiiii!!!
Azi noapte am plâns. Am plâns până la sufocare, până la epuizare, până când am obosit și mi se împleticeau picioarele în drum spre pat.
După cum știți, sau nu, de o bună bucată de vreme n-am mai reușit să-mi exprim emoțiile. În niciun fel.
Extremistă cum sunt, ori simt tot, ori simt nimic. Și nimic a tot fost de mi-a ajuns, m-am săturat.
Concluzia la care am ajuns, alături de prietenele care mă resuscitează în momente de criză, a fost că am nevoie de niște timp singură, eu cu mine. Aparent nu mă plac. Eu pe mine. Credeam că sunt îndrăgostită de mine...dar aparent tot ce-am făcut a fost să încerc să mulțumesc pe oricine altcineva înafară de mine. Psihologia nu-și are rostul...așa cum spuneam, cred că pot scrie o carte.
Totuși, mi-au fost servite pe tavă exemple concludente despre cam cât de puțin timp am petrecut eu cu mine. Deloc. Mi-am ocupat fiecare minut făcând ceva și am luat fiecare decizie în funcție de părerea oamenilor din jurul meu. Dacă mă întrebam eu pe mine, oricât de hotărâtă aș fi fost în alte direcții, întotdeauna răspunsul era: "nu știu ce simt". Înafară de cele 3-4 ore de somn, în fiecare secundă a existat câte un om lângă mine. Sau, vorbind cu mine la telefon. Ceea ce nu e rău deloc, însă...poate Cristina să gândească singură ceva?
Evident că nu vă anunț acum despre cum mă retrag eu în pustietate și nici nu mă refugiez în vreo mănăstire. În continuare am ieșit zilnic cu câte cineva, până mă refac fizic și am voie la sală îmi ocup timpul cu tot felul de activități...sociale...
Doar ca am decis să-mi acord ceva mai mult timp mie. Să am timpul meu, cu gândurile mele și...toate emoțiile pe care încerc să mi le descopăr. Cred că din acest motiv n-am putut să investesc nicio emoție reală în altcineva. Saaaau, mai rău, să am impresia că am investit emoții, când, de fapt erau doar himere.
A fost o vreme când dăruisem tot devotamentul, atașamentul emoțional și orice vă mai trece vouă prin cap, cuiva. Apoi a venit vremea în care n-am avut cui să le ofer. Apoi am împietrit și n-am mai știut ce sau dacă pot să ofer.
De vreo două săptămâni încoace am un altfel de ritual. Stau la geamul meu, îmi beau cafeaua, citesc 4-5 pagini din cartea mea de suflet. Este emoțională și siropoasă, dar...asta simt ca am nevoie. Încerc pe cât posibil să nu mai consiliez pe nimeni și să nu-mi mai împărtășesc fiecare gând căutând soluțiile altora. Iar seara, oricât de distractiv ar fi să hălădui cu prietenii pe la terase, ajung acasă mai devreme și stau eu cu mine. Mi-am propus inclusiv să am o zi pe săptămână cu telefoanele închise.
Da, știu, veți spune că am luat-o razna și că mă ascund de lume. Nu e așa pentru că n-am cum să mă ascund de lume. Am prea mulți oameni cărora le pasă de mine și care m-ar lua de păr dacă mi-aș face rău.
Daaar...uite că rezultatele încep să apară. Demonii ies. Întrebările pe care am refuzat să mi le pun, gândurile pe care am refuzat să le am și emoțiile pe care am refuzat să le simt apar. Muzica pe care am refuzat să o ascult...îmi face pielea de găină și mă face să visez.
N-am cum să mă transform într-un personaj trist, pentru că am prea multă viață în mine. Și chiar nu mi-am propus vreun rezultat sau vreo țintă pe care să o ating. Pur și simplu vreau să mă cunosc înainte să mă împart. Știu doar că sunt în etapa în care nu mă mai interesează cum mă văd oamenii din jurul meu și nici nu vreau să le arăt o altă imagine decât ceea sunt acum. Bună, rea, urâtă, frumoasă, habar n-am. Îmi plac emoțiile mele...așa știrbe cum sunt.
Poate că asta-i lecția mea. Să devin mai întâi vulnerabilă în oglindă. Am fost mereu soldățel războinic. Lupta e acolo, luptătoarea încă nu s-a predat. Doar că și-a schimbat tactica :)
După cum știți, sau nu, de o bună bucată de vreme n-am mai reușit să-mi exprim emoțiile. În niciun fel.
Extremistă cum sunt, ori simt tot, ori simt nimic. Și nimic a tot fost de mi-a ajuns, m-am săturat.
Concluzia la care am ajuns, alături de prietenele care mă resuscitează în momente de criză, a fost că am nevoie de niște timp singură, eu cu mine. Aparent nu mă plac. Eu pe mine. Credeam că sunt îndrăgostită de mine...dar aparent tot ce-am făcut a fost să încerc să mulțumesc pe oricine altcineva înafară de mine. Psihologia nu-și are rostul...așa cum spuneam, cred că pot scrie o carte.
Totuși, mi-au fost servite pe tavă exemple concludente despre cam cât de puțin timp am petrecut eu cu mine. Deloc. Mi-am ocupat fiecare minut făcând ceva și am luat fiecare decizie în funcție de părerea oamenilor din jurul meu. Dacă mă întrebam eu pe mine, oricât de hotărâtă aș fi fost în alte direcții, întotdeauna răspunsul era: "nu știu ce simt". Înafară de cele 3-4 ore de somn, în fiecare secundă a existat câte un om lângă mine. Sau, vorbind cu mine la telefon. Ceea ce nu e rău deloc, însă...poate Cristina să gândească singură ceva?
Evident că nu vă anunț acum despre cum mă retrag eu în pustietate și nici nu mă refugiez în vreo mănăstire. În continuare am ieșit zilnic cu câte cineva, până mă refac fizic și am voie la sală îmi ocup timpul cu tot felul de activități...sociale...
Doar ca am decis să-mi acord ceva mai mult timp mie. Să am timpul meu, cu gândurile mele și...toate emoțiile pe care încerc să mi le descopăr. Cred că din acest motiv n-am putut să investesc nicio emoție reală în altcineva. Saaaau, mai rău, să am impresia că am investit emoții, când, de fapt erau doar himere.
A fost o vreme când dăruisem tot devotamentul, atașamentul emoțional și orice vă mai trece vouă prin cap, cuiva. Apoi a venit vremea în care n-am avut cui să le ofer. Apoi am împietrit și n-am mai știut ce sau dacă pot să ofer.
De vreo două săptămâni încoace am un altfel de ritual. Stau la geamul meu, îmi beau cafeaua, citesc 4-5 pagini din cartea mea de suflet. Este emoțională și siropoasă, dar...asta simt ca am nevoie. Încerc pe cât posibil să nu mai consiliez pe nimeni și să nu-mi mai împărtășesc fiecare gând căutând soluțiile altora. Iar seara, oricât de distractiv ar fi să hălădui cu prietenii pe la terase, ajung acasă mai devreme și stau eu cu mine. Mi-am propus inclusiv să am o zi pe săptămână cu telefoanele închise.
Da, știu, veți spune că am luat-o razna și că mă ascund de lume. Nu e așa pentru că n-am cum să mă ascund de lume. Am prea mulți oameni cărora le pasă de mine și care m-ar lua de păr dacă mi-aș face rău.
Daaar...uite că rezultatele încep să apară. Demonii ies. Întrebările pe care am refuzat să mi le pun, gândurile pe care am refuzat să le am și emoțiile pe care am refuzat să le simt apar. Muzica pe care am refuzat să o ascult...îmi face pielea de găină și mă face să visez.
N-am cum să mă transform într-un personaj trist, pentru că am prea multă viață în mine. Și chiar nu mi-am propus vreun rezultat sau vreo țintă pe care să o ating. Pur și simplu vreau să mă cunosc înainte să mă împart. Știu doar că sunt în etapa în care nu mă mai interesează cum mă văd oamenii din jurul meu și nici nu vreau să le arăt o altă imagine decât ceea sunt acum. Bună, rea, urâtă, frumoasă, habar n-am. Îmi plac emoțiile mele...așa știrbe cum sunt.
Poate că asta-i lecția mea. Să devin mai întâi vulnerabilă în oglindă. Am fost mereu soldățel războinic. Lupta e acolo, luptătoarea încă nu s-a predat. Doar că și-a schimbat tactica :)
marți, 29 iulie 2014
E normal?
Când se arde becul din baie e simplu. Rămâi câteva secunde în întuneric, te enervezi pe moment, apoi te duci și-ți cumperi un bec nou. Gata, s-a rezolvat, "s-a făcut lumină" ... în baie.
Când vine vorba de tine, de mintea ta...
VREAU să-mi pun un diagnostic. Așa cum acum câteva zile am privit în gol vreo oră încercând să-mi storc o emoție. Ascultam valurile, vedeam cerul și încercam să identific CE simt. Și nu puteam să-mi răspund. Nici furie, nici tristețe, nici euforie, nimic pur și simplu. Mă rugam de mine să mă exprim oricum. Și nu știam cum.
Iar când ajungi în punctul culminant...ăla pe care-l recunoști prea bine...cu transpirații reci, respirație sacadată și o dorință acută de-a o lua la goană și de-a te ascunde...începi să-ți pui întrebări.
Ieri am trăit un nou atac de panică. M-am gândit mult dacă să scriu despre asta sau nu, însă, în ultima perioadă auto-cenzura nu face altceva decât să-mi creeze frustrări care, mai devreme sau mai târziu, produc fie o explozie, fie o implozie. Și nu-s fanul acestor trăiri.
M-am simțit sufocată de toți oamenii din jurul meu. Și nu mi-am dorit decât să existe cineva care să îmi citească gândurile și să știe exact ce să-mi spună ca să mă calmez. Pentru că de mine nu mai ascultam.
E greu să explic ce-am simțit. Cu atât mai greu e să trăiești ceva incontrolabil. Și...dacă nu-i cunoști cauza, n-ai cum să-i găsești nici remediu.
Sunt genul de om care consideră că frica este un sentiment irațional. Am un orgoliu prea mare pentru a mă expune ca fiind vulnerabilă. Îmi face plăcere să ajut oamenii din jurul meu și mă simt flatată când aceștia au încredere să mi se confeseze. Dar...atunci când "bateriile" mele se epuizează...am NEVOIE de o "priză".
Faptul că în momentul de față nu-mi pot pune niciun diagnostic, nu mă pot exprima emoțional, nu mă pot ancora într-un prezent confortabil mental...mă face să-mi consum rapid ultimele resurse și să vreau să elimin orice consider eu că este nociv. Evident că nici aprecierile nu-mi sunt tocmai raționale.
Și uite așa se creează haosul.
Acela în care nu pot să vorbesc, să gândesc, vreau doar să fug. Încotro?Habar n-am.
Nu este cel mai logic moment al meu, știu. Din foarte multe puncte de vedere viața mea în acest moment este extrem de frumoasă. Am o mulțime de motive să consider că n-am mai fost până acum atât de liberă, de zâmbitoare, de încrezătoare și de independentă. Deci există o mulțime de plusuri valoroase.
Ce mă sperie sunt aceste...momente (hai să le numim așa) cand chiar și un singur minus mă poate propulsa câțiva metri în spate. Furtunile astea de vară care fac ravagii în mintea mea și mă abandonează apoi obosită și incoerentă.
Ca acum.
Sunt obosită. Pot să trag de mine. Pot să zâmbesc, să fiu alături de oamenii care au nevoie de mine, să-mi fac jobul, pot chiar să dansez goală prin casă în fiecare dimineață. Doar că nu simt nimic atunci când o fac.
E normal?
Când vine vorba de tine, de mintea ta...
VREAU să-mi pun un diagnostic. Așa cum acum câteva zile am privit în gol vreo oră încercând să-mi storc o emoție. Ascultam valurile, vedeam cerul și încercam să identific CE simt. Și nu puteam să-mi răspund. Nici furie, nici tristețe, nici euforie, nimic pur și simplu. Mă rugam de mine să mă exprim oricum. Și nu știam cum.
Iar când ajungi în punctul culminant...ăla pe care-l recunoști prea bine...cu transpirații reci, respirație sacadată și o dorință acută de-a o lua la goană și de-a te ascunde...începi să-ți pui întrebări.
Ieri am trăit un nou atac de panică. M-am gândit mult dacă să scriu despre asta sau nu, însă, în ultima perioadă auto-cenzura nu face altceva decât să-mi creeze frustrări care, mai devreme sau mai târziu, produc fie o explozie, fie o implozie. Și nu-s fanul acestor trăiri.
M-am simțit sufocată de toți oamenii din jurul meu. Și nu mi-am dorit decât să existe cineva care să îmi citească gândurile și să știe exact ce să-mi spună ca să mă calmez. Pentru că de mine nu mai ascultam.
E greu să explic ce-am simțit. Cu atât mai greu e să trăiești ceva incontrolabil. Și...dacă nu-i cunoști cauza, n-ai cum să-i găsești nici remediu.
Sunt genul de om care consideră că frica este un sentiment irațional. Am un orgoliu prea mare pentru a mă expune ca fiind vulnerabilă. Îmi face plăcere să ajut oamenii din jurul meu și mă simt flatată când aceștia au încredere să mi se confeseze. Dar...atunci când "bateriile" mele se epuizează...am NEVOIE de o "priză".
Faptul că în momentul de față nu-mi pot pune niciun diagnostic, nu mă pot exprima emoțional, nu mă pot ancora într-un prezent confortabil mental...mă face să-mi consum rapid ultimele resurse și să vreau să elimin orice consider eu că este nociv. Evident că nici aprecierile nu-mi sunt tocmai raționale.
Și uite așa se creează haosul.
Acela în care nu pot să vorbesc, să gândesc, vreau doar să fug. Încotro?Habar n-am.
Nu este cel mai logic moment al meu, știu. Din foarte multe puncte de vedere viața mea în acest moment este extrem de frumoasă. Am o mulțime de motive să consider că n-am mai fost până acum atât de liberă, de zâmbitoare, de încrezătoare și de independentă. Deci există o mulțime de plusuri valoroase.
Ce mă sperie sunt aceste...momente (hai să le numim așa) cand chiar și un singur minus mă poate propulsa câțiva metri în spate. Furtunile astea de vară care fac ravagii în mintea mea și mă abandonează apoi obosită și incoerentă.
Ca acum.
Sunt obosită. Pot să trag de mine. Pot să zâmbesc, să fiu alături de oamenii care au nevoie de mine, să-mi fac jobul, pot chiar să dansez goală prin casă în fiecare dimineață. Doar că nu simt nimic atunci când o fac.
E normal?
vineri, 23 mai 2014
Anul meu
Am tot stat pe gânduri și m-am întrebat de ce simt eu nevoia să arhivez, să inventariez, să măsor, să analizez atât de atent etapele parcurse în ultima perioadă? Cum de ce Cristina? Păi nu te lauzi tu de câte ori ai ocazia că ai pornit în căutarea ta? Și-apoi, mai există și argumentul acela ilogic și fără drept de apel: pentru că așa simt.
A face o retrospectivă ar însemna să deschid (iar) uși închise și sa dezgrop cadavre bine îngropate. M-am mulțumit însă să-mi citesc și recitesc toate gândurile scrise în ultimul an...
Acum un an de zile m-am mutat pentru prima oară singură. Eu, până la 28 de ani, n-am mai trăit niciodată altfel decât în doi. Chiar și când am aterizat în capitală am avut coleg/colegă de apartament. Mai apoi m-am cameleonizat în funcție de omul cu care îmi împărțeam viața. Mult timp. Tot timpul de fapt. Am fost reflexia mea și-a oamenilor pe care i-am lăsat în sufletul meu. Buni, răi, nu contează, vorbim despre mine acum.
Mă uit în urmă și văd o Cristina atât de mică și amărâtă încât mi-e milă de ea. Rănită, foarte-foarte-foarte rănită. Dezamăgită, speriată, singură. Tone de complexe, tone de frustrări. Înfrântă și obosită. Hăituită. Singură. Am mai zis-o odată, dar aș mai spune-o de câteva ori.
Țin minte că în primele săptămâni trăiam din inerție. Mergeam la piață de cate 3-4 pe zi, găteam enorm de mult, ca mai apoi să arunc măncarea nemâncată. Eram fantoma de la birou. La un moment dat mă uitam cu atâta nevoie de afecțiune la mâna colegei mele de birou încât pur și simplu i-am luat-o de pe mouse și mi-am pus-o mie pe tâmplă. M-a mângâiat pe păr până am început să plâng. De asta se fereau de mine prin birou. Orice privire ochi-în-ochi îmi putea provoca instantaneu un atac de panică. Ah...da...chiar așa, uitasem de atacurile de panică. Respirație incontrolabilă, amețeală, frică, sufocare...etc. Pusee de panică cam de 2-3 ori pe oră.
Nesomn.
Deși sunt un om extrem de orgolios și nu las să mi se vadă niciodată durerea, lupta mea de-a păstra aparențele era deja pierdută. Mă străduiam, e drept.
De ce-urile nu-și au rostul. Jeleam. Renunțasem total la tot ce însemna viața mea de până atunci. Am închis toate portițele. Prieteni mulți n-am avut niciodată, prietenii buni au fost ... doi, trei...
Un singur gând m-a ținut pe linia de plutire: TREBUIE să te faci bine! Și...sala. De acolo nu lipseam niciodată. Exorcizam demoni până la epuizarea fizică. Iar în nopțile bune reușeam să prind o oră, două de somn fără vise.
Nu puteam să ies din casă. Nu mai voiam oameni în jurul meu...nu că aș fi avut prea mulți. Cei care încercau să mă resusciteze o făceau din milă. Mă săturasem eu să-mi fie milă de mine. Milă, silă și furie.
Mă văd pe mine, acum, cu câtă ușurință îi pot spune cuiva că mâine va fi mai bine, fără să înțeleg nimic din ceea ce simte omul din fața mea. Din exterior orice problemă care nu e a noastră e doar o altă problemă. Atunci când ți se întâmplă ție, totul se schimbă, totul devine semnificativ. Și, cu cât mai mult ai crezut în povestea ta, cu atât mai confuz ești atunci când ți se schimbă șcenariul.
Ori, știm cu toții că avem nevoie de o ciornă atunci când scriem și rescriem povești.
În fine... timpul a trecut și încă trece uimitor de repede. Timpul vindecă? Da. Chiar da. Cu fiecare dimineață în care te desprinzi de pe pernă fără să-ți dorești să fugi, să te ascunzi, sau chiar să nu te mai trezești, ești mai aproape de momentul în care ai să te trezești zâmbind.
Cum aș descrie ultimul an din viața mea? F A N T A S T I C ! Cel mai plin de lecții, cel mai plin de viață, cel mai plin de oameni, cel mai plin de zâmbete, cel mai intens, cel mai aglomerat. Cel mai frumos.
Știu că de fiecare dată când am căzut și m-am ridicat am fost euforică, mi-am lăudat reușita, am folosit tehnici psihologice pentru a-mi recâștiga încrederea în mine.
Acum nu știu dacă mai e cazul. Acum trăiesc pur și simplu. Am devenit un burete dornic să absoarbă tot, tot, tot, să învețe, să experimenteze, să cunoască, să trăiască, să RECUPEREZE.
Mi-am depășit limite, mi-am răpus fobii, mi-am îngropat complexe. Și sunt abia la început. M-am găsit pe mine, încă nu mă cunosc prea bine și habar n-am ce-mi rezervă viitorul.
Bucuria descrisă mai sus nu mă urcă pe vreun piedestal pentru că nu-s Wonder Woman. Sunt lucruri normale pe care oamenii din jurul meu le fac instinctiv atunci când evoluează. Dar pentru mine toate-s noi. Și aleg să mă bucur de ele. Și n-am nicio secundă în care să mă plictisesc.
E o diferență uimitoare între a pune gânduri pe "hârtie" în încercarea de a te cunoaște și a face în fiecare moment ceva nou pentru a descoperi dacă îți place.
Cam așa a fost ultimul meu an: am trecut de la teorie la practică. Prin sange, noroi, foc, vânt, ploaie și, în cele din urmă, multă multă transpirație.
Coafura a rezistat!
A face o retrospectivă ar însemna să deschid (iar) uși închise și sa dezgrop cadavre bine îngropate. M-am mulțumit însă să-mi citesc și recitesc toate gândurile scrise în ultimul an...
Acum un an de zile m-am mutat pentru prima oară singură. Eu, până la 28 de ani, n-am mai trăit niciodată altfel decât în doi. Chiar și când am aterizat în capitală am avut coleg/colegă de apartament. Mai apoi m-am cameleonizat în funcție de omul cu care îmi împărțeam viața. Mult timp. Tot timpul de fapt. Am fost reflexia mea și-a oamenilor pe care i-am lăsat în sufletul meu. Buni, răi, nu contează, vorbim despre mine acum.
Mă uit în urmă și văd o Cristina atât de mică și amărâtă încât mi-e milă de ea. Rănită, foarte-foarte-foarte rănită. Dezamăgită, speriată, singură. Tone de complexe, tone de frustrări. Înfrântă și obosită. Hăituită. Singură. Am mai zis-o odată, dar aș mai spune-o de câteva ori.
Țin minte că în primele săptămâni trăiam din inerție. Mergeam la piață de cate 3-4 pe zi, găteam enorm de mult, ca mai apoi să arunc măncarea nemâncată. Eram fantoma de la birou. La un moment dat mă uitam cu atâta nevoie de afecțiune la mâna colegei mele de birou încât pur și simplu i-am luat-o de pe mouse și mi-am pus-o mie pe tâmplă. M-a mângâiat pe păr până am început să plâng. De asta se fereau de mine prin birou. Orice privire ochi-în-ochi îmi putea provoca instantaneu un atac de panică. Ah...da...chiar așa, uitasem de atacurile de panică. Respirație incontrolabilă, amețeală, frică, sufocare...etc. Pusee de panică cam de 2-3 ori pe oră.
Nesomn.
Deși sunt un om extrem de orgolios și nu las să mi se vadă niciodată durerea, lupta mea de-a păstra aparențele era deja pierdută. Mă străduiam, e drept.
De ce-urile nu-și au rostul. Jeleam. Renunțasem total la tot ce însemna viața mea de până atunci. Am închis toate portițele. Prieteni mulți n-am avut niciodată, prietenii buni au fost ... doi, trei...
Un singur gând m-a ținut pe linia de plutire: TREBUIE să te faci bine! Și...sala. De acolo nu lipseam niciodată. Exorcizam demoni până la epuizarea fizică. Iar în nopțile bune reușeam să prind o oră, două de somn fără vise.
Nu puteam să ies din casă. Nu mai voiam oameni în jurul meu...nu că aș fi avut prea mulți. Cei care încercau să mă resusciteze o făceau din milă. Mă săturasem eu să-mi fie milă de mine. Milă, silă și furie.
Mă văd pe mine, acum, cu câtă ușurință îi pot spune cuiva că mâine va fi mai bine, fără să înțeleg nimic din ceea ce simte omul din fața mea. Din exterior orice problemă care nu e a noastră e doar o altă problemă. Atunci când ți se întâmplă ție, totul se schimbă, totul devine semnificativ. Și, cu cât mai mult ai crezut în povestea ta, cu atât mai confuz ești atunci când ți se schimbă șcenariul.
Ori, știm cu toții că avem nevoie de o ciornă atunci când scriem și rescriem povești.
În fine... timpul a trecut și încă trece uimitor de repede. Timpul vindecă? Da. Chiar da. Cu fiecare dimineață în care te desprinzi de pe pernă fără să-ți dorești să fugi, să te ascunzi, sau chiar să nu te mai trezești, ești mai aproape de momentul în care ai să te trezești zâmbind.
Cum aș descrie ultimul an din viața mea? F A N T A S T I C ! Cel mai plin de lecții, cel mai plin de viață, cel mai plin de oameni, cel mai plin de zâmbete, cel mai intens, cel mai aglomerat. Cel mai frumos.
Știu că de fiecare dată când am căzut și m-am ridicat am fost euforică, mi-am lăudat reușita, am folosit tehnici psihologice pentru a-mi recâștiga încrederea în mine.
Acum nu știu dacă mai e cazul. Acum trăiesc pur și simplu. Am devenit un burete dornic să absoarbă tot, tot, tot, să învețe, să experimenteze, să cunoască, să trăiască, să RECUPEREZE.
Mi-am depășit limite, mi-am răpus fobii, mi-am îngropat complexe. Și sunt abia la început. M-am găsit pe mine, încă nu mă cunosc prea bine și habar n-am ce-mi rezervă viitorul.
Bucuria descrisă mai sus nu mă urcă pe vreun piedestal pentru că nu-s Wonder Woman. Sunt lucruri normale pe care oamenii din jurul meu le fac instinctiv atunci când evoluează. Dar pentru mine toate-s noi. Și aleg să mă bucur de ele. Și n-am nicio secundă în care să mă plictisesc.
E o diferență uimitoare între a pune gânduri pe "hârtie" în încercarea de a te cunoaște și a face în fiecare moment ceva nou pentru a descoperi dacă îți place.
Cam așa a fost ultimul meu an: am trecut de la teorie la practică. Prin sange, noroi, foc, vânt, ploaie și, în cele din urmă, multă multă transpirație.
Coafura a rezistat!
luni, 5 mai 2014
Există?
În tot universul meu şceptic, presărat cu exemple superficiale şi umor acid, am reuşit cumva să păstrez o doză de speranţă pentru poveştile cu happy (end). Asta pentru că în viaţa mea existau câteva exemple pozitive date de oameni fericiţi. Fericiţi în relaţii, că până la urmă despre asta vorbim.
În toată goana asta dupa sex, relaţii şi uneori chiar sentimente...se întâmplă să existe oameni care contrazic statisticile. Şi...statisticile ne arată că în prezent nu mai avem niciun scop precis. Că fericirea este o iluzie. Că, mai devreme sau mai târziu, totul ajunge la un final. Apoteotic? Cam da.
Cred că avem cu toţii măcar un exemplu de oameni care ne contrazic convingerile sceptice. "Ei sunt fericiţi, se iubesc şi le ajunge asta. Ei vor rezista"
Ne încredem în astfel de poveşti cam cu aceeiaşi convingere cu care ne închinăm la diverşi zei.
Speranţa ne subjugă şi ne oferă un confort mental..."poate dacă se întâmplă altora"...o fărâmă de şansă ar fi posibilă şi în cazul sinelui.
Am avut două cupluri favorite pe pământul ăsta. Unul dintre ele n-a rezistat...Când am aflat asta, ieri, m-a lovit aproape fizic vestea.
Le ştiam povestea şi avea atât de multă magie în ea încat nu-i vedeam altfel decât îmbătrânind împreună. E drept, ştiu să recunosc ochii trişti (cum spuneam într-un articol trecut) şi zâmbetele afişate ca să salveze aparenţele.
Despre al doilea cuplu nu accept niciun gând negativ. Există ca să-mi contrazică mie toate teoriile şi le doresc să facă asta împreună până la adanci bătrâneţi.
Dar...acum sunt puţin furioasă. Pentru că (încă) refuz să cred că...this is it. This is NOT it!
Într-o conversaţie total banală, cu o prietenă, ea a constatat plină de noşalanţă că " aşa cum totul are un început, trebuie să aivă şi un sfârşit ". Ei bine şi atunci noi ne supunem? Ne revoltăm? Credem orbeşte într-o fericire călcată în picioare de statistici? Sau luptăm ca proştii să le dărâmăm?
Nu pot nici eu şi nu ştiu cine ar putea să-mi răspundă acestor întrebari.
Dintr-un motiv sau altul, încă îmi păstrez braţara cu fluturi, în portofel. Am scos-o de la mână certâdu-mă în gând pentru că-mi dau voie să cred în basme. Aşa sunt eu, jumătate raţiune, jumătate...orice altceva.
Şi, cum eu sunt copilul contradicţiilor, iar timpul este singura avere pe care pot spune cu certitudine că o am, mă aştept să fiu contrazisă. Dacă pot să gasesc o explicaţie raţională pentru tot ceea ce mă înconjoară, de la prima celula vie până la existenţa vieţii pe alte planete, înseamnă că îmi permit să NU caut/găsesc/depind (de) motive/justificari pentru că SIMT că vreau să simt.
Totul poate fi definit în cuvinte oameni buni. Sau, ma rog, aproape totul.
Fluturii (aşa cum îi vizualizez eu) nu pot fi definiţi. Momentul acela în care conturezi cu ochii bucăţi din omul din faţa ta şi ţi se pare că, daca clipeşti pentru o fracţiune de secundă, iroseşti timp, NU poate fi justificat raţional sau descris în cuvinte.
Abandonul de bună voie a fiinţei tale într-un necunoscut riscant, doar de de dragul zâmbetului inconştient pe care-l primeşti, n-are absolut nicio justificare plauzibilă. Şi, în cele din urmă, acceptarea incertitudinii permanente şi a unei vulnerabilităţi (care în loc să te dezgolească, tu o percepi ca fiind resursă de fericire) NU poate fi considerată alfel decat naivitate (ca să nu zic prostie).
DAR...uite că...uneori...uneori...uităm să căutăm explicaţii/argumente/
Pentru că altfel n-aş fi eu.
În toată goana asta dupa sex, relaţii şi uneori chiar sentimente...se întâmplă să existe oameni care contrazic statisticile. Şi...statisticile ne arată că în prezent nu mai avem niciun scop precis. Că fericirea este o iluzie. Că, mai devreme sau mai târziu, totul ajunge la un final. Apoteotic? Cam da.
Cred că avem cu toţii măcar un exemplu de oameni care ne contrazic convingerile sceptice. "Ei sunt fericiţi, se iubesc şi le ajunge asta. Ei vor rezista"
Ne încredem în astfel de poveşti cam cu aceeiaşi convingere cu care ne închinăm la diverşi zei.
Speranţa ne subjugă şi ne oferă un confort mental..."poate dacă se întâmplă altora"...o fărâmă de şansă ar fi posibilă şi în cazul sinelui.
Am avut două cupluri favorite pe pământul ăsta. Unul dintre ele n-a rezistat...Când am aflat asta, ieri, m-a lovit aproape fizic vestea.
Le ştiam povestea şi avea atât de multă magie în ea încat nu-i vedeam altfel decât îmbătrânind împreună. E drept, ştiu să recunosc ochii trişti (cum spuneam într-un articol trecut) şi zâmbetele afişate ca să salveze aparenţele.
Despre al doilea cuplu nu accept niciun gând negativ. Există ca să-mi contrazică mie toate teoriile şi le doresc să facă asta împreună până la adanci bătrâneţi.
Dar...acum sunt puţin furioasă. Pentru că (încă) refuz să cred că...this is it. This is NOT it!
Într-o conversaţie total banală, cu o prietenă, ea a constatat plină de noşalanţă că " aşa cum totul are un început, trebuie să aivă şi un sfârşit ". Ei bine şi atunci noi ne supunem? Ne revoltăm? Credem orbeşte într-o fericire călcată în picioare de statistici? Sau luptăm ca proştii să le dărâmăm?
Nu pot nici eu şi nu ştiu cine ar putea să-mi răspundă acestor întrebari.
Dintr-un motiv sau altul, încă îmi păstrez braţara cu fluturi, în portofel. Am scos-o de la mână certâdu-mă în gând pentru că-mi dau voie să cred în basme. Aşa sunt eu, jumătate raţiune, jumătate...orice altceva.
Şi, cum eu sunt copilul contradicţiilor, iar timpul este singura avere pe care pot spune cu certitudine că o am, mă aştept să fiu contrazisă. Dacă pot să gasesc o explicaţie raţională pentru tot ceea ce mă înconjoară, de la prima celula vie până la existenţa vieţii pe alte planete, înseamnă că îmi permit să NU caut/găsesc/depind (de) motive/justificari pentru că SIMT că vreau să simt.
Totul poate fi definit în cuvinte oameni buni. Sau, ma rog, aproape totul.
Fluturii (aşa cum îi vizualizez eu) nu pot fi definiţi. Momentul acela în care conturezi cu ochii bucăţi din omul din faţa ta şi ţi se pare că, daca clipeşti pentru o fracţiune de secundă, iroseşti timp, NU poate fi justificat raţional sau descris în cuvinte.
Abandonul de bună voie a fiinţei tale într-un necunoscut riscant, doar de de dragul zâmbetului inconştient pe care-l primeşti, n-are absolut nicio justificare plauzibilă. Şi, în cele din urmă, acceptarea incertitudinii permanente şi a unei vulnerabilităţi (care în loc să te dezgolească, tu o percepi ca fiind resursă de fericire) NU poate fi considerată alfel decat naivitate (ca să nu zic prostie).
DAR...uite că...uneori...uneori...uităm să căutăm explicaţii/argumente/
Pentru că altfel n-aş fi eu.
miercuri, 19 martie 2014
Despre oamenii cu ochii trişti
Îi recunosc pentru că am fost şi eu unul dintre ei. Mai păstrez câteva fotografii cu mine în care apar atât de superficială, zâmbind fals, pozând în ceva ce nu eram. Le păstrez pentru că vreau să mă văd aşa cum eram. Să-mi amintesc de mine de atunci ca să ştiu să nu mai fiu :) (altă dată vorbim despre modul meu de auto-educare).
N-o să vă spun oamenilor care sunteţi, vă ştiţi voi mai bine :) Oameni frumoşi fizic, oameni aparent împliniţi din punct de vedere profesional, oameni care-şi etalează " fericirea" pe Facebook pentru că trebuie. E o fericire din asta...hmm...nu pot spune de faţadă...pentru că ei chiar cred că trăiesc cât de cât frumos. O fericire ostentativă, ăsta-i cuvântul.
Da, da, da, ştiu că şi eu postez mai mereu pozioare şi cugetări, melodii şi gânduri de Sabbra cea rebelă şi mereu reinventată. Şi...cu tot poker-face-ul din lume, dacă eu sunt tristă... se vede. Clar. Sau încep să mă plâng şi, în cazul acesta, se aude :) Pentru că eu nu ştiu să mă ascund. Şi nu cred că pot să mă prefac (prea mult timp, în orice caz).
Mă întristează faptul că pe unii dintre aceşti oameni îi cunosc...destul de bine. Le ştiu poveştile. Unii aleg să se mintă şi să-şi repete zilnic cât sunt de fericiţi sperând că se va întâmpla...cândva...cumva.
Alţii sunt de-a dreptul isteric de ostentativi. Genul de oameni al căror căcat iese direct bici. Şi clar jobul lor e cel mai cool, iubitul/iubita e cea mai frumoasă, viaţa lor e peste măsură de interesantă, dar, cu toate astea, unele lucruri nu pot fi ascunse.
Mai există şi genul de oameni "care ţin la intimitatea lor". Ăştia sunt de obicei urâţi fizic sau complexaţi maxim :) Îmi pare rău că o spun. Cei frumoşi sunt deseori şi narcisişti...aşa că e foarte simplu să îmi dau seama :) (da, ştiu, sunt o veninoasă narcisistă şi scorpie fără de suflet)
Daaaar...mai există şi oamenii care, aparent, n-au niciun motiv să fie nefericiţi. Şi totuşi...totuşi...dacă le priveşti atent zâmbetul perfect sau pozele cu zeci de ""like-uri" ale celor aproape geloşi pe viaţa "ideală" ... ai să remarci că sunt atât de goi...încât şi o reclamă la Dero are mai multă profunzime (vaaiii ce banner şi slogan drăcesc au mai nou ăştia de la Dero).
De ce am ales eu să scriu despre ei? De ce îmi ocup timpul, şi aşa exagerat de puţin, pe care-l am eu cu mine, scriind despre voi, oamenilor cu ochii trişti?
Pe de-o parte mă frustraţi. Da! Aş vrea să vă apuc de guler şi să vă ţip în ureche: Te văd, te cunosc, ştiu că eşti fals până în măduva oaselor, ştiu că eşti ostentativ, ştiu că te minţi, ştiu că poţi mai mult, vrei mai mult, dar n-ai curaj. Nu, nu vreau să vă dau eu soluţii de descoperit fericirea, că n-am. Dar, ceva din mine îmi spune că uneori o zguduială de genul ăsta ajută.
Şi...pe de altă parte mă intrigaţi. Zău dacă înţeleg DE CE atâţia oameni cu potenţial aleg să fie subjugaţi de compromisuri doar de dragul societăţii. Şi n-o să încep să vorbesc despre societatea bolnavă în care trăim.
Ok, am înţeles şi că oamenii sunt sclavii fricii şi ai statutului social. Bă, da' oboseşti... Şi viaţa e a naibii de scurtă. Eu am început să mă cert chiar şi pentru scurtele momente de tristeţe pe care le mai am. NU am timp să fiu tristă. Am miliarde de alte senzaţii de încercat. Senzaţiile de teamă sau de tristeţe nu-s tocmai de păstrat pe termen lung.
E păcat. Şi aiurea. N-am legi sau religie pe lumea asta însă mă ghidez după două principii simple: lucrurile corecte şi bune atrag alte lucruri corecte şi bune. Şi viceversa. Apoi, indiferent care-i adevărul, are avantajul de-a ramâne veşnic la fel. O minciună...ramâne valabilă doar până când adevărul iese la iveală.
Acum vă las să-mi studiaţi fericirea din priviri :) Asta dacă ştiţi să-mi deosebiţi ochii trişti de ochii veseli :)
N-o să vă spun oamenilor care sunteţi, vă ştiţi voi mai bine :) Oameni frumoşi fizic, oameni aparent împliniţi din punct de vedere profesional, oameni care-şi etalează " fericirea" pe Facebook pentru că trebuie. E o fericire din asta...hmm...nu pot spune de faţadă...pentru că ei chiar cred că trăiesc cât de cât frumos. O fericire ostentativă, ăsta-i cuvântul.
Da, da, da, ştiu că şi eu postez mai mereu pozioare şi cugetări, melodii şi gânduri de Sabbra cea rebelă şi mereu reinventată. Şi...cu tot poker-face-ul din lume, dacă eu sunt tristă... se vede. Clar. Sau încep să mă plâng şi, în cazul acesta, se aude :) Pentru că eu nu ştiu să mă ascund. Şi nu cred că pot să mă prefac (prea mult timp, în orice caz).
Mă întristează faptul că pe unii dintre aceşti oameni îi cunosc...destul de bine. Le ştiu poveştile. Unii aleg să se mintă şi să-şi repete zilnic cât sunt de fericiţi sperând că se va întâmpla...cândva...cumva.
Alţii sunt de-a dreptul isteric de ostentativi. Genul de oameni al căror căcat iese direct bici. Şi clar jobul lor e cel mai cool, iubitul/iubita e cea mai frumoasă, viaţa lor e peste măsură de interesantă, dar, cu toate astea, unele lucruri nu pot fi ascunse.
Mai există şi genul de oameni "care ţin la intimitatea lor". Ăştia sunt de obicei urâţi fizic sau complexaţi maxim :) Îmi pare rău că o spun. Cei frumoşi sunt deseori şi narcisişti...aşa că e foarte simplu să îmi dau seama :) (da, ştiu, sunt o veninoasă narcisistă şi scorpie fără de suflet)
Daaaar...mai există şi oamenii care, aparent, n-au niciun motiv să fie nefericiţi. Şi totuşi...totuşi...dacă le priveşti atent zâmbetul perfect sau pozele cu zeci de ""like-uri" ale celor aproape geloşi pe viaţa "ideală" ... ai să remarci că sunt atât de goi...încât şi o reclamă la Dero are mai multă profunzime (vaaiii ce banner şi slogan drăcesc au mai nou ăştia de la Dero).
De ce am ales eu să scriu despre ei? De ce îmi ocup timpul, şi aşa exagerat de puţin, pe care-l am eu cu mine, scriind despre voi, oamenilor cu ochii trişti?
Pe de-o parte mă frustraţi. Da! Aş vrea să vă apuc de guler şi să vă ţip în ureche: Te văd, te cunosc, ştiu că eşti fals până în măduva oaselor, ştiu că eşti ostentativ, ştiu că te minţi, ştiu că poţi mai mult, vrei mai mult, dar n-ai curaj. Nu, nu vreau să vă dau eu soluţii de descoperit fericirea, că n-am. Dar, ceva din mine îmi spune că uneori o zguduială de genul ăsta ajută.
Şi...pe de altă parte mă intrigaţi. Zău dacă înţeleg DE CE atâţia oameni cu potenţial aleg să fie subjugaţi de compromisuri doar de dragul societăţii. Şi n-o să încep să vorbesc despre societatea bolnavă în care trăim.
Ok, am înţeles şi că oamenii sunt sclavii fricii şi ai statutului social. Bă, da' oboseşti... Şi viaţa e a naibii de scurtă. Eu am început să mă cert chiar şi pentru scurtele momente de tristeţe pe care le mai am. NU am timp să fiu tristă. Am miliarde de alte senzaţii de încercat. Senzaţiile de teamă sau de tristeţe nu-s tocmai de păstrat pe termen lung.
E păcat. Şi aiurea. N-am legi sau religie pe lumea asta însă mă ghidez după două principii simple: lucrurile corecte şi bune atrag alte lucruri corecte şi bune. Şi viceversa. Apoi, indiferent care-i adevărul, are avantajul de-a ramâne veşnic la fel. O minciună...ramâne valabilă doar până când adevărul iese la iveală.
Acum vă las să-mi studiaţi fericirea din priviri :) Asta dacă ştiţi să-mi deosebiţi ochii trişti de ochii veseli :)
marți, 11 februarie 2014
E important sa fii important
Din dorinta de-a ma auto-proteja m-am ghidat o luuuungaaa perioada de timp dupa niste "principii solide". Mai intai am incercat sa ma conving (eu pe mine) ca n-am nevoie de oameni, ca nu-mi plac oamenii si ca nu vreau sa fiu placuta de oameni. Si-am facut cam tot ce mi-a stat in putere sa imi castig titlul suprem de scorpie veritabila. Mi-a iesit.
Apoi, pentru ca oricum eram convinsa ca "in cele mai importante momente ale vietii esti singur" am incercat sa ma dezic de orice fel de emotii/sentimente/atasamente ce m-ar fi facut vulnerabila. Am renuntat la a avea asteptari pentru ca "daca n-ai asteptari n-ai nici dezamagiri".
Mi-a luat ceva vreme sa inteleg ca un om ca mine, al extremelor, un om alb sau negru nu poate dospi intr-o stare de mijloc. Pot sa fiu om sau pot sa fiu robot. Cu trairi sau de piatra.
Dupa un miliard de experiente (frumoase, urate, nu conteaza) m-am trezit ca un fel de hibrid: un robotel ce iubeste poezia :) Cand se punea problema sa simt ceva eram robotel incapabil, dar in momentele in care eram coplesita de atentie deveneam maleabila precum plastilina.
Cel mai greu lucru pe care mi l-am recunoscut (eu mie) in oglinda a fost ca imi place sa contez. Eu, pentru ceilalti. Asta insemna ca...trebuie sa fac ceva in sensul asta. Initial am intrat in panica: "daca nu contez?!?"
O parte din mine inca uraste cat de vulnerabila devine in acest proces. Insa cealalta parte din mine iubeste importanta pe care i-o aloca oamenii dragi. Da, am ajuns si aici. Imi plac oamenii: oamenii mei...oamenii noi, oamenii...aproape toti.
Of si sunt atatea zeci de ganduri, contradictii de-ale mele, nebunii ale momentului si atatea sechele de invins incat chiar si azi exista momente in care imi vine sa fuuug, sa ma ascund sub pamant si sa-mi spun: "nu contezi pentru ei Cristina, sa nu conteze nici ei pentru tine!"
Dar, din ce in ce mai des reusesc sa imi inving demonii si sa-mi contrazic temerile. Pe de-o parte am nevoie constanta de atentia oamenilor din jurul meu pentru ca asta ma motiveaza sa fiu mai buna, sa dau mai mult, sa ii primesc in viata mea. Iar pe de alta parte a conta/ a fi important/ a apartine (la modul sanatos) cuiva ne ajuta sa fim vii.
In momentul de fata as putea fi comparata cu o camera veche si neaerisita ale carei ferestre s-au deschis. Iar prin geamul larg deschis intra aerul proaspat, intra soarele, intra fluturii si e atat de bine. Tot ce trebuie sa fac e sa-mi asum riscul ca printre toate aceste lucruri frumoase se pot strecura la un moment dat si dezamagiri. Nu putem sa fim importanti pentru toti oamenii, nu putem sa contam chiar pentru toata lumea.
Daca nu-s prea optimista, as vrea sa contez pentru oamenii potriviti :)
Apoi, pentru ca oricum eram convinsa ca "in cele mai importante momente ale vietii esti singur" am incercat sa ma dezic de orice fel de emotii/sentimente/atasamente ce m-ar fi facut vulnerabila. Am renuntat la a avea asteptari pentru ca "daca n-ai asteptari n-ai nici dezamagiri".
Mi-a luat ceva vreme sa inteleg ca un om ca mine, al extremelor, un om alb sau negru nu poate dospi intr-o stare de mijloc. Pot sa fiu om sau pot sa fiu robot. Cu trairi sau de piatra.
Dupa un miliard de experiente (frumoase, urate, nu conteaza) m-am trezit ca un fel de hibrid: un robotel ce iubeste poezia :) Cand se punea problema sa simt ceva eram robotel incapabil, dar in momentele in care eram coplesita de atentie deveneam maleabila precum plastilina.
Cel mai greu lucru pe care mi l-am recunoscut (eu mie) in oglinda a fost ca imi place sa contez. Eu, pentru ceilalti. Asta insemna ca...trebuie sa fac ceva in sensul asta. Initial am intrat in panica: "daca nu contez?!?"
O parte din mine inca uraste cat de vulnerabila devine in acest proces. Insa cealalta parte din mine iubeste importanta pe care i-o aloca oamenii dragi. Da, am ajuns si aici. Imi plac oamenii: oamenii mei...oamenii noi, oamenii...aproape toti.
Of si sunt atatea zeci de ganduri, contradictii de-ale mele, nebunii ale momentului si atatea sechele de invins incat chiar si azi exista momente in care imi vine sa fuuug, sa ma ascund sub pamant si sa-mi spun: "nu contezi pentru ei Cristina, sa nu conteze nici ei pentru tine!"
Dar, din ce in ce mai des reusesc sa imi inving demonii si sa-mi contrazic temerile. Pe de-o parte am nevoie constanta de atentia oamenilor din jurul meu pentru ca asta ma motiveaza sa fiu mai buna, sa dau mai mult, sa ii primesc in viata mea. Iar pe de alta parte a conta/ a fi important/ a apartine (la modul sanatos) cuiva ne ajuta sa fim vii.
In momentul de fata as putea fi comparata cu o camera veche si neaerisita ale carei ferestre s-au deschis. Iar prin geamul larg deschis intra aerul proaspat, intra soarele, intra fluturii si e atat de bine. Tot ce trebuie sa fac e sa-mi asum riscul ca printre toate aceste lucruri frumoase se pot strecura la un moment dat si dezamagiri. Nu putem sa fim importanti pentru toti oamenii, nu putem sa contam chiar pentru toata lumea.
Daca nu-s prea optimista, as vrea sa contez pentru oamenii potriviti :)
joi, 6 februarie 2014
Sunt alt om
Dintr-un conglomerat de intamplari si povesti cu diversi oameni am ajuns sa (re)dezbat si (re)gandesc o anumita perioada din viata mea. Bucati, franturi, majoritatea pozitive.
Mi-am dat seama ca, deloc afectata de scheletii din dulap, incep sa fiu degajata in a "nara" si a trage concluzii "post-mortem". Desi mi-am propus ca anumite subiecte sa fie inchise pe veci, prin simplul fapt ca le pot dezbate cu nosalanta denota ca...sunt pe drumul cel bun. Asta stiam oricum.
Nu stiam insa ca sunt capabila sa NU am resentimente si sa privesc doar partile pozitive ca fiind parti ce...ma compun pana la urma.
Ei bine si cum ma lasam eu coplesita de aura asta pozitiva si pacifista care incadreaza doar partea plina a paharului, subconstientul meu (neimblanzit) a tinut musai sa-mi dea o lectie. Din aia dura.
Am avut un vis...extrem de real care a durat o noapte intreaga. Desi m-am trezit de vreo trei ori, realizam ca "e doar un cosmar" si incercam sa ma linistesc...visul continua, din locul in care il lasasem, de fiecare data cand adormeam.
In visul meu m-am "teleportat" exact intr-o situatie "de criza" care se aplica noii mele persoane. Adica: eu cea de azi, un anumit personaj din trecut, un eveniment de socializare, o situatie de salvat-aparente si multe multe reprosuri adresate mie. O conversatie pe care n-o intiasem, n-o doream, dar, din pacate nu aveam cum s-o evit.
Cumva orgoliul imi dicta sa rezist, sa incerc sa fac fata situatiei in cel mai diplomat mod posibil. Ma simteam incredibil de incatusata de emotii negative, furie, panica, teama, stres. Nu doream sa ma cert dar eram pusa in situatia arhi-cunoscuta de a-mi spala "rufele murdare" in public si de-a gestiona tensiunea generata de puhoiul de reprosuri.
Eram neputincioasa pentru ca nu mai gaseam nicio punte de legatura intre omul care am fost eu atunci (si caruia i se aduceau reprosurile) si omul care sunt eu acum (de pe alta planeta). Era ca si cum ai trage la raspundere un epileptic pentru gesturile necugetate pe care le-a facut in timpul unei crize de epilepsie.
Cel mai ciudat sentiment (pe care l-am experimentat vreodata) era acela de stomac strans, panica si nervi care pur si simplu nu se potriveau, nu puteau fi alocate noului EU. Nu intelegeam cum e posibil ca sentimentele acelea, atat de cunoscute, sa ma atace intr-un mod atat de violent.
Mi se parea aberant si anormal ca eu sa interactionez cu cineva care e capabil sa-mi genereze o asemenea stare negativa. Voiam sa fug...dar nu puteam.
Cumva, mintea imi spunea "nu poate sa fie reala situatia asta, visezi tu Cristina, asa ceva nu se intampla, nu mai trebuie sa fii niciodata supusa la asa ceva".
M-am trezit. Tremuram, aveam stomacul strans si niste cearcane proeminente. M-am dus in oglinda si-am regasit-o pe Cristina cea obosita si incredibil de trista. Nu dramatizez si nu incerc sa dau amploare, insa mi se parea ... wow...ca am supravietuit unei singure nopti (chiar si vis fiind) cu astfel de trairi violente.
Mi-am dat seama ca doar eu pot sa ma conving (pe mine) ca (acum) panica, agitatia, frica, nervii, tensiunea, violenta verbala sunt niste sentimente de care m-am dezbracat. E adevarat, inca ma pot atinge, insa NU le mai pot gestiona, nu (mai) STIU sa le folosesc ca si metoda auto-aparare. NU mai fac parte din mine ca om, din viata mea, din trairile mele, din mediul meu, nu le regasesc nicaieri printre oamenii din viata mea.
Am calm, am cel mai frumos calm, am ras, din ala din suflet, am nebunie, din aia constructiva, am aventura, am cuvinte frumoase, am trairi noi, am emotii, am rabdare, intelegere, libertateeeeee.
Cu aceste lucruri in minte, am reusit incet-incet sa ma destind, sa ma relaxez si sa realizez ca eu (azi) nu mai am nimic in comun cu mine (de atunci). Nu credeam ca oamenii se pot schimba, credeam ca suntem compusi din toate experientele noastre trecute care ne intaresc, ne calesc, ne educa. Ei bine, eu (azi) NU sunt suma acelor intamplari si nu m-au educat sa fiu altfel decat atunci. Pur si simplu nu mai exista nicio parte conectata la omul care eram.
Nici nu voi sta sa analizez, sa pun intrebari sau sa caut explicatii psihologice. Ceea ce am simtit, dupa noaptea asta oribila a fost suficient cat sa nu mai vreau sa experimentez niciodata (nici macar intr-un vis) trairi de genul.
Ma simt atat de natural sa fiu cine sunt azi incat nu-mi mai pasa cine sau ce m-a construit.
Mi-am dat seama ca, deloc afectata de scheletii din dulap, incep sa fiu degajata in a "nara" si a trage concluzii "post-mortem". Desi mi-am propus ca anumite subiecte sa fie inchise pe veci, prin simplul fapt ca le pot dezbate cu nosalanta denota ca...sunt pe drumul cel bun. Asta stiam oricum.
Nu stiam insa ca sunt capabila sa NU am resentimente si sa privesc doar partile pozitive ca fiind parti ce...ma compun pana la urma.
Ei bine si cum ma lasam eu coplesita de aura asta pozitiva si pacifista care incadreaza doar partea plina a paharului, subconstientul meu (neimblanzit) a tinut musai sa-mi dea o lectie. Din aia dura.
Am avut un vis...extrem de real care a durat o noapte intreaga. Desi m-am trezit de vreo trei ori, realizam ca "e doar un cosmar" si incercam sa ma linistesc...visul continua, din locul in care il lasasem, de fiecare data cand adormeam.
In visul meu m-am "teleportat" exact intr-o situatie "de criza" care se aplica noii mele persoane. Adica: eu cea de azi, un anumit personaj din trecut, un eveniment de socializare, o situatie de salvat-aparente si multe multe reprosuri adresate mie. O conversatie pe care n-o intiasem, n-o doream, dar, din pacate nu aveam cum s-o evit.
Cumva orgoliul imi dicta sa rezist, sa incerc sa fac fata situatiei in cel mai diplomat mod posibil. Ma simteam incredibil de incatusata de emotii negative, furie, panica, teama, stres. Nu doream sa ma cert dar eram pusa in situatia arhi-cunoscuta de a-mi spala "rufele murdare" in public si de-a gestiona tensiunea generata de puhoiul de reprosuri.
Eram neputincioasa pentru ca nu mai gaseam nicio punte de legatura intre omul care am fost eu atunci (si caruia i se aduceau reprosurile) si omul care sunt eu acum (de pe alta planeta). Era ca si cum ai trage la raspundere un epileptic pentru gesturile necugetate pe care le-a facut in timpul unei crize de epilepsie.
Cel mai ciudat sentiment (pe care l-am experimentat vreodata) era acela de stomac strans, panica si nervi care pur si simplu nu se potriveau, nu puteau fi alocate noului EU. Nu intelegeam cum e posibil ca sentimentele acelea, atat de cunoscute, sa ma atace intr-un mod atat de violent.
Mi se parea aberant si anormal ca eu sa interactionez cu cineva care e capabil sa-mi genereze o asemenea stare negativa. Voiam sa fug...dar nu puteam.
Cumva, mintea imi spunea "nu poate sa fie reala situatia asta, visezi tu Cristina, asa ceva nu se intampla, nu mai trebuie sa fii niciodata supusa la asa ceva".
M-am trezit. Tremuram, aveam stomacul strans si niste cearcane proeminente. M-am dus in oglinda si-am regasit-o pe Cristina cea obosita si incredibil de trista. Nu dramatizez si nu incerc sa dau amploare, insa mi se parea ... wow...ca am supravietuit unei singure nopti (chiar si vis fiind) cu astfel de trairi violente.
Mi-am dat seama ca doar eu pot sa ma conving (pe mine) ca (acum) panica, agitatia, frica, nervii, tensiunea, violenta verbala sunt niste sentimente de care m-am dezbracat. E adevarat, inca ma pot atinge, insa NU le mai pot gestiona, nu (mai) STIU sa le folosesc ca si metoda auto-aparare. NU mai fac parte din mine ca om, din viata mea, din trairile mele, din mediul meu, nu le regasesc nicaieri printre oamenii din viata mea.
Am calm, am cel mai frumos calm, am ras, din ala din suflet, am nebunie, din aia constructiva, am aventura, am cuvinte frumoase, am trairi noi, am emotii, am rabdare, intelegere, libertateeeeee.
Cu aceste lucruri in minte, am reusit incet-incet sa ma destind, sa ma relaxez si sa realizez ca eu (azi) nu mai am nimic in comun cu mine (de atunci). Nu credeam ca oamenii se pot schimba, credeam ca suntem compusi din toate experientele noastre trecute care ne intaresc, ne calesc, ne educa. Ei bine, eu (azi) NU sunt suma acelor intamplari si nu m-au educat sa fiu altfel decat atunci. Pur si simplu nu mai exista nicio parte conectata la omul care eram.
Nici nu voi sta sa analizez, sa pun intrebari sau sa caut explicatii psihologice. Ceea ce am simtit, dupa noaptea asta oribila a fost suficient cat sa nu mai vreau sa experimentez niciodata (nici macar intr-un vis) trairi de genul.
Ma simt atat de natural sa fiu cine sunt azi incat nu-mi mai pasa cine sau ce m-a construit.
marți, 21 mai 2013
Faţă în faţă cu Dave Gahan si Depeche Mode
În 2006 am trait intens euforia primului concert Depeche Mode in Romania. Am dansat, am transpirat, am tipat, m-am bucurat si i-am iubit mai mult din acel moment.
Iar imediat dupa concert am fugit in 2 mai, la mare, sa imi revin. Doar marea si soarele ar fi reusit sa-mi "spele" muzica lor din urechi. Dar Vama Veche era bantuita de Depeche Mode... Fani sau nu, aproape toti vamaiotii lui 2006 erau hipnotizati de show-ul incendiar de pe stadionul Lia Manoliu.
La mare valurile se spargeau iar Dave promitea sa ma poarte "on a trip, around the world and back..."
Apoi, in 2008 presa anunta, spre bucuria fanilor, un nou concert in Romania, pe 16 mai 2009. Eram in delir. Am asteptat ca biletele sa fie puse in vanzare cu degetul pe mouse, la miezul noptii. Organizatorii promiteau primului cumparator un tur backstage. N-am avut norocul sa castig...insa nici nu mai conta. Aveam biletele pentru concertul din Bulgaria, de la Sofia, aveam bilete in fata scenei in Bucuresti... numaram minutele... Din pacate insa cu doua zile inainte de concert Dave s-a imbolnavit...mai multe show-uri au fost anulate, inimi frante, sperante spulberate, fani in lacrimi... eu printre ei.
Mi-am promis eu mie ca "urmatoarea data cand vor concerta in Romania am sa-i vad faţă în faţă." Era atat de puternic sentimentul incat am trecut rapid peste dezamagirea anularii concertului. Stiam. Pur si simplu.
3 ani mai tarziu Depeche Mode au lansat un nou album , au anuntat un nou turneu. As putea sa descriu emotiile si trairile mele in pagini bune. Dar am senzatia ca mi s-au terminat cuvintele. Pentru ca am scris de atatea ori despre pasiunea mea, despre muzica lor, despre lumea in care ma transpune muzica lor, despre perfectiunea ce imbina sunetul si cuvintele... Un fan adevarat m-ar intelege din priviri. Iar pe ceilalti nu caut sa-i conving :)
Cu doar cateva zile inainte de concert am aflat ca e posibil sa-i intalnesc pe baieti intr-o sesiune de Meet&Greet organizata de Cosmote. Mai erau doar 3 zile in care puteam sa particip la concurs... Wow! 3 zile in care am facut propaganda in lung si in lat pe intreg internetul, mi-am convins toti prietenii sa concureze pentru ca eu sa imi maximizez sansele de castig. Din afara pare nebunie curata insa, cum ar spune Einstein "normalitatea e plictisitoare". 3 zile cu secunde lungi cat anii...cu minute chinuitoare, cu sperante crescute pana la cer si nopti bantuite de vise...
Am visat intr-o noapte ca-i spuneam lui Dave (culmea!) "Trebuie sa castig si trebuie sa ne intalnim si sa imi vorbesti! MERIT asta, am nevoie de asta, asa ca alege-ma pe MINE"
N-a fost ca-n basme, n-am castigat eu invitatia pentru 2 persoane la Meet&Greet....
A castigat-o insa un prieten foarte bun. Care, bineinteles, si-a impartit bucuria cu mine.
Intalnirea in sine, desi nu a durat mai mult de 15 minute....mi-a depasit toate asteptarile. Mi-a rasplatit fiecare articol scris cu pasiune pe blogu-mi si mi-a recompensat devotamentul ce-mi statea scris chiar si pe tricou (DEVOTED). Emotii, fericire, iubire. Asta s-a intamplat.
Le-am promis celor de la Cosmote ca DACA ajung sa dau mana cu cei de la Depeche Mode (concursul se numea As Da Orice) le voi da toate zambetele care mi-au ramas de acum inainte, toate lacrimile de fericire, toate povestile spuse nepotilor si, mai ales, voi da viata titlului de "cel mai fericit dintre pamanteni".
Ma tin de cuvant, da?
Iar imediat dupa concert am fugit in 2 mai, la mare, sa imi revin. Doar marea si soarele ar fi reusit sa-mi "spele" muzica lor din urechi. Dar Vama Veche era bantuita de Depeche Mode... Fani sau nu, aproape toti vamaiotii lui 2006 erau hipnotizati de show-ul incendiar de pe stadionul Lia Manoliu.
La mare valurile se spargeau iar Dave promitea sa ma poarte "on a trip, around the world and back..."
Apoi, in 2008 presa anunta, spre bucuria fanilor, un nou concert in Romania, pe 16 mai 2009. Eram in delir. Am asteptat ca biletele sa fie puse in vanzare cu degetul pe mouse, la miezul noptii. Organizatorii promiteau primului cumparator un tur backstage. N-am avut norocul sa castig...insa nici nu mai conta. Aveam biletele pentru concertul din Bulgaria, de la Sofia, aveam bilete in fata scenei in Bucuresti... numaram minutele... Din pacate insa cu doua zile inainte de concert Dave s-a imbolnavit...mai multe show-uri au fost anulate, inimi frante, sperante spulberate, fani in lacrimi... eu printre ei.
Mi-am promis eu mie ca "urmatoarea data cand vor concerta in Romania am sa-i vad faţă în faţă." Era atat de puternic sentimentul incat am trecut rapid peste dezamagirea anularii concertului. Stiam. Pur si simplu.
3 ani mai tarziu Depeche Mode au lansat un nou album , au anuntat un nou turneu. As putea sa descriu emotiile si trairile mele in pagini bune. Dar am senzatia ca mi s-au terminat cuvintele. Pentru ca am scris de atatea ori despre pasiunea mea, despre muzica lor, despre lumea in care ma transpune muzica lor, despre perfectiunea ce imbina sunetul si cuvintele... Un fan adevarat m-ar intelege din priviri. Iar pe ceilalti nu caut sa-i conving :)
Cu doar cateva zile inainte de concert am aflat ca e posibil sa-i intalnesc pe baieti intr-o sesiune de Meet&Greet organizata de Cosmote. Mai erau doar 3 zile in care puteam sa particip la concurs... Wow! 3 zile in care am facut propaganda in lung si in lat pe intreg internetul, mi-am convins toti prietenii sa concureze pentru ca eu sa imi maximizez sansele de castig. Din afara pare nebunie curata insa, cum ar spune Einstein "normalitatea e plictisitoare". 3 zile cu secunde lungi cat anii...cu minute chinuitoare, cu sperante crescute pana la cer si nopti bantuite de vise...
Am visat intr-o noapte ca-i spuneam lui Dave (culmea!) "Trebuie sa castig si trebuie sa ne intalnim si sa imi vorbesti! MERIT asta, am nevoie de asta, asa ca alege-ma pe MINE"
N-a fost ca-n basme, n-am castigat eu invitatia pentru 2 persoane la Meet&Greet....
A castigat-o insa un prieten foarte bun. Care, bineinteles, si-a impartit bucuria cu mine.
Intalnirea in sine, desi nu a durat mai mult de 15 minute....mi-a depasit toate asteptarile. Mi-a rasplatit fiecare articol scris cu pasiune pe blogu-mi si mi-a recompensat devotamentul ce-mi statea scris chiar si pe tricou (DEVOTED). Emotii, fericire, iubire. Asta s-a intamplat.
Le-am promis celor de la Cosmote ca DACA ajung sa dau mana cu cei de la Depeche Mode (concursul se numea As Da Orice) le voi da toate zambetele care mi-au ramas de acum inainte, toate lacrimile de fericire, toate povestile spuse nepotilor si, mai ales, voi da viata titlului de "cel mai fericit dintre pamanteni".
Ma tin de cuvant, da?
miercuri, 5 octombrie 2011
Cu suflet
Am trait de curand o experienta coplesitoare, dar ca sa fiu artistiqua :P si ca sa ajung acolo (dragii mosului) trebuie sa va iau pe ocolite si sa va explic (ce-a vrut sa zica poetul) cum am ajuns sa fiu/simt asa:
Mie-mi plac animalele :) Mai mult decat imi plac oamenii. Le iubesc. Nu la modul acela bolnav, nu ganditi aiurea! Animalele, vietatile astea cu ochi si suflet care nu sunt programate genetic sa faca rau ci doar sa se apere. Mi-ar placea sa am o mosie maaaaare-maaare si sa ma joc de-a arca lui Noe pentru tot restul vietii mele. Asta daca ar ploua cu mancare, ca altceva nu mi-ar fi necesar. Hrana pentru vietati, hrana pentru mine. Si zau daca n-as deveni vegetariana. Lacto :)
Asa sunt de cand ma stiu, ma topesc toata cand vad/aud un suflet cu blana :) Evident ca sa nu devin bolnava (mental) m-am autoprotejat cand a venit vorba de intrat in organizatii. Ajut de cate ori pot si de cate ori am ocazia dar full-time nu stiu daca as putea rezista. Asta e, in orice fapta buna facuta exista un substrat egoist (zice Phoebe din Friends, iar io n-o contrazic) si n-as fi eu daca as nega ca am doze multe si marunte de egoism.
Despre Nemo si celelalte suflete pe care le-am salvat de-a lungul timpului nu va mai spun, stiti, plus ca nu vreau acum sa scriu atat de mult :)
Asa...Acum cateva zile, duminica, ne intorceam noi acasica, cocotati pe motocicleta noastra iubita si cu gandul la o leneveala caracteristica ultimei zile de weekend. In fata casei noastre statea o cutie de carton (si m-am prins pe loc despre ce-i vorba) in care se uitau vreo doi baietei de pe strada. Curioasa din fire (eu felina) am aruncat un ochi: ce sa vezi - minune mare - un matz mic-mic-mic si tare nervos scuipa de zor, miorlaia amenintator si tremura tot ca prima impresie a mea a fost ca-i turbat.
Cauza? Niste personaje "binevoitoare" (doua fete, am alflat ulterior, tiganci, ca sa fiu mai precisa) au purtat cutia "in suturi" (adica lovind cu picioarele in ea pana se muta din loc in loc, vreo 200 de metri) pana s-au plictisit si au abandonat-o in fata portii noastre. Din acest motiv animalutul era traumatizat.
Cat am dat eu o fuga sa-i aduc ceva de mancare...cutia a disparut. Evident m-am bucurat crezand ca un suflet milos a luat mogaldeata. Daaaar...am vazut apoi aceeasi cutie...la ghena. "Sufletul milos" (inca nu stiu cine) a mutat cutia la ghena...Pentru ca asa facem (noi oamenii) aruncam VIATA la gunoi. Pentru ca...putem!
N-am stat deloc pe ganduri, am luat mogaldeata in casa.
A urmat panica personala :ce ma fac eu acum? Era mic, speriat, usor agresiv, puricos, murdar, mic si iar mic de vreo trei ori!
Pas cu pas: spalat, deparazitat, spalat, front-line, hranit,iar spalat si iar uscat, tinut tot timpul la caldurica (cu ocazia asta am dat drumul la centrala in casa) pentru ca imi parea ca tremura fara oprire. De fapt era speriat saracutul...
L-am pus rapid pe facebook cu arhicunoscutul titlu :cauta familie! N-aveam cum sa-l pastrez pentru ca Nemo a intrat brusc in depresie. Nemo (copilul meu cu blana) are sindromul "copilului singur la parinti" si este foarte egoist. Nu stiu daca isi va schimba vreodata comportamentul pentru ca am mai avut si alte experiente de genul si a reactionat mereu la fel: nu mai mananca, nu mai doarme cu noi, nu ne mai iubeste, nu ne mai baga in seama, nu mai e dragastos...ce mai...e apatic si uracioso-agresiv pana dispare "ala micu".
Doua zile l-am tinut pe Roscovan (motanelul pufos, mic-mic, cu ochi albastri si mieunat subtire) timp in care am fost mamica-adoptiva care se trezeaza noaptea din doua in doua ore sa-l duca la tavita, sa-l hraneasca, sa vada ca puiul e ok. In doua zile s-a transformat din "creatura turbata" intr-un sufletel adorabil, iubitor, pupacios si dependent de afectiune.
"Vezi ca oamenii pot face si bine?" ii spuneam cand iesea din culcusul lui noaptea si ma cauta in pat iar eu dormeam iepureste de teama sa nu ma rostogolesc peste el in somn.
Dupa doua zile am primit cerere de adoptie din partea unor persoane foarte iubitoare de animale.
Eh, aici vine experienta coplesitoare: m-am bucurat teribil ca i-am gasit familie dar am simtit cum o mica bucatica din suflet mi se rupe... Stiam de la inceput ca nu-l pot pastra, stiam ca am scopul precis de a-i gasi familie, stiam ca e temporar, nu credeam ca ma pot atasa in halul asta, atat de repede. Dar totusi...totusi m-am atasat...
Am stat ca pe ghimpi la birou cele cateva ore ramase pana sa ajung acasa sa-l pregatesc pentru noua lui casuta. Vroiam sa mai stau putin cu el, sa-l mai pup, sa-l mai dragalesc si sa-l CONVING (pe el, da, nu am inebunit) ca o sa-i fie bine.
Credeti-ma ca a fost obositor sa am grija de el dar am uitat de tot si toate cand am inteles ca n-o sa-l mai am...Nu tragedizez si sunt 100% convinsa ca am luat decizia buna si ca va avea o viata frumoasa :) Dar l-am iubit...si am fost iubita, stiu!
M-am simtit necesara. Am dat o sansa la viata si stiu ca exista sute de oameni care fac asta zilnic, pentru unii e un job, pentru altii e un hobby, pentru mine a fost o scurta experienta insa una extrem de puternica. E un sentiment extraordinar pe care-l ai atunci cand ajuti, cand stii ca ai castigat iubirea unei fiinte atat de mici incat nu-ti vine sa crezi ca are suflet. DAR ARE! Iar cand cei doi ochisori mici si albastri se uitau la mine si boticul roz ma cauta prindeam aripi!
Este atat de BINE sa faci BINE incat nu-mi pot imagina cum este posibil sa fi de cealalta parte a baricadei...
Poate asa sunt eu.
Acum am revenit la normal, Nemo ma REiubeste, e liniste in casa, lenevesc, stiu ca Nemo gaseste singur tavita, mananca (exagerat) singur, doarme unde are chef, ma cauta doar cand vrea el - independentul :)
Dar n-o sa uit niciodata de Roscovan!
Mie-mi plac animalele :) Mai mult decat imi plac oamenii. Le iubesc. Nu la modul acela bolnav, nu ganditi aiurea! Animalele, vietatile astea cu ochi si suflet care nu sunt programate genetic sa faca rau ci doar sa se apere. Mi-ar placea sa am o mosie maaaaare-maaare si sa ma joc de-a arca lui Noe pentru tot restul vietii mele. Asta daca ar ploua cu mancare, ca altceva nu mi-ar fi necesar. Hrana pentru vietati, hrana pentru mine. Si zau daca n-as deveni vegetariana. Lacto :)
Asa sunt de cand ma stiu, ma topesc toata cand vad/aud un suflet cu blana :) Evident ca sa nu devin bolnava (mental) m-am autoprotejat cand a venit vorba de intrat in organizatii. Ajut de cate ori pot si de cate ori am ocazia dar full-time nu stiu daca as putea rezista. Asta e, in orice fapta buna facuta exista un substrat egoist (zice Phoebe din Friends, iar io n-o contrazic) si n-as fi eu daca as nega ca am doze multe si marunte de egoism.
Despre Nemo si celelalte suflete pe care le-am salvat de-a lungul timpului nu va mai spun, stiti, plus ca nu vreau acum sa scriu atat de mult :)
Asa...Acum cateva zile, duminica, ne intorceam noi acasica, cocotati pe motocicleta noastra iubita si cu gandul la o leneveala caracteristica ultimei zile de weekend. In fata casei noastre statea o cutie de carton (si m-am prins pe loc despre ce-i vorba) in care se uitau vreo doi baietei de pe strada. Curioasa din fire (eu felina) am aruncat un ochi: ce sa vezi - minune mare - un matz mic-mic-mic si tare nervos scuipa de zor, miorlaia amenintator si tremura tot ca prima impresie a mea a fost ca-i turbat.
Cauza? Niste personaje "binevoitoare" (doua fete, am alflat ulterior, tiganci, ca sa fiu mai precisa) au purtat cutia "in suturi" (adica lovind cu picioarele in ea pana se muta din loc in loc, vreo 200 de metri) pana s-au plictisit si au abandonat-o in fata portii noastre. Din acest motiv animalutul era traumatizat.
Cat am dat eu o fuga sa-i aduc ceva de mancare...cutia a disparut. Evident m-am bucurat crezand ca un suflet milos a luat mogaldeata. Daaaar...am vazut apoi aceeasi cutie...la ghena. "Sufletul milos" (inca nu stiu cine) a mutat cutia la ghena...Pentru ca asa facem (noi oamenii) aruncam VIATA la gunoi. Pentru ca...putem!
N-am stat deloc pe ganduri, am luat mogaldeata in casa.
A urmat panica personala :ce ma fac eu acum? Era mic, speriat, usor agresiv, puricos, murdar, mic si iar mic de vreo trei ori!
Pas cu pas: spalat, deparazitat, spalat, front-line, hranit,iar spalat si iar uscat, tinut tot timpul la caldurica (cu ocazia asta am dat drumul la centrala in casa) pentru ca imi parea ca tremura fara oprire. De fapt era speriat saracutul...
L-am pus rapid pe facebook cu arhicunoscutul titlu :cauta familie! N-aveam cum sa-l pastrez pentru ca Nemo a intrat brusc in depresie. Nemo (copilul meu cu blana) are sindromul "copilului singur la parinti" si este foarte egoist. Nu stiu daca isi va schimba vreodata comportamentul pentru ca am mai avut si alte experiente de genul si a reactionat mereu la fel: nu mai mananca, nu mai doarme cu noi, nu ne mai iubeste, nu ne mai baga in seama, nu mai e dragastos...ce mai...e apatic si uracioso-agresiv pana dispare "ala micu".
Doua zile l-am tinut pe Roscovan (motanelul pufos, mic-mic, cu ochi albastri si mieunat subtire) timp in care am fost mamica-adoptiva care se trezeaza noaptea din doua in doua ore sa-l duca la tavita, sa-l hraneasca, sa vada ca puiul e ok. In doua zile s-a transformat din "creatura turbata" intr-un sufletel adorabil, iubitor, pupacios si dependent de afectiune.
"Vezi ca oamenii pot face si bine?" ii spuneam cand iesea din culcusul lui noaptea si ma cauta in pat iar eu dormeam iepureste de teama sa nu ma rostogolesc peste el in somn.
Dupa doua zile am primit cerere de adoptie din partea unor persoane foarte iubitoare de animale.
Eh, aici vine experienta coplesitoare: m-am bucurat teribil ca i-am gasit familie dar am simtit cum o mica bucatica din suflet mi se rupe... Stiam de la inceput ca nu-l pot pastra, stiam ca am scopul precis de a-i gasi familie, stiam ca e temporar, nu credeam ca ma pot atasa in halul asta, atat de repede. Dar totusi...totusi m-am atasat...
Am stat ca pe ghimpi la birou cele cateva ore ramase pana sa ajung acasa sa-l pregatesc pentru noua lui casuta. Vroiam sa mai stau putin cu el, sa-l mai pup, sa-l mai dragalesc si sa-l CONVING (pe el, da, nu am inebunit) ca o sa-i fie bine.
Credeti-ma ca a fost obositor sa am grija de el dar am uitat de tot si toate cand am inteles ca n-o sa-l mai am...Nu tragedizez si sunt 100% convinsa ca am luat decizia buna si ca va avea o viata frumoasa :) Dar l-am iubit...si am fost iubita, stiu!
M-am simtit necesara. Am dat o sansa la viata si stiu ca exista sute de oameni care fac asta zilnic, pentru unii e un job, pentru altii e un hobby, pentru mine a fost o scurta experienta insa una extrem de puternica. E un sentiment extraordinar pe care-l ai atunci cand ajuti, cand stii ca ai castigat iubirea unei fiinte atat de mici incat nu-ti vine sa crezi ca are suflet. DAR ARE! Iar cand cei doi ochisori mici si albastri se uitau la mine si boticul roz ma cauta prindeam aripi!
Este atat de BINE sa faci BINE incat nu-mi pot imagina cum este posibil sa fi de cealalta parte a baricadei...
Poate asa sunt eu.
Acum am revenit la normal, Nemo ma REiubeste, e liniste in casa, lenevesc, stiu ca Nemo gaseste singur tavita, mananca (exagerat) singur, doarme unde are chef, ma cauta doar cand vrea el - independentul :)
Dar n-o sa uit niciodata de Roscovan!
luni, 26 septembrie 2011
Cu ochii larg inchisi
Foarte, foarte greu renunt. La ceva, la orice, in general, sunt un om insistent, persuasiv care cere iar daca nu i se da isi ia singur.
Mai putin cand vine vorba de incredere si de respect. Aici sunt intotdeauna corecta, constienta ca atat increderea cat si respectul sunt calificative care se castiga, se dovedesc, sprijina caracterul uman. Asta e unul din motivele pentru care aleg sa fiu sincera, uneori brutala si taioasa pentru a nu crea impresii false.
Decat o catalogare falsa mai bine o respingere corecta.
Nu prea stiu sa fiu altfel decat EU...
Gresesc uneori cand ma astept ca cei din jurul meu sa aiba acelasi sistem de valori ca si mine, sa ma simta, sa ma cunoasca si cel mai important : sa ma accepte!
Doar ca, in acelasi context de mai sus, nu stiu sa lupt (sau poate nu vreau) pentru a fi acceptata! Pentru ca mi-e suficient de clar ca acceptarea vine de la sine daca "vrea" soarta...
Urasc cu toata fiinta mea batalia pentru a fi vazut ca "un om bun" cu intentii bune...
Din acest motiv am decis sa renunt. Nu la a fi un om bun, sincer, onest, de caracter, ci la a lupta pentru a deschide ochi.
Dupa cum spune vechea vorba din popor "cine are ochi sa vada, VEDE" eforturile in zadar duc la epuizare psihica.
Stiu foarte bine ce fel de om sunt eu, petrec o groaza de timp eu "cu gandurile mele" pentru a pleda pozitiv fara a fi subiectiva. La fel cum stiu foarte bine ca exista "liberul arbitru" care nu poate fi rapus sub nici o forma.
Cu un gust amar in gura renunt la a mai incerca sa castig respect, incredere sau suport. Nu sunt in nici un fel lezata sufleteste ci sunt epuizata psihic...
Este sub demnitatea mea sa cersesc respectul care cred ca mi se cuvine. De peste tot...
Poate subconstient am fost macinata de anumite etichete pe care stiam ca le port ca o stigmata si tot subconstient am ales sa transpir incercand sa-mi "curat identitatea" .
Sunt intr-o armonie perfecta cu sinele meu, bun, rau uneori, corect aproape intotdeauna, egoist atat cat e nevoie, narcisist daca e cazul...
N-o sa fiu biciuita pentru deciziile in care cred si pe care aleg sa mi le respect.
Loviturile "sub centura" vin intradevar din partea oamenilor foarte apropiati, pentru ca in fata lor ne dezbracam de armuri si ne lasam sufletul pe podea. Nu cugetam la faptul ca sufletul ar putea fi ridicat cu grija de pe podea si asezat frumos pe pat, sau ar putea fi mototolit sub talpi.
Din simplul motiv ca unii aleg sa nu fie atenti la detalii...
Sau pur si simplu pun eu prea mult suflet in tot ceea ce fac...
Mai putin cand vine vorba de incredere si de respect. Aici sunt intotdeauna corecta, constienta ca atat increderea cat si respectul sunt calificative care se castiga, se dovedesc, sprijina caracterul uman. Asta e unul din motivele pentru care aleg sa fiu sincera, uneori brutala si taioasa pentru a nu crea impresii false.
Decat o catalogare falsa mai bine o respingere corecta.
Nu prea stiu sa fiu altfel decat EU...
Gresesc uneori cand ma astept ca cei din jurul meu sa aiba acelasi sistem de valori ca si mine, sa ma simta, sa ma cunoasca si cel mai important : sa ma accepte!
Doar ca, in acelasi context de mai sus, nu stiu sa lupt (sau poate nu vreau) pentru a fi acceptata! Pentru ca mi-e suficient de clar ca acceptarea vine de la sine daca "vrea" soarta...
Urasc cu toata fiinta mea batalia pentru a fi vazut ca "un om bun" cu intentii bune...
Din acest motiv am decis sa renunt. Nu la a fi un om bun, sincer, onest, de caracter, ci la a lupta pentru a deschide ochi.
Dupa cum spune vechea vorba din popor "cine are ochi sa vada, VEDE" eforturile in zadar duc la epuizare psihica.
Stiu foarte bine ce fel de om sunt eu, petrec o groaza de timp eu "cu gandurile mele" pentru a pleda pozitiv fara a fi subiectiva. La fel cum stiu foarte bine ca exista "liberul arbitru" care nu poate fi rapus sub nici o forma.
Cu un gust amar in gura renunt la a mai incerca sa castig respect, incredere sau suport. Nu sunt in nici un fel lezata sufleteste ci sunt epuizata psihic...
Este sub demnitatea mea sa cersesc respectul care cred ca mi se cuvine. De peste tot...
Poate subconstient am fost macinata de anumite etichete pe care stiam ca le port ca o stigmata si tot subconstient am ales sa transpir incercand sa-mi "curat identitatea" .
Sunt intr-o armonie perfecta cu sinele meu, bun, rau uneori, corect aproape intotdeauna, egoist atat cat e nevoie, narcisist daca e cazul...
N-o sa fiu biciuita pentru deciziile in care cred si pe care aleg sa mi le respect.
Loviturile "sub centura" vin intradevar din partea oamenilor foarte apropiati, pentru ca in fata lor ne dezbracam de armuri si ne lasam sufletul pe podea. Nu cugetam la faptul ca sufletul ar putea fi ridicat cu grija de pe podea si asezat frumos pe pat, sau ar putea fi mototolit sub talpi.
Din simplul motiv ca unii aleg sa nu fie atenti la detalii...
Sau pur si simplu pun eu prea mult suflet in tot ceea ce fac...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
http://sabbrasthughts.blogspot.com
Postări
Comentarii