De ce da, de ce nu?

Eu caut lecții în tot și în toate. Fie că dau cu capul de perete, fie dansez în duș de fericire, vreau să-mi explic motivul și să înțeleg de-ce-ul. Doar așa pot să găsesc o anumită liniște.
Și, crede-mă, nu există întâmplări fără de tâlc sau lecție. Dacă nu înveți lecția te vei întoarce iar și iar și iar în același loc și vei da cu capul de pragul de sus. Ți-o spun eu, un om cu capul plin de cucuie, o minte neliniștită ca o iapă și un suflet under construction. De obicei lecția trebuie să-ți aducă ceva constructiv, să devină o consolare nu doar prin prisma faptului că ai înțeles CE ai făcut/gândit greșit, ci că știi cum să te comporți de atunci înainte.
Cu cât reușești să înțelegi mai mult, cu atât vei reuși să zâmbești mai des. Și, bineînțeles, să evoluezi.
Cel mai frumos lucru pe care ți-l datorezi ție personal este să crești în ochii tăi. Chiar și atunci când  - poate - nu ai avea atât de multe motive să te lauzi. Să știi că ai făcut ce era corect, că ești sincer cu tine. Indiferent cât de tare te doare situația în care ești, desprinde-te o secundă din papucii tăi, nu-ți mai analiza motivele egoiste și nu-ți mai găsi scuze. Gasește în loc un lucru pozitiv. Gândește la rece. Ce ar fi corect de făcut? Desprinde-te de propria dramă și acționează așa cum ai vrea și tu să fii tratat.
Nu prea există oameni care ne pot salva. Nu fără să ne salvăm noi mai întâi.
Oamenii ne vor fi și lecții și dezamăgiri întotdeauna. Iar noi suntem oglinda lor, așa cum ei ne sunt oglindă. Daca ceea ce vezi în oglindă nu este reflexia pe care ți-o dorești, caută mai întâi problema la tine. Din nou, fii sincer. Ce rost are să te minți tu pe tine, în baie. Recunoaște. Chiar dacă te supără adevărul, e mai bun decât să te consoleze o minciună.
Întotdeauna te vei întoarce la tine când ai să rămâi singur. Pentru că, în esență, doar pe tine te ai cu adevărat. Toți ceilalți au liberul arbitru.

Ce vreau să îți spun eu în atât de multe cuvinte alambicate? Că - din nou - mi s-a împlinit o dorință. Pe care mi-am dorit-o greșit. Și m-am trezit plină de frustrări și complexe cu ridul din mijlocul frunții accentuat. Dar, diferit de alte dăți, acum am răbdarea să vorbesc cu mine. Și mă plac. Frustrările și supărarea și complexele sunt în primul rând ale mele. Eu le generez, eu le transmit, ele se reflectă, aducând la rândul lor - ca un bumerang - aceleași sentimente înspre mine.
În astfel de momente e bine să-ți aloci niște timp. Să te gândești bine cu ce fel de sentimente vrei să te îmbraci. Să îți aduci aminte că există un mâine mai bun, fără doar și poate.
Așa cum m-am gândit și eu. Dacă toate lucrurile din viața mea în acest moment ar fi perfecte ar însemna că mă mulțumesc cu puțin. Dacă îmi lipsește ceva asta nu înseamnă decât că nu e timpul sau că nu sunt eu pregătită.

Viața mea nu este perfectă. Dar este frumoasă. Și am mult mai multe motive să fiu fericită decât am să fiu tristă. Azi.

Despre mâine...nu știu. Dar, cine ar mai putea rămâne ancorat în prezent dacă ar ști ce se întâmplă mâine?

Pe mâine așadar :)