Hrăneste-mă

Aveam senzația clară că am scris cândva un articol ce se numea "Prizoniera pragmatismului", pentru că nu voiam să mă repet în cele ce urmează. Și da, este adevărat, l-am scris. Și-mi place. Deși nu mai am aceeași viziune despre viață ca atunci, regăsesc trăsături și trăiri comune.
În fine. Azi vă vorbesc despre monstrulețul ce-l hrănesc și încep să-l iubesc. Nu, nu este vorba despre Nemo :)
Ci despre pragmatismul meu. Îl hrănesc cu sinceritate, cu detașare, cu logică, cu rațiune, cu un oareșce egoism și apoi reiau. Îmi pare rău că mi-am șters (fără să vreau) câteva din scrierile ce voiau cumva să mă prevină asupra a ceea ce se va întâmpla. Mă avertizam, eu pe mine, că - dacă ajung să mă acomodez cât de puțin cu eu-ul prezent...ei bine, s-ar putea (în stilul meu extremist) să ajung sa iubesc de-a dreptul viața mea actuală.

Deși îmi plăcea și de Cristina-cea-dramatică-și-poetă (doar știți că sunt mai multe Cristine) astăzi mă aflu în cea mai relaxată perioadă a vieții mele. Și am conștientizat chestia asta chiar azi - în timp ce-i scriam prietenei mele suedeze - câteva vorbe despre ce mai fac și cum mai sunt. Băi sunt bine. Și n-o spun doar așa, că m-am săturat să zic că sunt rău (cinstit vorbind, nici nu-mi aduc aminte când am fost rău ultima oară - exceptând faza cu ștersul scrierilor, când am turbat). Sunt relaxată, împăcată, liniștită, de mă tot uit în oglindă și mă aștept să iasă cineva din mine și să mă zguduie. Am seri sau dimineți în care îmi spun  "Cristina, ești prea liniștită!Trebuie să se întâmple ceva!Trebuie!Trebuie!". Dar nu se întâmplă. Sau, dacă se întâmplă ceva (ma refer la ceva care să îmi perturbe starea asta) reușesc foarte-foarte repede să mă detașez.

Faptul că am renunțat să mai am așteptări, să vreau să fac pe placul oamenilor, să vreau să fiu centrul atenției, să planific totul în amănunt sau să controlez orice poate fi controlat și să despic firul în patruzeci de mii mă transformă încet încet într-un om confortabil. Să ne înțelegem, nu mă plafonez, ci devin împăcată cu ceea ce sunt. Îmi doresc să evoluez însă nu mai consider că evoluția mea este co-dependentă de oamenii din jur. Devin Elveția :) Am mai spus asta. Neutră și autonomă. Și îmi place la nebunie.
Asta se întâmplă oarecum în contradicție cu personalitatea mea însetată după profunzime și metafore, cu atât mai mult cu cât niciodată n-am avut înclinație spre matematici sau logică. Am iubit poezia și filozofatul, am visat cu ochii dechiși și mi-am dorit să traiesc în basme. Și acum există aceste dorințe doar că, surprinzător, acum există și convingerea că îmi pot oferi eu singură toate aceste lucruri, fără să fiu dezamăgită dacă planetele nu se aliniază iar eu nu primesc afecțiunea de care (cred) că am nevoie.
Nu sunt mândră de pragmatismul meu, nu e neaparat ceva ce aș vrea să mă definească. Dar, așa cum îi spuneam și prietenei mele, e ceva ce se întâmplă natural fără ca eu să controlez situația. În plus, mă liniștește și m-a adus într-un loc foarte împăcat cu mine. Ceea ce e mult. E foarte-foarte mult pentru mine. Faptul că-mi permit să spun întotdeauna fix ceea ce gândesc și ce simt, fără menajamente, faptul că nu mă simt neajutorată și complexată și frustrată când lucrurile nu merg cum aș fi anticipat eu  - ci, din contră, reușesc să mă adaptez sau să îndrăgesc noul și imprevizibilul - mă face (din nou) să cred că mă îndrept în direcția bună.
Și, până la urmă, asta îmi doream dintotdeauna: o direcție.

P.S. Am început să recunosc blonda din oglindă :)