Încă puțin până la încă puțin

Ufff, mai e puțin. Dacă e s-o gândesc la scară largă...au trecut aproape 9 luni într-o bătaie de gene. Dacă e s-o cuget în moleculă...am simțit fiecare secundă ca un ac de tatuaj intrând în pielea mea repede, precis și ușor dureros. 60 de ace în fiecare minut. Și-mi plac tatuajele, și-mi place senzația aceea pe care o lasă tușul când se contopește cu pielea ta scriind o nouă poveste veșnică. Dar spre final parcă tot ce simți e durere și amorțeală. Abia aștepți să-ți porți în piele povestea, abia aștepți să-ți privești în oglindă odrasla din tuș. Dar doare. Ustură.

Așa și cu mine, acum. O fi natura de vină. Găsește ea o cale să ne facă să privim totul ca fiind firesc. Acum natura încearcă să mă convingă să-mi îmbrățișez teama de naștere. Teama irațională evident.

A fost frumos să simt o viață crescând în mine. Interesant mai degrabă. Este și un dram de magie, nu neg, cu tot scepticismul meu. A fost printre cele mai interesante perioade pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Nu e totul știință și matematică așa cum credeam. Dar nici n-am încă vreo defniție pentru ceea ce simt. Și spiritualitatea care mi-a rămas ascunsă-n suflet e pentru mine și atât. N-o voi dezbate nicidecum aici și nu acum.

Eu, personal, am simțit că fac un efort continuu. Nu mă simt deloc specială, mă simt obosită. Nu pot spune că ”m-am sacrificat” ci că mi-am recalculat prioritățile și mi-am ascultat corpul. Corpul meu a cerut răsfăț, iubire și odihnă. Corpul meu obișnuit cu ambiții și mini-tortură s-a trezit deodată funcționând caritabil pentru o chestie pe care încă nu o percepe altfel decât o povară. Corpului meu îi plăceau hainele mulate excesiv și privirile lungi. Corpului meu îi plăcea să alunece într-o lene completă și într-un somn egoist. A dispărut și lenea, a dispărut și somnul. Despre haine, n-are rost să mai vorbim.

Totuși, am și câștigat. Am câștigat putere. Rezistență. Am câștigat capacitatea de a observa și de a avea răbdare. Infinit mai multă decât aveam. Am câștigat independența față de lumea ce mă ținea prizoniera aparențelor. Am câștigat bunătate, sensibilitate și suflet. Dar sunt niște rezerve cifrate pe care, deși le am, nu le pot consuma oricum. Am dezvoltat în particular o sensibilitate pentru animale. Sunt extrem de sensibilă în a vedea animale în suferință. Și înainte eram, dar acum efectiv mă sfâșie orice are de-a face cu animanele abandonate sau chinuite. Am câștigat înțelegere față de cei ce în alte situații ar fi beneficiat din partea mea doar de critică.

În fine, îmi notez ideile și gândurile în speranța că voi rămâne cu ele aici dacă memoria va alege să mi le șteargă. Sunt același om și totuși diferit. Îmi plac aceleași lucruri și totuși nu mă mai simt legată decât de câteva chestii bine definite. Am RE-definit noțiunea de prietenie. Și am descoperit că mă tem totuși de ceva. Cam astea sunt revelațiile ultimei sute de metri.

Mi-am propus să mă odihnesc în următoarele săptămâni. Săptămâni, da, căci atât mi-au mai rămas în formula curentă de cuplu plus motan mult-iubit. Mi-am propus să meditez, să dorm, să fac băi lungi și răcoroase și să citesc. Nu simt nevoia de altceva. DAR am învățat ca nu tot ceea ce îți propui îți și iese. Așa suntem noi, oamenii. Avem nevoie să ne încălcăm cuvântul pentru a ne dovedi umanitatea. Pentru a contesta matematica existenței.

Așadar mai vedem ce-mi iese din ce mi-am propus. Să ne citim cu bine!

În 2 sau în 3,4,etc ?

Stăteam acu ceva vreme cu fetele la discuții și glumeam spunând că de fapt toate relațiile mele (serioase) adunate la un loc ar rezulta chiar relația perfectă. Un tip a fost de casă și familist, altul nebun și pasional, altul exagerat de îndrăgostit și...însumând aceste calități aș ajunge poate să spun că am găsit bărbatul perfect.

De fapt (și știu sigur că nu-s singura care crede asta) bărbatul perfect nu există. La fel cum nu există nici femeia perfectă. Și nu doar pentru că perfecțiunea este relativă ci pentru că avem anumite nevoi în anumite perioade ale vieții noatre.

Trecem prin perioada în care avem nevoie de adrenalină și pasiune, apoi ne dorim liniște și siguranță, apoi o ultimă aventură (mereu e ultima, știu), apoi unii sunt chiar sinceri și recunosc c-ar vrea stabilitate. Iar cei ce spun că-și doresc din toate câte puțin – părerea mea – sunt fie extrem de optimiști, fie instabili emoțional.

Iar acum – în prezent – urlă internetul de studii/articole/povești despre non-monogamie, relații de succes poli-amoroase, libertatea relațiilor gay si bi sau pași de urmat pentru romanticii incurabili care încă mai cred în suflete pereche. Pe scurt, avem de toate pentru toți, cât există cerere există și ofertă.

Îmi este extrem de clar că direcția în care evoluează societatea va îngropa în următorii ani conceptul de cuplu monogam sau familie tradițională. Și n-am nicio părere în această privință. De ce?

Pentru că fiecare individ are o singură datorie față de propria-i viață: să-și stabilească preferințele, să-și pună ordine în priorități și să...ducă o viață cât mai împlinită în funcție de propriile decizii.

Oricare ți-ar fi valorile și principiile după care îți ghidezi traiul sunt absolut convinsă că mai există o persoană (sau două, sau trei, depinde câte cauți) cu care vei putea construi o relație sentimentală. Sau, dacă filozofia ta de viață e singurătatea (fără conotație negativă), atunci nu văd de ce nu te-ai bucura de singlehood exact așa cum îți dorești.

A fi singur nu e trist. A fi romantic și convins că există suflete pereche nu e imposibil. A fi gay e fix treaba ta, bisexual la fel, poli-amoros, aceeași treabă. Cum ar zice și legea universală a umanității: ai libertate totală de expresie atâta timp cât faptele și acțiunile tale nu dăunează traiului semenilor. Și...excludem gurile rele sau prejudecățile din acest articol. Întotdeauna vor exista cârcotași și judecători ai valorilor. Dar, adevărul e că emoția e a ta și a celui/celei/celor cu care o împarți.

Acestea fiind spuse, eu fac parte din categoria clasicilor. Nu am nimic împotriva experiențelor noi, explorării emoționale, dar, într-un viitor al meu mă văd crescându-mi progeniturile cu un (singur) partener.

Motivele mele sunt simple: îmi place să-mi concentrez atenția într-o singură direcție. Normal că aș fi capabilă de matematici complexe care ar putea face gura lumii să mă crucifice. Dar, ce mă interesează pe mine este confortul emoțional și echilibrul existențial. Pentru mine alte opțiuni pur și simplu n-ar funcționa.

Trăim, vedem, vorbim.

Siropisme?

(încă un episod de exorcizare în scris)

Parcă s-au aliniat planetele...
Mai ales acum când ȘTIU atât de multă “matematică” și nimic nu mai este spiritual pentru mine.

Am învățat la curs despre cum înăuntrul minții noastre locuiesc mai mulți “pasageri“ și cum procedăm atunci când una dintre personalități preia controlul.
Eu m-am încăpățânat să-i spun lui Seramis că pur și simplu anihilez pasagerul. Mă descotorosesc de el/ea.
Dacă mă simt posedată de personalitatea furioasă o închid în debara, dacă mă vizitează cea melancolică…o arunc pe geam și tot așa.

Apoi a mai venit și “tema pentru acasă“ …menită să scoată personalitatea…iubitoare din mormânt.

Dar nu ne place de Cristina iubind, e proastă, am decretat asta acum ceva vreme. Și apoi i-am săpat o groapă pe care am zidit-o precum sarcofagul de la Cernobâl.

Se pare că…a fost de ajuns să-mi cânte lamele de cuțit de la Dire Stairs ca să explodeze complet sarcofagul cu emoții.
One blade for breaking my heart. One blade for tearing me apart. Took a stone from my soul when I was lame. Just so you could make me tame. 
Mi-am adus aminte cum. Și cât. Și de ce.

Cum? Frumos. Eu iubesc frumos. (îmi este foarte-foarte-foarte-foarte greu să “vorbesc“ despre asta dar…trebuie să o fac pentru că nu mai vreau gândurile astea în cap). Iubesc iluzii create de mine, calități inexistente, iubesc aerul pe care-l respiră și pământul pe care calcă. Poate nici nu iubesc, poate mă închin. Poate divinizez? Habar n-am…dar știu că eu nu mai exist când o fac. Există doar sentimentul ăla care mă compune moleculă după moleculă.

Cât? E simplu: tot. Nu puțin, nu moderat, nu ponderat. Atât de tot încât…nu mai rămâne nimic pentru mine. De asta mor după fiecare poveste. Pentru că nu mai am resurse nici măcar să supraviețuiesc. Și mor și apoi mă nasc din nou. V-am mai spus, la asta mă pricep.

De ce? A naibii dacă găsesc alt motiv înafară de: pentru că pot.

Și acum…știind cum și cât și de ce… nu-i așa că nu vă mai place de Cristina care iubește?

N-am nevoie de confirmări narcisiste, n-am nevoie de plângăcioși, siropoși care să îmi spună cât de frumos e să fii îndrăgostit și alte bla-bla-uri de doi bani. Pot să creez mai mult sirop decât arțarii din Canada.

N-am nevoie nici de psihologeală de piață care să-mi spună că încă sunt rănită, că-mi neg dramele emoționale și că vindecarea mea nu e completă. Îmi înțeleg perfect trăirile, emoțiile, mă cunosc și trăiesc cu mine de atâția ani.

Am nevoie doar să reconstruiesc nenorocitul ăla de sarcofag și să mă mut pe altă planetă.

Vaccin anti-sentimental

Am 30 de ani şi ultimii 12 ani din viaţa mea i-am cedat dramelor emoționalo-sentimentale.
Nu, n-o spun că o femeie sătulă sau obosită de sentimente, o spun că un OM care - pentru prima oară în viaţa lui - încearcă să-şi construiască o statistică raţională proprie.

În ultimii 12 ani nu am fost setată să-mi construiesc o carieră, nu m-am subjugat posesiilor financiaro-materiale şi nici n-am avut ca scop popularitatea. N-am pus preţ pe socializare, n-am prieteni vechi din copilărie, n-am visat la o familie cu mulţi urmaşi şi nici la a-mi construi un viitor stabil conform societăţii în care trăiesc.
Am pus pe primul loc emoţiile. Am trăit ca să iubesc şi ca să fiu iubită. Am investit aproape toate resursele mele de om sentimentelor. De la cele intelectuale la cele materiale. Totul s-a învâtit în jurul stării mele de om îndrăgostit sau suferind.
E o concluzie reală. Nici nu încerc s-o condam şi nici s-o justific. Pur şi simplu o relatez.
Dacă am fost îndrăgostită am trăit, dacă n-am fost, am supravieţuit. Pot spune că mă pricep al naibii de bine să îmi revin din traume post relaţii şi pot scrie o carte despre personalitatea mea dedicată relaţiilor sentimentale.
Daaar...nu pot spune nimic despre Cristina fără implicaţii emoţionale. Ele m-au definit. Mai mult decât hobby-urile, mai mult decât job-ul, mai mult decât prietenii sau familia.
Dacă iubirea era hrănită, totul în rest era irelevant pentru că, într-un fel sau altul, funcţionau.
Cred că a venit momentul să pun iubirea pe locul 2.
Cred că nu mai vreau să aloc sentimentelor o atât de mare importanță încât să îmi conducă viaţă în modul în care au făcut-o până acum.
Din nou, nu caut absolut nicio revelaţie, pur şi simplu afirm.
Chiar cred că oamenii pot funcţiona şi fără atât de mult "suflet". Ok, poate că goana mea nebună după experienţe intense şi pline de pasiune este "farmecul" meu. Poate că în rest, renunţând la clişee seducătoare şi pauze de flirt, sunt un om banal.
Dacă privesc sexul că pe un act fizic de împerechere sau că pe unul cu scop de satisfacere a nevoilor fiziologice, îmi rămâne doar un biet sevraj emoţional.
Dacă nu caut să mă identific printr-un cineva, poate reuşesc să mă identific prin mine.
Simt că am alocat mult prea mult timp şi spaţiu ( metaforic vorbind vizualizez spaţiul că un fel de loc de depozitare cerebrală) sentimentelor şi tot ceea ce implică acestea.

Statisticile mele îmi spun că am cam urmat acelaşi scenariu. Nu-l dezbat şi nici nu-l glorific.
E timpul să îmi folosesc resursele, de orice fel, pentru alte realizări, alte experienţe.
E timpul să nu mai aloc importanță atât de mare unui sentiment pur şi simplu comercializat de oameni de-a lungul timpului.
Nu, nu ne naştem pentru a ne întâlni jumătatea perfectă sau sufletul pereche. Nu, iubirea chiar nu "rezolva totul" şi nici nu merită să ne ocupe atât de mult timp cât ne ocupă.
Da, veţi rade şi-mi veţi ura să orbesc de dragoste şi să mă auto-contrazic la primii fluturi.
Dar pot să va spun că dacă am un obiectiv setat - anume acela de a respinge din start implicaţiile emoţionale - va fi la fel de simplu că şi un vaccin medical: într-un final ne imunizăm. Conştient.

Nu mi-a plăcut niciodată matematica. Pentru că a presupus o gândire şi un efort. Am preferat literatura pentru că permitea imaginaţiei mele o anumită jonglerie şi un anumit confort.
Totuşi, cred că vreau să învăţ ştiinţele exacte.

Nebunie sentimentală sau sentimente nebunești?

Femeile sunt nebune. Nu, acesta nu este un articol misogin dragii mei bărbați ce acum rânjiți. Iar voi fetelor, n-aveți decât să vă indignați pentru că și eu mă includ în categoria femeilor nebune. Totuși, în loc să începem să stropim cu aghiasmă, am face bine să ne analizăm (constructiv dacă se poate) nebunia.
Am citit acum vreo două săptămâni un articol extrem de interesant (relatări din punct de vedere psihologic) care ne explică nouă pământenilor cum de ne pricopsim cu partenerul nepotrivit și ajungem apoi să trăim cu drame sau sechele sentimentale. În articol erau argumentate ghidajele emoționale pe care noi le luăm în calcul cu sfințenie și din cauza cărora excludem calități sau defecte importante ale partenerului.
În era romantică ne lăsăm cuceriți de aspectul fizic al partenerului, căutăm să fim impresionați vizual, să fim excitați de minciuni frumoase și de vagi posibilități ca fanteziile noastre să fie puse în șcenă și să semene cu filmele siropoase. Credem că dragostea are culoarea roșie, că discuțiile dintre cupluri se manifestă doar ochi-în-ochi cu pieptul pulsând de emoție și romantic, la răsăritul soarelui.
Iar când nu se întâmplă așa cum ne-am imaginat (pentru că realitatea este de cele mai multe ori pragmatică iar imaginația râmâne un tărâm creativ) preferăm să acceptăm orice altceva înafară de o explicație logică. Nu vreau să vă traduc articolul deși am fost foarte tentată.

Am ajuns să mă gândesc la el după ce m-am contrazis cu o prietenă dragă. Se știe ea :) Eu sunt de părere că ne îndrăgostim diferit de fiecare dată și că iubim diferit pe măsură ce ne maturizăm. Ba mai mult, cred că ajungem chiar să iubim rațional. Nu ne putem raporta la iubirile adolescentine de la 20 de ani și nici la dramele ce ne-au marcat sau ne-au schilodit emoțional. Dacă noi, oamenii, suntem într-o continuă schimbare-evoluție, firesc mi se pare ca odată cu transformarea noastră să ni se transforme și modul afectiv. Dacă la 16-17 ani m-am îndrăgostit de cel mai frumos băiat din curtea școlii pentru că era blond și avea ochii albaștri - astea erau criteriile mele atunci. La 17 ani nu mă interesau conversațiile filozofice și nici capacitatea intelectuală a puștiului. La 20 de ani am iubit teribilismul și mi-am dorit să ies în evidență. Normal că asta am căutat și la partener.
Sentimentele au fost reale, de fiecare dată, emoțiile au fost intense, însă pe măsură ce am evoluat și m-am transformat - eu ca om - la fel au făcut și nevoile mele.
Chiar cred că noi nu putem să ne conștientizăm complet volumul de sentimente pe care putem să-l exercităm și nici intensitatea acestora.
NU trebuie să mă raportez la cum eram eu amorezată cu stomacul plin de fluturi la 17 ani și NICI cum eram eu îndurerată și dezamăgită la 27. Pentru că am iubit diferit. Și nu există un tipar al meu îndrăgostită. Atâta timp cât sentimentele mele sunt direcționate către oameni diferiți, e normal să fie diferite.
Ok, revin la afirmația mea cum că femeile sunt nebune :) Făcută cu drag. În primul rând, dragele mele, nu este sănătos să faceți comparații. Fiecare om are calități și defecte individuale. N-ai cum să-i reproșezi unui om nou defectele celui vechi, la fel cum n-ai cum să-i ceri să te iubească pentru ce te-a iubit altcineva. Raportează-te la prezent. La nevoile tale din prezent. Și nu-mi spune că îți dorești să fii iubită ca în trecut pentru că asta înseamnă că ai rămas ancorată acolo. Deci nu ai evoluat.
În al doilea rând - aici vorbim despre trecut - lasă-i scheleții în pace. Fiecare om este suma tuturor experiențelor lui de până atunci. Tot ce a trăit îl compune. Dacă îl placi AZI, nu încerca să îl judeci pentru ieri. Nu este sănătos să încerci să îi analizezi (raportat la TINE) fostele relații sau sentimentele investite în acestea. Este toxic să începi să compari cam cât de mult și-a iubit fosta și să începi să fii competitivă. Toxic. Pentru tine și apoi pentru voi.
Iar în al treilea rând, te sfătuiesc să nu încerci să-ți creezi un iubit după chipul și asemănarea ta. Renunță la idealismele din filme cu suflete pereche, cu extremele care se atrag și cu pretenții să aveți cât mai multe lucruri în comun. Mai întâi analizează-te bine de tot pe tine. Află cine ești, ce îți dorești și gândește-te cum ai putea să co-exiști cu cineva DIFERIT. Omul ce intră în viața ta NU ești TU. Dacă vrei ca el să-ți semene, ai face bine să locuiești singură și să-ți vorbești în oglindă. Află-i valorile morale, vezi după ce fel de principii se ghidează în viața, lasă-l să te motiveze, observă dacă - pe termen lung - dorințele voastre coincid, învață lucruri noi de la el, ajută-l să învețe lucruri noi de la tine.
Părerea mea este că, orice relație are o personalitate proprie. Devine o entitate. Pe care trebuie să o educi, să o hrănești, să o dezvolți așa cum ai face-o cu un copil. Mai întâi înveți primii pași, apoi comunicarea, apoi stimulezi inteligența, creativitatea și...după o lungăăăă școlarizare, copilul se descurcă singur. Relația n-are cum să se descurce singură, însă. Dar este într-o continuă evoluție. Din nou, părerea mea este că funcționăm complementar. pe măsură ce noi evoluăm și manifestăm sentimente din ce în ce mai deștepte, putem să generăm relații din ce în ce mai deștepte :)
Hai să nu mai spunem că dragostea este oarbă sau că ne face proști. Hai să iubim deștept. Și sincer. Și diferit. Hai să evoluăm.

Recunosc

Mie îmi este frică de lucrurile bune. Și îmi este frică să fiu fericită. Daaar...mă tratez.

Chiar nu mai știu când am fost ultima oară un om normal. Sau, dacă tot vorbim despre asta, chiar nu știu ce este normalitatea. Normalitatea mea sau normalitatea majorității? Am căzut de acord (cu mine și câțiva oameni din jurul meu) că este normal ceea ce îți face bine atâta timp cât nu este deranjant pentru cei din jur. Și că acest "îmi face bine" trebuie să fie recunoscut într-un moment exagerat de sincer al tău cu sinele. Pentru că, noi oamenii, avem tendința nativă de a ne minți. Suntem niște creaturi atât de complexe încât mintea noastră are tendința de a crea realități proprii doar pentru a genera un grad de confort temporar. Pe românește? Dacă îți repeți în oglindă în fiecare zi că ești fericit s-ar putea să o și crezi. Dacă, de exemplu, aș fi amorezată (și oarbă și proastă), iar ținta emoțiilor mele nu ar răspunde cu aceleași sentimente, tendința mea ar fi - în loc să îmi văd naibii de viață și să merg mai departe - să fabric tot felul de "semne" care să-mi alimenteze atașamentul. De ce? Pentru că acolo în banca oamenilor amorezați e mai frumos, pe când în banca oamenilor suferinzi e mai trist. Alegerea o face subconștientul meu. Iar eu n-aș face altceva decât să alimentez o himeră și să rămân atârnată într-o situație ipotetică a minții mele: " dar dacă într-o zi...?"

Într-o altă situație - în care (deloc ipotetică) de o perioadă lungă de timp nu fac altceva decât să încerc să-mi dresez constructiv subconștientul și să mă psihanalizez în oglindă (sau de câte ori oamenii au nervi să mă asculte) - voi ajunge la gradul de maturitate în care pot să comunic eu cu mine extrem de rațional. Mă pot desprinde din sfera subiectivă și-mi pot pune întrebări sau îmi pot da răspunsuri sincere, cu riscul ca acestea să-mi prezinte o realitate mai puțin feerică, însă una palpabilă. Tot pe românește: să știi să pierzi cu demnitate.

Bun - acum că am explicat cum funcționează procesul auto-mincinos, revenim la partea cu normalitatea mea.
Aproape întotdeauna m-am bazat pe instinct și pe sentimente. Uneori, uneori, am cerut și sfatul oamenilor din jurul meu, însă nu neaparat pentru a-l asculta ci mai mult pentru a-l auzi. E o diferență, dar n-o explic acum.
N-aș spune neaparat că sunt un om cu un instinct complet defect...ci aș spune că sunt un om cu predispoziție spre masochism :) Ori, dacă un om predispus dramei și masochismului...își ascultă orbește instinctul...ei bine, matematica asta nu-i chiar așa de complicată - rezolvați-o voi.
Din acest motiv lucrurile frumoase mă sperie. Din acest motiv am nevoie în permanență de certitudini (chiar dacă asta e o utopie) și de validare sau auto-validare.
Ba mai mult, o bună perioadă de timp am crezut că eu nu pot funcționa decât dacă sunt coordonată din umbră. Din acest motiv am avut o nevoie constantă de a cunoaște părerea celorlalți despre mine sau de a încerca să "conving" cât mai mulți oameni să mă placă. Și chiar am luat personal situațiile în care n-am reușit să mă fac plăcută. Și mi-au știrbit încrederea în mine.

Din fericire, sunt un om norocos. Da, știu, v-am plictisit atât cu explicații psihologice iar acum o întorc de zici că joc la 6 din 49. Nu știu cum să numesc fenomenul, așa că i-am zis noroc. Faptul că am fost silită (de conjunctură) să stau eu cu mine, în oglindă, să mă trezesc cu aceeași față tristă și nemulțumită, să dau cu capul de atâția pereți tari, să mă învârt în același cerc vicios al propriilor alegeri proaste...m-a ajutat să accept că EU sunt singurul om căruia îi aparțin sau căruia îi datorez ceva. Și, bineînțeles că tot mie îmi datorez și să mă plac. Iar în cazul meu nu mă pot juca de-a instinctul. Și nici nu-mi pot permite să fiu masochistă.

Dar...am rămas cu câteva sechele. Câțiva scheleți în șifonier... Cum ar fi această teamă de bine. Mă tem, încă mă tem să fiu fericită. Mă tratez, desigur, altfel n-aș fi recunoscut nici în ruptul capului asta, aici pe blog. Dar, acum că am scris-o...o consider mărturie.

Cristina, nu mai ai voie să îți fie frică de lucrurile frumoase. 

Și nici voi nu mai aveți voie :)

Hrăneste-mă

Aveam senzația clară că am scris cândva un articol ce se numea "Prizoniera pragmatismului", pentru că nu voiam să mă repet în cele ce urmează. Și da, este adevărat, l-am scris. Și-mi place. Deși nu mai am aceeași viziune despre viață ca atunci, regăsesc trăsături și trăiri comune.
În fine. Azi vă vorbesc despre monstrulețul ce-l hrănesc și încep să-l iubesc. Nu, nu este vorba despre Nemo :)
Ci despre pragmatismul meu. Îl hrănesc cu sinceritate, cu detașare, cu logică, cu rațiune, cu un oareșce egoism și apoi reiau. Îmi pare rău că mi-am șters (fără să vreau) câteva din scrierile ce voiau cumva să mă prevină asupra a ceea ce se va întâmpla. Mă avertizam, eu pe mine, că - dacă ajung să mă acomodez cât de puțin cu eu-ul prezent...ei bine, s-ar putea (în stilul meu extremist) să ajung sa iubesc de-a dreptul viața mea actuală.

Deși îmi plăcea și de Cristina-cea-dramatică-și-poetă (doar știți că sunt mai multe Cristine) astăzi mă aflu în cea mai relaxată perioadă a vieții mele. Și am conștientizat chestia asta chiar azi - în timp ce-i scriam prietenei mele suedeze - câteva vorbe despre ce mai fac și cum mai sunt. Băi sunt bine. Și n-o spun doar așa, că m-am săturat să zic că sunt rău (cinstit vorbind, nici nu-mi aduc aminte când am fost rău ultima oară - exceptând faza cu ștersul scrierilor, când am turbat). Sunt relaxată, împăcată, liniștită, de mă tot uit în oglindă și mă aștept să iasă cineva din mine și să mă zguduie. Am seri sau dimineți în care îmi spun  "Cristina, ești prea liniștită!Trebuie să se întâmple ceva!Trebuie!Trebuie!". Dar nu se întâmplă. Sau, dacă se întâmplă ceva (ma refer la ceva care să îmi perturbe starea asta) reușesc foarte-foarte repede să mă detașez.

Faptul că am renunțat să mai am așteptări, să vreau să fac pe placul oamenilor, să vreau să fiu centrul atenției, să planific totul în amănunt sau să controlez orice poate fi controlat și să despic firul în patruzeci de mii mă transformă încet încet într-un om confortabil. Să ne înțelegem, nu mă plafonez, ci devin împăcată cu ceea ce sunt. Îmi doresc să evoluez însă nu mai consider că evoluția mea este co-dependentă de oamenii din jur. Devin Elveția :) Am mai spus asta. Neutră și autonomă. Și îmi place la nebunie.
Asta se întâmplă oarecum în contradicție cu personalitatea mea însetată după profunzime și metafore, cu atât mai mult cu cât niciodată n-am avut înclinație spre matematici sau logică. Am iubit poezia și filozofatul, am visat cu ochii dechiși și mi-am dorit să traiesc în basme. Și acum există aceste dorințe doar că, surprinzător, acum există și convingerea că îmi pot oferi eu singură toate aceste lucruri, fără să fiu dezamăgită dacă planetele nu se aliniază iar eu nu primesc afecțiunea de care (cred) că am nevoie.
Nu sunt mândră de pragmatismul meu, nu e neaparat ceva ce aș vrea să mă definească. Dar, așa cum îi spuneam și prietenei mele, e ceva ce se întâmplă natural fără ca eu să controlez situația. În plus, mă liniștește și m-a adus într-un loc foarte împăcat cu mine. Ceea ce e mult. E foarte-foarte mult pentru mine. Faptul că-mi permit să spun întotdeauna fix ceea ce gândesc și ce simt, fără menajamente, faptul că nu mă simt neajutorată și complexată și frustrată când lucrurile nu merg cum aș fi anticipat eu  - ci, din contră, reușesc să mă adaptez sau să îndrăgesc noul și imprevizibilul - mă face (din nou) să cred că mă îndrept în direcția bună.
Și, până la urmă, asta îmi doream dintotdeauna: o direcție.

P.S. Am început să recunosc blonda din oglindă :)

Despre timing

Undeva prin 2010...doi oameni între care exista o chimie incredibilă și-au lăsat orgoliile să vorbească între ele.
"Și, ești fericit?"
"Da, sunt! Tu?"
"Și eu sunt, totul e așa cum îmi doresc"
S-au întrecut în lăudăroșenii vreo câteva minute, care mai de care, iar apoi și-au spus la revedere fără să știe că erau amandoi niște mincinoși nefericiți.
Acela a fost momentul lor. Singurul. Și l-au ratat.

Se spune că niciodată nu e prea târziu așa cum se spune că pentru toate există timpul potrivit. Se mai spune și că uneori mai bine mai târziu decât niciodată. Și aș mai putea înșira vreo o mie de chestii despre momente potrivite, sincronizare perfectă sau toate la timpul lor. Până la urmă sunt niște metafore și fiecare se potrivește anumitor clipe.
Nu știu să vă spun despre timpul perfect dar știu sigur că n-avem timp de pierdut. Și vă vorbește omul care a trăit o bucată bună de vreme așteptând ceva ce nu se mai întâmpla sau punându-și dorințe atât de îndepărtate încât nu trăia nimic până nu ajungea la acel "atunci".
Hai să ne înțelegem, momentul perfect chiar nu cred că există. Noi facem să conteze acel moment prin ceea ce spunem, prin cum îl valorificăm, prin cum îl conștientizăm, etc.
Daar...chiar cred că oamenii pot trece unul pe lângă celălalt precum trenurile în gară. Și, dacă nu ești decis în ce direcție vrei să călătorești...ei bine, există întotdeauna auto-stop-ul. Doar că acolo...depinde și cine "te ia".
Nu sunt genul de om care să plângă prea mult după momentul ratat. Culmea. Dățile în care am conștientizat că mi-am ratat momentul m-au iritat cumva, însă întotdeauna am vrut (ca o consolare) să trec imediat la următorul moment, ca să nu-l ratez și pe acela. Mereu mi-am spus că "data viitoare am să știu ce am de făcut". Uneori am știut, alteori nu.
Ce am învățat totuși din toate aceste experiențe ale mele? Că timpul tău este cel mai valoros lucru pe care i-l oferi unui om. Că nu-i corect să irosești timpul nimanui dacă nu știi cum să-l folosești pe al tău. Că NU suntem în contratimp decât atunci când credem că avem timp de pierdut. Și că...lucrurile făcute pe ultima sută de metri aduc rezultate de aceeași valoare.

A trecut și vara asta. Habar n-am când. Dar a fost atât de plină de lucruri trăite încât simt c-a durat vreo 3 ani. Simt c-am valorificat bine timpul. Ceea ce îmi doresc în continuare. Nu știu exact ce se va întâmpla în "următorul sezon" dar știu că nu vreau să ratez niciun moment.
Ceea ce vă dorim și dumneavoastră.

Attraversiamo!

Eu cu mine

Mama îmi spunea azi dimineață la telefon că sunt puternică. O cred :) Dar, na, ce să zică și ea...e datoria ei să mă încurajeze de câte ori trebuie.
Friend îmi spunea că sunt ca o vijelie...gură spartă, zid înalt.
Eu mă bucur că sunt. Pur și simplu. Și că încă pot să vad partea pozitivă a lucrurilor. Un alt bun-bun prieten îmi spunea că e încântat că, în loc să devin o acritură meschină, în urma tuturor experiențelor prin care am trecut de-a lungul timpului, am devenit un om atât de pozitiv.
Ce să zic...am prieteni care știu cum să mă gâdile în orgoliu. Și asta e drept, dar chiar sunt înconjurată de oameni foarte foarte sinceri. Asta a fost condiția primordială. Și lecția mea din ultimul an. Să fiu supărător de sinceră.

Și, dacă tot vorbim despre sinceritate...iar e momentul confesiunilor în scris. Și mărturisesc că sunt tristă. Și că...am emoții. Că tot rămăsesem cu impresia că n-am suflet și/sau sentimente. Iaca am.
Și e ok să fii vulnerabil. Și e normal să nu fiu WonderWoman. Și uneori am voie să fiu patetică și siropoasă. Pentru că toți ceilalți sunt ironici și acizi. Și, atâta timp cât îmi impun ce să simt și ce să nu simt...se pare că nu-mi iese nimic.

Reguli, reguli, reguli. M-am săturat de reguli.

Sunt atât de bună la teorie...dar sunt catastrofă la practică :) Totuși, ce știu eu bine să fac, e să-mi revin. Din orice. Și să mă ridic. Și să fac mișto de mine și să aștept mâinele când sigur o să fie mai bine.
Cunosc toți pașii, toate etapele, cred că trebuie să mă apuc de o carte (asta mi-a venit acum, pe moment) despre cum să te scuturi de praf și să mergi mai departe. Dar, zău că nu mai dau sfaturi. N-are rost.
Ce mă bucură e că am reușit să dobândesc un calm ucigător și o răbdare de care sunt mândră. Știu, știu, știu că e ceva ce mă așteaptă.

Iar îmi vine în minte citatul guru-ului indonezian "Între rai și iad nu-i nicio diferență. Contează totuși care-i drumul până acolo". Așa că habar n-am dacă voi ajunge în rai sau în iad (metaforic vorbind, dragi oameni de știință) DAR vreau să fac drumul până acolo fain. Să-l simt în fiecare moment.
Nu știu să trăiesc altfel decât cu poezie. Și suflet. Ha! Da, știu ce-mi scrie pe mână, dar în aproximativ două luni veți avea o surpriză colorată.
Până atunci însăăă...hai să fie mâine. Hai să fie mai bine, că merit.

Să vă bântuie fluturii măăă!

E normal?

Când se arde becul din baie e simplu. Rămâi câteva secunde în întuneric, te enervezi pe moment, apoi te duci și-ți cumperi un bec nou. Gata, s-a rezolvat, "s-a făcut lumină" ... în baie.
Când vine vorba de tine, de mintea ta...

VREAU să-mi pun un diagnostic. Așa cum acum câteva zile am privit în gol vreo oră încercând să-mi storc o emoție. Ascultam valurile, vedeam cerul și încercam să identific CE simt. Și nu puteam să-mi răspund. Nici furie, nici tristețe, nici euforie, nimic pur și simplu. Mă rugam de mine să mă exprim oricum. Și nu știam cum.

Iar când ajungi în punctul culminant...ăla pe care-l recunoști prea bine...cu transpirații reci, respirație sacadată și o dorință acută de-a o lua la goană și de-a te ascunde...începi să-ți pui întrebări.

Ieri am trăit un nou atac de panică. M-am gândit mult dacă să scriu despre asta sau nu, însă, în ultima perioadă auto-cenzura nu face altceva decât să-mi creeze frustrări care, mai devreme sau mai târziu, produc fie o explozie, fie o implozie. Și nu-s fanul acestor trăiri.

M-am simțit sufocată de toți oamenii din jurul meu. Și nu mi-am dorit decât să existe cineva care să îmi citească gândurile și să știe exact ce să-mi spună ca să mă calmez. Pentru că de mine nu mai ascultam.
E greu să explic ce-am simțit. Cu atât mai greu e să trăiești ceva incontrolabil. Și...dacă nu-i cunoști cauza, n-ai cum să-i găsești nici remediu.

Sunt genul de om care consideră că frica este un sentiment irațional. Am un orgoliu prea mare pentru a mă expune ca fiind vulnerabilă. Îmi face plăcere să ajut oamenii din jurul meu și mă simt flatată când aceștia au încredere să mi se confeseze. Dar...atunci când "bateriile" mele se epuizează...am NEVOIE de o "priză".

Faptul că în momentul de față nu-mi pot pune niciun diagnostic, nu mă pot exprima emoțional, nu mă pot ancora într-un prezent confortabil mental...mă face să-mi consum rapid ultimele resurse și să vreau să elimin orice consider eu că este nociv. Evident că nici aprecierile nu-mi sunt tocmai raționale.
Și uite așa se creează haosul.
Acela în care nu pot să vorbesc, să gândesc, vreau doar să fug. Încotro?Habar n-am.

Nu este cel mai logic moment al meu, știu. Din foarte multe puncte de vedere viața mea în acest moment este extrem de frumoasă. Am o mulțime de motive să consider că n-am mai fost până acum atât de liberă, de zâmbitoare, de încrezătoare și de independentă. Deci există o mulțime de plusuri valoroase.
Ce mă sperie sunt aceste...momente (hai să le numim așa) cand chiar și un singur minus mă poate propulsa câțiva metri în spate. Furtunile astea de vară care fac ravagii în mintea mea și mă abandonează apoi obosită și incoerentă.
Ca acum.

Sunt obosită. Pot să trag de mine. Pot să zâmbesc, să fiu alături de oamenii care au nevoie de mine, să-mi fac jobul, pot chiar să dansez goală prin casă în fiecare dimineață. Doar că nu simt nimic atunci când o fac.

E normal?

Beție

M-am dus împleticindu-mă și ținându-mi rochița (mai lungă la spate) cu o mână, cu un zâmbet incontrolabil și chicotind ca o fetiță ce tocmai a primit un buchet de baloane. Am ieșit pe hol, aveam nevoie să evadez, să mă retrag și să respir măcar un minut, să-mi potolesc euforia.

Când mi se întâmplă ceva frumos îmi vine să fug, să mă ascund undeva, ca un copil cu o bucată de ciocolată, să savurez în liniște momentul, să nu împart cu nimeni, să nu arăt nimanui, mi-e frică că mi se răpește trăirea.
E un gest aproape reflex, să încep să mă tem de bucuria mea. Dar, până să o analizez, îmi dau voie să o simt în fiecare celulă. E momentul acela al tău, nimeni nu știe, nimeni nu vede, nici tu nu ești complet conștient, așa că...poți să fii beat de fericire câteva secunde.

În secunda în care încep să gândesc, să despic, să analizez...totul se năruie. Urât. Total. De la cald la rece în câteva clipe. De la bine la rău în doar câteva gânduri. Doi pași înainte, trei înapoi. Toate vocile din capul meu se ceartă.

Mă sperie puțin nebunia asta a mea. Adică...știu că într-un episod din ăsta frumos îmi cresc aripi și pot să zbor, am o putere inumană, o energie fantastică. Și brusc...totul se poate întuneca. Și atunci...ar fi bine să mă lege careva de pat, să mă sedeze și să-mi pună o perfuzie cu ciocolată.

Unde mai pui că...puțini oameni pot înțelege așa ceva. Iar eu nu mă număr printre ei. Încă învăț. Pe pielea mea. Cald, rece, alb, negru. Fir-ar să fie!

Pe de altă parte...sunt conștientă că m-aș comporta exact ca un dependent care clachează. Mi-aș injecta o doză letală de fericire. Pentru că noi, masochiștii, așa funcționăm. Ne bucurăm până ne doare.

Așa că-i mai bine să aștept cuminte. Să funcționez pe principiul calului: ghidat de călăreț. Să încerc să-mi infrâng primul impuls pentru că, datorită obișnuinței, primul meu impuls este să mă apăr. Și, fiind extremistă, dacă-mi stăpânesc impulsul de apărare, al doilea ar fi să mă predau. Adică să nici n-o iau la goană, dar să nici nu fac supradoză.

Ciudat mai funcționăm noi oamenii. Cred că de asta am ales să-mi umplu timpul cu zeci de activități extrașcolare. Ca să nu am, fizic, timp să gândesc. Să fie totul aplicabil imediat.
E ca și obiceiul acela cu cititul etichetei la cumpărături. Vi-l reomand. Dacă citiți eticheta fiecărui produs pe care-l cumpărați, cu siguranță anumite ingrediente vi se vor părea bătătoare la ochi și veți renunța la ele. Dacă alegi să pui în coșul de cumpărături tot ce arată bine pe raft, riști să fii ruinat la casa de marcat.

Aleg să nu gândesc. Aleg să simt.

Există?

În tot universul meu şceptic, presărat cu exemple superficiale şi umor acid, am reuşit cumva să păstrez o doză de speranţă pentru poveştile cu happy (end). Asta pentru că în viaţa mea existau câteva exemple pozitive date de oameni fericiţi. Fericiţi în relaţii, că până la urmă despre asta vorbim.
În toată goana asta dupa sex, relaţii şi uneori chiar sentimente...se întâmplă să existe oameni care contrazic statisticile. Şi...statisticile ne arată că în prezent nu mai avem niciun scop precis. Că fericirea este o iluzie. Că, mai devreme sau mai târziu, totul ajunge la un final. Apoteotic? Cam da.
Cred că avem cu toţii măcar un exemplu de oameni care ne contrazic convingerile sceptice. "Ei sunt fericiţi, se iubesc şi le ajunge asta. Ei vor rezista"
Ne încredem în astfel de poveşti cam cu aceeiaşi convingere cu care ne închinăm la diverşi zei. 
Speranţa ne subjugă şi ne oferă un confort mental..."poate dacă se întâmplă altora"...o fărâmă de şansă ar fi posibilă şi în cazul sinelui.

Am avut două cupluri favorite pe pământul ăsta. Unul dintre ele n-a rezistat...Când am aflat asta, ieri, m-a lovit aproape fizic vestea.

Le ştiam povestea şi avea atât de multă magie în ea încat nu-i vedeam altfel decât îmbătrânind împreună. E drept, ştiu să recunosc ochii trişti (cum spuneam într-un articol trecut) şi zâmbetele afişate ca să salveze aparenţele.

Despre al doilea cuplu nu accept niciun gând negativ. Există ca să-mi contrazică mie toate teoriile şi le doresc să facă asta împreună până la adanci bătrâneţi.

Dar...acum sunt puţin furioasă. Pentru că (încă) refuz să cred că...this is it. This is NOT it!

Într-o conversaţie total banală, cu o prietenă, ea a constatat plină de noşalanţă că " aşa cum totul are un început, trebuie să aivă şi un sfârşit ". Ei bine şi atunci noi ne supunem? Ne revoltăm? Credem orbeşte într-o fericire călcată în picioare de statistici? Sau luptăm ca proştii să le dărâmăm?

Nu pot nici eu şi nu ştiu cine ar putea să-mi răspundă acestor întrebari.

Dintr-un motiv sau altul, încă îmi păstrez braţara cu fluturi, în portofel. Am scos-o de la mână certâdu-mă în gând pentru că-mi dau voie să cred în basme. Aşa sunt eu, jumătate raţiune, jumătate...orice altceva.
Şi, cum eu sunt copilul contradicţiilor, iar timpul este singura avere pe care pot spune cu certitudine că o am, mă aştept să fiu contrazisă. Dacă pot să gasesc o explicaţie raţională pentru tot ceea ce mă înconjoară, de la prima celula vie până la existenţa vieţii pe alte planete, înseamnă că îmi permit să NU caut/găsesc/depind (de) motive/justificari pentru că SIMT că vreau să simt.

Totul poate fi definit în cuvinte oameni buni. Sau, ma rog, aproape totul. 

Fluturii (aşa cum îi vizualizez eu) nu pot fi definiţi. Momentul acela în care conturezi cu ochii bucăţi din omul din faţa ta şi ţi se pare că, daca clipeşti pentru o fracţiune de secundă, iroseşti timp, NU poate fi justificat raţional sau descris în cuvinte.
Abandonul de bună voie a fiinţei tale într-un necunoscut riscant, doar de de dragul zâmbetului inconştient pe care-l primeşti, n-are absolut nicio justificare plauzibilă. Şi, în cele din urmă, acceptarea incertitudinii permanente şi a unei vulnerabilităţi (care în loc să te dezgolească, tu o percepi ca fiind resursă de fericire) NU poate fi considerată alfel decat naivitate (ca să nu zic prostie).
DAR...uite că...uneori...uneori...uităm să căutăm explicaţii/argumente/justificări şi ne lăsăm pradă, de bunavoie, unor sentimente. Despre asta este vorba. Aici intervine iraţionalul. Inexplicabilul. Slăbiciunile noastre. Lucrurile despre care eu vreau să cred că EXISTĂ.

Pentru că altfel n-aş fi eu.

Hai, curaj!

Aș vrea să-mi iasă un articol frumos despre "oamenii stricați la cap", aș vrea să îmi pot exorciza și ultimii demoni, aș vrea să-mi pot analiza psihologic diminețile alea în care, fără niciun avertisment, nu mai sunt eu.

În "luptă" există două tehnici de manipulare a fricii: ori o înfrunți, dai piept cu fobiile tale și fie ce-o fi, ori...îți ignori pur și simplu fobiile sau fricile.
În cazul luptei există posibilitatea ca, după infruntarea fricilor, rănile să fie semnificative iar în cazul ignoranței, de cele mai multe ori riști să REgăsești demonii exact acolo unde i-ai lăsat.
Așadar, oricum o iei...ți-o iei.
Eu am ales câte puțin din ambele. De obicei îmi ignor temerile până reușesc să le iau la trântă. Sau...până adun suficient de multe argumente ca să-mi dobor frica rațional.
Nevoia de-a aparține, nu la modul posesiv, ci la modul instinctiv, nevoia de a simți că există cineva care-ți dă un sentiment de siguranță, nu dispare niciodata din noi. Îmi aduc aminte, acum puțină vreme, după câteva zile incredibile cu soare, plimbări prin țară, liniște și zen... am ajuns acasă. Și, deși îmi iubesc casa, e colțul meu de rai, de cum m-am văzut singură, cu bagajele în jur...m-a cuprins panica. Am recunoscut imediat simptomele, respirație incontrolabilă, agitație inexplicabilă și un sentiment de abandon foarte puternic.

Eu sunt totuși o norocoasă, am reușit să îmi identific foarte bine stările, să știu exact cum trebuie să procedez și cu cine să vorbesc. În plus, am oamenii mei, aceeia care sunt ACOLO când vine vorba despre telefonul acela. E o regulă nescrisă: "Lăcrămioara! Spune-mi că sunt proastă!" Și o ador. Pentru ca ea știe întotdeauna ce să-mi spună ca să mă liniștească. Și nu doar ea :)
Uite așa îmi dovedesc eu mie că sunt un animal sociabil. Contrar tuturor convingerilor mele anterioare. Deci...peștera de pustnic mai are de așteptat.
Fricile însă, încă îmi dau târcoale.

Se tot adună lecții, se tot adună victorii și întreg procesul de...trai devine o chestie manevrabilă. Controlabilă nu cred că va fi niciodată. Și, sincer, nici nu-mi (mai) doresc controlul. Am așteptat prea mult imprevizibilul, am visat prea mult că viitorul mă va surprinde cu lucruri plăcute.
Acum e cazul să le trăiesc, să le iau așa cum vin. Și vin. Nu neaparat când bat eu nervoasă din picior, dar, de cele mai multe ori când sunt pregătită să le primesc.

Iar acum, pe măsură ce înțeleg că nu sunt o rază de soare și nici un curcubeu colorat, ci un om printre oameni, demonii care-mi pun piedică reușesc doar să mă încetinească, nu și să mă oprească.

Așa că-l las pe "dacă...?" și pe  "oare...?" să atârne în necunoscut până se plictisesc. Întotdeauna vine mâinele care, cum necum, e mai bun.

Adevăr sau provocare?

M-am îndrăgostit de tine exact în primul moment în care te-am văzut. Îndrăgostit, da. Cu fluturi în stomac, ca o fetiţă tâmpită care se bâlbâie şi devine proastă de câte ori îţi vorbeşte.
Asta acum destul de mult timp...Când NU aveam voie să simt fluturi. Nu era corect. Nu trebuia.
În plus...proveneam din lumi oarecum diferite care se intersectau ocazional. Dar lumea ta n-ar fi putut să devină niciodată lumea mea şi nici lumea mea nu te-ar fi putut convinge să exişti în ea.
Îmi era ciudă că deveneam o adolescentă fâstâcită de câte ori interacţionam cu tine. Am încercat să te evit. Cu succes.
Evident că mi-ai bântuit minţile...din când în când. Uneori îmi dădeam voie să cad în capcana unei fantezii.
Ţi-am scris de câteva ori...Am scris, am şters, am visat, am uitat.
Mi-am zis că nu e decât o idilă din mintea unei femei ce ducea o viaţă monotonă şi avea nevoie de fluturi în stomac.
De câte ori te reîntâlneam...o luam de la capăt. Cu bâlbâit, cu ciudă, cu privit ochi în ochi pentru câteva secunde...
Cred că ştiai. Dar îţi plăcea să te prefaci că nu ştii. Mi se întâmplă şi mie să mă trezesc admirată şi să mă prefac naivă. E un joc... În plus...eşti un bărbat frumos. Bărbaţii frumoşi ştiu că sunt frumoşi. Şi se folosesc de asta de câte ori au ocazia. E normal. Cum să nu-ţi foloseşti această calitate ?
Aş fi putut să îţi spun de vreo două ori. Am avut ocazia, îmi planificasem un semi-discurs. Dar am renunţat. Era stupid. Să îţi spun ce? Că te vreau într-un mod ciudat în care aş vrea să-mi aparţii dar să nu te am. Că te plac dar nu te iubesc. Sunt îndrăgostită de tine ca o şcolăriţă şi...poate, dacă ai răbdare am să-mi înghit emoţiile, am să-ţi arăt cât de femeie sunt eu?
Nu. Am luat decizia să te fac idila minţii mele. Amantul pe care n-am să-l decopăr niciodată. Aveai în tine tot: bărbatul seducător, bărbatul atent, bărbatul matur, răbdător, viclean, amuzant, talentat. Însă mai aveai ceva ce plutea vizibil în aer: libertatea. Bărbatul liber. Care nu aparţine că nu vrea să aparţină.
Era limpede.

Şi...între timp s-a întâmplat...viaţa. Viaţa mea din ultima perioadă. Cu schimbări, cu nebunie, cu decizii, cu hotărâri. Cu mine în proces de redefinire...de reinventare, de re-re-re. Cu mine femeie liberă ca pasărea cerului. Cu mine...femeie căreia îi place libertatea atât de mult încât NU mai vrea să primească pe nimeni în viaţa ei. Cu decizia mea de a petrece puţin timp eu cu mine fără să mă tot dedic altcuiva...
În fine...alte gânduri, alte articole (le găseşti în scrieri trecute).
Apoi...te-am revăzut.
Acelaşi şcenariu, aceeaşi poveste: ochi în ochi, făstâceală, bâlbe, fluturi. Acelaşi joc? Aceeaşi eu, acelaşi tu?

Nu, multumesc.


Eşti în avantaj acum pentru că ştii. Ştiu că ştii.
Depinde ce-ai să faci.


(1,2 1,2, 1,2)

Eu şi cuvintele mele

Am doar cuvinte, atât. Zeci de cuvinte, desprinse din suflet, aparent reciclabile. Aparent.
Dăruiesc cuvinte, dăruiesc gânduri şi sentimente ascunse sub scrieri, sperând că poate, într-o zi, cineva va ştii să citească printre rânduri.
Şi dacă te întrebi dacă scriu despre tine...răspunsul meu este da. Dacă te regăseşti în cuvintele mele, dacă simţi ceva atunci când le citeşti înseamnă că ai înţeles. Dacă în urma cuvintelor mele ai zâmbit sau ai iubit sau chiar m-ai urât, înseamnă că ştii să simţi, că poţi exista dincolo de zidul superficial de zi cu zi.
Aş vrea să-ţi vărs cuvinte întregi în cascade. Uneori fără noimă, alteori aşezate frumos în strofe, alteori doar să îţi spun : acum dorm, acum respir, acum plâng, acum urăsc, acum...simt.
Aş vrea să ţip uneori la tine, să nu-mi fie teamă c-ai să ma judeci.

Nu ştiu să vorbesc, nu ştiu să mă comport, nu ştiu să simt, dar ştiu să scriu.
Nu ştiu să iubesc, nu ştiu să mă las iubită, nu ştiu să am încredere, dar ştiu să scriu.
Nu ştiu să zâmbesc, nu ştiu să fiu calmă, nu ştiu să mă las găsită, dar ştiu să scriu.

Şi scriu despre toate, îmi eliberez mintea de cuvinte, le abandonez aici pe blog doar ca să nu le mai port cu mine.
Uneori cuvintele dor. Cele nespuse mai ales. Dor mai rău ca oricând. Şi mai rău decât cele nespuse dor cuvintele uitate... şi cuvintele luate înapoi - renegate.
Eu nu-ţi voi lua niciodată cuvintele înapoi. Am să ţi le dăruiesc iar ele vor rămâne acolo, lipite de momentul acela, sacre. Ce ţi-am spus atunci, bun sau rău este adevărul ACELUI moment.

Şi pentru că sunt compusă din cuvinte, tot ele mă şi descompun. Răstigneşte-mă, dar nu-mi lua cuvintele.
Primeşte-le atunci cănd ţi le dăruiesc şi nu le răstălmăci. Ia-le ca adevăruri ale momentului.

Şi dacă m-ai înţeles...scrie-mi. Cuvinte.

N-am timp azi

Poate maine.

Maine am sa ma gandesc la toate celelalte. Azi imi numar minutele si secundele si le impart intr-o matematica eficienta astfel incat sa-mi ajunga pentru toate ideile.

Am tot intalnit oameni tristi, depresivi, acriti sau frustrati in ultima perioada. Si n-am fost intelegatoare sau toleranta. Bine, nu prea stiu sa consolez oamenii, nu e genul meu. Eu ma pricep la dusuri reci, la a ramane calma in situatii de criza, la oprit sangerari masive sau la a taia in carne vie.
Nu stiu sa fiu delicata si nu ma impresioneaza lacrimile. Asta e si motivul pentru care sunt acuzata ca n-am suflet. Dar il am. Doar ca nu e la indeamana oricui.

Ce nu am? Timp. Nu am timp sa-l umplu cu tristete, nu am o ora sa "cad" in depresie si nici macar o secunda sa fiu frustrata.
Daca mi se intampla (sunt si eu om pana la urma) sa-mi simt mintea bantuita de ganduri...negative, de amintiri triste, de momente de nesiguranta, le inlocuiesc cu orice alta activitate.
E drept, n-am mai fost niciodata in viata mea atat de activa... si uneori mi se intampla sa raman chiar eu surprinsa cat de odihnita ma simt dupa doar 3-4 ore de somn pe noapte.
Am inlocuit monotonia din metrou cu nebunia din trafic - pe bicicleta! Pentru ca mersul cu metroul m-a deprimat intotdeauna. Si va spun sincer ca imi bat capul cu modalitati prin care sa imi desfasor aceasta activitate matinala si pe ploaie :)
La iarna imi fac sanie si educ cativa maidanezi s-o traga. Glumesc.
Pe langa mersul zilnic la sala am reusit sa strecor si un curs de dans iar weekendurile imi sunt dedicate si impartite prietenilor sau iesirilor din Bucuresti.
In putinul timp pe care il petrec acasa am invatat sa fac dulceata, am invatat (si inca invat) diverse retete de mancaruri - pentru ca mi-am propus ca tot ceea ce consum sa fie gatit de mine. Si-mi place diversitatea.
M-am reapucat de citit, de la carti de specialitate (advertising, marketing, etc) la cele cateva pagini din cartile de suflet furate inainte sa adorm.
Nu ma uit la televizor, nu (prea) bat cluburile si (inca) nu vreau sa ma gandesc la relatii sau sentimente (sau amandoua in acelasi loc, in acelasi timp).
De ce? Pentru ca n-am timp.
Incet, incet imi doresc sa reiau sedintele de echitatie, poate chiar sa fac scoala de soferi sau sa invat sa ma catar pe munte.
Dar nu fac planuri. Pur si simplu imi umplu timpul pe masura ce apar "ferestre". Si tot ceea ce fac vine din suflet, o fac cu drag, nu pentru ca trebuie ci pentru ca VREAU.
Gandurile negative nu-si mai au locul in viata mea.

Si nici persoanele negative :)

Apus arămiu

Mi-aş fi dorit să mai ţin de soare încă vreo...3 veri. Dar...cum deja mi s-au împlinit toate dorinţele pe care mi le-am pus de-a lungul vieţii (haha) am decis să fiu înţelegătoare cu anotimpurile.

M-am făcut că nu văd serile care vin mai devreme. N-am vrut să simt răcoarea de septembrie care m-a obligat să încep să dorm cu pijama şi geamuri închise. Iar la copacii roşcovani nici n-am vrut să mă uit. Frunze pe jos m-am făcut că nu există şi cerului gri i-am şoptit că-l scuz...

Încă mă încrâncenez să-mi port sandalele, rochiţele şi ochelarii de soare. Mai am în plan un weekend la mare şi câteva ieşiri pe terase.
Nu accept niciun compromis dragă toamnă!

Ieri, în drum spre casă, cascând ochii la casele frumoase de pe Cheiul Dâmboviţei, călcam fără să vreau peste frunze arămii. Am văzut copacii din ce în ce mai golaşi, soarele din ce în ce mai palid şi Bucureştiul din ce în ce mai plin, mai aglomerat, mai în vervă. E semn de toamnă.

Mustăcesc la gândul că vor exista din ce în ce mai multe seri ploioase şi dimineţi răcoroase. Cel mai dor are să-mi fie de soarele matinal. Sursa mea de energie...

Totuşi, ca să nu cădem pradă asteniei, mi-am amintit şi de lucrurile frumoase ce vin odată cu toamna: mustul cel dulce şi aromat, murăturile, zacusca, dulceaţa. Am făcut deja 3 sortimente de dulceaţă şi plănuiesc câteva "clătite party" .  Vin serile cu vin fiert şi aroma de scorţisoară... Vin weekendurile cu dimineţi lungi ascunse-n aşternuturi şi cafea fierbinte savurată în pat.
Vin tot felul de evenimente dedicate toamnei, iar în Bucureşti avem destule, timp să fie.
Vin serile de stat în cafenele la poveşti şi am atâtea de recuperat cu atâţia oameni...
Vin castanele (de la Baia Mare) coapte!!!

Vine ziua mea... Să vedem care o fi nebunia momentului şi ce mi-o trece prin cap să fac....

Aşasar, motive de bucurie există şi n-am de gând să le ignor. N-o fi toamna chiar sezonul meu de suflet, însă cei mai mulţi fluturi în stomac şi cele mai multe începuturi le-am trait, de fiecare data, în plină toamnă.

Să ne aşezăm cuminţi şi să visăm la un pahar de must aromat :)

Când

Atunci când am să te iubesc ai să ştii.
Pentru că am să-ţi dăruiesc iadul şi raiul, pământul şi cerul.
Ai să înţelegi de ce până atunci nu te-a mai iubit nimeni. Pentru că nimeni nu poate să o facă aşa cum o fac eu.
Când am să te iubesc am să-mi dezbrac demonii, unul câte unul şi am să-i abandonez pe podeaua dormitorului tău. Voi rămâne goală, fără de gânduri, fără de lacrimi, fără de nimic. Mă voi îmbrăca cu tine, cu mirosul tău şi mâinile tale şi îţi voi rosti gândurile cu neruşinare...chiar şi pe cele necurate. Pentru că atunci când te voi iubi voi eu nu-ţi va părea abuziv să-ţi intru în minte.

Când am să te iubesc eu vei ştii că-ţi pot cere orice şi-mi vei da.
Dar nu-ţi voi cere nimic. Nici măcar iubirea.

Când am să te iubesc am să-ţi memorez zâmbetul. Şi am să-l port cu mine în fiecare secundă. Te voi dezbrăca de toate dorinţele, voi vrea să fii al meu, fără niciun Dumnezeu, să te absorb în mine până la moleculă.
Te voi devora şi voi fi din ce în ce mai nesătulă. Iar tu vei putea să mă tai într-o mie de bucăţi, fără ca măcar să mi-o ceri.
Când am să te iubesc, am să iubesc chiar şi durerea pe care mi-o vei provoca. Dar am să-ţi zâmbesc ca şi cum nu mă doare. Şi-am să-ţi cer mai mult.

Îţi voi da amintirile mele, respiraţia mea, nebunia mea şi, mai ales, cuvintele mele. Mă vei controla ca pe o marionetă pentru că vei fi drogul meu cel de toate zilele. Şi n-ai să te plictiseşti pentru că nicio secundă nu va semăna cu cealaltă.

Te voi iubi într-un miliard de moduri noi. Unele dintre ele nici nu ţi le poţi imagina.

Asta pentru că nu m-ai cunoscut. Şi pentru că nu te-am iubit.

Asadar...

Se spune ca atunci cand ceva e menit sa se intample...se intampla. Fara dificultati. Ca nu putem sta in calea "destinului" , cum zice americanu' "what its meant to be...it will be".
Nu-s total de acord, dar...nici nu ma opun vehement (a se remarca starea de mijloc a opiniei exprimata de blonda extremista).
Si tot din mult-adorata  limba engleza mai sustrag un citat (promit ca nu devin un copy-paste pildos) pe care vreau sa-l defaimez : "Old habbits die hard" (obiceiurile vechi mor greu).

Nu va las sa cititi printre randuri de data asta. Incerc sa explic fara a parea ostentativa. Omul suferind are tendinta de a-si distorsiona drama, iar eu, masochista, am tendinta de a o face sa explodeze. Iar cand momentele dramatice se estompeaza fericirea devine ceva...dumnezeiesc....
"Da, da, da, imi explodeaza mintea de ganduri fericite si sufletul de iubire"
Ei bine nu. Not this time. Am promis ca lupt impotriva instinctelor mele bolnavicioase asadar nu zicem nimic de fericire.
Vorbim insa de usurinta cu care "old habbits" devin "no habbits". Sunt absolut fascinata de transformarile psihice prin care poate sa treaca un om in procesul de pace si acceptare cu sine.
Si aici nu mai e vorba de rabdare, impacare, acceptare sau bucurie. Este vorba strict despre indiferenta.

Daca nu ma credeti acum, va veti convinge pe parcurs (poate) ca devenim obiectivi (100%) numai si numai si numai in momentul in care atingem starea adevarata de indiferenta.
Nu iertarea, nu ura, nu frica, nu ranile in curs de cicatrizare arata ca am mers mai departe, am trecut peste o situatie dificila. Indiferenta cu care privim in jur, indiferenta vis a vis de temerile noastre arata care este starea actuala a fiecaruia dintre noi.
Din pacate nu putem forta aparitia indiferentei in context. N-am fi oameni daca am face asta. E drept, exista situatii in care ne mintim reciproc sau in oglinda ca suntem indiferenti...dar...mai devreme sau mai tarziu...ramanem singuri, goi si panicati in prezenta adevarului.
De asta depinde si starea de profunzime pe care putem sa o atingem. Ca...daca cel mai profund lucru care ti s-a intamplat a fost sa..."imparti o Cola cu un prieten" ...ramai asa. Asta sa-ti fie bucuria :)

Si apoi, dupa ce ne loveste indiferenta (pe care cu drag o numeam candva durere-n...cur) nu-ti mai ramane altceva decat sa constati ca ...niciun obicei vechi nu este impenetrabil. Din contra.
Nu-ti mai amintesti de tine ca personaj trecut, compus din experientele trecutului ci esti 100% ancorat intr-un prezent complet nou. Prezentul placut ... in care habar n-ai cine naiba esti dar iti place foarte tare de tine. Nici macar in oglinda nu regasesti vreo trasatura (sau rid) a celei ce-ai fost candva...

Nu iti ies artificii din .. cur atunci cand mergi pe strada si nici n-ai un public larg caruia sa incerci sa-i fii mentor...insa TIMPUL ala banal de linistit cu tine si gandurile tale este de nepretuit.

Pentru toate celelalte...exista mastercard :)

Martisor

Am un snur la mana...un snur de martisor. Alb si rosu, impletit, legat cu 10 noduri, sta rebel pe incheietura mea, amenintand sa se desfaca.
In fiecare zi el ii mai face un nod "asa...sa nu se desfaca".
Ce-mi aduc aminte? Ca 1 Martie era prima zi cu soare...Prima zi cu flori, prima zi cu ghiocei (in nord nu prea apareau precoce).
Aveam o cutie mare de carton in care pastram toate martisoarele...si nu erau putine.
Primeam primul martisor de la...bunica mea :) apoi de la tata, unchiul, verisori...colegi de scoala.
Flori mai putine, insa multe jucarele de prins in piept....sub forma de bijuterii, nasturei, floricele din carton, care mai de care mai reusite...
Il alegeam pe cel mai frumos, si-l prindeam in piept, peste uniforma in carouri...ca sa-l vad toata ziua.
De 8 Martie "construiam" cadoul pentru mama. Uneori la scoala veneau fotografii, ne pozau sub sabloane cu "la multi ani mamico", mai faceam o felicitare cu globuri pisate si pasta de dinti la orele de "lucru manual" si toate micile atentii i le dadeam emotionata mamei. I-au placut, le-a pastrat, de fiecare data...
In liceu deja primeam buchetele de ghiocei...Martisoarele veneau din familie...si mergeau tot la cutie (oare mai exista cutia?).
In timp, martie a devenit ceva comercial...realizam ca e 1 Martie dupa florile pe care le primeam de la colegii de birou. Martisoare...rar.
Cadourile au devenit din ce in ce mai consistente, dar fara simbol...Stiu ca odata, plictisita de atata tam-tam si flori, si cine romantice, am cerut eu sa primesc un snur alb-rosu...si atat...
N-am fost interesata de traditia si istoricul martisorului pana duminica, cel mai frumos 1 Martie al meu.
M-am lasat "legata" cu drag, chiar daca in prima zi aveam in continuu senzatia ca "ceva" ma tine de mana, ceva-ul trebuie sa dispara...
Am gasit cateva mici explicatii despre darul primaverii, iata-le pentru cei interesati:

"Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept."
"Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: " scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet..."
"Unele fete respectă încă obiceiul de a păstra şnurul legat la mână până în ziua când înfloresc pomii, semn că primăvară şi-a intrat pe deplin în drepturi. În acea zi, băiatul pentru care anumite sentimente este rugat să încerce să-l rupă, folosindu-se doar de degetul mic. Dacă reuşeşte, se spune că cei doi vor fi fericiţi împreună."

Acum cand stiu toate semnificatiile, superstitiile, miturile, rad, si-mi aleg baba mea de Martie.

maine... 4!