Atașament

Cu câțiva ani în urmă...intrasem într-o rutină casnică extrem de confortabilă.
Îmi intrase mie în cap ideea că sunt o gospodină perfectă și că scopul meu principal este acela de a "trage pentru casă". "Agoniseam" de toate. Îmi cumpărasem mobilă, colecționam veselă specială, aveam tone de lucrușoare pe care le idolatrizam, începand de la decorațiuni și terminând cu lenjerii de pat.
Și...după un an tumultos, cu o despărțire (tristă dar necesară), o alta perioadă nebună, cu haos emoțional și pasiune picantă (n-are rost să intru în detalii), cum ne-cum, am ajuns (că tot ziceam zilele trecute de trăit în cerc) să rămân în stradă - la propriu - fără nimic. Și...când spun nimic...înseamnă nimic. Bine, hainele de pe mine - tot la propriu - îmi aparțineau. Dar în rest, casă, job, lucrușoare, prieteni, iubit...ei bine, n-aveam.
Inițial am crezut că-mi pierd mințile. Refuzam să accept. Apoi - vârsta domle - are și ea avantajele ei în regenerarea emoțională - am decis că mă am pe mine și suficientă forță s-o iau de la capăt.
Daaar, cum toate renașterile mele din cenușă au venit cu câte o lecție/decizie/revelație, am decis că nu mai vreau să mă atașez niciodată de lucruri materiale. De niciun fel. Și că nu mai vreau să investesc în ele. Asta ca să-mi formez un fel de scut protector împotriva ideii că aș mai putea vreodată să pierd ceva și să mă trezesc iar în mijlocul lui nimic. Am zis că ce va vrea să-mi aparțină...o să găsească o cale.
Si, uite așa, eu tipicara ce agonisea, am ajuns să-mi spun că vreau ca toate lucrurile ce-mi vor aparține pe viitor să aivă o poveste și/sau să-mi fie dăruite. Începând de la decorațiuni și terminând cu cele mai uzuale lucruri, de genul pahare, vase, prosoape...etc.
Tot cum ne-cum...acest lucru a funcționat. Cam tot ce îmi aparține în acest moment, mai puțin Lenuț - că pe el l-am cumparat din maximă nevoie - sunt lucruri primite sau au ajuns să-mi aparțină fără ca eu să le "agonisesc".
Culmea, mă uit acum în jurul meu, prin casa-mi cea frumoasă și văd cât de mult mă reprezintă și vorbesc despre mine lucrurile mele. Când m-am mutat ultima oară, ca să nu înnebunesc în timp ce împachetam, am rugat o prietenă să mă asiste. I-am povestit o seară întreagă despre fiecare obiect pe care-l puneam în cutii.
Cărtile mi le mai cumpăr eu pentru că e guilty pleasure. În rest, cam totul are o poveste.
Și...deși nu așa ne-a fost înțelegerea, din păcate (sau din fericire) pentru mine, sunt extrem de atașată de tot ce mă înconjoară. Și am muuulte lucrușoare. Începând de la lada de zestre pe care o privesc cu drag de fiecare dată și terminând cu poșeta mea personalizată Depeche Mode, de care nu mă despart aproape niciodată pentru că mă simt incompletă.

Și, pentru că am nevoie de o morală înțeleasă târziu - în timp ce privesc la geamul decorat cu scoici culese de pe plajă - realizez că durerea pe care o trăim uneori ne face să devenim atât de precauți și să luăm măsuri atât de drastice în a o preveni pe viitor...încât omitem să realizăm cât de frumos poate să fie sentimentul la care renunțăm ca să ne protejăm. Sentiment care...in the end, nu costă nimic. Într-o altă renaștere, tot din dorința aprigă de-a mă proteja...am "decis" ceva similar hotărârii cu obiectele. Doar că...era vorba despre...oameni.
Sunt ambițioasă nu-i așa? Sunt, sau mă rog, eram, suficient de naivă să cred că ar putea să îmi iasă. Ca să nu uit asta niciodată mi-am scrijelit în carne un fel de...poruncă "I have no soul".
Și, de câte ori simțeam că alunec de pe potecă...mă uitam la tatuaj și îmi reaminteam că nu trebuie să mă atașez de oameni. Că doare. Stiu, sună siropos, dar credeți-mă, durerea n-are scrupule iar frica de ea nici atât.
Nu am concluzii mărețe și încă mi-e ciudă pe mine că "am eșuat". Nici măcar nu-mi pasă dacă...ceea ce simt (simt!) vis a vis de anumiți oameni îmi va fi vreodată împărtășit sau returnat.
Pentru că ȘTIU cât este de frumos CE dau. Mi-e de ajuns.
Unde mai pui că am și poveste :)

 Sunt bine :) Devin :)