marți, 29 iulie 2014

E normal?

Când se arde becul din baie e simplu. Rămâi câteva secunde în întuneric, te enervezi pe moment, apoi te duci și-ți cumperi un bec nou. Gata, s-a rezolvat, "s-a făcut lumină" ... în baie.
Când vine vorba de tine, de mintea ta...

VREAU să-mi pun un diagnostic. Așa cum acum câteva zile am privit în gol vreo oră încercând să-mi storc o emoție. Ascultam valurile, vedeam cerul și încercam să identific CE simt. Și nu puteam să-mi răspund. Nici furie, nici tristețe, nici euforie, nimic pur și simplu. Mă rugam de mine să mă exprim oricum. Și nu știam cum.

Iar când ajungi în punctul culminant...ăla pe care-l recunoști prea bine...cu transpirații reci, respirație sacadată și o dorință acută de-a o lua la goană și de-a te ascunde...începi să-ți pui întrebări.

Ieri am trăit un nou atac de panică. M-am gândit mult dacă să scriu despre asta sau nu, însă, în ultima perioadă auto-cenzura nu face altceva decât să-mi creeze frustrări care, mai devreme sau mai târziu, produc fie o explozie, fie o implozie. Și nu-s fanul acestor trăiri.

M-am simțit sufocată de toți oamenii din jurul meu. Și nu mi-am dorit decât să existe cineva care să îmi citească gândurile și să știe exact ce să-mi spună ca să mă calmez. Pentru că de mine nu mai ascultam.
E greu să explic ce-am simțit. Cu atât mai greu e să trăiești ceva incontrolabil. Și...dacă nu-i cunoști cauza, n-ai cum să-i găsești nici remediu.

Sunt genul de om care consideră că frica este un sentiment irațional. Am un orgoliu prea mare pentru a mă expune ca fiind vulnerabilă. Îmi face plăcere să ajut oamenii din jurul meu și mă simt flatată când aceștia au încredere să mi se confeseze. Dar...atunci când "bateriile" mele se epuizează...am NEVOIE de o "priză".

Faptul că în momentul de față nu-mi pot pune niciun diagnostic, nu mă pot exprima emoțional, nu mă pot ancora într-un prezent confortabil mental...mă face să-mi consum rapid ultimele resurse și să vreau să elimin orice consider eu că este nociv. Evident că nici aprecierile nu-mi sunt tocmai raționale.
Și uite așa se creează haosul.
Acela în care nu pot să vorbesc, să gândesc, vreau doar să fug. Încotro?Habar n-am.

Nu este cel mai logic moment al meu, știu. Din foarte multe puncte de vedere viața mea în acest moment este extrem de frumoasă. Am o mulțime de motive să consider că n-am mai fost până acum atât de liberă, de zâmbitoare, de încrezătoare și de independentă. Deci există o mulțime de plusuri valoroase.
Ce mă sperie sunt aceste...momente (hai să le numim așa) cand chiar și un singur minus mă poate propulsa câțiva metri în spate. Furtunile astea de vară care fac ravagii în mintea mea și mă abandonează apoi obosită și incoerentă.
Ca acum.

Sunt obosită. Pot să trag de mine. Pot să zâmbesc, să fiu alături de oamenii care au nevoie de mine, să-mi fac jobul, pot chiar să dansez goală prin casă în fiecare dimineață. Doar că nu simt nimic atunci când o fac.

E normal?


marți, 22 iulie 2014

Ieși din zona de confort

Îmi doresc foarte tare să-mi las gândurile să curgă, fără noimă, sens sau cursivitate, pentru a-mi elibera mintea în singurul mod 100% confortabil - în scris.
Aș umple pagini întregi cu idei, mai mult sau mai puțin folositoare pentru cei ce le citesc - din purul meu egoism de a nu reține niciun gând sub frunte. 
Totuși, totuși - în ultima perioadă - mi se întâmplă să încep să scriu, să șterg, să scriu iar, să mă contrazic și apoi să renunț. 
Oricât de confortabil mi-ar fi să mă exprim în scris, vreau să învăț să vorbesc. Cei ce mă cunosc vor râde acum și-mi vor sugera să caut noi modalități de a-mi ține gura închisă :) "Oricum trăncăni ca o moară stricată Cristina"

Deși noi oamenii, la nivel declarativ, suntem avizi după noutate și explorare a necunoscutului, de fapt, cred, suntem sclavii obișnuinței. Preferăm tabieturile confortabile unei provocări incerte.
Și, dacă tot ne place să postăm citate americanizate pe Facebook, ar fi bine să le și înțelegem. Unul dintre ele spune că "Viața începe înafara zonei tale de confort".
Subscriu.
Nu-mi doresc ca acest articol să fie unul motivațional. Însă trebuie să recunosc că, începând de la cele mai mărunte întâmplări și până la schimbări radicale ale vieții mele, am început să trăiesc sau, am simțit că trăiesc de fiecare dată când am pășit înafara zonei mele de confort.
De câte ori am cedat confortabilul inconfortabilului și mi-am depășit câte o limită auto-impusă, am avut revelații.
Dar, pentru că trebuie să existe un "dar", nimic nu se întâmplă peste noapte și nimic nu poate fi trăit impus.
Ce vreau să spun? Că nu TREBUIE să-ți ieși din zona confortabilă doar pentru că așa îți spun eu, te sfătuiește cel mai bun prieten sau așa spun postările motivaționale de pe Facebook.
Mai întâi trebuie să știi ce îți dorești cu adevărat (nu, nu vorbesc despre "vreau să câștig la loto" sau "vreau să-mi trag o super-gagică") și apoi să realizezi că n-o să fie simplu să faci o schimbare.

Pentru mine, până acum, zona de confort a fost aceea în care eu eram prințesa Xena cu un scut impenetrabil și n-aveam nevoie de nimeni sau de nimic ca să supraviețuiesc. Tot ce mi-am dorit a fost să nu mai fiu niciodată vulnerabilă emoțional, să nu depind de alți semeni și să pot fi stăpânul meu absolut. Să-mi cunosc calitățile, să-mi identific defectele și să conviețuiesc în armonie deplină eu cu mine. Echilibrul este Mecca.
În zona mea de confort dorințele se împlinesc dacă "eu vreau-ul" este suficient de categoric. Tot în zona mea de confort nu există eșec și nu suport înfrângeri. Aș fi preferat să trăiesc o viață întreagă izolată de lume decât să îmi asum riscul că, POATE, există posibilitatea să mai fiu și tristă uneori.
În zona mea de confort râd, nu plâng, mă distrez, nu mă plictisesc, mă protejez - pentru că nimeni altcineva n-o face - ce mai, sunt propriul meu dumnezeu, într-o bulă de sticlă în care tot ce-mi trebuie ca să supraviețuiesc este siguranța de sine și certitudinile.
Și a fost bine...să-mi hrănesc ambiția în modul ăsta o bucată de vreme.

Prima oară când am ieșit din zona mea de confort a fost oarecum brusc, mi-am depășit propria prejudecată - cum că eu sunt o antisocială. Ok, n-o să mă auziți nici acum spunând că îmi plac oamenii...dar nici că nu-mi plac. Hai să zicem că nu îmi mai este teamă de ei. Azi am prieteni.

Nu-mi iau niciun angajament public. Pentru că este confortabil pentru mine să cred că dețin controlul. GLUMESC! :)
Ba tocmai că mi-am propus să-mi scriu aici, eu, câtre mine din viitor: Cristina ai să fii vulnerabilă emoțional în fiecare zi, poți să stai și-n cap și-ntr-o groapă, tot o să-ți pese! Ai să depinzi de oameni, ai grijă totuși să nu depinzi de cei mai slabi dintre ei :) Nu esti stăpânul tău absolut, până și Nemo știe cum să te joace pe lăbuțe :) Vei pierde, vei eșua, important e să te ridici și să mergi mai departe - you know the fucking drill better than anyone!
N-ai cum să trăiești izolată pentru că - stupoare - îți place lumea ta de azi.
Certitudini? Vorbește femeie! Învață să vorbesti și ai încredere în cuvinte. Certitudinile se nasc din incertitudini...e un joc care te amețește, joacă-l măcar!

Și...cam atât pentru azi.

marți, 15 iulie 2014

Beția cu apă rece

Ați observat oare că, atunci când vrem noi să credem ceva, căutăm și ne legăm de toate chichițele doar-doar s-o întâmpla. Căutăm să ne dăm singuri dreptate. Căutăm să ne convingem noi pe noi.
Eu numesc asta beție cu apă rece. Apă rece pentru că, de obicei, apa călâie e scârboasă la gust și ți se apleacă.
Alegem să vedem doar anumite piese de puzzle și să construim scenarii favorabile minții noastre, iar mai apoi, când dăm cu capul de perete, ne declarăm uimiți. De parcă ne-ar fi lovit brusc realitatea.
Nu arăt cu degetul pentru că am trecut și eu pe-acolo.
Am ales să văd și să cred doar ce-mi convenea mie în momentul respectiv. Pentru că îmi era teamă de realitate. Când nu VEZI ceea ce vrei să vezi instinctul de conservare și de auto-protecție funcționează automat și construiește o himeră. E perfect natural.
Nu e ca și cum te uiți în jur, vezi o situație de căcat și poți spune: e de căcăt, ce trist... Mintea ta îți dictează să vezi "jumătatea plină a paharului" și să gândești pozitiv. Creierul ce face? Extrage aspectele pozitive ale situației și, uite așa, se creează un scenariu greșit.

Așa că preferi să pari beat de fericire. Fericire închipuită. Sau, mă rog, te mulțumești cu puțin. Ca să "fiu optimistă".
Până aici nimic nou. Am totuși o curiozitate...
Dacă din tot ceea ce ți se întâmplă, alegi să conștientizezi SELECTIV și să înțelegi doar ceea ce-ți hrănește orgoliul, la final, când te dai cu capul de zid, de ce mama mă'sii nu alegi să faci aceleași lucruri?

Ți-ai irosit ceva timp încercând să vezi în omul din fața ta un zeu, i-ai ignorat greșelile și l-ai urcat pe un piedestal construit de mintea ta. Te-ai antrenat să fii mulțumită cu puțin. Să n-ai nevoie de atenție, să nu vrei profunzime, să fii permisivă până în pânzele albe, să fii tolerantă, bla-bla fucking bla...și, cu toate astea, nu ești femeia perfectă.
De ce, în loc să-ți plângi de milă, în loc să plângi după acele calități fabricate de mintea ta și atribuite gratuit lui, nu alegi DIN NOU să vezi partea bună? Aia în favoarea TA. Aia care-ți poate spune că, deși e o situație de căcat, ai să treci peste. Pentru că EȘTI CAPABILĂ.

La naiba, ai fost capabilă să vezi în el un zeu, n-oi fi capabilă să-l vezi om? Poți fabrica himere atunci când vine vorba să-ți alimentezi o fericire inexistentă, dar nu poți fabrica himere atunci când vine vorba să-ți tratezi o depresie reală?
Și atunci mă întreb... oare cu ce trece mahmureala după apă rece?

luni, 14 iulie 2014

Cea mai plăcută lene

Are gust de pepene roșu cu frunze de mentă zdrobite și un vârf de deget de ghimbir.

Are culoarea albastru-azuriu și norișori pufoși, plutitori printre raze nesimțite de soare.

Are miros sărat cu o adiere ușoară de porumb copt și, poate o idee de parfum, rămas aiurea după o ureche.

Te zgârie ușor în tălpi, te arde plăcut pe umeri, te izbește înspumat și răcoros, iar mai apoi se evaporă și-ți lasă gust sărat de mare în fiece por deja ciocolatiu.

Are liniște senină, biciuită de câte un val leneș și, cumva în surdină, câte o melodie veche, atât de veselă încât ți-o fredonează mintea și tu habar n-aveai că știai versurile.

Și te abandonezi că n-ai ce-ți face, nu opui rezistență, te predai ca un prizonier al verii, conștient că fluturi steagul alb fără să mai ai pic de luptă în sânge.

De ce să lupți? De ce să vorbești, de ce să respiri, de ce să te zbați?
Lasă-te în voia ei.

Căutai ceva...definisei chiar acel ceva: să-ți poți abandona mintea, corpul și sufletul cuiva în mâinile cui știi că are la fel de multă grijă de ele ca și cum ai face-o tu.
Cui?
Celei mai dulci leni.

Și...Vămii Vechi.

miercuri, 2 iulie 2014

Riscă!

Vă mai amintiți de cursanta mea de la sală, distinsa doamnă în căutare fluturi? V-am povestit despre ea aici.
Ei bine, aseară am repetat experiența.
M-a întrebat imediat după oră dacă o iau spre Universitate și dacă vreau să mergem împreună. Bineînțeles că am vrut.
Am discutat despre sală, sport, Pilates, exerciții de respirație și așa mai departe și...de la pasiunea pentru mișcare până la a-mi spune că ea este un om foarte pasional n-a fost decât un pas.
"Sunt o persoană extrem de pasională, mă dăruiesc total și...să te ferească sfântul să îmi stârnești gelozia..."
Am zâmbit și i-am spus că nu prea sunt de acord cu gelozia. Dar că, la rândul meu, pot să fiu și eu pasională și că, dacă-mi dau frâu liber, pot să ajung la trăiri foarte intense.

"Cum adică dacă-ți dai voie? Nu e ca și cum ai o telecomandă care te schimbă pe canalul pasional, ori trăiești totul cu pasiune, ori înseamnă că nu ești implicată"
I-am explicat că sunt destul de masculină în anumite privințe și că pot să fiu sau să nu fiu implicată dar să trăiesc și să savurez în același timp ceea ce mi se întâmplă.
A râs de mine și m-a întrebat dacă mă comport ca un bărbat: "Adică te poți ridica în miez de noapte și poti spune: there's no sleeping over?"
Când i-am povestit că pentru mine este instinctual să am un scut protector în aproape toate relațiile interumane m-a privit uimită : "Adică îți este frică să fii fericită?"
M-a cam deranjat afirmația ei... De câte ori trebuie să-mi recunosc fricile sau existența temerilor devin incoerentă. Am încercat să-i spun că mi se pare natural și firesc să nu-mi doresc să sufăr și să merg oricât de departe ar fi necesar pentru a preveni astfel de situații.
Se uita la mine din ce în ce mai uimită. Stăteam la o trecere de pietoni fără semafor așteptând să se facă verde pentru pietoni.
"De ce stăm noi aici?" mă întreabă.
"De vorbă" îi răspund eu și începem amândouă să râdem.
"Cristina tu vrei doar binele și fericirea fără nimic rău?"
"Păi...nu așa e normal?
"Așa ceva nu există! Trebuie să accepți că vor mai exista situații urâte, vei fi rănită, la fel cum vei mai fi și fericită...Binele există pentru că există răul și viceversa. Este un cerc vicios. Se completează. Doar prin comparație putem să le trăim și percepem cu adevărat".

M-am încăpățânat și am încercat să o conving că nu este nicio diferență între idealismul meu de a crede că putem să trăim încercând să fugim de nefericire și idealismul ei de-a crede în fluturi și că musai trebuie să cauți dragostea în oamenii pe care-i întâlnești.
Era foarte vehementă și îmi repeta la fiecare frază a mea: "Riscă și ai să vezi ce se întâmplă".

Într-un final ne-am dat seama că stăm la intrarea în Metrou de o jumătate de oră și riscam să pierdem ultimul tren. Ne-am tutuit și ne-am promis că vorbim cu o cană de cafea în față, cât de curând.

Dacă mă împrietenesc cu ea mai mult de-atât...va trebui să-i spun oare că scriu despre micile noastre discuții?

risc? :)