Parte din carte

[...]

Faptul ca am fost inzestrata si cu inteligenta este un bonus.
Eu as spune ca am mostenit nativ inteligenta, insa, sa nu crezi ca am stat cu mainile in san.
Cumva, mereu mi-am dorit sa fiu apreciata pentru istetime, nu pentru decolteu, asadar pe partea asta chiar am incercat sa fiu intr-o continua evolutie.
Am citit mult, am fost mereu curioasa sa invat ceva nou.
Aveam chiar un joc propriu ce consta in a poza intr-o fiinta naiva doar pentru a fi subestimata si pentru a-mi putea domina interlocutorul.
Si, sa te fereasca sfantul sa ajungi sa fii dominat de mine.
Aici intervine latura aia pe care imi doresc sa o tin sub control, cea malefica. Daca domin pot extrem de usor sa devin beata de putere.
Toate acestea fiind spuse, gandeste-te ca admit ca sunt narcisista. Si, tot eu admit ca am o predispozitie spre masochism si extremism. Da, n-am spus niciodata ca n-as fi complexa.
Iar in momentul in care incepe batalia...orgoliul, narcisismul, masochismul si extremismul, sunt toate in armuri si niciuna dintre aceste "calitati" nu se aliaza cu niciuna dintre celelalte.
Asadar...haosul predomina.
Orgoliul se lupta cu masochismul iar extremismul cu narcisismul. Fie orgoliul este rapus de masochism, fie extremismul ucide narcisismul luand cu el si ultima farama de incredere, fie orgoliul este dus la extrem, fie narcisismul viclean isi schimba strategia, ce mai, oricum ai intoarce-o nu este favorabil echilibrului care este asemeni unei printese aflata intr-un turn, pazita de un balaur.
N-as vrea sa fie salvata de orgoliu. Parca nici de masochism. Si cum printesele narcisiste nu saruta broscoi...cumva, din lipsa de altceva, printesa se multumeste cu extremismul.
Nu ca i-ar fi necesar, dar macar sa se aleaga totusi cu ceva.
Cu extremismul la brat, printesa este cand glorios de euforica, cand morbit de depresiva.

Asa ca am inceput dresajul. Prin doze mici de acceptare.
Ca sa nu ma dau cu capul de pereti incercand sa controlez totul, sa nu-mi sifonez orgoliul la cea mai mica rafala de vant, sa nu alerg intre alb si negru si nici sa cred ca simpla mea prezenta ar putea rezolva orice problema.
Inainte sa reusesc sa accept universul din care fac parte sau pe care-l completez, trebuie sa ma accept mai intai pe mine.
Revenim la partea cu privitul in oglinda. Aia in care nu stii cine naiba se uita la tine.
Am facut un exercitiu: mi-am imaginat ca stau la masa vecina de mine, la terasa mea favorita si sunt nevoita sa ma analizez. Obiectiv.
Cine este blonda galagioasa care rade, se maimutareste si gesticuleaza?
Oare mi-ar placea sa imi dea sfaturi crezand ca-i mai desteapta decat mine si cu atitudinea asta pedanta? Categoric nu.
Vocea imi spune "dar gandeste-te cat de mica si fragila si suferinda este ea seara cand cauta un umar pe care sa-si puna capul".
Iar eu i-o tai automat spunandu-i ca inainte sa-si aduca umarul in pat trebuie sa accepte ca umarul nu ii datoreaza nimic. Si trebuie sa accepte sa fie vulnerabila in prezenta umarului. Sa accepte ca daca umarul nu-i spune ce vrea ea sa auda este pentru ca si umarul are parere proprie si personalitate proprie. Ba mai mult, de personaliatea umarului ar putea fi chiar atasata, pe cand, de blonda galagioasa de la masa vecina nici macar nu ii place.

[...]