Ne relaxăm și noi?

Cred că majoritatea apropiaților mei m-ar descrie ca fiind un om vulcanic, pasionalo-pasionat și impulsiv. Și-mi mai aduc aminte din când în când câți ani am, nu pentru că aș fi plină de înțelepciuni mature ci pentru că am reușit să-mi dresez viteza de reacție impulsivă.
Știu că, privind din afară, nu pare ca o realizare remarcabilă, dar - pe plan personal - pentru mine a fost o schimbare majoră. Am evoluat din tabara oamenilor care luau foc și nu le puteai dezlipi mâinile încleștate din jurul gâtului tău, în tabăra oamenilor care...ridică puțin din sprânceană (ok, n-am mereu fața de poker la mine) și acceptă pur și simplu realitatea, oricare ar fi ea.
Să ne înțelegem: în mintea mea te-am disecat până la atom și probabil că, undeva în străfunduri, deja convoc iadul la un plan de răzbunare macabră - dar asta rămâne doar în mintea mea.
În realitate am ajuns  - fără a mă plafona - la o relaxare aproape zeflemitoare. Pragmatică.

De ce? Pentru că eu sunt filtrul tuturor emoțiilor mele. Dacă pe mine mă afectează, rănesc sau deranjează anumite lucruri din jur, asta nu înseamnă decât că PE MINE mă ating mai întâi. Cu cât le accept mai devreme ca făcând parte din decor, cu atât pot să mă auto-protejez pe mine.
Am avut așteptări de la oameni. Am adorat oameni.Am mințit oameni sau am încercat să protejez și să salvez oameni. Am vrut să fiu oglinda lor, să arăt că sunt sinceră ca să primesc sinceritate. Am fost cobaiul propriilor mele sentimente contradictorii. Am gândit și analizat sau despicat totul până am ajuns la epuizare și încă pe-atât.
Iar concluzia la care ajungem cu toții - că nu sunt într-atât de specială încăt să mi se aplice doar mie - este că, într-un final, contează un singur lucru: să te simți bine tu cu tine.
Așasar, extrapolez: dacă mișunăm precum albinuțele/furnicuțele și toate acțiunile noastre nu fac altceva decât să încerce să găsească o cale de împăcare individuală cu sinele - suntem niște ființe egoiste, nu-i așa? Fiecare dintre noi își caută fericirea (încerc și o explicație poetică) și tot fiecare dintre noi o identifică diferit. Am stabilit deja că fericirea mea nu are cum să fie și a ta - poate doar într-o mică măsură.
Și atunci -  de ce aș lăsa căutările tale să mă afecteze? Unii sapă după aur cu târnăcopul, alții își caută fericirea prin minciună și mijloace perfide.
A ajuns să mă plictisească intriga existențială. Am ajuns să mă raportez strict la ce mă face pe mine să mă simt confortabil. Și - din când în când - de dragul adrenalinei - am să-mi părăsesc zona de confort. Ca să văd ce se întâmplă.

Așadar, n-o să te judec dacă încerci să mă șochezi cu modul tău de a fi, dacă mă minți ca să-mi împachetezi lumea într-o poezie siropoasă, dacă încerci să mă cucerești cu o personalitate falsă sau dacă mă privești dezaprobator ca și cum m-ai fi descifrat. Accept asta. Pentru că eu pot fi ustensila care te ajută să sapi după fericire. N-am cum să te condamn că ai încercat.
Tu însă devii garantat metoda mea greșită :)