Nebunie sentimentală sau sentimente nebunești?

Femeile sunt nebune. Nu, acesta nu este un articol misogin dragii mei bărbați ce acum rânjiți. Iar voi fetelor, n-aveți decât să vă indignați pentru că și eu mă includ în categoria femeilor nebune. Totuși, în loc să începem să stropim cu aghiasmă, am face bine să ne analizăm (constructiv dacă se poate) nebunia.
Am citit acum vreo două săptămâni un articol extrem de interesant (relatări din punct de vedere psihologic) care ne explică nouă pământenilor cum de ne pricopsim cu partenerul nepotrivit și ajungem apoi să trăim cu drame sau sechele sentimentale. În articol erau argumentate ghidajele emoționale pe care noi le luăm în calcul cu sfințenie și din cauza cărora excludem calități sau defecte importante ale partenerului.
În era romantică ne lăsăm cuceriți de aspectul fizic al partenerului, căutăm să fim impresionați vizual, să fim excitați de minciuni frumoase și de vagi posibilități ca fanteziile noastre să fie puse în șcenă și să semene cu filmele siropoase. Credem că dragostea are culoarea roșie, că discuțiile dintre cupluri se manifestă doar ochi-în-ochi cu pieptul pulsând de emoție și romantic, la răsăritul soarelui.
Iar când nu se întâmplă așa cum ne-am imaginat (pentru că realitatea este de cele mai multe ori pragmatică iar imaginația râmâne un tărâm creativ) preferăm să acceptăm orice altceva înafară de o explicație logică. Nu vreau să vă traduc articolul deși am fost foarte tentată.

Am ajuns să mă gândesc la el după ce m-am contrazis cu o prietenă dragă. Se știe ea :) Eu sunt de părere că ne îndrăgostim diferit de fiecare dată și că iubim diferit pe măsură ce ne maturizăm. Ba mai mult, cred că ajungem chiar să iubim rațional. Nu ne putem raporta la iubirile adolescentine de la 20 de ani și nici la dramele ce ne-au marcat sau ne-au schilodit emoțional. Dacă noi, oamenii, suntem într-o continuă schimbare-evoluție, firesc mi se pare ca odată cu transformarea noastră să ni se transforme și modul afectiv. Dacă la 16-17 ani m-am îndrăgostit de cel mai frumos băiat din curtea școlii pentru că era blond și avea ochii albaștri - astea erau criteriile mele atunci. La 17 ani nu mă interesau conversațiile filozofice și nici capacitatea intelectuală a puștiului. La 20 de ani am iubit teribilismul și mi-am dorit să ies în evidență. Normal că asta am căutat și la partener.
Sentimentele au fost reale, de fiecare dată, emoțiile au fost intense, însă pe măsură ce am evoluat și m-am transformat - eu ca om - la fel au făcut și nevoile mele.
Chiar cred că noi nu putem să ne conștientizăm complet volumul de sentimente pe care putem să-l exercităm și nici intensitatea acestora.
NU trebuie să mă raportez la cum eram eu amorezată cu stomacul plin de fluturi la 17 ani și NICI cum eram eu îndurerată și dezamăgită la 27. Pentru că am iubit diferit. Și nu există un tipar al meu îndrăgostită. Atâta timp cât sentimentele mele sunt direcționate către oameni diferiți, e normal să fie diferite.
Ok, revin la afirmația mea cum că femeile sunt nebune :) Făcută cu drag. În primul rând, dragele mele, nu este sănătos să faceți comparații. Fiecare om are calități și defecte individuale. N-ai cum să-i reproșezi unui om nou defectele celui vechi, la fel cum n-ai cum să-i ceri să te iubească pentru ce te-a iubit altcineva. Raportează-te la prezent. La nevoile tale din prezent. Și nu-mi spune că îți dorești să fii iubită ca în trecut pentru că asta înseamnă că ai rămas ancorată acolo. Deci nu ai evoluat.
În al doilea rând - aici vorbim despre trecut - lasă-i scheleții în pace. Fiecare om este suma tuturor experiențelor lui de până atunci. Tot ce a trăit îl compune. Dacă îl placi AZI, nu încerca să îl judeci pentru ieri. Nu este sănătos să încerci să îi analizezi (raportat la TINE) fostele relații sau sentimentele investite în acestea. Este toxic să începi să compari cam cât de mult și-a iubit fosta și să începi să fii competitivă. Toxic. Pentru tine și apoi pentru voi.
Iar în al treilea rând, te sfătuiesc să nu încerci să-ți creezi un iubit după chipul și asemănarea ta. Renunță la idealismele din filme cu suflete pereche, cu extremele care se atrag și cu pretenții să aveți cât mai multe lucruri în comun. Mai întâi analizează-te bine de tot pe tine. Află cine ești, ce îți dorești și gândește-te cum ai putea să co-exiști cu cineva DIFERIT. Omul ce intră în viața ta NU ești TU. Dacă vrei ca el să-ți semene, ai face bine să locuiești singură și să-ți vorbești în oglindă. Află-i valorile morale, vezi după ce fel de principii se ghidează în viața, lasă-l să te motiveze, observă dacă - pe termen lung - dorințele voastre coincid, învață lucruri noi de la el, ajută-l să învețe lucruri noi de la tine.
Părerea mea este că, orice relație are o personalitate proprie. Devine o entitate. Pe care trebuie să o educi, să o hrănești, să o dezvolți așa cum ai face-o cu un copil. Mai întâi înveți primii pași, apoi comunicarea, apoi stimulezi inteligența, creativitatea și...după o lungăăăă școlarizare, copilul se descurcă singur. Relația n-are cum să se descurce singură, însă. Dar este într-o continuă evoluție. Din nou, părerea mea este că funcționăm complementar. pe măsură ce noi evoluăm și manifestăm sentimente din ce în ce mai deștepte, putem să generăm relații din ce în ce mai deștepte :)
Hai să nu mai spunem că dragostea este oarbă sau că ne face proști. Hai să iubim deștept. Și sincer. Și diferit. Hai să evoluăm.

Nu pot trece mai departe...

...daca nu am acest moment de sinceritate. Daca nu avortez gandurile toate si le duc in continuare in interiorul meu ca si cum ar fi forme de viata.
Dar...cum sa fac asta? Cum sa ucid un trecut deja mort, cum sa ma contrazic (din nou) si sa ma dezbrac de haine pentru a fi judecata, biciuita sau chiar pentru a provoca placere celor ce se hranesc cu suferinta altora?
Imi blestem profunzimea si imi blestem masochismul si imi blestem sufletul si imi blestem emotiile toate.
Nu stiu cum par eu vazuta din afara, de prieteni, de amici, de cunostinte, ce eman, cum arat sau ce transmit. Sincera sa fiu...in momentul de fata nici nu prea imi pasa pentru ca nimeni nu a trait in locul meu si prefer sa-mi tratez starile cu egoism.

Uite...chiar in acest moment m-am izbit (fara sa vreau) cu cotul de masa. Si m-a durut (si inca ma doare) de mi-au dat lacrimile instantaneu. Ma gandeam cum ar fi sa traiesti zilnic cu durerea aceea surda si intensa ce pare sa-ti paralizeze o parte a corpului si orice ai face nu-i poti tine piept.
Am inchis ochii si am incercat sa respir incet, sa stau linistita cateva secunde pentru ca STIAM (stiam, stiam stiam) ca va trece daca astept putin.
Eh, ok. Hai sa materializam asta la o scara mai mare.

Cunosti cauza, cunosti motivul, cunosti procesul, nu stii durata. Iar apoi, minunatia ta de creier/subconstient sau celelate personalitati  de care nu stiai (pentru ca nu v-a facut nimeni cunostinta) ies la iveala.

Mai intai te lupti cu insomnia. O scurta perioada pentru ca organismul cedeaza epuizarii psihice si fizice.

Dupa ce incepi sa dormi noaptea si sa zambesti ziua...afli cu stupoare ca ai devenit....somnambula.
Si ca faci chestii in somn... de care iti dai seama abia a doua zi dimineata.
Nu e bine. Incerci totul pentru a scapa de acest obicei. Pentru ca nu vrei sa ajungi sa-ti scape de sub control...mai mult decat a facut-o deja. Ceri pareri avizate...si ti se spune ca e Post Traumatic Stress Disorder. Nu-ti vine sa crezi. Zici ca sunt americanisme si incerci sa te ignori
.
Urmeaza partea cu motanul. Al tau, ala dragut, pe care il idolatrizezi de 8 ani. Brusc...nu-l mai suporti. Nu-l mai poti auzi, nu mai poti pune mana pe el, nu vrei sa-l vezi, nu mai interactionezi cu el. Si pisoiul intra in depresie. Dar parca nu-ti pasa. Ceva uman din tine iti spune ca nu e bine sa-l chinui, ca trebuie sa ai grija de el, sa-i oferi aceeasi atentie ca si pana acum. Dar in afara de a-i asigura hrana zilnica si a curata dupa el...pur si simplu nu mai faci nimic.

Cand crezi ca nimic nu s-ar mai putea intampla....ti se face pofta sa-ti aprinzi o tigara. Stii ca n-ai mai fumat de doi  ani, nu mai suporti fumul de tigara, urasti fumatul. DAR mori daca nu fumezi o tigara. Si o fumezi. Ce sa faci... Nu ti se face rau (asa cum te-ai fi asteptat) ci din contra...regasesti o senzatie a naibii de placuta. Te uiti in oglinda, iti dai doua palme si iti spui ca nu e posibil ca dupa 2 ani de nefumat si un an de mers ZILNIC la sala si mancat cel mai sanatos posibil...sa iti bagi mizeria aia in plamani.

Bomboana de pe coliva...ta na na... vine atunci cand incerci sa-i povestesti unei prietene despre casa ta, viata ta, ultimele intamplari...si...te trezesti din senin si cu o naturalete incredibila vorbind la ... PLURAL! "Si la noi este..." Stai putin, care noi? Ce noi? Iar acest "act ratat", cum ar spune psihologii, te socheaza intr-atat incat de acolo, de sus, din varful muntelui fericirii din ultima perioada...te arunca direct in fundul prapastiei.

Si...ca si cum ai fi inventat masina timpului...te regasesti in oglinda de acum cateva luni.

Cerc vicios?

Daaaar... zambesti. Te trezesti dimineata, inchizi ochii, respiri aerul de toamna si inveti sa-l adulmeci cu pofta. Iti mangai motanul, iti spui ca il iubesti neconditionat pentru ca el este singurul suflet nevinovat care ti-a fost credincios pana acum.
Iti pui zeci de biletele prin casa, in cazul in care te trezesti noaptea sa le vezi...sa le citesti. Pui alarma sa sune mai des, chiar si noaptea, te trezesti, iti dai cu Bepantene noul tatuaj, ai activitati care te scot din...somnul cel viclean.
Inlocuiesti tigarile cu...SI MAI MULTA sala, si mai multe alimente sanatoase si iti anunti toti prietenii ca ai facut un lucru rau ca sa te poata certa. Ai nevoie de certurile astea.

Acte ratate vor exista poate si in viitor. Te impaci cu asta. Stii bine  CINE ESTI si CAT POTI sa oferi. Nu merita pur si simplu sa aloci nici macar un gand acelei lumi superficiale care s-a prabusit in nefiinta.

Ai cazut Cristina ?Te ridici. Mergi mai departe. Tot un americanism spunea ca nu conteaza de cate ori cazi daca ai de fiecare data puterea sa te ridici.

O am.