Crăciun sentimental?

Hmmm…iată-ne aici dragii moșului (ai babei, deh).

Sunt calmă. Împăcată și liniștită. Încep cu asta pentru că am nevoie eu s-o citesc. S-o recit, s-o aud în gând, să-mi inunde mintea și să conștientizez că e real ceea ce spun.

Ultimele săptămâni au fost haotice.Cum altfel? Doar mă știți, nu era să vă scutesc nici anul acesta de reni, moși, rudolfi și alte cuvinte “cu magie” ce mi-au trecut prin taste și s-au materializat în campaniile agenției.

Anul acesta, cu sau fără voia mea am fost implicată și în câteva campanii umanitare. Și, credeți-mă pe cuvânt, bunătatea și lauda n-au de-a face cu trebușoarele astea. Poate pornești cu ideea că vrei să fii un om mai bun, să ajuți și să te implici. Dar te trezești luat de val într-o luptă obositoare pe care nu mai vrei nici măcar s-o câștigi ci vrei doar să-i supraviețuiești. În fine, totul e bine când se termină cu bine.

Și cu revelații. Și cu Crăciun.

Urmează și o retrospectivă de an. Trebuie să-mi trag sufletul și să pun ideile pe hârtie. Curând.

Azi, cu calmul și pacea momentului, vreau să vă vorbesc despre iubire. Prin ochii mei de azi. Prima idee care mi-a venit cand am scris ”iubire” a fost să continui cu propoziția ”nu există”. Dar nu e așa.

Iubirea există dar nu mai știm noi s-o vedem, s-o apreciem, s-o trăim și s-o dăruim. N-aș vrea să cad în borcanul cu miere, nu cred că mai e posibil să-mi resuscitez siropismele și să-mi anihilez pragmatismul. Însă, odată cu noul meu obicei de-a studia atent oamenii, de a-i asculta și de a-i auzi, am trecut printr-o mulțime de stări emoționale.

Am fost un lac iar oamenii mi-au fost pietre (asta ca să vă hrănesc pofta de metaforă). Unele pietre au generat valuri, altele au alunecat delicat pe lângă mine iar altele s-au scufundat direct și vor rămâne adânc în mine pentru totdeauna. Mă bucur că mi-am cunoscut și trăit toți oamenii, îi regret pe puțini și acelea nu-s regrete cauzate de ei ci poate de modul în care eu m-am lăsat zguduită.

Să revenim la iubire. A mea, pentru că nu-mi mai permit să mă joc de-a nostradamus pentru nimeni din jurul meu.

Voi fi subiectivă și voi spune că iubirea mea e fantastică. Totală, completă, profundă, orgasmică. Voi fi realistă și voi spune că iubirea mea e aproape imposibil de găsit și incredibil de greu de dăruit. Voi fi pragmatică și voi spune că sunt silită s-o țin ascunsă în mine datorită superficialității oamenilor. Voi fi optimistă și voi spune că totuși, cu toate acestea, nu se va epuiza niciodată. Nu voi fi un om gol de iubire. Pentru că am învățat că dacă eu iubesc, înseamnă că EU iubesc. Ați înțeles? Dacă n-ați înțeles vă explic: iubirea e a mea, nu țin musai să-mi fie împărtășită/recunoscută/apreciată/admirată. Mă simt bine s-o port în mine și mă face pe mine un om mai frumos. Deci nu e povara nimănui, nici măcar a mea.

În rest…aceleași jocuri umane, aceeași alergătură continuă, aceeași agitație cotidiană numită, cum altfel, viață.

După 4 ani în care n-am reușit să-mi împart iubirea cu cei mai importanți oameni din viața mea, anul acesta am decis că nici măcar meteoritul nu mă mai ține departe de ai mei, mama, tata, Andra. 

În 2011 scriam că dacă n-am sarmalele mirosind a fericire făcute de mama, eu nu consider că-i Crăciun.

Mă știți, n-am nicio credință, nu-s tradiționalistă, nu-mi plac regulile și nici tiparele. Și, clișeu sau nu, Crăciunul nu înseamnă altceva decât familie pentru mine.

Așa că fug spre ei, sicilienii mei.

Să ne citim sănătoți retrospectivele și să fim mai sinceri cu oglinzile din baia noastră când vine vorba despre iubire.

Tudlu!

Dincolo de Crăciun

Deși sunt demenți din aproape orice unghi i-ai privi, oamenii ăștia ai mei au știut să facă un lucru bine: să pună suflet în sărbători.
Vorbesc despre familionul meu de sicilieni. Care n-ați apucat să-mi citiți postările mai vechi, trebuie să știți că n-am origini mafiote, însă ai mei sunt departe de stereotipul ardelean molcom. La mine în familie vorbim mult, dacă se poate toți în același timp și fiecare cu mai mult patos. Personalități puternice, orgolii mari, răbdare puțină, înspre deloc.
N-am o familie numeroasă și nici nu suntem lipiți unii de alții. Suntem noi 4, mama, tata, eu și aia mică. Am fost crescute departe de spiritul de turmă, nu ni s-au dat niciodată exemple de genul "uite-l pe cutărescu" ci am fost mai degrabă stimulate să ne uităm în grădina proprie.
Dacă e ceva ce-mi place mult la familia mea și aș vrea musai să transmit mai departe, cand o fi cazul, în viitoarea mea familie, ar fi excepțiile acestea de sărbători. Ai mei nu sunt oameni religioși, evident nici noi, puii, n-am moștenit direcția asta. Însă au reușit să ne bage în cap ideea că sărbătorile sunt momentele alea în care (vrei nu vrei) trebuie să petreci timp cu oamenii tăi. Nu așteptam sărbătorile pentru că începe dezmățul de după post, pentru că putem să ne îmbuibăm cu bunătăți sau pentru că dormim mai mult datorită vacanțelor. Sărbătorile însemnau timp cu familia. Și, cum ne-cum, mereu a fost frumos timpul acesta.
Există două reguli: masa în familie și cadourile pentru cei dragi.

Țin minte, acum o mie de ani, adolescentă hormonală cum eram, n-aveam niciun chef să mă trezesc în ziua de Paște să iau micul dejun cu ai mei și să ciocnesc ouă.Evident că n-am fost menajată și am fost adusă de "o aripă" până la masă. Mama trebuia să pozeze duelul ciocnitului de ouă dintre mine și soră-mea, iar eu n-aveam niciun chef să "mă conformez stereotipului". Și după vreo câteva rugăminți din partea maică-mii de a zâmbi la poză, îmi șuieră tata printre dinți, pe tonul ăla de care dacă n-asculți - o faci pe cont propriu: "Șezi la masă și râzi la poză că jar mănânci!"
Apoi dacă-i musai...bucuros. :) Avem și azi pozele și se vede clar atitudinea constructivă. Pentru că am început evident să râd.

După câțiva ani și niște creier în plus, mi-am dat seama că nu mulți oameni se bucură de ceea ce am eu. Majoritatea încearcă să respecte niște stereotipuri văzute la TV, să transmită niște tradiții în care nu mai cred sau să smulgă niște sentimente care nu mai există. În casa alor mei sărbătorile au existat pentru că fiecare dintre noi ni le-am dorit. Cu atât mai mult cu cât în ultimii...mulți ani, Craciunul a fost momentul reuniunii familiei.
Bradul se împodobește întotdeauna pe în ajunul Crăciunului, nu mai devreme (nu înțeleg de ce naiba avem brazi împodobiți de la începutul lui decembrie?) și la "ritual" iau parte cam toți. Dar, n-a fost nimic impus, a venit natural. Tata punea bradul în suport, eu aveam vreo două-trei ornamente favorite pe care le voiam musai așezate nu-știu-cum, soră-mea la fel, mama e cu CTC-ul estetic și tata are fixație cu luminițele. Deci...muncă de echipă.
"Bunătățile" tradiționale se prepară tot în echipă. Și nu pentru că ar avea careva vreo datorie să gătească, ci pentru că avem gusturi diferite la mâncare și fiecare vrea câte ceva anume. Evident că mama e bucătarul-șef-coordonator și ea stabilește meniul, dar...e mai amuzant când fiecare mormăie ceva sau (fără excepție) se iscă vreo ceartă pentru că cutare și-a dat cu părerea despre oala celuilalt. Norocul nostru e că stăm bine la capitolul sarcasm și că ne plac duelurile ironice.

La fel de natural și fără nicio ceremonie ne așezăm la masă și facem "schimbul" de cadouri. E timpul nostru. Momentele în care chiar contează să-ți vezi omul drag fericit. Nu pentru că "moșul" a fost generos sau pentru că are burta plină de sarmale, ci pentru că tu, omul lui drag, ești acolo.

Recunosc, mi-e dor de Crăciunul meu și-al lor. Iar acum sunt plângăcioasă și alintată pentru că nu i-am văzut de ceva vreme și pentru că, atunci când sunt acolo mă fac să mă simt cel mai important om de pe planetă. Că de fapt...cam asta înseamnă familie, să te iubească oricum și oriunde-ai fi.

Fericit sau nu, Craciunul se intampla

Au inceput sa curga in valuri pozele cu brazi impodobiti,cozonaci, urari care mai de care, luminite, Mosi Craciuni si multi-multi-multi reni cu nasuri rosii.
In seara asta, in drum spre casa am vazut zeci de balcoane impodobite cu luminite colorate, iar la iesirea din metrou se inghesuiau vanzatorii ambulanti cu tot-ce-ti-trece-prin-minte via Dragonul Rosu, via China.
Cand am ajuns acasa mi-am dat seama ca anul asta nici n-am scos decoratiunile de Craciun din cutiile lor. In frigider ma asteaptau "traditionalele" fructe de avocado, un iaurt cu capsune, un suc de mere si niste Camembert...
E primul an in care mi-am epuizat "spiritul" Craciunului in felicitarile pline de "magie si suflet" scrise pentru clientii agentiei. In ultimele doua saptamani am scris atat de mult despre Craciun incat acum, pe ultima suta de metri, faceam eforturi sa-mi pastrez renii calmi si Mosii veseli.
N-o sa fiu eu Grinch, degeaba va asteptati la asta. E drept, mi-e ciuda pe mine, privind in urma la anii trecuti in care am fost capabila sa animez atatea si atatea situatii cu si despre Craciun.
Anul acesta aleg sa fiu Elvetia :) Neutra dragii mei.
Craciunul...ei bine il declar o victima colaterala.
Cand eram mica...ii scriam Mosului ca prefer sa nu-mi aduca niciun cadou decat sa-mi aduca un cadoul pe care nu l-am cerut. Iar acum, prefer sa nu simt deloc Craciunul decat sa-l simt superficial.

Si, cum nu fac parte nici din categoria gospodinelor care isi decoreaza salata boeuf cu oameni de zapada din jumatati de ou, dar nici din categoria hipsterilor care "traiesc magia" etalandu-si "fashionul" prin mizeria din Cetrul Istoric al Bucurestiului...nu-mi ramane altceva de facut decat sa ...las lucrurile sa se intample.

Totusi, n-am sa va trimit sms-uri cu "praf de magie" si nici n-am sa va raspund la ale voastre. Fericirea din spatele Craciunului n-are nicio legatura cu aproape nimic din ceea ce traim (traiam/traiti) noi astazi.

Eu inca mai sper ca fiecare dintre voi/noi/ei/ele vom avea cateva "revelatii" (asa-mi numesc eu mai nou ideile bune si trairile profunde) pro-sarbatori.
Daca aveti cu cine sa va pierdeti timpul in vacanta de iarna e perfect :) Daca nu...nu se stie niciodata ce v-aduce Mosul :)
Vedeti? Cine-a zis ca mi-am pierdut Craciunul din suflet?

Craciun (partea a-XII-a)

Primul Craciun petrecut impreuna avea deja o semnificatie...hmm..daca-i spun divina o fi exagerat?
El isi dorea mai mult ca niciodata un Craciun cu mine. Stiam ca nu avusese alt Craciun plin de dragoste, ca fusese singur, sau insotit de cate cineva irelevant. Nu traise in familie, nu iubise, nu se bucurase asa cum numai in carti sau in filme se poate.

Dar...eu...ii puteam oferi toate acestea...
"Sa fie Craciun, sa fim noi, sa mirosim a noi"

Eram ca doi copii care asteptau cu nasurile lipite de geam prima zapada. Colindasem magazinele dupa cadouri, ii scriam lui Mos Craciun...rumegam dulciuri, cantam colinzi.
Eu ma umanizasem.

Deja il vedeam ca o prelungire a mea, ceva indispensabil...Lasasem putin din orgoliul feminin, eram mai dragastoasa, mai putin sexuala, mai mult calda, mai putin femeie, mai mult iubita.
Am facut o groaza de cumparaturi...cadouri si-am planificat un Craciun alaturi de familia mea.
A fost atat de natural, atat de cald, atat de in familie incat eram parca la al nu stiu catelea Craciun petrecut impreuna.
S-a integrat in familia mea. Eram amandoi copii nebuni care starneau rasetele celor din jur.
Pusi pe nebunii, ornam casa cu zapada artificiala, despachetam si impachetam cadouri, aranjam invers bradul de Craciun, furam bunatatile din frigider, pandeam pe la usi, cantam fals colinzile...
Excursii la partiile de schi, vin fiert, vizite pe la cei dragi...si noi excentrici, exotici, tinandu-ne de mana....

Am spus..."te iubesc".
Nu alesesem strategic sarbatoarea, doar ca n-am mai putut sa rabd o zi fara sa-l las liber.
Imi ardea buzele, imi pangarea pieptul.
Acel te iubesc a iesit atat de natural din mine, s-a asezat pe trupu-i, in timp ce stateam tolaniti pe covorul din sufrageria parintilor mei...luminati alternativ de beculetele bradului...de Craciun.
S-a ridicat, s-a uitat la mine si apoi m-a sarutat apasat, mi-a muscat buza pana la sange. [...]

"DA, te iubesc! Chiar te iubesc si-mi simt inima mai usoara, acum c-am spus-o"
"Si eu te iubesc frumoasa mea"
Nimic nu mai conta.
Pamantul putea sa se roteasca invers, moartea putea sa inlantuie intreaga umanitate...eu imi simteam fiecare bucata din trup si pentru prima oara in viata mea imi vizualizam sufletul, vedeam "noi-ul" cum exista COMPLET ca un intreg!

"Sunt numai si numai al tau!"
"Tot!" a completat.

Era perfect.
Definisem perfectiunea intaia oara. Perfectiunea eram noi, era Craciunul, era iubirea...
Si toti cei din jurul nostru ne priveau fascinati...
Craciunul a devenit un fel de juramant...al sentimentelor noastre...