Cristinele mele

Toate vocile din capul meu au luat-o razna. Și se contrazic și se ceartă iar eu...când mă satur să le ascult...îmi vine să-mi bag capul într-o groapă și să stau acolo... ascunsă.
Ar mai fi și posibilitatea ca hormonii mei neascultători să fi preluat comanda corpului meu. Pentru că sunt dereglată. Nu doar la cap, ci și hormonal.

Saaau...aș putea să caut toate scuzele din lume, plauzibile ori ba, pentru comportamentul meu din ultima vreme. Care este total inadmisibil. Așa zice Cristina aia sarcastică și răutăcioasă. Aia care se simte dată la o parte și nebăgată în seamă. Pentru că în locul ei a venit o Cristina compusă din vată de zahăr. Sincer, nici eu n-o prea plac. Îmi vine să-i dau câteva palme și s-o leg de calorifer.
E instabilă. Habar n-are când râde, când plânge, când se bucură sau când e tristă.
Cristina aia răutăcioasă era nazistă. Știa ce să facă și când și cum. Avea totul perfect organizat și era un tanc. Era atât de ambițioasă încât tot ce își propunea îi ieșea din prima. N-avea niciodată niciun dubiu. Și nici emoții. De niciun fel.
Mi-e dor de ironiile ei. Mi-e dor de logica și de matematica ei. Mi-e dor de râsul ei și de nebunia ei curajoasă. Ok, nu mi-e dor de tonele de reguli pe care le impunea cu orice preț. Nu mi-e dor de orgoliul ei mai mare decât zidul chinezesc.

Dar...nici Cristina-de-vată-de-zahăr nu pot spune că mă lasă complet rece. Pentru că...n-are reguli, n-are orgoliu, nu-și face planuri, nu e urâcioasă. Bine, e cam hipioată, iubește pe toată lumea, ascultă muzici siropoase și gândește numai și numai în versuri. Și e mult prea sinceră. Cineva i-a băgat în cap că trebuie să spună tot-tot ce gândește, în fiecare moment și uite așa...nu-i mai tace gura. Altcineva i-a băgat în cap că trebuie să își lase emoțiile să zboare și să se manifeste.

Ceea ce au în comun aceste două Cristine este extremismul. Care nu e tocmai o calitate. Așa că...indiferent ce decizii iau ele, Cristinele, le urmează până la extreme.

Iar eu trebuie să le țin în frâu. Și chiar nu pot. Pentru că am și eu treburile mele, nu-mi trebuie nici tremuratul poetic al Cristinei-de-vată-de-zahăr și nici ironia acidă a Cristinei-naziste.
Aș vrea cumva să le fac să se îndrăgostească una de cealaltă. Ar fi relația perfectă. Cristina nazistă ar reuși s-o țină în frâu pe Cristina-de-vată-de-zahăr și, aceasta din urmă ar ști exact câtă dragoste necondișionată să-i ofere nazistei pentru a o topi.
Nazista "știe" cum arată fluturii din stomac și încearcă să-i ocolească. În secret își dorește să-i simtă. Măcar puțin. O zi, Cât să se auto-contrazică că are de fapt suflet. Iar siropoasa...pfff...are nevoie să fie ancorată în realitate. Și să i se pună căluș. Să tacă! 
Așasar...împreună, ele două...ar atinge armonia perfectă. Una nebună și răzvrătită, cealaltă poetă și sensibilă.

Acum nu-mi rămâne decât să fac cumva ca ele două să accepte să-și țină companie măcar o seară. Pentru că nu reușesc niciodată să le prind în același loc. Mă întâlnesc când cu una, când cu cealaltă și...până să mă obișnuiesc cu ideea, pleacă.
Și de sincronizat...nu se sincronizează nicicum.

Voi pe care o preferați?