Breaking point

...sau, mai pe românește, momentul ăla în care ies demonii din tine.

Sunt mândră de mine. Mi-am petrecut aproape jumătate din viață căutând să înțeleg de-ce-uri. Au contat mai mult metaforele și evoluția minții mele decât orice altceva. Ori de câte ori am încercat să fiu altcineva înafară de mine am eșuat.
Cu toate astea, ca o ironie a sorții, nu pot afirma că mă cunosc. Există evident câteva lucruri care mă definesc și mă diferențiază, am câteva calități unice și câteva defecte groaznice. Ca noi toți de altfel.

Categoric sunt alt om decât eram anul trecut pe vremea asta. Și anul trecut pe vremea asta eram alt om decât cu un an în urmă. Pentru că evoluăm sau involuăm. Mie îmi place să cred că am evoluat. Viața are un mod acid de a ne da peste nas exact atunci când ne credem buricul pământului și credem că gata, mi-am învățat lecția. Exact atunci, cineva de nicăieri șoptește "pariu?!"

Uite așa, cu nasul pe sus și gura până la urechi, cu zen-ul uploadat și convingerea că "în sfârșit sunt împăcată cu mine" am început să prind drag și dor de o oarecare monotonie. Și să cred că sacul cu demoni a ajuns la fund. Că i-am epuizat. Sau că i-am dresat și putem conviețui ca niște prieteni.

Pentru că anul acesta a fost unul plin de lecții, revelații, conștientizări și emoții noi. Am luat decizii noi. Am luat decizii bune. Am învățat lucruri noi și frumoase. Am găsit soluții bune, am urmat pași noi. Am făcut TOTUL ca la carte. Am fost un elev exemplar.
Disciplina fiind (ați ghicit) EU.

Să gândești sincer, să vorbești sincer, să gândești curat, să faci bine, să îți asumi ce faci și ce spui, să iei și pauze, să te exprimi coerent,, să ții cont de cei din jur, să nu faci rău nimănui, să te ții în lesă, să te mai lași și liberă, să renunți la control, să te deschizi, să, să , să, să, să...

Doar că - așa cred eu cel puțin - nu există un locșor din ăla feeric în care cineva te premiază pentru că ai fost cuminte și ai învățat bine. Nu spune nimeni "bravo Cristina, ești un om mai bun, ai luat nota 10 pentru că te cunoști mai bine și îți faci mai puțin rău".
Nu e ca și cum ajungem vreodată la căsuța aia de turtă dulce în care nu trăiește nicio vrăjitoare. Și trăim fericiți până la adânci bătrâneți. (cred c-am mai zis-o pe asta)
Cred că...dacă am găsit o metodă prin care să fim împăcați - este fix o metodă prin care putem fi împăcați ATUNCI - în acel moment. Pentru că mâine sau poimâine te poți împiedica și lovi cu capul de vreo bordură. Și categoric dispare tot zen-ul și toată împăcarea.

Saaau... să zicem că nu te împiedici. Să zicem că, fără nicio rea intenție sau fară niciun avertisment, cineva poate să deschidă o ușiță (pe care habar n-aveai că o ai) în spatele căreia se află niște demonași (din nou - pe care habar n-aveai că-i cunoști).

Și...atunci ce faci? Iei partea pozitivă a lucrurilor și mulțumești că ai ajuns să-i cunoști acum, când ești antrenat la dresaj demonic? Sau... iei magneziu?