Dincolo de Crăciun

Deși sunt demenți din aproape orice unghi i-ai privi, oamenii ăștia ai mei au știut să facă un lucru bine: să pună suflet în sărbători.
Vorbesc despre familionul meu de sicilieni. Care n-ați apucat să-mi citiți postările mai vechi, trebuie să știți că n-am origini mafiote, însă ai mei sunt departe de stereotipul ardelean molcom. La mine în familie vorbim mult, dacă se poate toți în același timp și fiecare cu mai mult patos. Personalități puternice, orgolii mari, răbdare puțină, înspre deloc.
N-am o familie numeroasă și nici nu suntem lipiți unii de alții. Suntem noi 4, mama, tata, eu și aia mică. Am fost crescute departe de spiritul de turmă, nu ni s-au dat niciodată exemple de genul "uite-l pe cutărescu" ci am fost mai degrabă stimulate să ne uităm în grădina proprie.
Dacă e ceva ce-mi place mult la familia mea și aș vrea musai să transmit mai departe, cand o fi cazul, în viitoarea mea familie, ar fi excepțiile acestea de sărbători. Ai mei nu sunt oameni religioși, evident nici noi, puii, n-am moștenit direcția asta. Însă au reușit să ne bage în cap ideea că sărbătorile sunt momentele alea în care (vrei nu vrei) trebuie să petreci timp cu oamenii tăi. Nu așteptam sărbătorile pentru că începe dezmățul de după post, pentru că putem să ne îmbuibăm cu bunătăți sau pentru că dormim mai mult datorită vacanțelor. Sărbătorile însemnau timp cu familia. Și, cum ne-cum, mereu a fost frumos timpul acesta.
Există două reguli: masa în familie și cadourile pentru cei dragi.

Țin minte, acum o mie de ani, adolescentă hormonală cum eram, n-aveam niciun chef să mă trezesc în ziua de Paște să iau micul dejun cu ai mei și să ciocnesc ouă.Evident că n-am fost menajată și am fost adusă de "o aripă" până la masă. Mama trebuia să pozeze duelul ciocnitului de ouă dintre mine și soră-mea, iar eu n-aveam niciun chef să "mă conformez stereotipului". Și după vreo câteva rugăminți din partea maică-mii de a zâmbi la poză, îmi șuieră tata printre dinți, pe tonul ăla de care dacă n-asculți - o faci pe cont propriu: "Șezi la masă și râzi la poză că jar mănânci!"
Apoi dacă-i musai...bucuros. :) Avem și azi pozele și se vede clar atitudinea constructivă. Pentru că am început evident să râd.

După câțiva ani și niște creier în plus, mi-am dat seama că nu mulți oameni se bucură de ceea ce am eu. Majoritatea încearcă să respecte niște stereotipuri văzute la TV, să transmită niște tradiții în care nu mai cred sau să smulgă niște sentimente care nu mai există. În casa alor mei sărbătorile au existat pentru că fiecare dintre noi ni le-am dorit. Cu atât mai mult cu cât în ultimii...mulți ani, Craciunul a fost momentul reuniunii familiei.
Bradul se împodobește întotdeauna pe în ajunul Crăciunului, nu mai devreme (nu înțeleg de ce naiba avem brazi împodobiți de la începutul lui decembrie?) și la "ritual" iau parte cam toți. Dar, n-a fost nimic impus, a venit natural. Tata punea bradul în suport, eu aveam vreo două-trei ornamente favorite pe care le voiam musai așezate nu-știu-cum, soră-mea la fel, mama e cu CTC-ul estetic și tata are fixație cu luminițele. Deci...muncă de echipă.
"Bunătățile" tradiționale se prepară tot în echipă. Și nu pentru că ar avea careva vreo datorie să gătească, ci pentru că avem gusturi diferite la mâncare și fiecare vrea câte ceva anume. Evident că mama e bucătarul-șef-coordonator și ea stabilește meniul, dar...e mai amuzant când fiecare mormăie ceva sau (fără excepție) se iscă vreo ceartă pentru că cutare și-a dat cu părerea despre oala celuilalt. Norocul nostru e că stăm bine la capitolul sarcasm și că ne plac duelurile ironice.

La fel de natural și fără nicio ceremonie ne așezăm la masă și facem "schimbul" de cadouri. E timpul nostru. Momentele în care chiar contează să-ți vezi omul drag fericit. Nu pentru că "moșul" a fost generos sau pentru că are burta plină de sarmale, ci pentru că tu, omul lui drag, ești acolo.

Recunosc, mi-e dor de Crăciunul meu și-al lor. Iar acum sunt plângăcioasă și alintată pentru că nu i-am văzut de ceva vreme și pentru că, atunci când sunt acolo mă fac să mă simt cel mai important om de pe planetă. Că de fapt...cam asta înseamnă familie, să te iubească oricum și oriunde-ai fi.