Încă un an

Țin minte că anul trecut, înainte de ziua mea, eram din nou asaltată de panici și demoni. M-am ținut tare și mi-am dorit atât de mult să-mi împart momentul cu cineva încât, în seara dinaintea zilei mele de naștere, am rugat o prietenă să nu mă lase singură la miezul nopții. Ceea ce s-a și întâmplat.
Și am fost mai mult decât surprinsă cat de mulți oameni frumoși au fost alături de mine vrând să-mi arate că eu contez pentru ei.
Spuneți ce vreți, dar, mai devreme sau mai târziu veți vedea că în anumite momente fericirea noastră nu depinde doar de noi, depinde de anumiți oameni. Și ar fi bine ca aceștia să fie cei potriviți. E simplu să-i identifici. Oamenii potriviți se bucură atunci când ești fericit. Și cu oamenii potriviți îți este ușor să fii fericit. Sau să-ți împarți fericirea.

A mai trecut aproape un an de atunci. Un an extrem-extrem de plin. Cu lecții, oameni, călătorii, întâmplări și, ceea ce așteptam eu cu tot sufletul: vindecare emoțională.
Lecțiile le-am învățat, călătoriile le-am păstrat în minte, întâmplările le-am trăit și...de oameni m-am bucurat. Mulți oameni noi, unii pasageri, alții surprize plăcute, prietenii consolidate, alții au fost - inevitabil - lecții.
Îmi place să recapitulez, înainte să "devin mai înțeleaptă cu un an" și să arunc o privire de ansamblu asupra omului ce eram anul trecut pe vremea asta și să privesc omul ce-mi zâmbește azi în oglindă. Dacă-mi zâmbește, pentru ca îl accept și când e încruntat.

Anul ăsta e mai "special" pentru că "schimb prefixul". Oare ar trebui să știu ce să spun? Oare ar trebui să "devin un cetățean responsabil" ? Oare ar trebui să am un plan?

Una peste alta,  nu voi avea posibilitatea să cuget "în direct" despre cumpăna asta psihologică. Anul acesta mă rup puțin de oamenii mei și îmi fac eu, mie, un cadou frumos. Vreau să-mi împlinesc cei 30 de ani plini în Dublin. Și iau cu mine singurul om de pe fața pământului care m-a acceptat exact așa cum sunt: mama. Pentru ea chiar am fost o provocare, încă de înainte să se chinuie 12 ore în travaliu.

În altă ordine de idei nu mă simt nici mai tânără și nici mai bătrână de cum arăt. Maturitatea habar n-am în ce anume poate fi cuantificată și nici nu cred că e cazul să demonstrez ceva, cuiva.
Sunt un om și...cam atât. Un om căruia i s-au împlinit cam toate dorințele în ultimul an. Un om care a făcut cunoștință cu el însuși în fiecare zi și, tot în fiecare zi, a mai învățat câte ceva nou.

Sunt un om care, seara când pune capul pe pernă, doarme. Bine.

Încă nu știu ce voi face în cel de-al 30-lea an și nici nu mi-am propus ceva concret. Dar promit să continui să exorcizez demoni în scris. Și să fiu eu.

Top O'the evening to ya!