În 2 sau în 3,4,etc ?

Stăteam acu ceva vreme cu fetele la discuții și glumeam spunând că de fapt toate relațiile mele (serioase) adunate la un loc ar rezulta chiar relația perfectă. Un tip a fost de casă și familist, altul nebun și pasional, altul exagerat de îndrăgostit și...însumând aceste calități aș ajunge poate să spun că am găsit bărbatul perfect.

De fapt (și știu sigur că nu-s singura care crede asta) bărbatul perfect nu există. La fel cum nu există nici femeia perfectă. Și nu doar pentru că perfecțiunea este relativă ci pentru că avem anumite nevoi în anumite perioade ale vieții noatre.

Trecem prin perioada în care avem nevoie de adrenalină și pasiune, apoi ne dorim liniște și siguranță, apoi o ultimă aventură (mereu e ultima, știu), apoi unii sunt chiar sinceri și recunosc c-ar vrea stabilitate. Iar cei ce spun că-și doresc din toate câte puțin – părerea mea – sunt fie extrem de optimiști, fie instabili emoțional.

Iar acum – în prezent – urlă internetul de studii/articole/povești despre non-monogamie, relații de succes poli-amoroase, libertatea relațiilor gay si bi sau pași de urmat pentru romanticii incurabili care încă mai cred în suflete pereche. Pe scurt, avem de toate pentru toți, cât există cerere există și ofertă.

Îmi este extrem de clar că direcția în care evoluează societatea va îngropa în următorii ani conceptul de cuplu monogam sau familie tradițională. Și n-am nicio părere în această privință. De ce?

Pentru că fiecare individ are o singură datorie față de propria-i viață: să-și stabilească preferințele, să-și pună ordine în priorități și să...ducă o viață cât mai împlinită în funcție de propriile decizii.

Oricare ți-ar fi valorile și principiile după care îți ghidezi traiul sunt absolut convinsă că mai există o persoană (sau două, sau trei, depinde câte cauți) cu care vei putea construi o relație sentimentală. Sau, dacă filozofia ta de viață e singurătatea (fără conotație negativă), atunci nu văd de ce nu te-ai bucura de singlehood exact așa cum îți dorești.

A fi singur nu e trist. A fi romantic și convins că există suflete pereche nu e imposibil. A fi gay e fix treaba ta, bisexual la fel, poli-amoros, aceeași treabă. Cum ar zice și legea universală a umanității: ai libertate totală de expresie atâta timp cât faptele și acțiunile tale nu dăunează traiului semenilor. Și...excludem gurile rele sau prejudecățile din acest articol. Întotdeauna vor exista cârcotași și judecători ai valorilor. Dar, adevărul e că emoția e a ta și a celui/celei/celor cu care o împarți.

Acestea fiind spuse, eu fac parte din categoria clasicilor. Nu am nimic împotriva experiențelor noi, explorării emoționale, dar, într-un viitor al meu mă văd crescându-mi progeniturile cu un (singur) partener.

Motivele mele sunt simple: îmi place să-mi concentrez atenția într-o singură direcție. Normal că aș fi capabilă de matematici complexe care ar putea face gura lumii să mă crucifice. Dar, ce mă interesează pe mine este confortul emoțional și echilibrul existențial. Pentru mine alte opțiuni pur și simplu n-ar funcționa.

Trăim, vedem, vorbim.

Și jos și sus

S-a încheiat un ianuarie greu. Dacă așa mi-a început un an pe care l-am privit cu optimism...nu-mi rămâne decât să aleg ștreangul mai la modă.

Sau...să râd la viață. Că așa mi-am promis acum vreo câțiva (mulți) ani. Că o să-i râd vieții în nas și o să-i storc lămâi în ochi.

Și, am învățat că primim altfel încercările atunci când suntem fericiți. Culmea, direct în plex. Că dacă aș fi fost pseudo-deprimată, posibil că spuneam un “let it come” și gata. Bă da’ eram în vârful vârfului. Cu rânjet și cu o încredere în mine...la capacitate maximă. Cu impresia că am maturitate, că am înțelegere, că am răbdare, că am tot, că-s zeu.

Și-atunci...n-am mai fost.

Și am început din nou dansul stărilor și personalităților. Și-am dansat în horă cu tristețea, m-a valsat și nesiguranța, n-am refuzat un blues lipit de furie și...când să plec acasă, văd depresia că-mi face ochi dulci.

Ca atunci când îți vezi prieteni vechi, le știi hatârurile, zici că după două beri și trei povești te bagi la somn, da’ ei nu te lasă și trag de tine ”mai stai, mai stai”.

Și dimineața te trezești c-o mahmureală din aia de-ți juri că nu mai faci. Până…data viitoare.

Cam ca și cu anturajul prost, emoțiile negative pot să-ți intre pe sub piele mai mult și mai repede decât crezi.

Dar, contrar a tot ceea ce credeam despre mine în trecut (știți etapa antisocială, etapa dark, etapa dead), nu mă pot privi în oglindă resemnată.

Cel mai bine știu să mă ridic după o căzătură zdravănă. Așa am făcut de când mă știu. Mă rup de lume, îmi ling rănile și-mi pun armura. Hai, la luptă, iar. Că nu-mi pot vedea nicio zi din restul vieții mele resemnată. Resemnarea nu face parte din cuvintele pe care eu le iubesc.

Iubesc viața asta nebună și n-am dat atâta din coate până acum ca să dansez cu depresia sau să trăiesc cu tristețea și resemnarea. Mi-am plâns toate lacrimile și poate c-o să le mai plâng, că mi-s femeie, așa cu noi, pișăm ochii cel puțin o dată pe lună.

Dar câștigăm și războaie.

Ceea ce vă doresc și vouă. 

Retrospectivă de an

Că tot nu mă lasă roţile de tren să dorm, că tot mă întrebăm "da' io când oi avea timp să le şi gândesc?", că tot mi-e dor să scriu, v-am spus; s-au aliniat planetele, hai că asta fac.

De obicei menţionez precedentul an - acum chiar că pot spune că şi pentru mine a scrie la final de an e tradiţie - însă vreau să fac referire şi la cel cu 13 în coadă (căreia i-am zis anul încercărilor) dar şi la cel cu 14 în coadă (care a fost cam cel mai bun an al viețisoarei mele).

2015...a fost (încă mai este) un an...interesant. N-aş zice spectaculos dar nici nu ar fi drept să-i spun plictisitor. Din contră, a fost anul care m-a (re)definit cam pe toate planurile.

În prima parte a lui 2015 mă tot întrebăm "now what?!" şi nu-mi convenea niciun răspuns. Nu trebuia nici să mă lupt pentru supravieţuire dar nici n-aveam aceeaşi poftă de nebunie. 2015 a fost anul în care am cam pecetluit ceea ce am vrut în 2014 şi anume să mă cunosc eu pe mine. Să nu fie întrebare căreia să nu-i pot răspunde, aşa am zis.

În 2015 am revăzut Irlanda, mult, intens, frumos, exact cum mi-am dorit. 2015 a adus o stabilitate emoţională în viaţă mea, habar n-aveam că sunt capabilă de aşa ceva.

2015 mi-a şlefuit relaţia sentimentală (parol, noi doi ne-am şlefuit-o, dar na) până la modul la care sunt mândră de ceea ce am şi (deşi vorbesc rar despre asta) e prima oară când am planuri (reale) de viitor cu un om.

Cam în toate lunile lui 2015 m-am războit cu mine şi cu puseele mele de maturitate. Ba mi-e ciuda că-s mai aşezată şi liniştită, ba mă laud că, spre deosebire de alţii, la mine nu e niciun efort să fiu "om mare".

În 2015…mi-am pierdut bucata de suflet cu blăniță neagră și cei mai frumoși ochi verzi din lume. L-am pierdut pe Nemo…și mi-e dor de el în fiecare zi. Totuși, pierderea lui – deși m-a pus în genunchi – m-a învățat și că am latura aceea maternă pe care nu știam că o am. Încă îi simt mirosul și năsucul umed ciocnindu-se de obrazul meu, însă sunt amintiri dragi care mă fac să zâmbesc și așa vreau să mă gândesc la el…cu drag, nu cu tristețe.

Totuși, 2015 e anul în care am făcut cele mai multe fapte bune. Nu voi vorbi despre ele, dar, societatea zice că-s "din alea de aduc bile albe la ăl cu barbă". No' bun, nu mă încălzeşte asta câtuşi de puţin, dar, m-au umplut de emoţii (pozitive) toate momentele "aducătoare de bile albe".

Ce s-o mai lungesc: 2015 e fix anul ăla în care eu m-am uitat în oglindă şi am reuşit să fiu raţională: Cristina, asta eşti tu, aici începi, aşa arăţi, cam asta ştii şi cât atât ai putea. Am făcut pace cu mine aş zice, nu chiar pacea aia de călugăr buddhist, dar mă plac atât cât mă am şi îmi cunosc puterile fără să am nevoie de vreo apreciere externă. Nu e nevoie de validarea nimănui, nu mă mai sperie incertitudinile cotidiene şi râd ca un bătrân înţelept chinez când aud câtă tevatură inutilă iscă problemele sentimentale cărora NOI le acordăm importantă :)

Anyways, o iau pe arătură şi deviez de la subiect şi a intrat vecina de compartiment, clar tre să las telefonul din mână.

2015 e cumva anul în care m-am trezit la "intersecţie de drumuri". Am opţiunea să cred în planurile mele, să încep să mi le pun în practică saaaau...să nu. Orice aleg e fix alegerea mea şi mi-o asum în totalitate.

Ah,  2015 e anul în care zeii, destinul şi mai ales faptul că a fost cadou, m-au facut să încep şcoala de şoferi... Dacă am şi scris pe blog despre asta e clar că îmi iau angajamentul de a deveni şofer cu acte-n-regulă.

Ca să o scriu într-o singură propoziţie (aşa zice advertisingul: dacă nu se poate sumariza într-o singură propoziţie, e degeaba şi nu vinde) anul 2015 e anul în care...AM ÎNŢELES.

Planurile de 2016? Surpriză :)

Crăciun sentimental?

Hmmm…iată-ne aici dragii moșului (ai babei, deh).

Sunt calmă. Împăcată și liniștită. Încep cu asta pentru că am nevoie eu s-o citesc. S-o recit, s-o aud în gând, să-mi inunde mintea și să conștientizez că e real ceea ce spun.

Ultimele săptămâni au fost haotice.Cum altfel? Doar mă știți, nu era să vă scutesc nici anul acesta de reni, moși, rudolfi și alte cuvinte “cu magie” ce mi-au trecut prin taste și s-au materializat în campaniile agenției.

Anul acesta, cu sau fără voia mea am fost implicată și în câteva campanii umanitare. Și, credeți-mă pe cuvânt, bunătatea și lauda n-au de-a face cu trebușoarele astea. Poate pornești cu ideea că vrei să fii un om mai bun, să ajuți și să te implici. Dar te trezești luat de val într-o luptă obositoare pe care nu mai vrei nici măcar s-o câștigi ci vrei doar să-i supraviețuiești. În fine, totul e bine când se termină cu bine.

Și cu revelații. Și cu Crăciun.

Urmează și o retrospectivă de an. Trebuie să-mi trag sufletul și să pun ideile pe hârtie. Curând.

Azi, cu calmul și pacea momentului, vreau să vă vorbesc despre iubire. Prin ochii mei de azi. Prima idee care mi-a venit cand am scris ”iubire” a fost să continui cu propoziția ”nu există”. Dar nu e așa.

Iubirea există dar nu mai știm noi s-o vedem, s-o apreciem, s-o trăim și s-o dăruim. N-aș vrea să cad în borcanul cu miere, nu cred că mai e posibil să-mi resuscitez siropismele și să-mi anihilez pragmatismul. Însă, odată cu noul meu obicei de-a studia atent oamenii, de a-i asculta și de a-i auzi, am trecut printr-o mulțime de stări emoționale.

Am fost un lac iar oamenii mi-au fost pietre (asta ca să vă hrănesc pofta de metaforă). Unele pietre au generat valuri, altele au alunecat delicat pe lângă mine iar altele s-au scufundat direct și vor rămâne adânc în mine pentru totdeauna. Mă bucur că mi-am cunoscut și trăit toți oamenii, îi regret pe puțini și acelea nu-s regrete cauzate de ei ci poate de modul în care eu m-am lăsat zguduită.

Să revenim la iubire. A mea, pentru că nu-mi mai permit să mă joc de-a nostradamus pentru nimeni din jurul meu.

Voi fi subiectivă și voi spune că iubirea mea e fantastică. Totală, completă, profundă, orgasmică. Voi fi realistă și voi spune că iubirea mea e aproape imposibil de găsit și incredibil de greu de dăruit. Voi fi pragmatică și voi spune că sunt silită s-o țin ascunsă în mine datorită superficialității oamenilor. Voi fi optimistă și voi spune că totuși, cu toate acestea, nu se va epuiza niciodată. Nu voi fi un om gol de iubire. Pentru că am învățat că dacă eu iubesc, înseamnă că EU iubesc. Ați înțeles? Dacă n-ați înțeles vă explic: iubirea e a mea, nu țin musai să-mi fie împărtășită/recunoscută/apreciată/admirată. Mă simt bine s-o port în mine și mă face pe mine un om mai frumos. Deci nu e povara nimănui, nici măcar a mea.

În rest…aceleași jocuri umane, aceeași alergătură continuă, aceeași agitație cotidiană numită, cum altfel, viață.

După 4 ani în care n-am reușit să-mi împart iubirea cu cei mai importanți oameni din viața mea, anul acesta am decis că nici măcar meteoritul nu mă mai ține departe de ai mei, mama, tata, Andra. 

În 2011 scriam că dacă n-am sarmalele mirosind a fericire făcute de mama, eu nu consider că-i Crăciun.

Mă știți, n-am nicio credință, nu-s tradiționalistă, nu-mi plac regulile și nici tiparele. Și, clișeu sau nu, Crăciunul nu înseamnă altceva decât familie pentru mine.

Așa că fug spre ei, sicilienii mei.

Să ne citim sănătoți retrospectivele și să fim mai sinceri cu oglinzile din baia noastră când vine vorba despre iubire.

Tudlu!

Despre răbdare și demoni frumoși

Din categoria: “a wise man once said…nothing” sau ”cu cât știi mai multe, cu atât alegi să taci”, observ că încep să fiu zgârcită cu gândurile mele. Ceea ce, pentru o personă cu minte neliniștită, înseamnă oareșce efort.

În ultima perioadă am fost extrem-extrem-extrem de atentă. La mine, la cei din jur, la situații, la sentimente și, nu în ultimul rând, la explicații.

Poate e ceva natural, ce vine în timp, însă mă simt din ce în ce mai stăpâna propriului meu corp și a propriei mele minți. Am învățat să-mi identific, explic și însușesc aproape fiecare emoție sau stare. Ceea ce n-o fi așa mare lucru pentru unii, însă pentru mine e un pas enorm pe poteca echilibrului ce-l caut.

N-am mai avut atât de multe experiențe de împărtășit pentru că acum există un filtru rațional care mă dirijează vigilent. În plus, așa cum tot spuneam și în articolele trecute, cred cu tărie că fiecare experiență este subiectivă și că fiecare individ are propriul mod de percepție și înțelegere.

Vă anunț, pe cei ce încă sunteți răbdători și mă citiți că sunt bine. Mă simt bine, exist armonios și îmi place viața mea. E drept, în ultimele 2-3 luni am jonglat cu emoții când pozitive, când negative. Am avut și o perioadă mai gri, am simțit nevoia de validare și iar validare, a mea, a faptelor mele, a gândurilor mele. Însă, odată ce am ajuns să mă cunosc, aproape că-mi tratez mintea ca pe o răceală. Iau un paracetamol și știu că orice aș face, starea durează aproximativ 7 zile.

Încă mă simt ca un cățeluș curios care studiază omenirea. Suntem cu toții unici și nu cred că mă voi plictisi în a studia tiparele umane de comportament. Nu-i vine a crede antisocialei din mine câtă fascinație îmi stârnesc oamenii și viețile lor.

Acum, că nu mai sunt eu principalul virus de sub microscop, arunc priviri și-n ograda vecinilor.

Ah, să nu uit, că e de laudă: nu mă mai grăbesc. Nu știu cum am devenit atât de răbdătoare dar parcă nici nu-mi mai aduc aminte cum stă treaba cu bătutul din picior.

Nu mă mai raportez la ceilalți. O fi bine, o fi rău, dar ceva din competiția prin comparație a dispărut. Asta nu înseamnă că stagnez sau că mă auto-zeific, ci înseamnă că știu unde încep, unde mă sfârșesc și pot sa-mi aproximez performanța.

Mă pregătesc încet de o retrospectivă de final de an. E aproape ”tradiție” pentru mine și…cumva pot reevalua situația din anii precedenți. Sper să v-o pot așterne cât mai repede deși, mărturisesc, vreau să încep să scriu mai mult din dorința de a ajuta decât din dorința de spovedanie.

Încă ceva, important. Mi-este dor de anumiți oameni. Aș vrea să am ocazia să port câteva discuții deschise cu puținii oameni care mă cunosc cu adevărat. Așadar, dacă vă recunoașteți, vă invit cu tot calmul din lume să-mi invadați lumea :)

Toate-s vechi și noi sunt toate

Poate mi-o fi crescut nivelul estrogenului, poate m-a ajuns oboseala mersului pe jos – alături de ceilalți sataniști – sau, poate pur și simplu mintea mea încă refuză să admită ca 32 de oameni au plecat atât de nedrept dintre noi și alți peste 100 se luptă să trăiască.

Acesta nu (mai) este un text revoluționar. Scriu pentru mine și pentru sufletul meu, așa cum am făcut-o mereu. Acum mi-e bine și aș vrea să memorez sentimentul acesta și să-l retrăiesc de câte ori recitesc.

Am fost un suflet neliniștit de când mă știu. Am disecat, am întrebat, am subestimat și am supra-apreciat. Ca mai toți dintre noi. La 17 ani m-as fi aruncat de bună-voie într-un cazan cu smoală, doar-doar să fiu mai aproape de versurile trupei mele preferate. La 23 mi-am tatuat simbolul albumului lor pe spinare. Ca să-i simt în mine mereu. Negrii și gotici, macabrii și sataniști.

Aiurea! Pentru toate formele în care omul a ajuns să se exprime există admiratori și dezaprobatori. Că...așa-i în lume. Place sau nu place. Război sau pace.

Mi-au trebuit 28 de ani să ajung să mă suport și încă vreo doi să ajung să mă cunosc. Câteodată mă plac, câteodată nu, iară zic, asta-i normalitatea.

Pur și simplu refuzăm să înțelegem miracolul celulei vii. Al vieții adică. Că deh, dacă nu se vede cu ochiul liber de unde începe totul, sigur e ceva mistic la mijloc. Nu e bă nimic mistic, e fizică și matematică și biologie și evoluție. Dar...cum-necum, ne-au trebuit milioane de ani să avem habar cât de complexe sunt creaturile vii. Și...pentru că omul n-a fost niciodată o creatură răbdătoare...a preferat să n-aștepte știința să-și spună cuvântul și să dea un nume acestui miracol al vieții: divinitate. Iar apoi poetul și filozoful și romanticul au contribuit la povestea asta cu: destin, scop, suflet pereche, karma, soartă, speranță și așa mai departe. Ați prins ideea. Totul a devenit o poveste magică și toți am început să căutăm inorogul de-i zice fericire.

Aveam vreo...4-5 ani când am furat toporul bunică-mii din lemnărie (kamikaze, știu) și-am zis că tai și io niște urzici. (bine că n-am găsit secera). Și-am găsit o broască mare, verde. Și voiam să-i văd inima, să văd dacă e vie. Așa că am pus mâna pe topor și-am crăpat-o în două. Jumătate de broască a sărit cât-colo, cealaltă jumătate a rămas inertă, pe pământ. Mi-am uitat motivul disecției și-am început să caut jumătatea de broască ce sărise în iarbă. N-am găsit-o. Și asta m-a întristat teribil. Eram convinsă că dacă pun cele două jumătăți de broască una lângă cealaltă, creatura revine la viață. Mult timp – în infantilitatea vârstei – m-a măcinat dilema asta. Unde-i jumătate de broască ? Ba chiar, într-o încercare a minții mele de a-mi consola conștiința, mi-am zis că jumătatea a fugit. A evadat.

Ce vreau să spun cu această poveste plină de tâlc? În cazul în care nu v-ați prins deja: viața e vie, moartea e moartă. Sentimentele și amintirile, întrebările și procesele de conștiință rămân. Mintea noastră naște idei care mai de care pentru a da un sens (cat mai acceptabil) faptelor noastre. Așa cum stomacul îți digeră (greu sau mai greu) chiar și mâncarea proastă sau stricată, la fel și mintea îți creează căi și sisteme de protecție pentru a te imuniza de traume. Mintea e vie, o celulă, ok, mai multe, mai complexe, dar...tot aia e.

Și acum, să ne întoarcem la partea de mai sus, aia cu estrogenul, adică suflet, mai pe înțelesul tuturor. Ni se vor întâmpla tot felul de lucruri și vom avea milioane de revelații în această călătorie vie. Ne va lua timp să invățăm ce e pacea cu sinele sau poate nu vom ști niciodată. Asta înseamnă să trăiești, să simți, să fii om.

Nu există o soluție general valabilă și nici o rețetă după toate gusturile. Avem totuși o armă secretă, construită de milioane de ani de către toți cei ce-au fost întaintea noastră: instinctul. Al unora e să lupte, al unora e să fugă, al unora e agresiv și-al altora e precaut. Dacă știm cum să armonizăm buna funcționare a instinctului, a minții și a sufletului ne putem numi norocoși. Cam asta înseamnă fericirea.

Însă viața e imprevizibilă. Și-atunci ar fi bine să ne grabim, să tragem nițel de noi, să nu așteptăm ploaia de miracole. Miracolele suntem noi, eu, tu voi, fiecare. Fericirea e suiectivă, trebuie doar să vrei să o vezi.

Închei cu un clișeu, că deh, meseria mă obligă să am după cuprins și-o încheiere: ni se întâmplă de toate, atitudinea le triază. A mea vreau să fie pozitivă.

NU e destul!

Știți despre mine că nu fac politică, știți că nu mă uit la televizor și știți că nu mai cred absolut deloc în actualul sistem.  Poate mai știți și că nu mă urnesc decât atunci când cred cu toată ființa mea că există o șansă (cel puțin).

Am citit zilele trecut un articol ce spunea că generația tânără are un tupeu fantastic de a-și cere drepturile. Și mi-am dat seama că eu nu mi-am cerut drepturile pentru că n-am crezut nicio secundă că mă ascultă cineva.

Am renunțat până și să mai sper??? Mă transform în generația pe care o blamam că s-a mulțumit cu puțin?

Au ieșit și au murit în 89’ pentru că ajunseseră să nu le mai fie frică nici de moarte. Pentru că n-aveau nimic, deci nimic de pierdut. Și-au câștigat libertatea. La ce? La hrană? La muzică? La plete? La modă?

Erau deja îndoctrinați să se mulțumească cu puțin, să se roage ca în viața de apoi să le fie mai bine.

Au murit pentru ca viitoarele generații să se nască cu dreptul la mâncare și exprimare. Asta știu eu despre perioada aia.

Și s-au bucurat și au considerat victorie ceea ce noi acum considerăm NORMALIATE și LIBERTATE.

Generația mea  s-a născut liberă. Generația mea nu are habar de pionieri, de cozi la pâine, de electricitate cu porția. Generația mea vrea mai MULT și vrea CORECTITUDINE.

E corect să gândesc “că oricum nimic nu se rezolvă”? E corect să am impregnat în minte că oricum fără șpagă nu rezolvi nimic? E corect să știu că dacă mă îmbolnăvesc și nu am bani MULȚI, n-am nicio șansă? E corect să încep să mă CONSOLEZ cu ideea că NU AVEM CE SĂ SCHIMBĂM? E corect să transformăm situația actuală în normalitatea noastră de zi cu zi?

E CORECT că au murit 32 de oameni pentru că ”merge și așa”?

Iar acum să mă integrez sub ștampila timpului și să-mi fie pusă eticheta de generație de sacrificiu... Să nu ies în stradă să cer pentru că... nu mai am ce?  Să-mi fie frică de orice schimbare pentru că aduce același lucru?

Am plete, am muzică, am hrană, am libertate, AM PRIETENI. Dar am și drepturi. Printre ele se numără și dreptul de a fi în viață. Am dreptul să nu-mi fie frică că pot muri din cauza unui sistem corupt. Am dreptul să ies din casă și să NU mă tem pentru viața mea.

Nu e suficient să-mi dați pe tavă un plagiator și să aveți impresia că voi tăcea. Nu e suficient să-mi fie silă să deschid televizorul pentru că mass-media manipulează la modul cel mai grotesc opinia publică.

NU vreau să fiu erou. Vreau să-mi placă să trăiesc în țara asta.

Nu ne oprim! Ne vedem diseară!

Din lumea mea...

Hotărâsem de vreo lună că vreau să-mi petrec ziua de naștere la munte, cu doar câțiva oameni dragi alături. Așa am vrut eu, ceva intim, ceva nou, ceva altfel. Ceva al meu.

Am ajuns vineri seara la cabana Bârcaciu. Cu bagaje, după două ore prin pădure, cam obosiți, dar veseli și puși pe “scandal”.

La miezul nopții, primele sms-uri și mai apoi telefoane: ” ești bine?trăiești?spune-mi că nu ai fost acolo!” Nu înțelegeam de ce prietenii mei în loc să-mi ureze diverse, mă tot întreabă unde sunt și dacă traiesc. N-am aflat decât că a fost un accident ”la un concert” și că toți se bucurau că n-am fost și eu acolo.

”aiurea, eu nu merg la concerte în cluburi, doar mă știți” le spuneam.

Când am aflat mai multe…am intrat în panică. E grav! E serios! Mulți morți, mulți răniți. Rockeri. Concert rock.

Vrei, nu vrei, e o lume mică, avem aceleași preferințe de muzică, de baruri, de oameni. Dacă tu cunoști pe cineva, sau cineva apropiat ție cunoaște pe altcineva, sau chiar și dacă ai fost norocos și nimeni drag sau cunoscut n-a fost atunci, acolo, accidentul TOT s-a întâmplat.

Am deschis Facebook. Un Facebook negru, plin de poze macabre, plin de articole șocante. Certuri, acuze, afirmații, delcarații. Oameni indignați, oameni speriați, oameni îndurerați. Controverse, blamări, scandal, scandal, scandal.

Dumnezeul vostru, al celor religioși ar trebui să fie iubire, toleranță, înțelegere și bunătate. Dumnezeul meu – știința – e rațional, logic, real, statistic.

ORICUM ai lua-o, adevărul e că au murit OAMENI! Oameni care au aparținut familiilor lor, iubiților și iubitelor, prietenilor și cunoștințelor.

Să nu ți se străngă stomacul ci sa cauți să le pui etichetă: sataniști, rockeri, rebeli, nonconformiști sau orice altceva, în afară de OAMENI, e GREȘIT!

Să nu te poți pune în papucii celor ce acum își plâng pierderea e firesc. Dacă n-ai pierdut pe cineva drag, n-ai cum să cunoști senzația. DAR poți încerca. Imaginează-ți că ești tu: mama, iubita, prietena unuia dintre cei pierduți sau accidentați. Ce-ai face? Ai da vina pe rock, pe religie, pe Halloween, pe club? Cred că nu. Cred că ai fi ACOLO, ai plânge și ai spera.

Fac parte din lumea asta. Cei mai mulți prieteni de-ai mei pot fi etichetați așa: rockeri. Mulți merg la concerte, mulți sunt atei, mulți sunt non-conformiști. Ce contează? Lumea se împarte în tabere, prieteniile se rup, convingerile ne separă, avem libertatea completă de a alege modul de viață pe care vrem să-l ducem. Dar suntem OAMENI. Asta avem în comun.

Ce m-ar face să merit să-mi pierd viața? Muzica pe care o ascult? Barurile în care îmi întâlnesc prietenii sau religia pe care n-o am?

Ce v-ar convinge să spuneți că am meritat să mor? Dumnezeul plin de iubire, faptul că vouă nu v-a murit nimeni sau poate faptul că ați sărbătorit Halloween într-un alt club și că v-ați costumat în iepuraș și nu în vrăjitoare?

Vă spun eu: nimic. Nimic nu mai contează atunci când o viață se pierde. Nimic n-o înlocuiește. Niciodată.

Dar, poate, dacă ne-am deschide mințile și sufletele am putea să oferim viitorului o șansă în plus. Cluburi mai sigure, pericole mai puține, legi mai dure, condiții respectate. Și nu în ultimul rând RESPECT celor ce acum își plâng pierduții.

31 pe 31

Mda...mă așteptam la asta. Saaau...poate anticipând am contribuit cumva la punerea în practică. Saaau...la cât de multe informații procesez ...totul este posibil.

Ar mai fi și puterea precedentului. În fine, ne aflăm azi, aici. Cu câteva zile înainte de ziua mea. Două. Și sunt oare ostentativă când avertizez lumea că nu-s un animăluț prea prietenos în preajma acestui eveniment?

Diferența dintre oamenii ostentativi și care trăiesc pentru aparențe și oamenii care chiar corespund clișeelor este că...aceștia din urmă au de suferit de pe urma primilor. Ce te mai poate reperzenta astăzi când deja toate stereotipurile și tiparele au fost populate de cineva fals înaintea ta? Cum te diferențiezi tu (care AȘA ești) de cineva care AȘA pozează?

M-au înnebunit petrecerile de Halloween. Pe meleaguri autohtone e încă un americănism preluat și folosit ca scuză de îmbătat. Ok, nu-s amuzantă, sunt cinică și acră. Pe bune? M-am născut de Halloween, de ziua spiritelor rele, ce dracu’ vreți  să fiu un inorog care se cacă curcubee? Saaau ar fi acceptabil să mă costumez într-o călugăriță porno cu chestii de latex și un vibrator atârnat de gât, dar devin brusc o constipată când nu mă incită ideea de party americănesc ?

Trecem peste. N-o fac ostentativ. Sunt fericită. Mi-au trebuit 30 de ani să aflu cum pot fi cu adevărat fericită iar acum, înțelegând secretul...vă spun sincer că mi-e lene să-l împart cu voi.

Fac diferența dintre ideal și rațiune, înțeleg și accept tot ceea ce mă înconjoară. Sunt adult? Nu mă consider adult.  Aspir înspre o normalitate pe care mulți o detestă. Dar am făcut pace și cu ideea că n-o să fiu niciodată normalul adjudecat de societate. (hai, numiți-mă aroganta în gând).

31 de ani înseamnă așa: să știi cine ești și cât te întinzi, să știi cât poți și să vrei ceva mai mult, să știi cine nu ești și să nu-ți pese că nu ești, să știi că trăiești o singură dată și să înceapă să te sperie timpul, să nu-ți mai pierzi vremea gândindu-te la ce cred ceilalți despre tine, să nu-ți fie jenă să refuzi, să înțelegi chiar și când nu accepți și când nu ți se pare drept, să știi că întradevăr ești de neînlocuit. Plus alte câteva, dar mi-e (din nou) lene să le înșir.

Ah și să începi să fii egoist.

E un stereotip deja să fiu întrebată ce-mi doresc de ziua mea. Îmi doresc un copil. (să vă văd acum). Îmi doresc o creatură de a cărei viață să fiu responsabilă și pe care să o iubesc necondiționat. În rest...cam am tot ce-mi doresc. Sau, pot să-mi construiesc.

Voi fi totuși rezonabilă și voi accepta convenția socială a oamenilor care susțin că îți manifești afecțiunea dăruind un cadou și sărbătorind ziua în care creatura vinovată a apărut pe lume.

Sărbătoriți-mă voi, dacă vi se pare că merit, iar eu am să fug departe (și anul acesta), să mă cațăr pe munte.

Să vă fie Halloween-ul autentic, și-al meu la fel. 

Adunate și înșirate, toate

Bine te-am regăsit dragă jurnal virtual, popă al confesiunilor mele instabile, exorcist al gândurilor umbrite de nori (vezi, încă îmi place metafora).

Mărturisesc că mi-e dor de tine zilnic. Dar că tot zilnic încerc să-mi fac ordine în gânduri ca mai apoi să ți le vărs frumos, liric, inspirațional.

Apoi, într-o zi ca azi, mă apucă nevroza (mă dau mare cu termenii din cărți, sâc!) și-mi spun că sunt de-a dreptul ipocrită dacă încerc să ordonez și să dau un sens logic unor gânduri. Păi...dacă era așa...mă făceam bloggeriță de succes, nu rămâneam la stadiul de ciudată neînțeleasă.

Să revenim. N-am o idee pe care să o dezvolt, cu tâlc, introducere, cuprins și încheiere. Sunt eu, compusă dintr-o mulțime de personalități dar, culmea, unite toate de dragostea pentru confesiunea scrisă.

Aș vrea să revin la înțelegerea pe care am făcut-o acum aproape...8 ani. Și anume că tu vei cunoște toate gândurile mele, oricât de anapoda ar fi ele scrise. Evident, ca să te transform într-un jurnal veritabil ar trebui să te fac și secret. Mizez totusi pe ignoranța omului de rând. Și-apoi, nu sunt eu oare exibiționistă? Câteodată când îți scriu și mai știu că există cutare sau cutare cititor, am senzația că-mi iau un angajament în ochii acestora pe care...trebuie (ar fi de preferat, na) să-l onorez. Deci n-o să te ascund de ochii lumii. Mizez și pe faptul că-s puțini oameni care mă deslușesc, deși, la o adică...ce-mi pasă mie cine ce crede?

Așadar, dragă jurnal, hai să-ți spun despre mine. Sunt obosită. Ceea ce mă enervează. Cum să fiu obosită?! Mă compar pe mine de azi cu mine cea de anul trecut. Și...am senzația că sunt o băbuță simpatică. Nu-mi place cum sună. Ștergem!

Anul trecut mi-am “obosit” corpul. Am dansat pe mese, pe sub mese, am pierdut nopți și-am descoperit despre mine că nu mă cunosc absolut deloc.

Anul acesta (de fac oare retrospectivă?!) îmi exploatez ” vreau-ul”  și ” nu vreau-ul”. Asta, plus tonele de informații noi pe care le ingurgitez de zici că-s la liceu. Și, dragă jurnal, crede-mă pe cuvânt când îți spun ca HABAR NU AM să învăț. Deci mai noua mea pasiune cu psihologia îmi este oarecum ucigașă de neuroni. Dar, mă știi. Nu mă potolesc până nu consum tot ce era de consumat.

Mi-e dor de Nemo. Nu mai vreau să vorbesc cu oamenii despre asta pentru că oricum nimeni nu înțelege și nimeni nu e dator să-i pese. Și …nici n-ar ajuta oricum. Dar îmi e. Zilnic. Un dor din ăla care mă face să zâmbesc dar mă și întristează în același timp. (dă-mi voie să visez puțin, da?) L-aș lua în brațe și aș dansa cu el prin casă, cu lăbuțele lui pe obrajii mei și pupându-l între urechi. Mă consolez cu ideea că am iubit cel mai tare motan al tuturor timpurilor. Mă bucură asta.

Mă simt ca un vulcan uneori. Am senzația că voi exploda. Și-o să țip la lume toate aberațiile de pe fața pământului și apoi o să-mi iau umbrela de Dublin și-o să plec în lume. Desigur, de cele mai multe ori îmi dau voie să am pusee din astea furioase pentru ca mai apoi tot eu să râd de mine și de ele.

M-am săturat de dramă. Știu că trăiesc în bula mea de plastic, nu mă uit la știri, nu dezbat pacea pământului, am o groaza de chestii în raport cu care sunt cea mai ignorantă dintre ignoranți. Pe de altă parte, am și o groază de chestii care mă intrigă, planuri, idei, întămplări, dorințe. Daaaar, m-am trezit eu de curând cu ideea înțepenită în cap, cum că am o predispoziție spre dramă și chestiuni dramatice. Și…nu mă mai coafează. Vreau pozitivism și chestii bune. Mda, nu-mi iese coerentă dorința asta, o s-o explic în alt articol.

Nu e dracul atât de negru. Ce vreau să zic, măi jurnalule măi? Că am început să mă simt bine în pielea mea. Să-mi văd calitățile, defectele, să nu mă mai judec atât de aspru dar să nici nu mă cred invincibilă. A funcționat bine jobul de Wonder Woman în perioada în care scopul meu era să supraviețuiesc întreagă la tărtăcuță. Azi, n-am nimic de dovedit nimănui. Poate de asta nici nu mai atribui emoții atât de puternice faptelor sau oamenilor. Mi-e bine cu mine și știu că, indiferent ce, aș putea să-mi fiu de ajuns.

Hai că e destul pentru azi. Te-ai prins tu cam cum stă treaba, ne citim curând cu vești noi :)

Hai, la luptă!

Am ajuns să mă cunosc atât de bine încât aproape pot prezice substanțele ce-mi vor invada creierul, în funcție de activitățile pe care mi le planific. 

Ține-mă legată de calorifer și mă voi obișnui cu somnul în cele din urmă. Aruncă-mă de pe un vârf de munte și sigur îmi cresc aripi, până ajung jos. Sau, dacă mor, tot voi gusta adrenalina ultimelor secunde. Mă cameleonizez eu cumva.

Am o zi bună. Nu euforică, dar bună. E și normal, mă re-activez cu sportul, îmi revine zâmbetul.

Și, dacă tot n-am reușit să scot ceva pozitiv din degete în ultima perioadă, am zis să împărtășesc și gândurile unei zile bune, versus cele unei zile nebune.

Am tot vărsat venin în scris, mă ajută să-mi temperez demonii, n-are o țintă anume veninul meu, ceea ce e chiar de bine. Că dacă mi-aș fixa o țintă, sigur nu m-aș lăsa până n-aș distruge-o.

Azi mă simt pregătită de război. Nu e rău, vă jur. Pentru mine războiul e o stare de normalitate: a lupta pentru ceva în permanență. Pacea mi se pare o stare latentă. Războiul are un scop, o țintă, se întâmplă CEVA după ce are loc. Pe când pacea...e ce? O perioadă nedefinită de zâmbete?

Războiul meu n-are neaparat victime ci e starea în care eu mă pregătesc pentru orice și mă împac cu tot ceea ce vreau să fac. Îmi asum. Conștientizez și îmi asum. Iau totul ca o luptă. 

Luptă = provocare. Provocări cărora trebuie să le fac față.

Știu că pare ca și cum aș avea prea mult timp de filosofat, însă...dacă tot avem o minte neliniștită, obișnuită să rumege, să disece, să caute răspunsuri și să fabrice scenarii, de ce nu i-am da material nelimitat?

Nu vreau să fiu obișnuită cu situațiile roz, vreau să mă surprindă atunci când se întâmplă. Lupta nu mă poate epuiza atâta timp cât e modul meu de a exista.

Cred că a fost mai obositoare perioada în care am încercat să mă acomodez cu ideea că sunt defectă pentru nu sunt calmă precum restul, sufletistă precum unii și drăgălașă precum alții. Am încercat să mă țin într-o lesă pentru a mă adapta unei majorități. Și de câte ori rupeam lesa...eram dezamagită și o luam ca un eșec.

Poate binele și bunul meu este diferit de al majorității. Așa cum ție îți place pacea, pe mine mă face să simt că trăiesc războiul. Război = scop.

Mi-au trebuit ceva ani să reușesc să mă elucidez. Să renunț să-mi pese de judecăți și prejudecăți. Să accept că nu am același scop și nici nu mă mulțumesc aceleași lucruri ca pe alții. Dar nu-i judec. Și nu mă compar.

E ca și cum ai compara un cal cu o pisică. Iubesc leneveala pisicească dar și galopul sălbatic. Asta nu mă face nici cal și nici pisică.

Sunt eu. Atât.

Înapoi în peșteră

Am scris, șters și re-scris aproape zilnic. Nu am putut să rămân chitită pe un singur articol, pe o singură idee. Le am pe toate, nu se așează nici măcar una.

Mai am doar două modalități prin care îmi pot exorciza demonii: scrisul și sportul. În rest...sunt exact în momentul acela în care arunci bricheta în benzinărie. Știu ce a fost, știu ce va fi. Acum știu și teoria.

E riscant să ajungi în pragul nebuniei nemaiavând nimic de pierdut. Fără să iubești, fără să urăști, fără să-ți pese.

Știu, pentru voi n-are nicio logică ce scriu eu aici. Așa și trebuie. Are pentru mine. E scrierea mea, confesiunea mea pe care n-aveți cum s-o înțelegeți nici măcar cei ce mă cunoașteți. Și-mi pare bine. Pentru că nu mai vreau sa împart nimic și nici să fiu citită și nici înțeleasă.

Mi-aș scrie pe frunte, mare, “nu-mi pasă”, dar ar fi o ipocrizie. Îmi pasă. Ar fi orgasmic să mă fi robotizat. Dar nu-s robot, deci nu e orgasmic.

Am simțit iar azi că mă sufoc. N-aveam aer. Cunosc senzația, cunosc cauza știu cum s-o trăiesc și nu pot s-o reprim.

Așa începe orice atac de panică: te sufoci, ai frisoane, se micșorează lumea. Dar la dracu’ cu panica! De ce să-mi fie teamă? De câte ori am un moment mai fragil, în capul meu răsună următoarea întrebare: ”Care e cel mai negru scenariu?” Și, aveam un răspuns. Acum nu mai am. Mă am pe mine și curiozitatea de a merge înainte. Curiozitate, atât.

Sunt și am fost mereu sclava cuvintelor. A poeziei. Aș vrea să fie toate născute pentru mine. Să nu existe repetiție în cuvinte. Să mă îmbrac cu ele. Să îmi aparțină. Dar nu se poate. Pentru că oamenii mint. Și mint și spun aceleași cuvinte iar și iar și iar.

Așa că renunț la metaforă. Și nu mai vreau cuvinte.

De fapt, nu mai vreau nici oameni.

Nu mai vreau nimic și mi-e bine că aleg așa. Vreau în peștera mea. Eu cu mine.

Și atât.

A fi sau a nu fi...uman?

Unul dintre miracolele existențiale ale creaturilor inteligente (cel puțin din perspectiva mea) este faptul că suntem compuși din emoții.

Din ce în ce mai puțin răspundem instinctual și din ce în ce mai mult facem pentru că simțim.

Și, afecțiunea este emoția pe care o avem, o dorim, o vânăm și o dăruim. Într-un fel sau altul, subiectiv bineînțeles, toți avem o dependență de afecțiune.

Nemo a intrat în viața mea când încercam să umplu un gol enorm lăsat de moartea bunicii mele. Era imposibil ca altcineva/altceva să mă vindece, însă...mi-a ocupat tot timpul. Apoi...toate s-au legat. 

Având ocupație și o creatură care (simțeam eu) avea nevoie de mine...m-am simțit utilă.

Nu l-am considerat niciodată un “animal de companie”. Colegii de muncă râdeau când le-am spus, după weekendul în care l-am adoptat, că ”am născut, are câteva sute de grame și e băiat”.

Am fost o ”mamă” puțin cam cloșcă :) Recunosc. Când avea vreo…2 luni…habar n-am cum a reușit să escaladeze o găleată cu apă și detergent și să plonjeze în ea. Mi-a fugit pământul de sub picioare când l-am văzut ud complet și plin de clăbuci… Pe la 4-5 luni a reușit să-și prindă căpșorul într-o țeavă de la calorifer…și…în fracțiunea de secundă cât mi-a luat să-l smulg de acolo…când îl vedeam cum se zbate…cred că mi-au murit câțiva zeci de neuroni. Nu știam dacă să-l pup că e viu sau să-l trag de urechi pentru sperietura pe care mi-o cauzase.

La 6 luni și-a pierdut dințișorii de lapte…I-au rămas atârnați în pijamaua mea. Pentru că avea o placere teribilă să muște tot. Îi am și acum (dințișorii). După ce am alertat tot blocul că motanului meu îi sângerează gingiile, a reușit să mă liniștească doctorul lui veterinar.

Între 1 și 2 anișori…am trecut prin perioada adolescentină…în care nu mă suporta iar eu nu știam CE să fac să mă bage în seamă. N-avea chef să fie luat în brațe, pupat, alintat de către mine.

După 2 ani a decis el că mă re-iubește. Cred că a avut și o perioadă de gelozie maxima după ce l-am salvat și adoptat temporar pe Seven, un motan tembel și pus pe făcut prostioare. Când Seven și-a găsit familie…Nemo era din nou centrul universului meu și…nu mai concura pentru atenție.

Am mai avut o încercare, când avea vreo 4 ani și a avut niște probleme cu rinichii. L-au ținut 4 zile în spitalul de animale dar s-a făcut bine. N-o să uit niciodată cum m-a privit când l-am adus acasă. Speriat, anesteziat, cumva supărat că l-am ”abandonat” în spital.

În rest…toți cei 10 ani petrecuți împreună au fost plini de…viață. De senzația aia că sunt iubită necondiționat, că o viață depinde de mine, că sunt cel mai important om pentru cineva.

N-am luat-o razna încă, relaxați-vă. Știu că eram sursa de hrană și de făcut curat în capacitatea lui de a percepe lucrurile. Dar, 10 ani au contribuit la formarea unui caracter comun om-animal. Tabieturi, conversații și afecțiune.  Cei ce au un animal de companie cunosc senzația. Întrebările alea care ne bântuie mintea uneori când am jura oricui că animalul nostru e cel mai deștept, cel mai frumos, că ne înțelege și ne răspunde.

De fapt…totul se reduce la nevoia noastră de a primi și dărui afecțiune. De a ne simți vii, responsabili, utili și …iubiți. Fără să dăm nimic în schimb. Iubind o astfel de creatură…umplem un gol. Până când golul nu numai că nu mai e gol…ci este efectiv o nouă…super-putere a noastră. 

Atunci când privești animalul ca pe un membru al familiei și îi oferi discernămând, n-o iei razna de fapt. Ci pur și simplu îți exersezi la maxim latura umană. Aceea de a nu te considera ființă superioară.

În fine…trebuia să încerc să ies puțin din amorțeala asta provocată de…faptul că Nemo nu mai este în viața mea. E în amintirile mele. Și, în mintea mea se duce o bătălie crută între a mă întreba dacă o iau razna simțindu-mă atât de GOALĂ fără el sau…pur și simplu e procesul firesc prin care timpul vindecă totul.

N-am nevoie să fiu vindecată. O parte din mine nu vrea să renunțe la bucata aia de afecțiune cu care acum nu știu ce să fac. Cealată parte…încă își caută direcție.

Delicatese interzise, hrană pentru fantezii

Bărbaților nu le plac femeile cuminți. Daaaar ...sfârșesc mereu cu câte una pe cap. “voiam o fată de casă”. Nici proastele nu le plac, daaar, inevitabil toate ex-ele erau așa. Că…d’aia sunt exe nu?

Românul spune că femeia ideală ar trebui să fie doamnă în societate, gospodină în bucătărie și târfă în dormitor.

Eu nu-s tocmai de acord (dar vai, ce surpriză, fetița care l-a luat pe nu în brațe se opune). Femeia ar trebui să fie gospodină în dormitor, ca să încropească ceva din nimicuri; ar trebui să fie târfă în societate, pentru că viața-i o curvă și trebuie să știi să-i faci față și...o doamnă în bucătărie, adică să reușească să aducă bunele maniere acolo unde unii au cam uitat de ele.

Nu sunt feministă, mă știți. Mi-ar fi plăcut să fiu bărbat, poate pentru că e plin de femei frumoase și prostuțe care m-ar fi făcut fericit până la adânci bătrâneți, când aș fi ales una cuminte care să-mi toarne un plod și să închidă ochii atunci când poftesc drăcoaice.

Totuși, domnilor. Încă nu v-ați prins că suntem toate dornice să fim dresate? Și masochiste pe deasupra.

Dar...cine-a spus că e un lucru rău ăsta? Ah, firește, că nu v-ați născut voi toți dresori. Și nu sunteți sadici, firește. Dar...sunteți vânători. Însă noi nu suntem toate căprioare blocate în lumina farurilor.

N-avem cum să vă fim egale, n-aveți cum să ne fiți egali. De la incontestabila teorie a evoluției încoace, masculii vânează și femelele cuibăresc. Așa cum spermatozoizii voștri sunt mulți și proști, ovulele noastre sunt rare, prețioase și doar unul singur dintre curajoșii dumeavoastră înotători vor cuteza să ne fertilizeze și cucerescă. Normal că ne purtam nasurile pe sus, normal că și voi țintiți înspre (aproape) tot ce mișcă.

Este amuzantă viața asta. Noi ca și mașinării purtătoare de gene. Poate singura creatură purtătoare de conștiință, acest miracol al gândirii. Dar...ghinion, suntem într-o veșnică perioadă de împerechere. Și... (că aici voiam să ajung) ar fi de preferat să o facem deștept. Împerecherea, desigur.

Ori, sexul și cugetarea rațională nu prea se înțeleg.

Acolo nu există reguli, nu există catalogări, nu există prejudecăți și...nici limite.

Nu știu alții cum sunt, dar eu sunt precum un melc. Scot “coarne bourești”, adică îmi întind tentaculele și explorez teritorii noi. Totuși, fiindcă sexualitatea nu este un subiect tabu pentru mine, dar nici treaba altcuiva, singurele obstacole care mă fac să intru în cochilie sunt prejudecățile și catalogările.

Și nu cred că fac parte din vreo specie aparte de extratereștrii. Așasar…înclin să cred că semenele mele, mai tinere, mai în vârstă, mai deschise la minte sau mai încuiate chiar, toate au tentacule de melc. Și exploreaza până ….se blochează.

Explorările ar putea duce pe culmi ale fericirii, însă…îmi pare rău să vă spun, nu prea știți să încurajați.

N-am întâlnit până acum vreo pudică care să nu-mi recunoască (chiar și îmbujorată) că i-ar plăcea să fie trântită de perete, luată de păr și iubită animalic, că…așa zice specia. Suntem totuși mamifere.

Dar vedeți voi, fetele cuminți nu cer, ele primesc. Sunt răsplătite.

Cele ce vă cer sunt catalogate. Sau…chiar…refuzate?

Apoi tot voi, vă declarați intimidați. Și uite așa avem o lume plină de cochilii cu melci lipicioși (și poate delicioși) în ele.

Poate de aici și vorba cu muștele, mierea și oțetul.

Mă scuzați că folosesc atât de multe analogii culinare, dar îmi justifică alegerea de-a numi femeia gospodină în dormitor.

Târfele se plătesc, apoi dispar. Iar doamnele strâmbă din nas dacă nu ai clasă. Și…să fim serioși, cine vrea clasă în dormitor?

Adevăruri cu lehamite

N-aș fi bănuit vreodată că voi ajunge să-mi fie râsul atât de natural si lejer. După ce ani de zile am făcut cută în frunte privind lumea îndoielnic (ok și din cauza faptului că nu suport lumina, dar na...) azi îi zâmbesc încrezător. Nu că m-aș considera superioară (e drept că-s și arogantă) ci pentru că reușesc să înțeleg...cam tot ce e de înțeles. Și aleg să zâmbesc.

Am citit zilele trecute un articol prea feminin despre niște rahaturi care se presupune că te fac specială  odată cu mirobolanta vârstă de 30 de ani. Mă enervează tâmpeniile astea feministe menite să mă facă mai confortabilă cu vârsta mea. Da, am 30 de ani. Mai bătrână decât păsăricile de 25, mai experimentată decât cele de 27 și mai împăcată cu viața mea.

DAAAR asta nu datorită căcaturilor motivaționale sau a faptului că nu-mi arăt vârsta. Că nu te pocnește niciun zen între ochi odată ce ai împlinit un număr de ani. Ci pur și simplu ai avut mai mult timp la dispoziție să trăiești. Este logică pură dragelor și chiar dragilor.

Aș vrea să fiu heităriță și să scriu despre chestiile care mă fac pe mine mai șmecheră acum, ajunsă la anii ăia ce se vor a fi cei mai frumoși din viața-mi, însă... nu-i chiar așa. Și la 20 de ani e faină viața. Și la 25 și la 29. Și..surpriză, la 30 nu se moare, așa cum credeam când aveam 14.

La 30 de ani...te doare în cur. La figurat, că la propriu...e nasol. La 30 de ani, în cazurile ideale (că idealizăm de dragul poeziei) se presupune că ai trăit niște chestii și ai mușcat puțin din țărână. Deci nu ești mai deșteaptă pentru că îți cade inteligența din pom, ci ești doar dacă transpiri în metrou citind o carte, muncind la birou minim 8 ore, ținând ochii deschiși și urechile pe recepție. Bătrânețea nu aduce înțelepciune chiar în toate cazurile.

Voința și ambiția și munca la pătrat aduc înțelepciunea. Și chiar greșelile. Lecțiile alea pe care le înveți dând cu capul de podeaua din baie și întrebându-te “de ce mi se întâmplă mie asta, sunt un om corect, nu merit…”. Ba meriți. Și cât ai să visezi destine, suflete pereche, karma, noroc, soartă….sau alte bomboane de pe alte colive…o să ți-o cam iei în freză :)

Viața e atââât de simplă, oricât de grea ți s-ar părea ție de fapt. Trebuie doar să-ți pui imaginația la contribuție. Să vezi cu ochii minții cel mai negru scenariu și să te ferești de el.

Ah…și să lupți. Da’ lupta-i bună, antrenează demonii ăia din creierașu-ți.

Bun. Și ai ajuns la 30 de ani (când oi avea mai mulți v-oi spune cum e) și zâmbești. Nu te mai interesează musai cum se uită lumea la tine ci te interesează cum te uiți tu la ea. Sper din suflet că o privești fiind elegantă, îngrijită, cu “sufletul“ (ăla din creier) intact.

Realizezi muuult mai repede ce îți place și ce nu-ți place, ce ți se cuvine și ce nu ți se cuvine, ce meriți și ce nu meriți. Realizezi muuult mai repede care sunt șansele de eșec și prefer să nu visezi la cai verzi pe pereți (erau frumoși la 23, desenați pe peretele lui gagică-tu, dar acum…îi vrei pe ăia din manej) și să nu începi bătălii nesemnificative.

Ah…și…mai e ceva. La 30 te întrebi mereu ce câștigi? Că…așa e logic. Dacă am exista de dragul inorogilor și-al curcubeelor...n-ar mai exista evoluție.

Deci…înainte să te arunci cu capul înainte lăudându-te că ești curajoasă și spontană și rebelă și specială…întreabă-te (și fii sinceră, că altfel e doar o bulă de săpun) CE câștigi.

Miza contează.

Mă perpelesc

Arde pielea pe mine. Și la propriu…și la figurat.

Am fix aceeași privire și stare ca acum…12 ani. Țin minte senzația chit că am uitat o mie de alte chestii. Viața noastră e compusă din amintiri din astea ale momentelor importante și contemplari ale viitorului.

Cât din tine trăiește în prezent? (asta ca o paranteză, pentru ca azi o să-ți vorbesc despre altceva. Azi o să-ți mai spun o data povestea mea, fără metafore sau interpretări. De fapt cu metafore și cu interpretări…că așa sunt eu)

Acum 12 ani, tot cam pe vremea asta…mă sufocam efectiv. Era și cald, atât cât poate să fie în nordul țării. Dar voiam să FAC CEVA! Să fac o schimbare, să evadez, să mă eliberez, să mă revolt, să…orice poate ticlui creierașul unei puștoaice de opșpe ani ținută în lesă militărească de tac-so.

Și-am ajuns aici, în colțul opus de țară. Fără planuri, oameni, bani sau experiență. Aproape ca și acum. (dar să nu deschid fereastra aia pentru că mă arunc prin ea instantaneu).

Eșecul nu era o opțiune. Întorsul nici atât. Dacă nu mă crezi...trebuie să-ți fie frică de tata ca să mă înțelegi.

Cred că de atunci mi se trage treaba asta. Că nu renunț. La nimic. Până nu mă perpelesc și dau tot-tot-tot, despic, explic, etc, nu cedez. Nu e un compliment. E grav să fii mereu propriul tău judecător și să vrei perfecțiune. Care nu există apropo. E doar perfecțiunea ta. Asta iar e altă discuție.

Uite așa au trecut 12 ani. Cu bune, rele, multe, destule. Lecții, răni, amintiri, trăiri intense, explozii vulcanice, euforii, morți, renașteri, iubiri, sechele, frustrări...ai înțeles ideea... 12 ani cu de toate, ca la shaorma. Ca și ai tăi, n-am nicio secundă impresia că ai mei ar fi deosebiți, speciali, unici. Sunt ai mei și atât.

Iar azi sunt eu și atât.

Singura diferență dintre mine și puștoaica de atunci e... patosul. Eram mai curajoasă și aș fi mușcat din carne vie pentru cauzele mele. Astăzi m-am cizelat. Nu mușc, ci tai cu bisturiul. Înțelepciunea vine cu vârsta. Pierdem unele, câștigăm altele.

Mi-am pierdut încrederea infinită, am câștigat rațiunea. Nu mă interesează faima, nu pun preț pe complimente, nu mă impresionează teribilismul și aproape că văd prin oameni. Mă feresc să fac asta totuși. Îmi place să mă auto-sabotez și să las oamenii să-mi fie surprize plăcute sau neplăcute. Și...printre cele mai arzătoare dorințe legate de ei ar fi să...mă...contrazică. Nu-mi place când am dreptate.

Așa, ne întoarcem în prezent. Arde pielea pe mine...

Despre schimbare

Câți oameni cunoști care iubesc schimbările? Eu...destul de puțini.
Schimbarea apare fie că o dorești și muncești pentru ea, fie silit și atunci te confrunți cu ea, fie...îți intră pur și simplu în ritm...
E ca o toamnă leneșă, mai întâi îngălbenește puțin câte puțin frunzele, apoi întețește vântul și...în cele din urmă te apasă cu picături mărunte și reci.

Dar cine-a spus că schimbarea este rea? Aici răspunsul îți aparține. Poate să nu fie bună, poate să nu fie rea. Abordarea ta cotează.
Până în prezent m-am confruntat cu toate cele 3 tipuri de schimbare de mai sus.
Am început cu cea impusă. N-am căutat schimbarea și, totuși, totul a devenit nou.
M-am trezit într-o lume diferită de tot ceea ce cunoșteam eu.
Ca orice creatură vie...am intrat în panică. Atunci când ne confruntăm cu ceva nou, fără să ne fi creat în prealabil vreo imagine în minte...și reacțiile sunt pe măsură.
Primul val de schimbare, impusă, m-a plesnit peste ochi, era să mă scufunde, să mă inece, chiar aproape de mal. Am dat din mâini până am obosit.
Cu ultima gură de aer rămasă...mi-am dat sema că vreau și eu o schimbare. Și am început lupta.

A venit valul al doilea. Schimbarea dorită. Aici mi-a fost ușor.
Am devenit avidă după tot ce-mi părea nou și diferit. M-am avântat în valuri și valuri și valuri noi, îndepărtându-mă de țărm.
Nu-mi păsa în mod deosebit încotro mă îndrept atâta timp cât fiecare nou val mă purta într-un loc nou. Iar noul e ca un drog. Mai vrei puțin. Încă puțin.
Îți face bine și-ți negi dorința de control. Te negi pe tine, te dăruiești clipei și devi un produs al clipei. Ești ceea ce faci. Dar doar atunci, pe loc. Pentru că în rest...habar n-ai.
Binînțeles că și noul acesta absolut are un strop de pericol. Căci tot ceea ce nu e echilibru...e extremă. Și uite așa...te trezești în mijlocul mării, departe de mal, e nou, e fabulos, dar nici nu mai știi dacă ai suficientă energie să te întorci. Sau, la ce să te întorci? Că n-ai cum să definești nici trecutul și nici viitorul iar prezentul e nou.
Instinctul tău de supraviețuire joacă un rol important. Te trezește cumva la realitate. Funcționează cu ceea ce-i dai. Tinde spre un echilibru. Vrea să-ți protejeze genele, că doar, asta ești, o creatură cu scop.

Al treilea val de schimbare, cel nesimțit (îi spun așa pentru că pur și simplu nu realizezi când se întâmplă și nici n-aduce noul sau neașteptatul. E un fel de schimbare conformistă), e ca un colac de salvare.
Nu ești nici în postura neașteptată a înnecatului la mal ce luptă să trăiască, dar nici nu mai ești aventurierul ce vrea să spargă valuri. Așa că...e logică apariția colacului de salvare. Te stabilizează. 

Cunoști marea, cunoști pericolele ei. Îți place în continuare aventura, știi și cum să reacționezi în situațiile de criză.
Dar, alegi pur și simplu să te tolănești pe un șezlong, sub o umbrelă (că tot e vară), cu un frappe răcoros alături. Să asculți liniștea, să admiri marea, să respiri aerul.
Și, culmea, ți se pare bine. Mai important, ți se pare natural, firesc și n-alegi nicio tabără.

Unii numesc această etapă normalitate. Eu mă feresc de acest cuvânt. Pentru că mă feresc să etichetez.

Dar, vă zâmbesc de sub umbrelă. Relaxată și confortabilă.

O provocare

De ceva vreme…m-am cam prins cum stă treaba cu acest “happily ever after” și cu multe altele care mă cam măcinau de ani buni. În caracteristica-mi modestie vă recunosc…v-am subestimat. Și pe voi și pe mulți alții. 

Dar…cred că toți facem asta. Ne subestimăm reciproc. De ce? Pentru că putem.

Mintea noastră, ca o râșniță, are nevoie să macine și să macine și să macine chestii. Niciodată n-o să tacă, niciodată n-o să se oprească. Și mintea ta îți spune ție că ești mai bun ca vecinul. Și vecinului îi spune că e mai bun decât tine. De aici și proverbul cu o capră. Și cu un vecin.

La fel cum stomacul are nevoie de alimente pentru a-și exercita funcția de bază, creierul are nevoie de o minte funcțională. Care…procesează. Crezi pentru că exiști. Dacă n-ai mai crede, ar însemna că ți s-a dereglat tărtăcuța.

Ce crezi? Păi…cam orice. Dar mai ales că ești special(ă). Că ești diferit(ă). Unic(ă). Irepetabil(ă).

N-o să te contrazic. Nu e scopul meu să îți neg convingerile. Sunt ale tale. Bucură-te de ele.

Ce îmi permit totuși să-ți spun, ca un sfat, bazat pe propria mea experiență, este să nu mai subestimezi oamenii. Și să-i asculți. Nu să-i auzi, ci să-i asculți.
De ce ai crede că vecinu’ are minte mai puțină decât tine? Sau că n-are propriile trăiri? Sau că doar tu ești empatic(ă) și vizionar(ă)?

Pune-te în papucii fiecărui om cu care interacționezi. Nu la propriu, ci la figurat. Fă exercițiul ăsta cât mai des ca să înveți să-l faci bine. Înainte să reacționezi oricărei revelații subiective încearcă să te întrebi dacă nu cumva te crezi mai deștept decât celălalt. Ok, n-am zis că n-ai fi, poate chiar ești. Dar dacă elimini total egalitatea...s-ar putea să te trezești singur(ă) împotriva unei lumi pe care n-o înțelegi.
Da, am fost acolo. Și singură și împotriva.

În ultima perioadă mă amuz teribil ascultând oamenii. Cred că nici ei nu se așteaptă să fie ascultați sau auziți. Știi...atunci când cineva îți spune ceva și tu deja ai ideea în cap despre răspunsul pe care i-l vei da? Știi atunci când în timp ce seamănul tău îți vorbește și tu deja îți construiești mental argumentul cu care-i vei răspunde? Atunci îl(o) pierzi. Îl(o) subestimezi.

Nu te mai gândi la ceea ce vrei să-i răspunzi decât DUPĂ ce l-ai ascultat atent. Ok, ai să pari mai molcom și mai ardelean dacă stai să procesezi și nu-ți întrerupi interlocutorul.
Poți părea greu de cap. Sau...poate chiar ai să pari politicos și respectuos. Poate chiar ai să asculți și vei înțelege.
E un risc pe care ți-l asumi :) Dar...poate, poate, ai să fii mai fericit(ă). Mai împăcat(ă).

Ce spui, încerci?

Una singură!

Ai o singură viață! Unaaa singurăăă! 

Și eu la fel.

Ok, poate nu mă crezi, n-ai motive să mă crezi pe mine, în detrimentul convingerilor tale personale. Dar poate te încrezi în știință? În evoluție? În dovezi clare? În fine...mi-au tot ajuns pe la urechi vorbe aruncate cu și despre reîncarnare, șanse noi, probleme nerezolvate sau alte asemenea bazaconii.

Mintea umană e fascinantă. Trebuie mereu să găsească răspunsuri, să fabrice întrebări și, de ce nu, probleme. Avem nevoie, genetic vorbind, să CREDEM în “ceva”. Că totul e un șcenariu, că e predestinat, că rezolvi probleme din alte vieți, că ai un destin de împlinit, un scop, un motiv…un “ceva”.
Pentru că … e de neconceput că…“this is it“, cum ar spune răposatul Michael.
Dar…cam asta e. Cam atât. Ai o singură viață, la fel cum au toți ceilalți din jurul tău. Nu te diferențiază nimic de animalul pe care (uneori) alegi să-l pui în farfurie. (nu, nu e un articol pro-vegetarienism, încerc să-mi susțin ideea cumva, pe înțelesul tău). Bine, ești norocos că ai un creier de aproape un kilogram și jumătate și că printre multiplele lui funcții se numără și conștiința/conștiența. 

Tu o ai, ești conștient, restul de creaturi vii nu prea. Unele, însă nu le-am studiat încă…așa că nu-mi permit să vorbesc despre.

Te naști, te dezvolți, înveți, crești, trăiești, experimentezi și tot așa. Ar fi bine să nu aștepți un moment de glorie, să nu-ți lasi “destinul“ să “se întâmple“ ci să faci azi și acum (sau când simți tu) cam tot ceea ce vrei să faci.
Mâine…s-ar putea se nu existe. Nu-s macabră, însă nu cred că se aliniază planetele pentru tine. Sau pentru mine. Trăiești o singură dată. Da, știu, mă repet și devin enervantă. Totuși, dacă ai ști că ai o singură șansă să faci totul, sau orice, de ce ai lăsa să treacă timpul? De ce ai vrea să crezi bazaconii paranormale? Mintea ta nu prea poate să accepte simplitatea (care e și complexă cumva) vieții și atunci îți înlocuiește semnele de întrebare cu…himere și speranțe.

Spune ceea ce simți. Trăiește și nu amâna. Nu te mai întâlnești cu nicio secundă irosită din viața ta. S-a dus, a trecut, asta e, n-o primești înapoi.

Știind toate astea… singura mea dorință e să-mi fac fiecare clipă cât mai vie, cât mai plină, cât mai conștientă. Că din asta avem, din belșug.
La conștiință mă refer. Folosește-o!

Poezie, zâmbet și o țară verde crud

Nu știu dacă ați trăit vreodată așa ceva.
Nici nu știu cum să definesc acest fenomen...să-i zic pauză de inspirație? Blocaj?
Atunci când faci ceva cu naturalețe, ești atât de obișnuit să o faci încât, atunci când intervine golul de gânduri...habar n-ai cum să reacționezi.
Așa mă simt eu acum.
Mi-au rămas gândurile departe, mintea mi-a părăsit corpul sau pur și simplu nu-mi mai găsesc cuvintele potrivite.
Intenționam să fac o retrospectivă a vacanței mele. Să pun în ordine amintirile, să le retrăiesc, așa cum fac de obicei.
De fiecare dată revăd mental trăirile, locurile, reascult conversațiile, disec gândurile și le analizez iar și iar.
Nu și de data asta. 
Am fost atât de ancorată în a-mi savura momentele prezente și am încercat să trăiesc totul atunci, pe loc, încât simt că am rămas fără cuvinte.
Aș putea să fac un efort și să relatez un fel de jurnal de călătorie...însă ar fi prea fad comparativ cu tot ceea ce am simțit.
M-am simțit vie și fericită. Nu pentru că am fost în vacanță (bine, și pentru că a fost vacanța mult-așteptată) ci pentru că s-a întâmplat ceea ce mi-am promis ultima oară când am fost în Dublin – și anume că am să revin.
Am numărat minutele în avion, recunosc.
Am avut oameni faini și foarte dragi alături.
Am văzut locuri incredibile.
Am râs în fiecare zi, n-am avut nicio secundă în care să mă macine vreo grijă.
Per total...a fost perfect. Și asta o spune un om care nu s-a putut debarasa de propriile gânduri niciodata până acum.
E normal ca frumusețea să te copleșeasă la un moment dat, e normal ca oamenilor faini să le zâmbești, e normal să fii fericit în vacanță...însă (pentru mine cel puțin) normalul meu a păstrat mereu o doză de spaimă.
Orice am făcut până acum n-am reușit să mă detașez complet și să savurez pur și simplu clipa. Să fiu împăcată cu mine. Să n-am niciun regret, niciun plan și nicio jenă.
Am băut bere bună dimineața, la prânz și seara.
Am mâncat mai mult decât am mâncat vreodată în viața mea și mi-a plăcut totul.
Nu regret cele 2-3 kilograme în plus și nici nasul cojit datorită vântului irlandez.
Am respirat aer rece, adorabil de rece, am admirat cer senin, atât de albastru încât lăcrimam doar când mă uitam spre el.
M-a ars și soarele iar ploaia nu m-a găsit deloc în cele două săptămâni cât le-am locuit țara. Am făcut tone de poze, ce să vă spun...frumoase, care mai de care.
Irlanda e o țară frumoasă și-am cam vâzut mai bine de jumătate din ea.
Oamenii sunt exagerat de politicoși și foarte relaxați. Or fi având și ei grijile lor însă...pare-se că le lasă la intrarea în pub. Nu, nu își îneacă grijile în bere ci mai degrabă își împart zâmbetele cu prietenii.
M-am simțit acasă. Dar asta am simțit și data trecută. Nicio secundă n-am simțit că sunt un turist rătăcit.
Am simțit că diminețile îmi aparțin și că serile mă copleșesc. Dar...eu sunt poetă. Și subiectivă și îndrăgostită.
Irlanda e verde. Verde, verde, verde crud și curat.
Are miliarde de flori de toate culorile pe care nimeni nu se îndură să le rupă din pământ. Sunt atât de frumoase...încât simt iar că n-am cuvinte.
Irlanda e liniștită. Da, orașele mișună de turiști dar toți sunt cuminți și zâmbesc.
Irlanda e veselă. Prietenoasă. Senină...sau, cel puțin așa a fost pentru mine.

Nu doresc să fac comparații și nici să ridic în slăvi locul acela.
E locul meu drag, îmi iubesc la fel de mult și țara.
Doar că ... mă plac pe mine când sunt acolo. Și sunt altfel acolo. Nu înțeleg de ce...

În fine. Am adus cu mine niște liniște.
Recunosc că nu-mi vine a crede cât de repede a trecut... Mă simțeam pierdută în propria casă.
Am deschis repede un Guiness.
Acum trebuie doar să învăț să fac pâine irlandeză :) Ceea ce vă doresc și vouă.

Bine v-am regăsit!