Înapoi în peșteră

Am scris, șters și re-scris aproape zilnic. Nu am putut să rămân chitită pe un singur articol, pe o singură idee. Le am pe toate, nu se așează nici măcar una.

Mai am doar două modalități prin care îmi pot exorciza demonii: scrisul și sportul. În rest...sunt exact în momentul acela în care arunci bricheta în benzinărie. Știu ce a fost, știu ce va fi. Acum știu și teoria.

E riscant să ajungi în pragul nebuniei nemaiavând nimic de pierdut. Fără să iubești, fără să urăști, fără să-ți pese.

Știu, pentru voi n-are nicio logică ce scriu eu aici. Așa și trebuie. Are pentru mine. E scrierea mea, confesiunea mea pe care n-aveți cum s-o înțelegeți nici măcar cei ce mă cunoașteți. Și-mi pare bine. Pentru că nu mai vreau sa împart nimic și nici să fiu citită și nici înțeleasă.

Mi-aș scrie pe frunte, mare, “nu-mi pasă”, dar ar fi o ipocrizie. Îmi pasă. Ar fi orgasmic să mă fi robotizat. Dar nu-s robot, deci nu e orgasmic.

Am simțit iar azi că mă sufoc. N-aveam aer. Cunosc senzația, cunosc cauza știu cum s-o trăiesc și nu pot s-o reprim.

Așa începe orice atac de panică: te sufoci, ai frisoane, se micșorează lumea. Dar la dracu’ cu panica! De ce să-mi fie teamă? De câte ori am un moment mai fragil, în capul meu răsună următoarea întrebare: ”Care e cel mai negru scenariu?” Și, aveam un răspuns. Acum nu mai am. Mă am pe mine și curiozitatea de a merge înainte. Curiozitate, atât.

Sunt și am fost mereu sclava cuvintelor. A poeziei. Aș vrea să fie toate născute pentru mine. Să nu existe repetiție în cuvinte. Să mă îmbrac cu ele. Să îmi aparțină. Dar nu se poate. Pentru că oamenii mint. Și mint și spun aceleași cuvinte iar și iar și iar.

Așa că renunț la metaforă. Și nu mai vreau cuvinte.

De fapt, nu mai vreau nici oameni.

Nu mai vreau nimic și mi-e bine că aleg așa. Vreau în peștera mea. Eu cu mine.

Și atât.

A fi sau a nu fi...uman?

Unul dintre miracolele existențiale ale creaturilor inteligente (cel puțin din perspectiva mea) este faptul că suntem compuși din emoții.

Din ce în ce mai puțin răspundem instinctual și din ce în ce mai mult facem pentru că simțim.

Și, afecțiunea este emoția pe care o avem, o dorim, o vânăm și o dăruim. Într-un fel sau altul, subiectiv bineînțeles, toți avem o dependență de afecțiune.

Nemo a intrat în viața mea când încercam să umplu un gol enorm lăsat de moartea bunicii mele. Era imposibil ca altcineva/altceva să mă vindece, însă...mi-a ocupat tot timpul. Apoi...toate s-au legat. 

Având ocupație și o creatură care (simțeam eu) avea nevoie de mine...m-am simțit utilă.

Nu l-am considerat niciodată un “animal de companie”. Colegii de muncă râdeau când le-am spus, după weekendul în care l-am adoptat, că ”am născut, are câteva sute de grame și e băiat”.

Am fost o ”mamă” puțin cam cloșcă :) Recunosc. Când avea vreo…2 luni…habar n-am cum a reușit să escaladeze o găleată cu apă și detergent și să plonjeze în ea. Mi-a fugit pământul de sub picioare când l-am văzut ud complet și plin de clăbuci… Pe la 4-5 luni a reușit să-și prindă căpșorul într-o țeavă de la calorifer…și…în fracțiunea de secundă cât mi-a luat să-l smulg de acolo…când îl vedeam cum se zbate…cred că mi-au murit câțiva zeci de neuroni. Nu știam dacă să-l pup că e viu sau să-l trag de urechi pentru sperietura pe care mi-o cauzase.

La 6 luni și-a pierdut dințișorii de lapte…I-au rămas atârnați în pijamaua mea. Pentru că avea o placere teribilă să muște tot. Îi am și acum (dințișorii). După ce am alertat tot blocul că motanului meu îi sângerează gingiile, a reușit să mă liniștească doctorul lui veterinar.

Între 1 și 2 anișori…am trecut prin perioada adolescentină…în care nu mă suporta iar eu nu știam CE să fac să mă bage în seamă. N-avea chef să fie luat în brațe, pupat, alintat de către mine.

După 2 ani a decis el că mă re-iubește. Cred că a avut și o perioadă de gelozie maxima după ce l-am salvat și adoptat temporar pe Seven, un motan tembel și pus pe făcut prostioare. Când Seven și-a găsit familie…Nemo era din nou centrul universului meu și…nu mai concura pentru atenție.

Am mai avut o încercare, când avea vreo 4 ani și a avut niște probleme cu rinichii. L-au ținut 4 zile în spitalul de animale dar s-a făcut bine. N-o să uit niciodată cum m-a privit când l-am adus acasă. Speriat, anesteziat, cumva supărat că l-am ”abandonat” în spital.

În rest…toți cei 10 ani petrecuți împreună au fost plini de…viață. De senzația aia că sunt iubită necondiționat, că o viață depinde de mine, că sunt cel mai important om pentru cineva.

N-am luat-o razna încă, relaxați-vă. Știu că eram sursa de hrană și de făcut curat în capacitatea lui de a percepe lucrurile. Dar, 10 ani au contribuit la formarea unui caracter comun om-animal. Tabieturi, conversații și afecțiune.  Cei ce au un animal de companie cunosc senzația. Întrebările alea care ne bântuie mintea uneori când am jura oricui că animalul nostru e cel mai deștept, cel mai frumos, că ne înțelege și ne răspunde.

De fapt…totul se reduce la nevoia noastră de a primi și dărui afecțiune. De a ne simți vii, responsabili, utili și …iubiți. Fără să dăm nimic în schimb. Iubind o astfel de creatură…umplem un gol. Până când golul nu numai că nu mai e gol…ci este efectiv o nouă…super-putere a noastră. 

Atunci când privești animalul ca pe un membru al familiei și îi oferi discernămând, n-o iei razna de fapt. Ci pur și simplu îți exersezi la maxim latura umană. Aceea de a nu te considera ființă superioară.

În fine…trebuia să încerc să ies puțin din amorțeala asta provocată de…faptul că Nemo nu mai este în viața mea. E în amintirile mele. Și, în mintea mea se duce o bătălie crută între a mă întreba dacă o iau razna simțindu-mă atât de GOALĂ fără el sau…pur și simplu e procesul firesc prin care timpul vindecă totul.

N-am nevoie să fiu vindecată. O parte din mine nu vrea să renunțe la bucata aia de afecțiune cu care acum nu știu ce să fac. Cealată parte…încă își caută direcție.

Pusee de furie

Aveam un tic...obisnuiam sa-mi rotesc verigheta prin interiorul palmei cu degetul mare. Cea mai interesanta functie a degetului opozabil :)
Eh, ticul a ramas...indoi degetul mare si...ating locul...gol cautand...ceva. Prima reactie reflex este o panica..."hei, mi-am pierdut verigheta".
Apoi, intr-o fractiune de secunda realizez...si ma apuca o furie oarba...
Controlabila, uneori.
Da. Mi se intampla, aproape zilnic...de doua saptamani incoace.
Iar daca atunci cand omul de langa tine moare, nu e decizia ta, esti sfasiat de durere si treci printr-un proces inimaginabil de doliu...atunci cand "il omori" (metaforic vorbind) e un alt proces, complexo-dureroso-furios.
Stiind ca exista, undeva acolo, el-ul...ai o tendinta bolnavicioasa sa-l cauti, sa-l certi, sa-l ierti, sa-l bati, sa-l ...ceva...orice. Apoi iti amintesti toate motivele pentru ca NU trebuie sa faci asta.
Si daca per total...viata merge inainte, sunt inconjurata de oameni frumosi, chiar uneori n-am timp sa ma gandesc la etapa in care sunt...exista totusi si mici-mici detalii care inca reusesc sa-mi scurt-circuiteze anumite momente.
Surprinzator, n-am trairi de melancolie, dor, tristete, dezamagire, nesiguranta privind viitorul sau regrete privind decizia pe care am luat-o.
Am insa extrem-extrem de multe pusee de furie.
In primul rand sunt furioasa pe mine. Pentru ca aveam impresia ca imi pot gestiona robotic sentimentele. Ma cert pentru ca ma exteriorizez prea mult, dar ma iert pentru ca doar asa ma vindec. Al naibii cerc vicios.
Apoi sunt furioasa pe prezentul care nu devine odata trecut. N-am cum sa sar etape, nici nu vreau...insa partea mea dependenta sa controleze ...VREA sa faca timpul sa lucreze mai eficient la cicatrizarea anumitor rani.

Sunt furioasa pe ... borcanul de zacusca ce nu-l pot deschide. Sunt furioasa ca nu ajung la raftul de sus fara scaunel, sunt furioasa de cate ori un barbat ma admira vizibil prin metrou, sunt furioasa pe taximetristi, sunt furioasa ca ploua cand eu as vrea sa ma lafai in Vama, sunt furioasa ca Nemo e avid dupa atentia mea si ma enerveaza la culme legislatia din Romania.

Lista poate continua...furia exista. STIU ca trebuie sa o traiesc, sa o simt, sa ma eliberez de ea treptat...insa sunt furioasa chiar si din acest motiv.
:)

Ceea ce e impresionant (chiar si pentru furia mea) este faptul ca toate aceste "lupte" sunt invizibile celor din jur.
Aparent sunt de un calm....ingrijorator.

5 praguri psihologice ale durerii in 5 zile

Luni - 1: Negarea
Nu e adevarat. Nu mi se intampla mie. Nu se poate sa fie pe bune. N-are cum pentru ca am urlat "lupul" de prea multe ori si de fiecare data "oile" mele au scapat de sacrificiu. Asadar sa mai strang nitel din dinti pana cand cineva sau ceva se va intampla ca sa-mi demonstreze ca asta NU se intampla. NU dormim, NU mancam nimic pana atunci, da?

Marti - 2: Furia
Cuuuum? De ce merit eu asta?! De ce tocmai mie? Am dat si am dat si am dat, am zugravit cu bucati de suflet iar acum ce?! Ma urasc, urasc momentul, te urasc pe tine. Cum poti sa ma lasi sa simt toate astea?!?!?! Cummm nu ti-e mila de mine???? N-ai suflet! Te bucuri de durerea mea. Toti va bucurati...nimeni nu intelege...nici macar eu nu inteleg...Nu mai suport, vreau sa ma dizolv! VREAU!VREAU! VREAU!

Miercuri - 3: Negocierea
Hai sa ne pacalim nitel...Hai sa cautam sperante, hai sa negociem iluzii. Promit ca te iert, promit ca te cred, promit ca te vad, promit ca te respect, promit ca te accept. Promite-mi si tu ca ma intelegi, da-mi un SEMN...sa stiu ca si pe tine te doare cat ma doare pe mine... Uite, eu iti dau 3 borcane mari de lacrimi si 3 kilograme si niste cearcane....Da-mi si tu ceva....ai mila!

Joi - 4: Depresia
Nu mai poooooooooooooot! De ce sa ma trezesc? De ce sa mai zambesc? De ce m-ar mai interesa sa ceva, orice, oricand? Abia respir...oare am sa mor? Si ce daca...doare. A durut si ieri, o sa doara si maine, o sa mai fie vreo zi in care n-o sa mai doara? Fizic, doare, psihic doare, chiar si cand dormi doare...Cat Doamne Dumnezeule sa mai fie posibil sa mai doara???

Vineri - 5: Acceptarea
Gata... Aduna-te de pe jos, priveste in jur, multumeste si invata. Uita-te in oglinda si regaseste-te... S-a intamplat pentru ca trebuia sa se intample, pana la urma ai primit ce ti-ai dorit de ceva timp incoace. Poate e mai bine asa. Pentru toata lumea. Devenisei altcineva...si nici macar nu iti placea de tine... Ar mai fi atat de multe de spus dar parca nu-si au rostul atunci cand nu exista urechi sa le auda... Accepta ca ti s-a intamplat chiar tie si mergi inainte cu lectia invatata.

Sambata, duminica, viata, soare, tristete, liniste, intelegere, calm, relaxare, viata, viata, viata....

Medicament

Se spune ca timpul le vindeca pe toate si...da, asa este.
Totusi, imi doresc sa ma teleportez intr-un viitor in care sa fiu vindecata :)

Uitasem cum se trece printr-un sevraj. Uitasem de insomniile care iti pot teroriza gandurile pana la paranoia....
Uitasem ca in ciuda oricarui argument rational poti trece prin secvente de genul Trainspotting  - in care demnitatea, logica, ratiunea sau chiar constiinta sunt aruncate la cos...Si-ti vine sa implori, sa te milogesti pentru o "doza" care tu crezi ca ti-ar reda respiratia. Te uiti in oglinda si-ti vezi chipul atat de schimonosit incat ti se face mila.
Si, Doamne, pot suporta cate-n luna si-n stele, da' nu sa-mi fie mila de mine.
Recunosti simptomele. Te chircesti, tremuri. Apoi incepe panica. Daca? Daca? Daca?
Intr-un final...dupa ore in sir de chin psihic...prinzi vreo ora doua de somn. Somn "dulce" in care visezi...
Te trezesti transpirat si injuri in gand stiind ca NU mai ai cum sa adormi. Asa ca privesti tavanul pana rasare soarele si te poti privi in oglinda.
A mai trecut o zi. a mai trecut o noapte.
A mai trecut putin timp :)

Ai o satisfactie bolnavicioasa, dar poti spune cu glasul stins "I'm clean for 5 days now"

Si, da, ajuta sa scrii despre asta. Pentru ca amintirile nu tin cu tine. Iti amintesti fie tot ce-a fost mai frumos, fie tot ce-a fost mai urat. Dar ce e scris...ramane :)

Multumesc!

Invat pentru a nu stiu cata oara ca TOTUL ni se intampla la momentul potrivit si dintr-un motiv anume. Si spre deosebire de alte dati cand invatam asta stergand lacrimi amare...acum o invat cu o bucurie care ma uimeste pana si pe mine.
DACA mi s-ar fi intamplat ce mi se intampla acum cu o luna in urma probabil ca m-as fi prabusit. De ce-urile ar fi curs...m-as fi lasat prada indignarii si furiei. Insa acum, azi, in secunda asta nu pot decat sa ma uit in oglinda si sa imi multumesc...Pentru rabdare, pentru vointa, pentru putere, pentru ca inteleg pana in molecula intamplarii ceea ce mi se intampla.
Nu, nu este un articol in delir, nu este unul motivational si nu caut sa ma laud. Simplitatea lucrurilor este incredibila. Traiesc niste sentimente minunate...Chiar si dezamagirea pe care o simt mi se pare fabuloasa.
Multumesc ca simt dezamagire, multumesc ca simt curaj, multumesc ca SIMT cata iubire sunt capabila sa ofer, multumesc ca simt teama dar nu ma las infranta.
Multumesc ca mi s-a intamplat totul acum cand am atat de multa energie sa ma vindec si sa o iau de la capat!
Ma simt, in sfarsit, umana. Nu imi este rusine cu nimic din ceea ce simt si traiesc.

Ma intrebam de multe ori ca imi va fi lectia de data asta...iar acum cand realizez ca eu am fost de fapt o lectie...wow!
Si revelatiile curg pe toate partile, concluziile, inspiratia, fericirea, energia, totul intr-o explozie vie...pe care n-o credeam posibila.

Sa incepem asadar!

Aproape de pamant...

Traiesc mult prea mult spundu-mi ca "TREBUIE" sa fiu puternica. Sunt metehne vechi care nu ma lasa sa apar vulnerabila niciodata. Trebuie sa privesc inainte. Sa nu am niciun cusur, nicio slabiciune, indiferent ce.
"Treci peste orice si oricine!"

Iar atunci cand apar momente fragile...rareori e drept, insa pur si simplu nu stiu cum sa le gestionez. Omului robot cu fata impietrita ii apar lacrimi pe obraz si nu stie ce sa faca cu ele.
Am trait invatand sa nu ma bazez pe nimeni. Nu am stiut sa ma las ajutata iar in ultima perioada am mers inainte din inertie fara sa mai iau in calcul faptul ca as putea sa fiu vreodata vulnerabila. Sa depind sau sa am nevoie.
Pentru ca STIU cum e sa fii la pamant si mi-am jurat ca nu voi ajunge niciodata acolo, prefer sa previn decat sa tratez.
Doar ca ...oricat de mare ar fi universul meu, bula mea de sticla, sunt om. Un om mic. Energic, pragmatic, sensibil uneori, vesel tot mai rar si aproape de mijlocul vietii.

Am refuzat sa vorbesc despre mine de prea mult timp. Nu la modul superficial ci la modul profund. Inca nu e momentul sa imi analizez atent prezentul. Dar, uite ca a venit momentul sa imi recunosc ca am nevoie de ajutor. Sa zambesc, sa respir, sa cred.
E drept, tot eu sunt singura capabila sa redobandesc aceste trairi, insa, ca in orice viciu, atunci cand mergi la detoxifiere trebuie mai intai sa VREI sa te vindeci.

Vreau sa ma vindec :)

Calul din Marlboro

Sa ma ierte Vama Veche pentru ca folosesc titlul celebrei melodii :) Asa am simtit eu acum ca vreau sa-mi numesc articolul.
Initial eram sigura ca acest articol se cheama "perfectiunea ciobita" si vroiam sa vorbesc cititorilor despre mitul perfectiunii.
Apoi in timp ce ascultam Calul din Marlboro mi-am dat seama - ca si cum abia as fi constientizat - cata dreptate are calul cand spune ca fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata dar in cautarea ei merita sa alergi toata viata.
Si cine mai bine sa spuna asta decat ... un cal? Salbatic , rebel, frumos, bun la alergat...niciodata complet domestic. In tinutul lui din Marlboro unde tutunul nu faciliteaza niciodata cancerul la plamani iar pielea tabacita miroase puternic a soare si-a vant ; calul n-are nevoie nici macar de potcoave.
Pentru ca potcoavele aduc noroc. Iar eu nu cred in noroc. Din acest motiv n-am jucat decat o singura data in viata la loto. Si-am pierdut. De fapt n-am castigat.
Mi-e atat de dor sa arunc toate cuvintele din mintea mea pe o coala alba, fara sa aiba noima, fara sa astepte cineva sa am sens sau logica.
Sa urlu la lume c-o iubesc, sa-i spun vietii ca e frumoasa cand de fapt stim amandoua ca mint.
Dar mint frumos!
Perfectiunea e himera care face dragoste cu realitatea si-o lasa intotdeauna nesatisfacuta. Pentru ca perfectiunea e impotenta.
Realitatea fiecaruia dintre noi vizualizeaza propria perfectiune, se lasa sedusa, desface larg picioarele pentru ca mai apoi perfectiunea sa se dovedeasca a fi un amant prost.
De ce trebuie sa am mereu la indemana cuvintele potrivite? De ce trebuie sa-mi aleg momentele potrvite?
De ce nu pot sa visez in continuare la omleta de sambata dimineata? E ca si cum m-as fi trezit intr-o zi friguroasa de toamna privind la razele de soare ce staruiau prin geam. Ca si cum as fi stat in asternutul meu caramiziu si inca de inainte sa-mi dispara somnul din pleoape ma delectez cu o inghititura de lapte cald. Apoi flamanda si pofticioasa portionez cu furculita omleta aburinda...Apoi lenesa ma intorc cu nasul in perna.
Vad "frame by frame" ceva ce nu s-a petrecut niciodata. Nu-mi dati explicatii freudiene. De nici o alta natura.
Fericirea inseamna liniste? Fericirea se naste din lucrurile marunte? Fericirea fiecaruia e un pas mai aproape de perfectiunea care am stabilit inca de la inceput ca nu exista.
Am atat de multe senzatii de deja vu incat pot crede ca s-ar fi oprit timpul in loc iar eu ma lupt intr-un minut sa fac ceva nou , facand de fapt acelasi lucru. Fara sens.
Nu pot incheia aceasta cugetare fara cel putin o concluzie care sa nu fie citita printre randuri.


Perfectiunea! Ea ma agaseaza! Ma obsedeaza!





Nu mai cred in lucruri perfecte!

Intr-o lume perfecta

...nu exista zile triste...
Nu exista zile mohorate si ploioase, nu exista cer gri, vant rece, asfalt ud si murdar, copaci goi scheletici, pasari zgriburite, munti de gunoaie, stradute care miros a urina, zgomod vulgar, sirene de ambulante blocate in trafic, bolnavi care-si asteapta medicii...
Nu sunt deloc trista, poate-ar trebui, sa vad, sa simt mai des, sa aud, sa nu ignor suferinta celor din jur, sa nu ma ascund in lumea mea roz de toata durerea ce se lasa purtata de vant pe crestetul fiecaruia dintre noi, la un moment dat.
Mi-e teama uneori...cand ies din casa, si merg cu capul in jos, grabita, s-ajung cat mai repede la birou...sa nu casc ochii la lume...sa nu aud nimic...
Ati vazut vreodata privirea cainilor vagabonzi? Iarna? I-ati vazut cum stau chirciti pe langa vreo sursa de caldura? Se plimba repede si prudenti, ocolind oamenii, si cand te uiti spre el fuge, fara sa aiba curajul sa te priveasca in ochi? Daca totusi le vezi ochii...acei ochi mari, caprui, parca pe jumatate inchisi ce ascund atat de multa frica si tristete... Coditele lor stau vesnic ascunse intre picioare, urechile lor au uitat sa se ridice, nu mai sunt curiosi si nici veseli...chiar daca le dai mancare, se apropie prudent...asteptand parca o capcana...
Cei bolnavi...Doamne, asteptand cuminti in suferinta lor...nu plang, nu vor decat liniste...intr-un oras in care linistea a apus demult.
Ati vazut vreodata mainile unui cersetor batran? Ati vazut cata rusine ascunde chipul lor? Indiferent de nationalitate, cei batrani, par sa fi prins alte vremuri, mai demne...Nu vorbesc de aurolacii ametiti care duhnesc a bronz, vorbesc de batranii curati, care intind o mana trecatorilor...Batranele care vand servetele la metrou, si tin o iconita in mana...
Cei care in ciuda anilor multi ce-i duc in spate, stau cat e ziua de lunga la mila oamenilor grabiti ce rareori ajung sa-i observe... Cei care n-au familii...n-au loc in azilul de batrani, n-au case, asigurari medicale, n-au o masa calda...
Nu stie nimeni cat traiesc...Cand mor?Unde se duc? Unde dorm?Ce mananca? Cum suna vocea lor?Ce inseamna viata lor?E cineva curios?
Ce vad...(uneori cand am curajul sa ma uit) si ma intristeaza...oamenii saraci. Saraci, decenti, curati, insa modest imbracati... Iti dai seama de oboseala lor, de aerul lor pierdut, le privesti mainile...parul, pantofii...Toate sunt ingrijite, insa toate sunt ponosite. Fac parte dintr-o alta lume, o lume in care viata inseamna munca de dimineata pana seara, pe bani putini...
Uneori vad cate o mama, modest imbracata, imbatranita prematur, alaturi copilul, straluceste. Copilul are hainutele noi, este dolofan, rade. Ea...incearca sa-i zambeasca, in ciuda oboselii ce i se ghiceste in fiecare gest. Traieste pentru el. O aud mental "sa-i fie lui mai bine".
Nu trag nici o concluzie...nu judec, nu ma intreb de ce, sau cum...vad o imagine, plec capul...pentru ca in lumea mea e mai bine.
In lumea mea am timp sa analizez si sa observ detalii...In lumea mea fug de aceste imagini triste, le vad, ma dor, dar le uit imediat, si de cele mai multe ori...ridic din umeri neputincioasa...
Daca-mi imaginez o zi perfecta, pare superficial sa vizualizez...oameni ...razand? Caini fericiti? Cersetori milionari? Sa despic firul in patru, sa-mi doresc cer senin, aer proaspat, liniste, flori?
M-as ingropa in ignoranta, incercand sa uit de tristetea ce zace-n jurul meu... Sa alerg cu ochii inchisi, sa nu ma lovesc niciodata de o privire tematoare, de una dezamagita, de una fara licar de speranta...
Ma fac vinovata de neputinta...
Inca sunt receptiva la fiinte, la mediu, la caldura, la suflete.
Ei exista...doar pentru ca noi ii vedem, ii auzim, ne uitam spre ei, ii lasam sa intre putin in lumea noastra... Sa nu inchidem ochii!Sa nu ne-ascundem privirea!
Gandind cu totii ca suntem neputinciosi, devenim asa! Gandind ca le-am flutura ostentativ o alta lume pe sub nas, ajungem s-o facem, ajungem sa-i ocolim.
Daca in lumea noastra perfecta exista doar soare si zambet, poate ca exista o sansa si pentru ei, poate e suficient de cald la noi, poate e molipsitor sa zambesti...


Voi ce-ati schimba in lumea voastra?

Fairytale gone bad...

Am adormit greu, intoxicata de tutun, dupa doua pastile de somn, 2 aspirine, 2 cutii de bere si o criza de nervi.Era ora 2.
O plagiez pe autoarea mea preferata, dar, mi-am simtit fruntea amortita si rece mult timp dupa ce am ridicat capul de pe gresia din baie.M-am rugat bineinteles!
N-o sa mint, chiar daca dau in patetism, nu mi-am dorit sa ma mai trezesc. N-am crezut ca pot, fizic, sa ma trezesc. Organismul uman e un miracol, si va spun ca cei ce mor prin autosugestie sunt printre cei mai puternici oameni de pe fata pamantului.
Am dormit agitat, m-am trezit des, ma plimbam prin casa, imi aduceam aminte ca nu vreau sa exist, ma tranteam in pat cu o durere in piept. N-am inteles de ce m-am trezit? Reflex poate?Pentru ca pot?M-am uitat afara, o noua zi caniculara...e 26 august, si TU, Cristina, traiesti. Am spus-o cu atata scarba incat mi s-a facut greata, m-am dus in baie si-am vomat.
Mi-am facut bagajele, am gasit toate hainele extrem de repede, le-am impachetat si le-am asezat in rucsac, organizat, pentru ca azi plec in Delta Dunarii.
Apoi am cautat Sunrise Avenue melodia Fairytale Gone Bad. Am ascultat-o de doua ori incercand sa-mi storc o lacrima.E melodia mea de adio! N-am reusit. Precizez ca nu imi plac lacrimogenele, muzica "de suferinta" si n-am savurat vreo drama sentimentala. Pur si simplu asa am simtit ca trebuie sa fac.
"despre ce era vorba in depresia ta de aseara?" m-a intrebat Vali
"never mind that now...its all gone, dead!" i-am spus in timp ce cautam pe youtube Vaya Con Dios (mergi cu Domnul - asa o traduc EU).
Don't Cry for Louie
Farewell Song
Am dansat, am cantat, si am incheiat exercitiile de dimineata cu ce altceva decat "I will Survive" dupa care i-am spus lui Vali : "cand ma intorc...I've got to find myself a job, mate"

Mi-am luat ramas bun, pentru cei ce nu inteleg, nu am pretentia sa cititi printre randuri, sau sa deslusiti misterul scriselor de mai sus. M-am sarutat pe frunte, si mi-am luat ramas bun! De la mine! Si de data asta am facut-o pe bune, de asta si scriu aici, neartistic, si morbid, ca sa pastrez giulgiul asta scris.
O sa iau cenusa acelei parti a mea care-a murit azi noapte agonizand si-am s-o arunc in Dunare. Nu puteam sa plec cu lesul acela dupa mine. Ar fi fost greu de carat si m-ar fi intoxicat noaptea cu duhoarea lui.
Nu rad, nu plang, nu visez, nu exagerez. Si cel mai important, nu dau inapoi...

(si nu, nu e perioada de doliu, nu jeleste nimeni!)