Despre schimbare

Câți oameni cunoști care iubesc schimbările? Eu...destul de puțini.
Schimbarea apare fie că o dorești și muncești pentru ea, fie silit și atunci te confrunți cu ea, fie...îți intră pur și simplu în ritm...
E ca o toamnă leneșă, mai întâi îngălbenește puțin câte puțin frunzele, apoi întețește vântul și...în cele din urmă te apasă cu picături mărunte și reci.

Dar cine-a spus că schimbarea este rea? Aici răspunsul îți aparține. Poate să nu fie bună, poate să nu fie rea. Abordarea ta cotează.
Până în prezent m-am confruntat cu toate cele 3 tipuri de schimbare de mai sus.
Am început cu cea impusă. N-am căutat schimbarea și, totuși, totul a devenit nou.
M-am trezit într-o lume diferită de tot ceea ce cunoșteam eu.
Ca orice creatură vie...am intrat în panică. Atunci când ne confruntăm cu ceva nou, fără să ne fi creat în prealabil vreo imagine în minte...și reacțiile sunt pe măsură.
Primul val de schimbare, impusă, m-a plesnit peste ochi, era să mă scufunde, să mă inece, chiar aproape de mal. Am dat din mâini până am obosit.
Cu ultima gură de aer rămasă...mi-am dat sema că vreau și eu o schimbare. Și am început lupta.

A venit valul al doilea. Schimbarea dorită. Aici mi-a fost ușor.
Am devenit avidă după tot ce-mi părea nou și diferit. M-am avântat în valuri și valuri și valuri noi, îndepărtându-mă de țărm.
Nu-mi păsa în mod deosebit încotro mă îndrept atâta timp cât fiecare nou val mă purta într-un loc nou. Iar noul e ca un drog. Mai vrei puțin. Încă puțin.
Îți face bine și-ți negi dorința de control. Te negi pe tine, te dăruiești clipei și devi un produs al clipei. Ești ceea ce faci. Dar doar atunci, pe loc. Pentru că în rest...habar n-ai.
Binînțeles că și noul acesta absolut are un strop de pericol. Căci tot ceea ce nu e echilibru...e extremă. Și uite așa...te trezești în mijlocul mării, departe de mal, e nou, e fabulos, dar nici nu mai știi dacă ai suficientă energie să te întorci. Sau, la ce să te întorci? Că n-ai cum să definești nici trecutul și nici viitorul iar prezentul e nou.
Instinctul tău de supraviețuire joacă un rol important. Te trezește cumva la realitate. Funcționează cu ceea ce-i dai. Tinde spre un echilibru. Vrea să-ți protejeze genele, că doar, asta ești, o creatură cu scop.

Al treilea val de schimbare, cel nesimțit (îi spun așa pentru că pur și simplu nu realizezi când se întâmplă și nici n-aduce noul sau neașteptatul. E un fel de schimbare conformistă), e ca un colac de salvare.
Nu ești nici în postura neașteptată a înnecatului la mal ce luptă să trăiască, dar nici nu mai ești aventurierul ce vrea să spargă valuri. Așa că...e logică apariția colacului de salvare. Te stabilizează. 

Cunoști marea, cunoști pericolele ei. Îți place în continuare aventura, știi și cum să reacționezi în situațiile de criză.
Dar, alegi pur și simplu să te tolănești pe un șezlong, sub o umbrelă (că tot e vară), cu un frappe răcoros alături. Să asculți liniștea, să admiri marea, să respiri aerul.
Și, culmea, ți se pare bine. Mai important, ți se pare natural, firesc și n-alegi nicio tabără.

Unii numesc această etapă normalitate. Eu mă feresc de acest cuvânt. Pentru că mă feresc să etichetez.

Dar, vă zâmbesc de sub umbrelă. Relaxată și confortabilă.