Mă perpelesc

Arde pielea pe mine. Și la propriu…și la figurat.

Am fix aceeași privire și stare ca acum…12 ani. Țin minte senzația chit că am uitat o mie de alte chestii. Viața noastră e compusă din amintiri din astea ale momentelor importante și contemplari ale viitorului.

Cât din tine trăiește în prezent? (asta ca o paranteză, pentru ca azi o să-ți vorbesc despre altceva. Azi o să-ți mai spun o data povestea mea, fără metafore sau interpretări. De fapt cu metafore și cu interpretări…că așa sunt eu)

Acum 12 ani, tot cam pe vremea asta…mă sufocam efectiv. Era și cald, atât cât poate să fie în nordul țării. Dar voiam să FAC CEVA! Să fac o schimbare, să evadez, să mă eliberez, să mă revolt, să…orice poate ticlui creierașul unei puștoaice de opșpe ani ținută în lesă militărească de tac-so.

Și-am ajuns aici, în colțul opus de țară. Fără planuri, oameni, bani sau experiență. Aproape ca și acum. (dar să nu deschid fereastra aia pentru că mă arunc prin ea instantaneu).

Eșecul nu era o opțiune. Întorsul nici atât. Dacă nu mă crezi...trebuie să-ți fie frică de tata ca să mă înțelegi.

Cred că de atunci mi se trage treaba asta. Că nu renunț. La nimic. Până nu mă perpelesc și dau tot-tot-tot, despic, explic, etc, nu cedez. Nu e un compliment. E grav să fii mereu propriul tău judecător și să vrei perfecțiune. Care nu există apropo. E doar perfecțiunea ta. Asta iar e altă discuție.

Uite așa au trecut 12 ani. Cu bune, rele, multe, destule. Lecții, răni, amintiri, trăiri intense, explozii vulcanice, euforii, morți, renașteri, iubiri, sechele, frustrări...ai înțeles ideea... 12 ani cu de toate, ca la shaorma. Ca și ai tăi, n-am nicio secundă impresia că ai mei ar fi deosebiți, speciali, unici. Sunt ai mei și atât.

Iar azi sunt eu și atât.

Singura diferență dintre mine și puștoaica de atunci e... patosul. Eram mai curajoasă și aș fi mușcat din carne vie pentru cauzele mele. Astăzi m-am cizelat. Nu mușc, ci tai cu bisturiul. Înțelepciunea vine cu vârsta. Pierdem unele, câștigăm altele.

Mi-am pierdut încrederea infinită, am câștigat rațiunea. Nu mă interesează faima, nu pun preț pe complimente, nu mă impresionează teribilismul și aproape că văd prin oameni. Mă feresc să fac asta totuși. Îmi place să mă auto-sabotez și să las oamenii să-mi fie surprize plăcute sau neplăcute. Și...printre cele mai arzătoare dorințe legate de ei ar fi să...mă...contrazică. Nu-mi place când am dreptate.

Așa, ne întoarcem în prezent. Arde pielea pe mine...

Cu şi despre timp

Acum puţin timp eram uşor dezamăgită de...mine. De ce?
Aveam senzaţia că puteam să fac mai multe cu viaţa mea, că m-am concentrat prea mult pe experienţe emoţionale, că am trăit instinctiv, că am supravieţuit în loc să trăiesc.
E drept, oricând e loc de mai bine, cam asta e mentalitatea mea.
Eu n-am fost niciodată ghidată de ţeluri mari, să termin 5 facultăţi, să fac super carieră sau să devin un personaj celebru.
Eu am fost (şi poate pe alocuri mai sunt încă) un suflet rebel şi hipiot în căutarea fericirii.
Mi-au plăcut oamenii deşi deseori m-au dezamăgit, deşi de cele mai multe ori le-am acordat toate şansele din lume şi tot nu le-a fost de ajuns.
Am fost un om mânat de teama de eşec şi condus de orgoliu.
Am căutat să trăiesc, să simt viaţa, să mă bat cu ea şi să fac totul pentru că eu să am dreptate şi "eu vreau-ul" să fie mereu palpabil.
Poate de asta nu mi-am dorit lucruri măreţe, pentru că n-am vrut să fiu dezamăgită atunci când nu se întâmplau.
Întotdeauna mi-am analizat posibilităţile şi şansele până la atom. Şi am vrut mereu să fie bull's eye. Şi...a cam fost. Dar niciodată n-am stagnat.
Am fost un burete faţă vis a vis de oamenii de la care am simţit că pot să învăţ ceva. I-am stors de vlagă şi le-am simţit trăirile pentru a şti cum să trăiesc eu mai bine. Poate a fost egoism, habar n-am şi nici nu e relevant.
Deci, experienţe am avut. Viaţă interesantă, cu bune şi rele şi trăit la extreme, iar am avut. Am fost şi copil nerăbdător şi femeie fatală şi pradă a depresiei şi întruchiparea euforiei. Aşa mi-a plăcut şi aşa încă îmi place: să îmi simt fiecare emoţie nociv de vie.
Şi am fost mereu un om iraţional de îndrăgostit. Dacă simţeam că pot exploata acest sentiment, nu mă dădeam în spate de la nimic. Aşa că...dragostea mea a fost mereu cu năbădăi :) că-n filme, că într-o gazeta de can-can. Când zburau farfurii prin casă că-n familiile mafiote, când scriam poezii şi făceam meditaţii buddhiste.
Am ars şi etape. N-aveam cum altfel.
Am gustat şi nebunia dar întotdeauna am încercat să nu cad pradă situaţiilor ridicole.
Şi dacă aş încerca, n-aş reuşi să-mi analizez obiectiv viaţa.
Mă simt că un actor. Visez oscarul cu fiecare trăire. Sunt scenarist, regizor şi critic în aceaşi timp.
E normal, poate toţi avem aceleaşi trăiri.
Doar că...timpul e cel mai bun dresor pe care l-am întâlnit vreodată. Pur şi simplu nu-ţi lasă "frâu liber" pentru niciun giumbuşluc.
Timpului trebuie să i te supui. Necondiţionat şi ne-negociabil.
Şi, vorba americanului: timming is a bitch. Sau, vorba romanului: toate la timpul lor.
Aşa că...dacă există lucruri care mi-au scăpat sau dacă există trăiri pe care le-am petrecut în contratimp...nu-mi rămâne altceva de făcut decât să mă acomodez cu ideea.
Nu pot să dau timpul înapoi şi nici să mă raportez la trecut. Nu pot nici să ghicesc viitorul şi nici să stau precum Cătălina aşteptând Luceafărul.
Pot să trăiesc clipa, dar...asta am tot făcut. Pot să las la voia întâmplării dar...asta înseamnă să nu mai deţin controlul şi să devină totul o loterie.
Sau, pot să mă folosesc de toate lecţiile învăţate până acum, de toate experienţele avute şi de toată înţelepciunea ce se presupune că am dobândit-o de-a lungul timpului (dresorul, chiar el) şi să-mi permit să trăiesc, nu să supravieţuiesc. Să valorific clipa, nu s-o las să mă surprindă. Să învăţ să fiu dresată de timp, fără să mă simt prizonieră lui. Să construiesc ceva ce timpul n-ar putea să-mi ia, din contra, ar putea doar să-mi dea.

Cred că aşa am să fac :)