Una singură!

Ai o singură viață! Unaaa singurăăă! 

Și eu la fel.

Ok, poate nu mă crezi, n-ai motive să mă crezi pe mine, în detrimentul convingerilor tale personale. Dar poate te încrezi în știință? În evoluție? În dovezi clare? În fine...mi-au tot ajuns pe la urechi vorbe aruncate cu și despre reîncarnare, șanse noi, probleme nerezolvate sau alte asemenea bazaconii.

Mintea umană e fascinantă. Trebuie mereu să găsească răspunsuri, să fabrice întrebări și, de ce nu, probleme. Avem nevoie, genetic vorbind, să CREDEM în “ceva”. Că totul e un șcenariu, că e predestinat, că rezolvi probleme din alte vieți, că ai un destin de împlinit, un scop, un motiv…un “ceva”.
Pentru că … e de neconceput că…“this is it“, cum ar spune răposatul Michael.
Dar…cam asta e. Cam atât. Ai o singură viață, la fel cum au toți ceilalți din jurul tău. Nu te diferențiază nimic de animalul pe care (uneori) alegi să-l pui în farfurie. (nu, nu e un articol pro-vegetarienism, încerc să-mi susțin ideea cumva, pe înțelesul tău). Bine, ești norocos că ai un creier de aproape un kilogram și jumătate și că printre multiplele lui funcții se numără și conștiința/conștiența. 

Tu o ai, ești conștient, restul de creaturi vii nu prea. Unele, însă nu le-am studiat încă…așa că nu-mi permit să vorbesc despre.

Te naști, te dezvolți, înveți, crești, trăiești, experimentezi și tot așa. Ar fi bine să nu aștepți un moment de glorie, să nu-ți lasi “destinul“ să “se întâmple“ ci să faci azi și acum (sau când simți tu) cam tot ceea ce vrei să faci.
Mâine…s-ar putea se nu existe. Nu-s macabră, însă nu cred că se aliniază planetele pentru tine. Sau pentru mine. Trăiești o singură dată. Da, știu, mă repet și devin enervantă. Totuși, dacă ai ști că ai o singură șansă să faci totul, sau orice, de ce ai lăsa să treacă timpul? De ce ai vrea să crezi bazaconii paranormale? Mintea ta nu prea poate să accepte simplitatea (care e și complexă cumva) vieții și atunci îți înlocuiește semnele de întrebare cu…himere și speranțe.

Spune ceea ce simți. Trăiește și nu amâna. Nu te mai întâlnești cu nicio secundă irosită din viața ta. S-a dus, a trecut, asta e, n-o primești înapoi.

Știind toate astea… singura mea dorință e să-mi fac fiecare clipă cât mai vie, cât mai plină, cât mai conștientă. Că din asta avem, din belșug.
La conștiință mă refer. Folosește-o!

Chef filosofic

Am citit azi dimineata un articol, habar n-am pe care site de stiri, insa era prezentat un studiu al cerceratorilor (nu americani) neuro-nu-mai-stiu-ce care sustin ca la 30 de ani creierul uman ajunge la deplina maturitate.
Desi suntem capabili sa luam decizii corecte chiar si inainte de minunata varsta (pe care n-o astept deloc, apropos) abia dupa 30 de ani suntem capabili sa ni le asumam 100%, sa le intelegem, etc. Asa sustin oamenii de stiinta :) Ah si tot ei spun ca dupa 40 de ani lucrurile devin si mai clare si mai simple :) Cred si eu :)
Mi-am amintit de un articol de-al meu din trecut in care sustineam ca n-as da voie nimanui sa ia decizii importante inainte de a implini 25 de ani :)Carevasazica sunt prevazatoare.
Bine, nu despre asta vreau sa vorbesc/filosofez eu azi... desi are o oarecare legatura.
Anume, ca in asteptarea asta inifinita a noastra, zilnic ma bazez pe domnul Timp sa-mi desluseasca noi mistere si sa ma invete noi lectii. Dar, pare-se ca uneori soarta devine a naibii de ironica si malitioasa. Se lasa ceata si peste dramul de constiinta sau luciditate aferenta anilor de tinut umbra (nu degeaba).
Daca astept cu ardoare revelatii raman cu asteptarea. Daca nu le astept simt stagnarea ca-mi sufla in ceafa. Daca ma bazez pe domnul Timp...sa-mi rezolve problemele sau sa raspunda intrebarilor...e ca si cum m-as intoarce in caverna asteptand evolutia sa-si faca datoria.
Nu, nu, nu, nu...
Nu trebuie sa fie atat de greu dar nici ireal de usor. Echilibrul,bata-l vina pe el, ca mult se vrea invatat, acceptat, descoperit... Caut a avea un echilibru in tot ceea ce fac, spun, cer, ofer. Si prefer sa controlez eu echilibrarea situatiei.
Unde vreau sa ajung? Desi cred ca "everything happens for a reason" nu mi se pare ca trisez atunci cand analizez, intre timp, de-ce-ul. In spatele unor evenimente personale se da o batalie apriga de intelegere a motivului si a temporizarii. Undeva si mai in spate sta o gelozie bine mascata si greu de recunoscut. Iar marturia de aici este fie o auto-pedeapsa ori o eliberare.
Da, am momente in care sunt geloasa pe fericirea ce sta in ochii altora. Ma pun in postura unei vesnice victime care asteapta Momentul.
Nu-mi plac victimele inchipuite, deci nu-mi place nici de mine in astfel de drame. Pentru ca am atat de multe motive sa rad sau sa fac orice altceva decat sa fiu geloasa.

Voi?

Despre rai si iad

Cand eram mica...credeam ca daca vorbesc urat, spun prostii, fur, sau ma bat cu sora-mea o sa "merg in iad".
Problema mea era de fapt ca atunci cand faci un lucru urat de care crezi ca stii "doar tu" , te vede Dumnezeu si o sa-ti ceara socoteala...in viata de apoi.
Ma intrebam adesea despre "Cine altcineva" ne vede cand facem lucruri rele?

Am invatat apoi despre CONSTIINTA!

Putem sa evadam oriunde, putem sa stam in cel mai ascuns colt de suflet dar nu putem sa ne ascundem de propria constiinta....
Ori, umanitatea presupune (asta mi se pare mie necesar) un dram de constiinta.

Iar din acest motiv, mi-am promis sa nu mint niciodata.

Si-am inceput cu mine.
Pe mine n-am sa ma mint niciodata, de mine n-a sa ma ascund niciodata