Despre răbdare și demoni frumoși

Din categoria: “a wise man once said…nothing” sau ”cu cât știi mai multe, cu atât alegi să taci”, observ că încep să fiu zgârcită cu gândurile mele. Ceea ce, pentru o personă cu minte neliniștită, înseamnă oareșce efort.

În ultima perioadă am fost extrem-extrem-extrem de atentă. La mine, la cei din jur, la situații, la sentimente și, nu în ultimul rând, la explicații.

Poate e ceva natural, ce vine în timp, însă mă simt din ce în ce mai stăpâna propriului meu corp și a propriei mele minți. Am învățat să-mi identific, explic și însușesc aproape fiecare emoție sau stare. Ceea ce n-o fi așa mare lucru pentru unii, însă pentru mine e un pas enorm pe poteca echilibrului ce-l caut.

N-am mai avut atât de multe experiențe de împărtășit pentru că acum există un filtru rațional care mă dirijează vigilent. În plus, așa cum tot spuneam și în articolele trecute, cred cu tărie că fiecare experiență este subiectivă și că fiecare individ are propriul mod de percepție și înțelegere.

Vă anunț, pe cei ce încă sunteți răbdători și mă citiți că sunt bine. Mă simt bine, exist armonios și îmi place viața mea. E drept, în ultimele 2-3 luni am jonglat cu emoții când pozitive, când negative. Am avut și o perioadă mai gri, am simțit nevoia de validare și iar validare, a mea, a faptelor mele, a gândurilor mele. Însă, odată ce am ajuns să mă cunosc, aproape că-mi tratez mintea ca pe o răceală. Iau un paracetamol și știu că orice aș face, starea durează aproximativ 7 zile.

Încă mă simt ca un cățeluș curios care studiază omenirea. Suntem cu toții unici și nu cred că mă voi plictisi în a studia tiparele umane de comportament. Nu-i vine a crede antisocialei din mine câtă fascinație îmi stârnesc oamenii și viețile lor.

Acum, că nu mai sunt eu principalul virus de sub microscop, arunc priviri și-n ograda vecinilor.

Ah, să nu uit, că e de laudă: nu mă mai grăbesc. Nu știu cum am devenit atât de răbdătoare dar parcă nici nu-mi mai aduc aminte cum stă treaba cu bătutul din picior.

Nu mă mai raportez la ceilalți. O fi bine, o fi rău, dar ceva din competiția prin comparație a dispărut. Asta nu înseamnă că stagnez sau că mă auto-zeific, ci înseamnă că știu unde încep, unde mă sfârșesc și pot sa-mi aproximez performanța.

Mă pregătesc încet de o retrospectivă de final de an. E aproape ”tradiție” pentru mine și…cumva pot reevalua situația din anii precedenți. Sper să v-o pot așterne cât mai repede deși, mărturisesc, vreau să încep să scriu mai mult din dorința de a ajuta decât din dorința de spovedanie.

Încă ceva, important. Mi-este dor de anumiți oameni. Aș vrea să am ocazia să port câteva discuții deschise cu puținii oameni care mă cunosc cu adevărat. Așadar, dacă vă recunoașteți, vă invit cu tot calmul din lume să-mi invadați lumea :)

Despre rabdare si citit printre randuri

Ma tot gandeam...la virtutea asta numita rabdare...
Imi amintesc "din frageda pruncie" cand se intorcea mama de la munca, ii saream in cale si-o intrebam "ce mi-ai adus?ce mi-ai adus?" iar ea imi raspundea uneori "rabdari prajite"...
De cele mai multe ori primeam o mica atentie, o bomboana, o ciocolata...dar existau si "ocaziile" in care mintea mea de copil se frangea pe ideea de "rabdari prajite".
Nu ma pot lauda ca sunt un om rabdator...n-am avut niciodata aceasta calitatate...
Am avut rabdare de la 14 la 18 ani pe o singura fraza "cand o sa ma fac majora, am sa plec in lume". O repetam zilnic, ca o rugaciune, am facut un apogeu existential din aceasta dorinta, si mi-a reusit.
Daca-mi cereti alte dovezi de rabdare...nu cred ca am...nici macar cu mine insami.
N-am avut rabdare sa-mi traiesc adolescenta, am tras chiulul la traiul celor de seama mea si-am tins sa-mi depasesc anii ce-i aveam mereu. Intotdeauna minteam cand eram intrebata cati ani am...vroiam sa par mai mare, sa stiu mai multe, sa "am voie" sa fiu mai libera...
De fapt, cautand in scrierile mele vechi ma bantuie mereu si mereu acelasi cuvant ca o stema "libertatea mea", ma lovesc de aceleasi gratii (pe care azi le apreciez) "nu am voie".
Iar pentru toate acestea mai sus mentionate, vrand-nevrand a trebuit sa am...rabdare.
Fiecare mica dorinta, fiecare punct de atins, fiecare sentiment, toate au necesitat timp, uneori sacrificii, uneori intelepciune (de care n-am dat dovada).
Din punct de vedere carieristic rabdarea n-a fost niciodata o aptitudine a mea. N-am avut in plan o asceniune profesionala nemaipomenita, am invatat sa vreau ce-i mai bun pentru mine, sa-mi doresc sa excelez fara a pune mult accent pe timp. De altfel in ceea ce priveste exprimarea profesionala am considerat timpul ca fiind in detrimentul luptatorilor.Exista, e drept, momentul potrivit, locul potrivit si lucrul potrivit, insa toate aceste aspecte merg mana in mana cu ceea ce numim noi fler. Privesc asadar acest segment al vietii (cariera) cu optimism, in continua miscare, o lupta in contra-timp pentru afirmare. Niciodata nu e destul, niciodata nu e prea mult, intotdeauna e loc de mai bine.
Din punct de vedere sentimental...inca incerc sa deslusesc misterele rabdarii...
Avem sau nu nevoie de rabdare ca pansament sufletesc?
Desigur, e nevoie de rabdare pentru a ajunge la maturitatea sentimentala, e nevoie de timp pentru a intalnii jumatatea perfecta despre care se scrie in carti...
Pana la urma dragostea inseamna rabdare? Rabdare sa ce? Rabdare sa cultivam sentimentul suficient de puternic in sufletele noastre ca el sa prinda niste radacini de nedesprins? Rabdare sa cunosti in totalitate partenerul si rabdare sa-i accepti partile bune si partile mai putin bune? Rabdare sa ti se dedice trup si suflet pentru totdeauna asa cum v-a fost scris, asa cum ati visat?
Mie mi-e greu sa cred in toate acestea scrise mai sus...Eu le vreau pur si simplu, pentru mine trebuie sa se intample fara ca eu sa-mi dau seama, nu vreau sa stiu sau sa planific nimic.
Nu vreau sa am rabdare pentru ca nu vreau sa am nevoie de ea...
Daca este imposibil sa ma manifest fara rabdare atunci vreau sa o am inconstient. N-as suporta sa-mi reprim porniri si dorinte, sa ma asez cuminte pe banca timpului, capul plecat spunandu-mi "ai rabdare Cristina". Nu!
In ceea ce ma priveste, la nivel intim, prea intim, adanc in mintea si-n sufletul meu, intotdeauna mi-am ingaduit mici exceptii de la regula. Cu dezvoltarea mea ca fiinta, cu existenta mea ca specie, cu transformarile mele fizice, posibil sa am rabdare...insa in dragoste...ca si-n razboi, timpul e in defavoarea noastra...rabdarea nu e un atu. Parerea mea. In dragoste traiesti fiecare moment ca si cum ar fi ultimul, iei ce iti doresti, oferi ceea ce ti se cere, actionezi in nestiinta doar de dragul clipei nebune...
Despre cititul printre randuri, ar fi chiar penibil sa vin cu "tips and tricks". Cei curiosi inteleg, cei ce nu inteleg poate n-ar trebui sa fie curiosi.
Sub fiecare cuvant se asterne un gand. Gandul e mai lung decat cuvantul. Gandul e sadit in timp si radacina gandului e ori o traire, ori o dorinta...Nu luati de buna o fraza pentru ca ea are de cele mai multe ori o explicatie scrisa cu cerneala invizibila...
Cu cat ajungi sa cunosti un om mai bine, cu atat cuvintele lui scrise negru pe alb sunt doar note muzicale...Cuvintele n-au insemnatatea simpla a unei compuneri, cuvintele sunt chei spre labirintul mintii si poate al sufletului.

Acum va intreb...cati ma cunoasteti, citind ce-am scris aici?