Și jos și sus

S-a încheiat un ianuarie greu. Dacă așa mi-a început un an pe care l-am privit cu optimism...nu-mi rămâne decât să aleg ștreangul mai la modă.

Sau...să râd la viață. Că așa mi-am promis acum vreo câțiva (mulți) ani. Că o să-i râd vieții în nas și o să-i storc lămâi în ochi.

Și, am învățat că primim altfel încercările atunci când suntem fericiți. Culmea, direct în plex. Că dacă aș fi fost pseudo-deprimată, posibil că spuneam un “let it come” și gata. Bă da’ eram în vârful vârfului. Cu rânjet și cu o încredere în mine...la capacitate maximă. Cu impresia că am maturitate, că am înțelegere, că am răbdare, că am tot, că-s zeu.

Și-atunci...n-am mai fost.

Și am început din nou dansul stărilor și personalităților. Și-am dansat în horă cu tristețea, m-a valsat și nesiguranța, n-am refuzat un blues lipit de furie și...când să plec acasă, văd depresia că-mi face ochi dulci.

Ca atunci când îți vezi prieteni vechi, le știi hatârurile, zici că după două beri și trei povești te bagi la somn, da’ ei nu te lasă și trag de tine ”mai stai, mai stai”.

Și dimineața te trezești c-o mahmureală din aia de-ți juri că nu mai faci. Până…data viitoare.

Cam ca și cu anturajul prost, emoțiile negative pot să-ți intre pe sub piele mai mult și mai repede decât crezi.

Dar, contrar a tot ceea ce credeam despre mine în trecut (știți etapa antisocială, etapa dark, etapa dead), nu mă pot privi în oglindă resemnată.

Cel mai bine știu să mă ridic după o căzătură zdravănă. Așa am făcut de când mă știu. Mă rup de lume, îmi ling rănile și-mi pun armura. Hai, la luptă, iar. Că nu-mi pot vedea nicio zi din restul vieții mele resemnată. Resemnarea nu face parte din cuvintele pe care eu le iubesc.

Iubesc viața asta nebună și n-am dat atâta din coate până acum ca să dansez cu depresia sau să trăiesc cu tristețea și resemnarea. Mi-am plâns toate lacrimile și poate c-o să le mai plâng, că mi-s femeie, așa cu noi, pișăm ochii cel puțin o dată pe lună.

Dar câștigăm și războaie.

Ceea ce vă doresc și vouă. 

Prostie sau optimism?

Asadar, va intreb: DACA lupti pentru o cauza pierduta inseamna ca esti optimist sau prost?

Hai sa nu dezbatem cauza, sa zicem ca e pierduta si nu mai are nici o sansa sa fie altfel. Sa zicem sa toate sansele din lume s-au epuizat si ca ar fi mai simplu sa castigi la loto decat sa gasesti solutii.
Iar cei ce nu cred in "cauze pierdute" ca bla-bla-bla-bla, le spun ca nu asta-i subiectul de azi.
Azi vreau sa stiu daca cei ce lupta sunt prosti sau optimisti?

Ecuatia devine si mai simpla cand adaugi faptul ca X este constient de pierzania cauzei sale.
Din nou, nu incercati sa-mi spuneti ca X este pesimist ca "daca ar crede poate s-ar putea..." Ajungem la poezioara cu "daca"  si "poate".
Sa zicem ca X este cea mai realista fiinta de pe fata pamantului. X la masa cu Y si alte componente ale ecuatiei incearca sa ajunga la un rezultat fara virgula. Ar fi posibil sa contrazica matematica cu precizia ei de fier?
Nu va simtiti vinovati sa-mi spuneti ca optimismul si perseverenta sunt niste calitati. Sau sa-mi spuneti ca din prostie se mai trezeste omul. Sau ca orice e posibil, sau ca niciodata sa nu spui niciodata.
Intrebarea ramane: DACA lupti pentru o cauza pierduta esti prost sau optimist?
Cauza e pierduta. Asta e singura constanta in ecuatie.


P.S. eu n-am habar de matematica :P

Toti ne vindem...

Pana la urma toti ne vindem sufletele...
Ne ferim s-o spunem tare, s-o recunoastem, chiar sa acceptam ipocrizia, falsitatea si intr-un final contractul de vanzare-cumparare pe care-l semnam mental.
Nu va incruntati, e de bine, vorbesc din perspectiva unui om care lupta pentru acceptarea de sine, si-a constientizat existenta intr-o oarecare masura, tind spre armonia cu mediul inconjurator (oameni si natura...same).
De fapt nici nu pot sa numesc aceste manifestari inconstiente ca fiind realizari sa esecuri, cred ca sunt adanc infipte in ADN-ul nostru.
Ma voi limita in a dezbate (cu cele mai sincere si optimiste intentii) subiectul urmator :vanzarea de suflete!
Ati auzit de zicala "si-a vandut sufletul necuratului"? In toate formele posibile, adaptata la secolul nostru?
Eu cred, ca aproape toate actiunile pe care le facem pot fi traduse in simple procedee de vanzare-cumparare. Depinde de care parte stam.
Este imposibil sa dezbat toate actiunile umane (aici ma bazez pe voi sa-mi dati idei) insa pot sa-mi sustin afirmatiile in cateva cazuri.
Doua mari exemple imi sar in minte acum: carieristic vorbind :P si din punct de vedere sentimental :)
Omul se va vinde intotdeauna unei noi oportunitati. Vanezi un job, iti ceri pretul, il negociezi, te vinzi. O faci pe fata, sau diplomat, tot aia e! Am cunoscut oameni fara perdea care au declarat "sunt scump, si ma vand din ce in ce mai scump!" Toata stima! Pana la urma in functie de cat de bine ne vindem aptitudinile, obtinem cel mai bun pret pentru ceea ce prestam!
De ce n-ar functiona aceeasi logica si in plan sentimental si social?
Pentru ca nu ne place s-o admitem?
Cunosti o persoana, sa zicem ca o "vanezi" (sau nu, tot acolo) ajungi sa (cuvant de aur in vanzari) convingi aceasta persoana ca "serviciile tale" (farmec, sarm, inteligenta, aspect) sunt ceea ce isi doreste. Aici dragii mei punem punctul pe i. Se produce vanzarea! Te cumpara! Cu ce pret?
Ok, eu sunt fun, tu esti smart, eu sunt sociabila, tu esti gentleman, si putem sa enumeram cateva alte calitati sau defecte (in functie de ce anume apreciaza fiecare dintre noi) care dupa la finalizarea unui bun contract (invizibil) intre oameni.
Cumparam si vindem tot, incepand de la ei, saruturi, atingeri, sentimente, si in cele din urma ajungem sa cumparam vieti!
Cum poti sa cumperi un om pentru o viata intreaga? Convingadu-l ca daca se vinde ("se ofera" in termen diplomat) de-a intregul, pe termen lung, "serviciile" lui vor fi rasplatite.
E prea complicat?
In relatiile interumane procedam la fel...
Am ajuns sa cred ca fiecare om isi are pretul lui, in bani, produse, servicii, actiuni. Poate m-a pocnit pe mine prea tarziu ideea, insa am incercat sa corelez actiuni - interactiuni umane cu alte mecanisme, gen PR, marketing, si n-am reusit decat in mica masura...
Daca n-ati mai gandit din aceasta perspectiva pana acum, repet, departe de mine dorinta de-a sugera ceva negati (e umana abordarea), incercati totusi sa analizati in particular situatii similare...

Toti ne vindem, important e pretul!

Good girl vs bad girl

Abordarea asta extrem de pozitiva ori nu mi se potriveste ori o exersez intr-un oras prea mizerabil.
Prima halca de Bucuresti am tratat-o cu sictir, spaima, incercand sa ma iau in piept sau sa calc peste orice cadavru ar fi fost necesar ca sa am priveliste. Apoi ajunsesem s-o fac din reflex sau for fun. Era tot ceea ce stiam sa fac mai bine: sa musc din oameni, sa-i scuip pe cap si sa ma joc cu mintile lor. E drept, am fost norocoasa, n-am dat decat peste oameni prosti. Si cei care nu erau prosti, nu erau nici destepti. Lucky me ha? Asa ca am scapat de remuscari, oricum si-o luau, ce mai conteaza un sut in plus?
Ghinionul sau nesansa a facut sa ma molipsesc si eu de prostie. E drept, ajutata, chiar impinsa de la spate. N-o spun sa ma scuz, ca prostia n-are nici scuza, nici limite. (taman ce-am vazut un titlu: "cand te ocupi prea mult de defectele altora, n-ai timp sa le tratezi pe ale tale"- nu stiu ce concluzii sa trag, eu sau altii).
O perioada am incercat chiar sa-mi motivez stupizenia, crezand ca ma amestec in multime si-a unora e mult mai ridicola decat a mea. Ba mai mult, credeam ca mi se intorc suturile pe care le-am dat eu, le primesc acum inzecit. Am inceput sa ma tem. Am cautat explicatii, si cerandu-le numai din locuri mizere, am primit numai justificari mizere.
Intr-un final mi-am alimentat zen-ul si mi-am "curatat aura" hranindu-ma cu detalii simple si detasandu-ma total de jegul absolut. Aici am luat-o pe optimism si pozitivism. Am devenit sclava entitatilor fericite, si asta nu regret. Mi-au folosit sa fac diferenta.
Ma analizez putin, ca altii sunt prea prosti s-o faca, si descopar urmatoarele ;jumatatea dark, evil, sadistic, si jumatatea calma, relaxata, detasata plina de pace spirituala si bunatate sufleteasca. Ca pe vremurile cand faceam misto de hipioti "cu pacea-n suflet si zambetul pe buze".Mi-am interzis sa ma enervez, sa vad jumatatea goala a paharului, mi-am creat momente de fericire absoluta, m-am impacat cu mine, m-am detasat de toate aspectele negative, mi-am tamponat ranile, le-am inlaturat chirurgical cicatricile. Totul mirific pana aici.
Dilema mea, ca a oricarei personalitati extremiste: care fata sa o afisez? sfaturile irelevante sustin ca pot afisa fie partea neagra fie partea alba, alternativ.
Eu-ul interior are o maxima sete sa taie din radacina toate bubele infecte care graviteaza in jurul meu. Zau daca nu-mi vine sa le ard cu sete cate o palma peste ochi tuturor celor ce se alimenteaza cu detaliile existentei mele. Stiu, n-au viata proprie si personala, e musai sa se hraneasca cu hartie igienica, toti trebuie sa manance, inteleg :) Dar daca ma constip? Asta o fi solutia?
Jumatatea alba imi ordona sa nu-mi pangaresc si sodomizez coltul de rai deja existent. Trebuie sa imi cultiv ignoranta, sa-mi deschid sufletul pentru celelalte aspecte placute ale vietii mele, care sunt destule.
Ei bine ciudatentia e exact asta: cu cat sunt eu mai fericita, cu atat sunt altii mai nefericiti. Ii las sa stea in genunchi?Sau ma prefac ca nu-i vad?Le pun berea pe cap?Sau le arunc firmituri de paine?
N-ai simtit niciodata ca atunci cand totul se limpezeste, viata isi reia cursul normal, ai parte doar de satisfactii, atunci parca ti-e mila de cei care se sufoca de ciuda?Sa-i compatimesti?Sau sa le faci branci pe scari? Ganditi-va ca unii sunt deja batuti de soarta si n-ar mai ajunge la linia de plutire niciodata. Le fac sau nu felul?
Good girl, or bad girl?