Doua retrospective la pret de una.

Aveam un obicei de-a face retrospectiva anului pe blog. Aveam. Si-mi sade undeva in spatele urechii, apasand cumva peste toate gandurile, faptul ca am oprit subit postarile in august 2018. Cum, n-am scris eu despre cel mai important an din viata mea?! Aveam tone de ganduri ce-au ramas nescrise si mi se pare pacat. Imi par cele mai frumoase si cele mai incarcate de trairi.

2018 a fost anul meu de gravida. Un an plin si insemnat. Anul in care am devenit mama. Anul in care am devenit matusa. Anul in care a venit pe lume Luna mea perfecta si David, nepotul meu. Au petrecut primul Craciun din viata lor impreuna si eu am trait prima oara toate emotiile posibile. Nu numai de bucurie. Am trait si oboseala si tristetea si teama. Am cunoscut pentru prima oara in viata mea frica aia adevarata. Teama ca ceva rau s-ar putea intampla puiului tau este cea mai cumplita. Am trait renuntarea la mine si renasterea devotamentului total. Am trait dragostea aia neconditionata in care doar dai si dai si dai si nu doar ca nu astepti nimic in schimb dar chiar si cand crezi ca nu mai ai ce sa dai, tot mai dai putin. Dai pana la durere. Dar intotdeauna orice durere si apasare si tristete si frustrare - toate devin microscopice in comparatie cu puterea aia imensa a iubirii pe care o traiesti si o secunda atunci cand iti privesti puiul.

Intr-un rezumat scurt - anul 2018 a fost inceputul noii mele vieti. O viata in care am realizat ca am super puteri. Indiferent CE - eu voi fi puternica in fata copilei mele. Am stiut asta de cand am simtit-o in burta si ulterior cand am luat-o prima oara in brate.

Ar fi fost multe de detaliat. Caci mamicia vine cu lupte, renuntari si re-prioritizari. Oricat as fi vrut eu sa NU fie totul despre mamicie - 2018 mi-a spus clar ca - atata timp cat aduci o bucata de viata pe planeta asta - esti responsabila de ea. Total, complet, fara scuze. Cel putin o perioada.

Ne-a gasit finalul de 2018 cu o Luna mucioasa la piept. Certata cu somnul. Nu i-a placut niciodata sa doarma. Diminetile poate, dupa ce rasare soarele. I s-o trage de la nume, nu stiu. Pe la 12 fara 2 minute a adormit si omul meu ma astepta cu o sampanie in mana ca sa tipam in soapta “la multi ani”, sa ne strangem in brate, sa ciocnim un pahar si sa pot cadea franta pe un colt de pat. Cu speranta si viata plina. Fara secunde irosite, cu minus aproape toate kilogramele pe care le “castigasem” in sarcina. Si n-au fost putine.

Asa ca mi-am inceput anul cu foaaaarte putine asteptari.

Stiu ca am mai spus asta de cateva ori insa azi, acum, aici, simt ca anul 2019 m-a slefuit emotional. M-a reconstruit. Mi-a oferit o perspectiva pe care nu doar ca nu am mai abordat-o - nici nu stiam ca exista. O perspectiva din afara mea. O perspectiva in care functionez ca un ceas elvetian dar nu pentru mine. O perspectiva in care daruiesc timpul, corpul si emotiile mele. O perspectiva in care pot observa totul detasata de vocea aceea interioara care analizeaza totul. O perspectiva empatica aproape 100%.

Teoretic n-am inventat nimic. N-am descoperit nimic. Femeile devin mame in fiecare zi, vietile se schimba in fiecare secunda si oamenii au mereu revelatii. Practic, n-am reusit sa privesc vreodata lumea cu alti ochi in afara de ai mei. Pana in 2019. Cand am descoperit totul fara sa fiu eu. Am descoperit cum e sa fii mic si neajutorat si sa depinzi total de altcineva. Cum sa vorbesti fara vorbe, cum sa gandesti simplu, ca o forma de viata ce incearca sa existe pentru prima oara. Am descoperit ziua si noaptea. Linistea si zgomotul, mirosul si vazul. Am vazut pentru prima oara zapada, soare, copacii inverzind, florile cautand lumina, aerup devenind cald, ploaia, norii, mirosul pielii, apa calda, oamenii.

Am descoperit gustul. Muzica, atingerea. Si cam tot ce inseamna lumea asta.

Apoi, cand deja m-am dezmeticit cat de cat - am inceput sa ma vad si pe mine. Initial incercanata, robotica, obosita. Apoi mai vie, mai dornica. Mi-am descoperit corpul, sufletul, existenta cea noua.

Cea mai de pret descoperire a fost cea a timpului. Clipe, secunde, minute. As vrea sa nu-l mai dorm vreodata si totusi.

Timpul nu sta si totusi incerc sa-l tin captiv. Unele secunde as vrea sa-mi imbrace simturile pentru totudeauna dar parca sunt curioasa si de ce aduc clipele inca netraite.

Anul 2019 a fost unul extrem de activ si totusi il simt ca si cum ar fi trecut mai repede decat as fi putut clipi. Am calatorit. Am sarbatorit. Am plans. Mi-am privit viata de pana acum si mi-am facut planuri. Sunt un om normal. Si totusi, ma simt un om cu superputeri. Sunt mama. Sunt femeie. Simt ca am trei vieti. Una pe care abia o mai tin minte, una care imi ocupa tot timpul si alta care e pe cale sa se intample.

O lectie invatata in 2019 este ca...trebuie sa gandesc cu sufletul uneori. Am renuntat la instinct si m-am bazat pe ratiune. Mi-am umplus creierul cu matematica si carti de psihologie. Nu regret. Inteleg multe si pot sa reactionez logic. Insa, uneori, viata e despre miracole.

Cele in care nu credeam. Cele pe care trebuie sa le simti. Viata e bucurie. Viata ni se intampla o singura data. Si, odata cu nemurirea pe care crezi ca o castigi atunci cand creezi viata, apare si o irationala teama de sfarsit. Din acest motiv as vrea sa traiesc mai intens totul. Sa multumesc pentru tot, sa apreciez ce am si sa vreau mai mult.

Sa inceapa 2020.

Încă puțin până la încă puțin

Ufff, mai e puțin. Dacă e s-o gândesc la scară largă...au trecut aproape 9 luni într-o bătaie de gene. Dacă e s-o cuget în moleculă...am simțit fiecare secundă ca un ac de tatuaj intrând în pielea mea repede, precis și ușor dureros. 60 de ace în fiecare minut. Și-mi plac tatuajele, și-mi place senzația aceea pe care o lasă tușul când se contopește cu pielea ta scriind o nouă poveste veșnică. Dar spre final parcă tot ce simți e durere și amorțeală. Abia aștepți să-ți porți în piele povestea, abia aștepți să-ți privești în oglindă odrasla din tuș. Dar doare. Ustură.

Așa și cu mine, acum. O fi natura de vină. Găsește ea o cale să ne facă să privim totul ca fiind firesc. Acum natura încearcă să mă convingă să-mi îmbrățișez teama de naștere. Teama irațională evident.

A fost frumos să simt o viață crescând în mine. Interesant mai degrabă. Este și un dram de magie, nu neg, cu tot scepticismul meu. A fost printre cele mai interesante perioade pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Nu e totul știință și matematică așa cum credeam. Dar nici n-am încă vreo defniție pentru ceea ce simt. Și spiritualitatea care mi-a rămas ascunsă-n suflet e pentru mine și atât. N-o voi dezbate nicidecum aici și nu acum.

Eu, personal, am simțit că fac un efort continuu. Nu mă simt deloc specială, mă simt obosită. Nu pot spune că ”m-am sacrificat” ci că mi-am recalculat prioritățile și mi-am ascultat corpul. Corpul meu a cerut răsfăț, iubire și odihnă. Corpul meu obișnuit cu ambiții și mini-tortură s-a trezit deodată funcționând caritabil pentru o chestie pe care încă nu o percepe altfel decât o povară. Corpului meu îi plăceau hainele mulate excesiv și privirile lungi. Corpului meu îi plăcea să alunece într-o lene completă și într-un somn egoist. A dispărut și lenea, a dispărut și somnul. Despre haine, n-are rost să mai vorbim.

Totuși, am și câștigat. Am câștigat putere. Rezistență. Am câștigat capacitatea de a observa și de a avea răbdare. Infinit mai multă decât aveam. Am câștigat independența față de lumea ce mă ținea prizoniera aparențelor. Am câștigat bunătate, sensibilitate și suflet. Dar sunt niște rezerve cifrate pe care, deși le am, nu le pot consuma oricum. Am dezvoltat în particular o sensibilitate pentru animale. Sunt extrem de sensibilă în a vedea animale în suferință. Și înainte eram, dar acum efectiv mă sfâșie orice are de-a face cu animanele abandonate sau chinuite. Am câștigat înțelegere față de cei ce în alte situații ar fi beneficiat din partea mea doar de critică.

În fine, îmi notez ideile și gândurile în speranța că voi rămâne cu ele aici dacă memoria va alege să mi le șteargă. Sunt același om și totuși diferit. Îmi plac aceleași lucruri și totuși nu mă mai simt legată decât de câteva chestii bine definite. Am RE-definit noțiunea de prietenie. Și am descoperit că mă tem totuși de ceva. Cam astea sunt revelațiile ultimei sute de metri.

Mi-am propus să mă odihnesc în următoarele săptămâni. Săptămâni, da, căci atât mi-au mai rămas în formula curentă de cuplu plus motan mult-iubit. Mi-am propus să meditez, să dorm, să fac băi lungi și răcoroase și să citesc. Nu simt nevoia de altceva. DAR am învățat ca nu tot ceea ce îți propui îți și iese. Așa suntem noi, oamenii. Avem nevoie să ne încălcăm cuvântul pentru a ne dovedi umanitatea. Pentru a contesta matematica existenței.

Așadar mai vedem ce-mi iese din ce mi-am propus. Să ne citim cu bine!

Fantezii de moment și gânduri de viitor

Vremea e perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm la loc.

Fericirea mea este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.

Am dat o fugă până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.

Revin în Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.

De câteva zile ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și sindromul cuibului. Așa o fi.

Trec prin stări care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor dispărea de parcă n-au fost nciodată.

De pildă, săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort. 

Cum spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag de sinucidere e o fantezie cu mine la sală.  Îmi amintesc constant că timpul trece mai repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.

Un lucru este cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre toaletă.

Ce nu s-a schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.

Ce s-a schimbat? Prioritatea cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.

N-aș vrea să fie un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.

Să ne citim cu bine.