Memoria selectiva

Am observat ca de o perioada incoace am flashback-uri cu intamplari din viata mea pe care le credeam demult apuse.
Cred ca fiecare om are o "cutiuta" cu amintiri urate sau dureroase sau rusinoase pe care o pastreaza incuiata cu lacatul mintii, ascunsa atat de bine incat uita ca exista.
De obicei n-avem cum sa ne eliberam de aceste posesiuni cerebrale pentru ca procedeul ar fi mult prea greoi.
Daca am un stoc de amintiri dureroase prefer sa nu ma supun torturii de-a le dezgropa. Daca exista intamplari jenante (sunt sigura ca fiecare dintre voi puteti scotoci cel putin cateva amintiri extrem de rusinoase din care ati invatat ceva dar pe care nu vreti nici macar sa le destainuiti) preferam sa tragem ponoasele intern pana cand mecanismul nostru de selectie le cicatrizeaza.
E aproape la fel ca si in cazul cosmarurilor. Oricat de infricosator ar putea sa fie un vis il pastram putine zile apoi ne descotorosim de el.
Ei bine, in cazul unui exercitiu de memorie pot sa-mi amintesc de exemplu ca unul dintre cele mai stranii vise ale mele a fost acela in care eram jupuita de vie si crucificata de o gasca de calugarite.
Dar sa nu vorbim despre exercitii de memorie, sa vorbim despre flashback-uri (DEX: Inserție care înfățișează o scurtă acțiune secundară plasată în trecut ). Sa vorbim despre aceasta "cutiuta" posibil supra-aglomerata cu dejectiile memoriei care acum da pe-afara.

Eu am o memorie destul de buna si chiar daca trece o perioada buna de timp intre anumite intamplari pot sa pun cap la cap piesele de puzzle si sa fac legatura intre ceva vazut/auzit/intamplat acum 6 luni (de exemplu) si ceva petrecut acum 12 luni (iarasi de exemplu). Dat fiind faptul ca timpul atenueaza aproape orice, perioada aceasta lunga intre piesele mele de puzzle imi pot diminua impactul informatiei?

Irelevant.

Cum m-as putea eu manifesta (ca om) daca toate amintirile (cele selectate spre a ma descotorosi de ele) revin brutal in mintea mea?

Ajung oare sa-mi pun intrebari daca sunt pure iluzii fabricate de mine?

N-as putea sa va vorbesc despre CE anume imi bantuie gandurile. Unele intamplari sunt atat de vechi incat le-as altera mai mult daca as incerca sa le relatez.

Sunt compusa din suma intamplarilor prin care am trecut, dar v-am mai spus asta. Uneori sunt o fiara salbatica, alteori sunt bunatatea intruchipata, de cele mai multe ori sunt absurda si irationala, uneori nu sunt decat o fiind nedefinita asteptand amprenta timpului pentru a-mi contura personalitatea...

Totusi exista dorinta de-a ma elibera. Vreau sa ma simt libera de orice fel de amintiri neplacute sau dureroase. Vreau sa imi dovedesc eu mie ca nu sunt compusa din acele elemente...

As vrea sa fac acest exercitiu de sinceritate, cu mine, in oglinda.

Suntem ce fel de oameni ne dorim sa fim.

Din nou...

...zeci de ganduri, demoni mai mari sau mai mici, dorinta de exorcizare in scris, dorinta de-a transpune ganduri in scris, dorinta de-a ma confesa astfel incat sa-mi gasesc raspunsurile prin propriile cuvinte.
Apare autoeducarea, autostapanirea de sinte, autosugestia, privitul in oglinda mai bine, mai aproape cautand sa gasesc altceva decat chipul pe care mi-l stiu prea bine.
"n-ai voie sa gandesti asa Cristina!"
"de fapt nu, tu nu simti asta, tu nu gandesti asta, tu n-ai nevoie decat de ceea ce-ti spune creierul tau cand este precis, taios, lucid"
Chiar cred ca omul este o masinarie educabila care poate sa faca abstractie de suflet si sa traiasca coordonat de minte.
Doar ca pana si mintea mea e obosita astazi. Si refuza sa ma ajute. Putrezeste letargica sub invelisul de par blond.
Vorbeam candva despre traitul pentru un punct mic, abia vizibil, din viitor. Asa sunt eu acum. Trec peste toate zilele pentru un punct necunoscut pe care-l vad cumva la oriozont. Habar n-am daca acest punct e de fapt o himera.
Acel "maine" devine pentru mine Mecca.
Sunt constienta ca intr-un anumit moment al existentei noastre devenim dependenti de intrebari existentiale. Ori ne subjuga setea de cunoastere, asa cum sunt eu momentan, citesc aproape tot ce-mi cade in mana, ma simt ca un burete care absoarbe informatia vitala pentru creier. In fiecare carte citita caut poate raspunsul la intrebarile mele...
Oricat v-ati chinui sa cititi printre randuri spusele mele de azi nu veti avea succes. Pentru ca nu exista nici o morala care trebuie identificata.

"cand voi vrea sa scriu, voi scrie"

"cand voi avea ceva de spus cuvintele se vor ivi natural"

Nu-mi vine sa cred cat de goala de orice gand ma simt. E ca si cum as fi abuzat de un izvor de inspiratie iar acum el a secat.

Ori am impresia destul de puternica ca mi-am folosit deja toate celelalte cuvinte.

Dar este paradoxal cata nevoie de confesiune in scris pot sa am...

Ultimele zile incinse

Aveam atatea zeci de ganduri, stand in compartimentul incins al trenului accelerat cu destinatia Gara de Nord - Bucuresti.
Cred ca-mi fierbea mintea la cele peste 40 de grade si n-aveam unde sa notez cele cateva idei pe care le-as fi vrut musai asternute aici.
Hai sa pun ordine in intamplari:
A venit si vara mult-asteptata, glorios cu toata puterea soarelui abatuta asupra tarii noastre.
Asa ca am decis sa fug in celalalt "capat de lume" unde (credeam eu) totul e mai domol.
Dupa aproape 13 ore de drum, un roman si jumatate citit, ma asteptam sa cobor din tren, sa adie un vant usor racoros cu iz de munte si padure. Doar ca de data asta soarele matinal era pornit sa prajeasca fiecare particica vie din jur.
Dar era atat de bine sa fiu acasa!
Cum ma asteptasem cele patru zile au trecut ca vantul si ca gandul insa cu efecte benefice asupra psihicului meu usor avariat de capitala.
Mi-am obisnuit fiinta cu mici "atentii" periodice. Astfel ca daca nu-mi iau odata la cateva luni macar 3 zile pentru mine (egoista de mine) risc sa-mi pierd din coerenta.
N-am vorbit la telefon decat cu jumatatea mea, nu m-am uitat la televizor (ca nu am avut timp), nu am discutat nici despre viata si nici politica... M-am plimbat, am savurat, am ascultat, am privit, am iubit clipa si mi-am lasat mintea sa se odihneasca de nutrirea oricarui gand.
Familia mea e o familie atat de vie incat uneori am impresia ca trebuie sa tin eu pasul cu ei. Stiu sa-si traiasca fiecare zi prin acel "hai sa facem ceva" pe care eu il aman seara dupa o zi la birou. Ai mei nu amana nimic niciodata. Fiecare zi e o noua experienta, un alt loc de vazut, o situatie de explorat, nu exista plictiseala sau blazare. De asta imi plac, de asta de fiecare data imi spun ca-mi voi trai si eu clipa fara sa uit ca timpul imi apartine in primul rand mie.
Mai spun si de aceasta data ca Maramuresul e cel mai frumos judet al acestei tari. Cred ca acolo sunt cei mai blanzi oameni chiar daca nu se lauda cu stive de diplome de studii.
Oameni sinceri, oameni pentru care increderea nu e un cuvant suspicios, oameni care ajuta pentru ca pot, oameni care se bucura pentru ca stiu cum, care traiesc in ritmul lent pentru ca timpul fuge dar ei reusesc sa-i tina piept.
Am dat o fuga pana la vecinii unguri unde mi-am relaxat si trupul (nu doar sufletul) intr-un mic strand termal. Foarte ingeniosi vecinii nostri, curati, chibzuiti, mai mare dragul sa petreci timp peste granita.
Ultima si cea mai frumoasa zi a fost petrecuta in Maramuresul istoric intr-un loc de basm.
La intoarcere am facut 14 ore intr-un tren ce tinea neaparat sa opreasca in toate statiile desi isi spunea accelerat. Cabina mea din vagonul de dormit parea cea mai putin oxigenata... De fapt cred ca am inregistrat un record de 14 ore intr-o sauna pentru ca nu era nici o diferenta intre clasa 1 a trenului si sauna umeda din Ungaria... De fapt mint...la sauna umeda aveam vapori de musetel, aici doar miros de CFR :)
Iata-ma acasa, la casa noastra, in capitala noastra, in coltul pe care doar noi stim sa-l animam. Mi-a fost dor de el pentru ca nu m-am simtit completa, mi-a fost dor de orasul pe care-l cunosc mai bine decat cel natal, insa nu mi-a lipsit zgomotul de criza. As fi vrut sa nu citesc despre protestele oamenilor disperati, sa nu ma intreb daca ziua de maine va fi gri...

Dar in ciuda tuturor culorilor posace e vara. Vreau (vrem) sa ne rupem de monotonia din jur si sa gustam din soare, mare, munte, in fiecare sfarsit de saptamana :)

Voi cum v-ati petrecut ultimele zile incinse?

Eu cand visez ca zbor, zbor!

Eram azi-noapte (bine, nu eu, creierul meu ; am decis sa va spun de la inceput ca e vorba despre un vis ca sa nu va tin cu sufletul la gura) intr-un fel de parc de distractii ascuns intr-o padure verde si deasa ce-mi semana a plaiuri natale.

M-am apropiat de tarcul cu cai, unde se inghesuiau toti privitorii, m-am strecurat printre ei, am privit superbele exemplare, mi-am dres vocea cat am putut eu de bine si-am grait cu toata puterea catre supraveghetor:
"Vreau si eu un CAL!"

Barbatul s-a uitat la mine, m-a masurat dintr-o extremitate in cealalta, a zambit usor si-a disparut printre grajduri. Toti oamenii se uitau cumva ciudat la mine, iar eu mandra de atentia pe care o captasem ma umflasem toata in pene.

Omul s-a intors spre mine tinand de capastru un...ponei roscovan si pletos.

"Ia uite si calul tau!" mi-a spus el razand si privind multimea care era peste masura de amuzata.

Incercam sa-mi pastrez calmul si sa dau dovada de demnitate in continuare:
"Cred ca n-ati inteles...Vreau un CAL! Un cal, nu un ponei. Unul care sa fie dresat sa raspunda la comenzi si sa fie suficient de bland."

Omul a disparut cateva momente intr-un capat al tarcului si s-a intors tinand de capastru un cal unguresc, negru, pletos si cam de nestapanit (am dedus eu dupa cum se smucea din mainile barbatului).

M-am uitat lung la cal, l-am apucat de capastru incercand sa-i domolesc nechezatul. In sinea mea ma rugam sa-l pot macar incaleca, mai ales ca simteam zeci de ochi tintuiti asupra mea.

"Cand trebuie sa-l aduc inapoi?"

"Il poti tine toata ziua, sau te poate tine el pe tine toata ziua, depinde doar unde mergeti."

Omul asta responsabl de herghelie imi devenea din ce in ce mai antipatic cu ironiile lui.

Am tras aer in piept, am incalecat (cu succes) iar calul simtind greutatea mea umana a nechezat mai mult a intimidare. Isi testa stapanul...

L-am apucat strans de haturi, si am strans genunchii spirjiniti pe baza gatului lui (de o parte si de cealalta, evident). M-a inteles. Apoi am luat-o incet la pas pentru a iesi din multime. Incercam sa-mi corelez miscarile bazinului cu miscarile pasilor lui.

Cand am iesit din perimetrul aglomerat si zgomotos mi-am facut curaj si i-am dat comanda calului "Galop!".

Calul meu s-a smucit puternic (cumva pentru a-si elibera capul de haturi) a dat s-o ia la goana , i-am simtit picioarele din fata desprinzandu-se de pe sol, mai apoi si cele din spate, de undeva din lateralele burtii i-au crescut doua aripi gigant din care a batut puternic de vreo doua ori.

Imi inclestasem o mana pe capatul de sa si cu cealalta tineam inca haturile. Am strans genunchii incercand sa-i transmit calului ca ma tin inca bine de el, si am tras de haturi incercand sa-l incetinesc. Eram deja deasupra padurii.

Am realizat ca zbor, ca noi zburam, calul era totusi de nestapanit, puteam sa-l las in voia lui incercand sa-l coordonez fara a-l brusca. Sa ma bucur de ceea ce mi se intampla, pentru ca obtinusem o siguranta de sine cumplita.

Eram mult prea sus pentru a cadea, asa imi spuneam.

Vroiam sa-i inlantui gatul cu bratele, sa-mi lipesc obrazul de coama lui dar stiam ca nu i-ar fi comod sa galopeze (chiar si prin aer) daca-l tin asa. Totusi nu-mi puteam tine spatele drept datorita vantului si a batailor lui din aripi. M-am aplecat usor in fata, biciuita de cateva fire din coama lui.

Nu batea din aripi constant, falfaia de vreo doua-trei ori la fiecare cinci-zece minute.

Am inchis ochii pentru cateva secunde simtind doar soarele si vantul... Imi batea inima gata sa-mi sara din piept dar eram incredibil de fericita.

Dupa ce-am strabatut o intindere ce mi se parea enorma, am simtit cum calul meu isi pierde din altitudine, lin, coboram pana am zarit alt tarc unde el se indrepta reflex parca.

Am "aterizat" bineinteles in apropierea tarcului, feriti de ochi curiosi si-am luat-o la pas pana in pragul grajdului.

Eram inca sub hipnoza celor intamplate.

O femeie s-a indreptat spre mine oferindu-se sa-mi duca calul la grajd. I-am explicat ca l-am luat dintr-un alt loc insa mi-a spus ca apartin aceluiasi proprietar si ca-mi pot lasa animalul aici, el va fi in siguranta.

Trebuia totusi sa ma intorc.

"Vreau sa-mi dati alt cal pentru intoarcere. Vreau unul bland, care sa raspunda mai bine la comezi."

Mi-au dat un cal alb, linistit si bland. Tot drumul de intoarcere a fost extrem de ascultator.

... apoi m-am trezit :)

Morala? De fapt doua pentru cei ce ma citesc azi:

In primul rand fiecare rebeliune isi are perioada ei. Nebunia trebuie gustata insa nu adoptata :)Iar in al doilea rand, n-am mai visat ca zbor de cand eram mica si-mi doream vacanta de vara. Am sa "zbor" la ai mei (la Baia Mare) cateva zile, ne auzim/citim/vedem cand ma intorc...

in rest...nu vreau sa stiu de nimeni nimic ...cateva zile :P

Nimic concret

Nu mai sunt atenta la oameni.
Nu mai sunt atenta la mine printre oameni.
Nu mai am rabdare.

Nu mai am cuvinte si nici ganduri.
Toate-mi incep cu nu. Unele au totusi iz pozitiv: nu vreau sa ma prabusesc intr-o lume a blazarii ; nu vreau sa sfarsesc intr-o captiva intr-un loc pe care-l (ce?!?! - nu gasesc cuvantul)... compatimesc (asta era!).O vreme m-am pacalit ca e vorba de astenia de primavara. Apoi mi-am spus ca ma dor toate zilele ploioase. Apoi ca nu mai respir din cauza prafului si-a mizeriei...
Apoi m-am izolat in raiul meu personal, cel de acasa. De fapt pentru acele cateva ore rezist si traiesc. Acasa si El. Caminul in care deocamdata nu va las nici macar sa trageti cu ochiul. Nu va mai spun nimic de noi-ul perfect. Sunt a naibii de egoista.
Ei bine, in afara de acele cateva ore...totul imi pare fad.


N-am chef de nimic. Mi-am pierdut cheful... Il vreau inapoi!


Ma entuziasmau zilele frumoase cu soare, animalele din parc, copii care merg de-a busilea, pataniile amicilor si-ale prietenilor...
Aveam pofta de ascensiune carieristica, ma dovedea setea de cunoatere, evolutia umana...
O fi normal sa ma scufund in lene si indiferenta? O fi normal sa nu gasesc nici macar o emotie in creieru-mi?


Alta data imi vorbeam in gand atat de mult incat nu prisoseam sa astern cuvinte peste cuvinte, cugetari si filosofari. Azi mi-e lene sa ma aud gandind si ma bucura linistea absurda.
Si NU sunt deprimata! Nu sunt trista, nu sunt ranita, nu sunt nimic. Asta e! Nu sunt nimic!
Mi-e lehamite sa va spun orice. As vrea sa va postestesc intamplari si aventuri pentru ca mai apoi sa le recitesc si sa ma amuze insa n-am CE! Pentru ca sunt imuna :)
Ma uit la South Park seara si imi place tare mult serialul asta. Am inceput sa le memorez replicile. Mai nou nu pot sa nu gasesc ceva de ironizat in tot ceea ce misca...


Ma gandeam sa incep sa ies mai des, sa ma vad pe rand cu toti prietenii (putini si asa) pe care i-am cam neglijat in ultima vreme...
Dar mi-e ca i-as plictisi teribil...Ce sa va spun? Ca n-am chef de nimic? Ca orice gand e un efort pentru mintea mea lenesa?





Mda... cam asta aveam de spus. Profund nu?

Un sufletel cauta familie

Pisicuta a ajuns la noi la birou ieri. Tot de atunci ii cautam o familie iubitoare.

Ea e cuminte, are doar o luna, ochisori

albastri si puf alb cu negru...adorabila, ce mai!

Poate isi doreste cineva s-o ia acasa, sa se bucure de ea crescand frumos.

Zi draga mie

Pe 28 mai 1935 s-a nascut bunica mea care m-a crescut. Ea nu mai este printre noi, Dumnezeu a luat-o la el pentru ca a fost gelos.
Atunci l-am urat tare mult pe Dumnezeul in care ma incapatanam sa nu cred. De fapt cred ca am constientizat existenta mortii abia cand ea s-a stins. Pana atunci am sfidat acest proces (pana la urma natural).
N-am putut sa stau langa ea in ultima ei seara printre oameni. Am fost egoista si-am incercat sa ma protejez pe mine de durerea de-a o vedea cedand...
Poate din acest motiv mintea mea n-a admis niciodata ca ea nu mai este. Vorbesc cu ea de cate ori vreau si parca o aud vorbindu-mi. Parca...
Dar destul cu amintirile dureroase!
De fapt ziua in care ea a venit pe pamant conteaza. Si toate celelalte zile in care ne-a dat tot sufletul ei, ne-a iubit, ne-a ocrotit, ne-a oferit cea mai frumoasa copilarie...
Trebuie doar sa inchid ochii si sunt acolo, intru in casa cu pereti grunjosi de culoare verde crud, trec de holul racoros unde pe pereti stau frumos cateva farfurii din lut pictate manual, ajung in bucataria cu soba veche, plita maaare si gri-inchis care uneori scoate fum cand pui cartofii la copt direct pe plita. Mobilierul e unul vechi, vernil, de fapt toate obiectele din casa au cate o istorie lunga si cate o poveste interesanta, iar pentru mine este un colt de rai.
Ma gandesc ce are buni in camara intunecata cu podea din ciment inchis la culoare? Nu prea-mi place sa intru in camara pentru ca e intunecoasa si friguroasa, dar de cate ori intra buni acolo aduce ceva bun. Si ca de fiecare data are ceva pus deoparte pentru mine...
O sa ma intrebe daca mi-e foame. O sa-mi spuna cate feluri de mancare are si-o sa liciteze cu inca vreo 3 pe care mi le poate prepara pe loc :) Apoi imi spune ca zmeura sau capsunii din gradina s-au copt si ma intreaba daca vreau sa-mi culeaga...
Asa e, m-a rasfatat peste masura...
Mananc ceva, in timp ce ea vine cu o farfurie plina de zmeura proaspata, spalata si parfumata.
Dar nu mai am rabdare, am chef sa ies la joaca, cat mai repede, sa alerg pe ultita prafuita, sa verific daca toti ceilalti copii sunt pe la bunici in vacanta, daca pe campul de alaturi au inflorit garofitele salbatice, cate poame verzi sunt in copacii din livada, daca iepurii au pui (si daca da, cati?), ce mai face cainele ala dement, cat de rece e apa din fantana, cat mai au nucile pana sa devina cat de cat comestibile, dar agriesele?cand facem vinul de coacaze? (stiu, stiu ca n-am voie sa beau, dar n-o sa stii tu buni de cate ori am tras cu furtunul pe furis cate un borcan de vin de coacaze si-am baut pana statea sa-mi explodeze inima ca "e bun pentru tensiune").
Ajung pe inserat, intru in goana in casa, miroase a lapte proaspat fiert, dar iti spun ca vreau sa mai stau putin "La cruce" (monument ridicat de raposatul bunic la rascrucea de drumuri din sat) cu ceilalti prieteni veniti si ei la bunici.
Nu-ti prea place ca vreau sa ma lungesc in noapte, dar imi dai voie buni, ti-am promis ca nu stau mult. Imi spui in drum spre plecare de cel putin doua ori ca poate telefoneaza mama sau tata, sa nu cumva sa nu fiu prin zona. Rad in gand stiind ca n-ai putea niciodata sa "ma dai de gol" si le spui de fiecare data (nevrand sa fiu certata de ei) ca sunt la matusa peste drum, ma uit la desene animate :) Televizorul ei nu e "pe lampi" si merge mai bine...
Ajung acasa poate pe la 11, trecute. Ai lasat lumina in curte, sa nu-mi fie frica cand vin pe ulita. Mi-ai pus cheia pe geamul dinspre gradina, ca sa nu te trezesc. Deschid usile din lemn vopsite in alb; vopseaua de pe usi se cojeste masiv si toate balamalele suiera usor. Inchid iar cu cheia.
Acum parca mi-e pofta de zmeura de mai devreme...
"buni dormi?"
Nu dormi, ci doar atipisei, imi spui sa mananc, am ceva cald pe soba in care mocnesc carbunii desi afara e vara. Ai vrut sa imi pastrezi mancarea calda.
Infulec ceva, dar tot mi-e pofta de zmeura , asa ca...o caut in camara. Nu-mi prea place camara (am mai spus-o) asa ca deschid mai intai lumina, imping grijulie usa, astept 2-3 secunde apoi incerc s-o cuprind dintr-o singura privire si sa iau rapid ce am nevoie.
In sfarsit, m-am foit peste tot, ma incearca somnul. Ma schimb in hainele de noapte si ma sui in divanul tau vechi si denivelat. Ii aud toate arcurile dar ma crezi ca asa somn bun n-am mai avut de atunci?
"spune-mi o poveste buni...da' de fapt... zi-mi cu razboiul...cand erai tu mica"
Imi povestesti balmajind si atipind povesti pe care le stiu deja dar de care nu ma satur niciodata pana cand adorm si eu.

Dimineata, ma trezesc si ma las cu greu convinsa sa ma spal pe ochi cu apa rece-rece de la fantana. Imi spui ca e "soarele pe cer de-o sulita" ceea ce inseamna ca e ora 10. Ma amuza sa-mi vorbesti asa, stiu ca ti-e dor de mama ta, care va vorbea asa cand erati copii.
O luam de la capat cu micul dejun, am 3 sau mai multe variante, depinde de ce mi-e pofta.
Molfai incet si lenes gris-ul in lapte presarat cu scortisoara, cacao si putin zahar pe care te-am rugat sa mi-l faci intentionat cu cocoloase ....
Ma gandesc...ce-as putea sa mai fac azi?

Asta vad, aud, miros, simt cand inchid ochii si ma gandesc la tine.
Pentru ca 28 de mai e ziua in care a ajuns pe Pamant cel mai bland suflet.

Mamei mele, din tot sufletul

... la multi ani!

In fiecare an imi spun ca o sa fiu cu tine pe 26 ale lui mai. In fiecare an nu admit nici macar pe ultima suta de metri ca nu am cum sa-mi iau 2-3 zile libere ca sa strabat jumatate de tara, sa fiu acolo in ziua in care trebuie sa te strang in brate, sa-ti urez sa ne traiesti si sa incerc sa fac o singura zi mai frumoasa decat toate celelalte...

Cativa ani am reusit sa-ti pun la posta felicitari umplute cu petale de flori si cuvinte din suflet... Uite ca iar timpul a fost in detrimentul meu si singura modalitate prin care pot sa-ti trimit cateva cuvinte este asta.
Dar tu stii ca esti cel mai frumos om din lume, ca distanta nu face decat sa ne apropie, ca timpul pe care nu-l petrecem impreuna ne intretine dorul constant...
Sau oare ne consolam cu toate acestea? De fapt, mami, eu ma consolez stiind ca ai acolo langa tine cealalta jumatate de familie si ca ei vor fi langa tine de ziua ta. Mai stiu ca in fiecare an incearca sa-ti faca aceasta zi de mai cat de speciala se poate.
De obicei imi gasesc cuvintele extrem de usor, as putea sa scriu despre orice, dar uite ca acum nu stiu ce anume as putea sa-ti scriu ca sa intelegi ce simt cu adevarat...
Iti multumesc ca esti cea mai buna prietena a mea, ca mi-esti mama asa cum putine mame stiu sa fie copiilor lor. Iti multumesc ca stii sa-ti rupi oricand timp ca sa-mi asculti bodoganelile si ca inca reusesti sa ai rabdare cu mine desi de-acum ar trebui eu sa am rabdare cu tine :)
Iti multumesc ca vezi in mine copilul rebel si il incurajezi. Iti multumesc ca n-a fost niciodata nevoie sa muncesc pentru iubirea si aprecierea ta, le-am stiut acolo, prezente, neconditionat.
As vrea ca timpul sa treaca mai incet cand sunt cu voi, cu tine si sa zboare cand sunt departe de voi. Dar parca timpul nu ma asculta, asa cum n-a ascultat niciodata pe nimeni. Din contra, de cate ori ajung acasa parca nisipul din clepsidra se scurge mai repede. Din pacate da, ne sunt contorizate si conditionate momentele impreuna. Nu sunt deloc trista, pentru ca m-ai invatat sa-mi placa viata mea, s-o traiesc asa cum stiu, uneori cu incapatanare si slava Domnului materialul genetic este din belsug.
Vezi, stiu s-o scald in tot felul de fraze care sa-mi ascunda emotiile.
Sunt emotionata, recunosc! Putin frustrata...n-as mai fi vrut sa-ti trimit petale de flori uscate ci poate sa te scot la o piesa de teatru... aici, la mine acasa...in orasul asta care nu-ti prea place pentru ca nu-l stapanesti atat de bine.
Totusi, nu e dupa cum m-as fi asteptat, nici ceea ce mi-as fi dorit, astazi e ziua ta, o zi ce trebuie sarbatorita, o zi ce pentru mine are o importanta aparte.
Sa-mi fi TU, mama, prietena, suflet aproape, in toate celelalte zile, in toti ceilalti ani, iar lunile de mai, toate ce vor urma, vreau sa te stiu fericita!

Asta iti doresc din tot sufletul!

Doi ani de blog

Astazi coltul meu de internet implineste doi ani :)

Am inceput cu roz, am continuat sa umplu pagini de blog cu ganduri peste ganduri lasand bucati din mine in toata arhiva ultimilor doi ani.

Poate am evoluat, cu siguranta m-am schimbat, categoric am invatat muuulte in ultimii doi ani.

Am ales roz, pentru blog, din mai multe motive ; unul dintre ele evident e ironia. Pot sa fiu roz fara sa fiu vulgara, pot sa fiu blonda si roz dar cu spini pe spinare, pot sa fac orice e roz in universul meu virtual pentru ca roz-ul meu inseamna renuntarea la negru.

Am inceput sa scriu ca o continuare a personalitatii mele, dorindu-mi sa las aici toate gandurile gri, sa impart bucuriile cu cei ce ma indragesc, sa-mi descarc sufletul si sa-mi pastrez cuvintele pentru cei ce cred ca ma inteleg, sau, de ce nu, pentru mine, peste ani si ani.

Imi iubesc blogul, imi iubesc cititorii, chiar si cei ce n-au fost pe aceeasi lungime de unda cu mine.

Sunt incantata de cati oameni frumosi am cunoscut prin intermediul acestui blog si sunt multumita ca am reusit sa ajut la randul meu, fiind auzita/citita.

Pentru mine "blogul roz" e mai mult decat un jurnal online, e dovada vie ca omul evolueaza, ca omul se face auzit/ascultat, dovada ca exista cuvinte, e de fapt o bucatica din sufletul meu, un copil virtual...

E drept ca mi-ar fi placut s-avem o petrecere, cu toti cei ce ma citesc, cu toti cei pentru care am scris (inclusiv Depeche Mode hahaha) sa uitam de zile gri, de nori sau ganduri cetoase...

Astazi, in mijloc de saptamana prefer totusi sa multumesc tuturor oamenilor frumosi vizitatori ai coltului meu roz si sa sper ca nu va trece prea mult pana sa tinem totus petrecerea de blog, il asteptam sa creasca mai mare si sa se elibereze putin agenda Depeche Mode :))

AC/DC rocked Bucharest!

De obicei cand raman fara cuvinte ma folosesc de imagini. As vrea sa va pot spune/arata cat de bestial a fost concertul AC/DC!

Cata energie, cata muzica, cata chitara, cata istorie!

N-am fost niciodata un fan infocat al acestei trupe dar mi-am dorit sa merg la concert de dragul muzicii pe care-o stapanesc (da, ei chiar o stapanesc!) de atata vreme.

Desi m-am inghesuit cu alti peste 60 000 de oameni, desi am stat mai bine de 5 ore in picioare, am stat la cozi interminale pentru a ajunge la toaletele ecologice, desi inca mai avem multe de invatat (noi romanii) despre cum ar trebui sa ne comportam la concerte, AC/DC a zguduit capitala, a zguduit copiii rebeli din fiecare adult prezent la cantarea lor.

Si-au cantat, si-au dansat asa cum eu visez sa apuc s-o fac la anii lor!

- in drum spre...

- trupa Down in deschidere

- multimea crestea

- Angus!

- aceeasi voce!

- cel mai aproape de scena!

- delir in multime

- apogeul

Mi-e pofta sa mestec salcami

Am iesit ieri la o plimbare inainte de lasatul serii. Eu cand ies la plimbare imi place sa-mi tarasc picioarele lenes si sa casc ochii peste tot.

Nu exista casa in fata careia sa nu zabovesc si sa ma minunez de cine stie ce detalii. Imi tot promit ca-mi iau aparatul foto si pornesc la vanatoare de case vechi si usor darapanate.

Ma simt ca-n "huliganii" lui Eliade descoperind strazi vechi de cand orasul cu atat de multe amintiri ascunse-n fiecare caramida.

Cum paseam agale pe calea Victoriei pe langa parc nasul mi-a fost alintat de-o aroma atat de cunoscuta...Imi amintea parca de aerul din Grecia, cand ne plimbam amandoi pe scuter, batea vantul iar de cate ori treceam pe langa florile acelea galbene simteam o mireasma inuman de placuta. Ceva intre salcam si iasomie...dar deloc intepator, mai degraba apetisant. M-am oprit langa gardul parcului si-am inceput realmente sa adulmec. Cred ca se uitau oamenii la mine, stand pe varfuri cu nasul in vant hranindu-ma cu miros de... Bucuresti?

Apoi i-am vazut, spumosii si elegantii salcami de capitala... Ciorchinii greoi de flori se leganau bland in ultimele raza de soare. Copacii batrani, spinosi la baza isi pastrau cununa de flori cu maretia anilor multi ce-au trecut fara sa le curme viata.

Am inceput sa gandesc iar in versuri de poezie. Mi s-a umplut gura de saliva si pofteam la florile acelea alb-laptos de parca erau boabe de caviar.

Aproape imposibil sa nu-mi fi zburat mintea la copilarie, la satul bunicii, acolo unde raiul chiar exista si unde pana si Ion Creanga ar fi putut sa-si faca amintirile mai picante.

Toata ulita satului era pavata cu salcami. In perioada lor de inflorire erau bantuiti de albine si de noi copii care ii cam jumuleam. Ne delectam mestecand florile de salcam. Aveau un gust usor dulceag dar foarte aromat. Dupa primul ciorchine de flori consumat te saturai asa ca preferam sa port si in par coronite din minunile dulci.

Unchiul meu avea cativa stupi de albine care-si faceau veacul tot prin salcamii de pe ulita. Insa ele, harnicele alegeau doar copacii inalti pe care ghiavolii de copchii nu-i puteau escalada pentru ca se raneau in spinii protectori. Insa ma bucuram la fiecare recolta de miere, cand dulceata si parfumul florilor pareau extrem de concentrate in licoarea cu tenta aurie.

De atunci si pana astazi nu-mi lipseste niciodata un borcan cu miere de salcami din bucatarie.

Iar daca vreti sa va bucurati de un rai al salcamilor va recomand o vizita la vecinii nostri, unguri, iesind din tara prin Satu-Mare. Au cativa kilometri buni pavati cu salcami batrani si incarcati.

E o adevarata isterie vizuala si olfactiva!

Cat despre mine...dupa ce-am adulmecat o portie buna de mireasma...si mi-am trait cele doua minute de amintiri dragi...am pornit mai departe, prin praf si zgomot de masini...spre piata Romana.

Filosofari cu si despre suflet sau viata

Aveam ieri o discutie interesanta cu cativa colegi : sufletul/spiritul este ceea ce ne inalta sau este de fapt blestemul nostru?
Nu, n-am luat o pauza de advertising ca sa facem yoga, ci pur si simplu eram in pauza de masa si cautam un loc unde sa ne savuram sandvisurile. Am poposit intr-o curte de biserica, fiind singurul spatiu verde cu 3 banci din lemn pentru odihna.
Si era pustiu in jur. Pana si usile bisericii erau inchise cu un lacat.
Uite asa ne-am bucurat noi de masa de pranz intr-un loc ce incercam sa-l privim ca fiind sacru.
"Cladirea lui Dumnezeu" i-am spus noi...
De aici si discutia, daca spiritul/sufletul chiar exista sau de fapt e un efect al darului vorbirii?
Ca mecanism de functionare suntem destul de asemanatori cu aproape orice alta fiinta vie...
Ne nastem, traim, murim, avem corpul dintr-o carne fragila care poate fi usor avariata, nici macar nu suntem comestibili, iar pe principiul unui mecanism de ceas ; "daca ne scoti un arc, nu mai functionam".
Avem totusi la indemana comunicarea. De-a lungul anilor acest dar al vorbirii ne-a ajutat sa ne diferentiem atat de mult de restul creaturilor vii. Avem sute de mii de exercitii pentru a ne stimula cel mai de pret organ, creierul, suntem avari dupa evolutie si suficient de narcisisti incat sa credem ca Dumnezeu e de fapt o bucatica din fiecare din noi.
Ca orice alta turma vie condusa de un lider, am avut si noi in ultimii 2000 de ani, cel putin, liderul umanitatii: religia (intr-o forma sau alta).
Daca in cadrul celorlalte fiinte vii conducatorul este deseori cel mai puternic, cu accent pe forta fizica, in cazul omului, ceva MAI puternic decat creierul este ceva ce creierul nu-si poate explica: spiritul, credinta, fortele divine, zeitatile, aceia pe care nu-i vedem dar in care trebuie sa credem pentru ca oricat de inteligenti am fi nu ne putem explica prezenta lor.
Imediat ce ne nastem (cu genetica predispozitie spre evolutie) invatam sa distingem binele de rau si tindem spre autocunoastere. Omul are tendinta sa divinizeze aproape tot ceea ce ii este necunostul si/sau inexplicabil. Iar setea de cunoastere nu-si doreste altceva decat sa subjuge divinul sau incredibilul.
Din ce in ce mai des imi spun ca dupa moarte nu exista de fapt nimic. Murim, la fel ca celelalte fiinte vii ne dezintegram, facem parte din circuitul naturii, asa cum spune geneza "venim din pamant si ne intoarcem in pamant". Pamantul este totusi o materie vie iar noi hranindu-l cu ramasitele noastre ajungem intr-un fel sa traim "vesnic" si sa facem parte "pentru totdeauna" din acea materie vie.
Altfel nu-mi pot explica "viata vesnica".
Admit totusi existenta sufletului pentru ca altfel nu am fi capabili sa simtim durere sau bucurie... desi inca nu-i pot explica mecanismul de functionare...

Nu am elucidat inca misterul vietii, diferentierea noastra ca rasa de celelalte rase, principiul inteligentei, irosirea resurselor, volumul de suflet prezent in fiecare dintre noi (surprinzator e adevarat!) sau informatia genetica care ne e transmisa din generatii in generatii...
Am totusi o curiozitate: ce inseamna rai si ce inseamna iad?

Masina sau spray cu piper?

Care-i faza cu barbatii astia libidinosi care-au rasarit in Bucuresti de parca ar fi plouat cu nesimtire si viagra?
Ori avem o natie atat de potenta incat chiar de la prima ora de dimineata dupa ce-si lasa nevestele obosite si neepilate acasa, masculii tin sa-si arate virilitatea pe strazi fluerand si plesnind din buze?

Am citit despre Italia unde femeile erau acostate, aplaudate, fluierate, agasate pe strazi de catre masculii latini. Pana li s-a dus buhul. De la o exprimare (simbolizand barbatul) a sangelui fierbinte au ajuns sa fie priviti ca niste obsedati patetici. Apoi s-a hotarat la nivel national ca acest tip de comportament manifestat in public trebuie sa inceteze. Scria autoarea mea preferata ca dupa prima luna in Italia se intreba serios daca ea inca e considerata o femeie frumoasa. Pana i s-a explicat ca au invatat lectia grosolaniei.
E drept, italienii au ramas cu reputatia de unsurosi plini de bale...
A trecut iarna, am renuntat la cele 3 cojoace, 3 caciuli si doua fulare. Am redevenit om...femeie mai bine spus.
In fiecare dimineata am de parcurs 8 minute (daca prind semafoare) per pedes pana la birou. La fel si dupa-amiaza, in zilele in care nu raman prin oras cu prietenele sau daca nu ma ia sotul de la birou.
Pe princiupiul "o privire n-a ranit pe nimeni" am inteles ca nu pot sa ma plimb cu sacul de panza tras din crestet pana-n talpi, nu-s vreo pudica cu aere de frigiditate, nici nu ma simt violata daca isi permite careva sa ma studieze insistent. Asta e...le doresc retina fotografica!
Problema mea apare in momentul in care nesimtirea intrece orice limite si animale bipede aflate in perioada de reproducere se comporta de parca m-ar interesa existenta lor. Daca as fi fost pisica sau caine (ca femela) le-as rupe blana cu dintii, pentru ca nici animalele nu se inmultesc decat cu cel mai bun (sau cel ce domina).
Doar ca nu suntem animale! Suntem oameni! Nu ne guduram! Nu ne exprimam perioadele de reproducere in plina strada, in vazul lumii!
Ies seara de la birou, vis-a-vis de noi cativa muncitori amenajeaza cateva spatii verzi. N-am alt traseu caci l-as alege cu placere in detrimentului celor 100 de metri plini de aclamatii...vulgare.
N-am nici un fel de pretentii de la specimene cu 4 clase la activ si nici nu-mi fac false sperante ca vreo unul ar fi civilizat. Ignor si totodata tin privirea dreapta, fixata pe un punct imaginar din fata mea. Imi sigilez mental urechile, ascult versuri ucigase Cradle Of Filth si totul e perfect.
Dupa cateva astfel de intamplari am decis c-ar fi mult mai bine pentru mine sa am o masina. Tinand cont si de alte aspecte, evident.
Astazi dimineata am iesit din curte grabita...Pe strada tocmai trecea un barbat carand o imensa masina de gaurit peretii... S-a uitat la mine si-a ranjit. M-am facut ca nu-l vad de sub ochelarii de soare. S-a tinut dupa mine vreo 20 de metri, mergand agale in spatele meu, pesemne aveam traseu comun. Cand s-a oprit el la cladirea in constructii fluierand dupa mine si aratandu-ma cu degetul colegilor, tocmai treceau doi mucosi emo din sens opus.
La un "emo atac" chiar nu m-as fi asteptat! Oare erau sub acoperire?
Am traversat scarbita gandindu-ma ca o poseta peste ochi era sub demnitatea mea ca gest.
Dintr-o alimentara mica iese un tip cu fata de calugar. Si-a intersectat privirea cu a mea, a dat sa-si continue drumul dupa care a mai intors capul de doua ori uitandu-se insistent...la mine.
Nu ne cunosteam!
"Ai vazut ceva interesant?!?!" l-am intrebat si el a ranjit. I-am spus sa se dea la o parte pentru ca-mi bloca deja traseul si pentru ca mai aveam putin pana sa uit de ce anume e decent in public. Pana sa ajung la birou am mai trecut prin inca 3 experiente de genul acesta...pe care le-am ignorat strangand din dinti.
La birou inca doua colege mi-au spus ca au trecut cam prin aceleasi stari de nervi, avand de-a face cu larve excitate...
Am avut totusi o revelatie : un spray cu piper! Pana cand iau masina :)

De ce simt anumiti barbati (nu doar muncitori si pusti emo) nevoia sa se exprime intr-un mod atat de grotesc? A existat vreodata o situatie in care sa fluieri dupa o femeie si ea sa-ti devina nevasta? Sa-i dai o palma peste fund si ea sa se emotioneze? Cred oare genul acesta de barbati ca ma flateaza?
N-am nevoie de un mascul feroce sa-mi aprecieze frumusetea sau sex-appeal-ul! Nu pe strada, nu intr-un bar/club, nu nicaieri!

Ca femeie, daca esti silita aproape zilnic sa tolerezi tacit astfel de marlanii ajungi sa iti doresti foarte-foarte tare sa te razbuni.

Asa ca nu garantez cantitatea de vinovatie pe care-o va avea cel ce-si va lua primul jet de piper peste ochi.

Fara mila!

De fatada

M-am oprit zilele trecute prin centrul Bucurestiului la Fru-Fru sa iau masa de pranz. Aveam pofta de paste si "as a quick option" sunt cam cei mai la indemana.

Nu eram in criza de timp insa niciodata n-ai prea mult timp.

Pentru ca e un spatiu mic, majoritatea clientilor isi iau pranzul la pachet, insa exista si cei care iau masa in spatiul amenajat.

Langa mine s-a asezat o domnisoara careia i-au luat 40 de minute sa consume o supa crema de dovlecel.

Ne-am asezat cam in acelasi timp la masa, eu imi respectam ritualul de curatat pe maini, asezat tacticos cutia cu paste, desertul, mi-am cautat cartea prin geanta, am scos tacamurile din punga sigilata, am condimentat bolognesele, si m-am apucat de mancat cu un ochi in carte.

Legea bunului simt de mancat in public spune sa fim cat mai politicosi, nu-i asa? Imi era destul de foame si incercam sa ma incadrez in pauza de pranz (adica sa n-o lungesc) si nici sa nu mananc medieval indesand bucate-n gura de parca-ar urma razboiul.

Domnisoara de lanaga mine a intrecut orice lege de bun simt si cred ca in pauzele dintre lingurile de ciorba privea in jur cu sete catre o apreciere a bunei reguli de ingurgitare. Daca ar fi mancat ciorba cu betisoarele chinezesti pesemne c-ar fi terminat mai repede...

Nu m-am putut abtine sa nu ma intreb de ce unii oameni traiesc atat de mult de fatada? De la un lucru atat de mic, da, am ajuns sa-mi pun intrebari atat de mari.

Petreci 40 de minute sorbind tacticos dintr-o ciorba de 200 de grame? Ori nu iti place (dar ma indoiesc din moment ce-ai achizitionat-o si o consumi in totalitate) ori ai timp de pierdut , ori vrei sa transmiti ca esti singurul pamantean care mananca conform regulilor sanatatii :)

In aceeasi categorie "de fatada" i-as baga si pe cei ce-si petrec serile in fata computerului la birou incercand sa "dea bine in fata sefului".

Cele 8 ore de munca n-au fost inventate peste noapte si se bazeaza probabil pe niste studii de buna functionare a omului in colectiv. E adevarat ca uneori suntem mai zelosi ca-n alte zile sau din contra mai lenesi si recuperam peste orele de program. Fac parte din categoria oamenilor care fac tot posibilul sa-si indeplineasca sarcinile in intervalul celor 8 ore de munca. Daca am sarcini suplimentare nu ma deranjeaza sa petrec mai mult timp la birou, la fel cum daca am o urgenta personala pot sa-mi iau o ora libera in plus. Insa timpul meu, e timpul meu iar peste el nu trece nimeni. Statul peste program de fatada (sau din lipsa de altele mai bune) nu ma caracterizeaza.

Ultima dintre intrebarile care ma macina are legatura cu multiplele personalitati umane. Prea putini au curajul sa fie sau sa-si arate adevaratul sine.

Acasa suntem intr-un anumit fel, la munca in alt fel, intr-un cerc de prieteni in cu totul alta ipostaza. Din nou, apelez la bunul simt si nu sfatuiesc pe nimeni sa-si faca dus la birou, sa se imbrace office acasa sau sa ceara raport de activitate si forecast prietenilor in oras la o bere.

Insa nu prea des auzi oameni total impacati cu mediul inconjurator, increazatori pe adevarata lor imagine, lipsiti de complexe si fara teama de-a se manifesta exact asa cum simt.

Aici ma pot da exemplu chiar si pe mine, autocenzurata, zeci de intrebari existentiale, uneori frustrari si incertitudini.

Nu am probleme sa fiu placuta de oameni, din contra...Nu ma intereseaza sa fiu acceptata, apreciata, decat pe merit. Insa marea mea problema tine de faptul ca trebuie sa ma integrez intr-un anumit tipar pentru a face parte dintr-o societate cu care nu sunt deloc impacata.

Un si mai mare regret il am tocmai ca o fac... Ma incadrez in stereotipul impus de lumea pe care n-o plac.

Ma mint azi, ma mint maine incercand sa ma conving ca e pentru o scurta perioada de timp...

Nu prea indraznesc sa pun o ultima intrebare: dupa care CE?

DE CE sa ucizi animale nevinovate?

...domnule prefect al capitalei Mihai Cristian Atănăsoaei?

Pana in momentul de fata autoritatile au privit de sus initiativele ONG-urilor de-a steriliza animalele fara stapan.
Adaposturile de animale apartin majoritatea tot ONG-urilor si voluntarilor iubitori de animale desi cu siguranta exista un buget dat de UE pentru astfel adaposturi.
In ultimii ani problema animalelor fara stapan care bantuie pe strazile capitalei (si nu numai) a devenit una tot mai dureroasa.
Pe de-o parte exista iubitorii de animale (CARE iau atitudine) si la celalalt capat de franghie stau autoritatile cu ghimpele in coaste.
Nu este estetic sa avem animale pe strazi.
Sunt periculoase, bolnave, agresive, imprastie microbi. Nu-i asa?

Eu personal nu sunt o fanatica, inteleg si aspectele negative ale animalelor fara stapan insa am tot sperat ca acel proiect de lege pentru infiintarea Politiei Animalelor (pe modelul americanilor) va fi aprobat si ca se vor lua masuri din "fruncea tarii" asa cum ar fi normal intr-o tara europeana.
E adevarat ca peste "7.000 de bucureşteni au fost muşcaţi de câini fără adăpost, în 2009" dar nu am gasit nici o statistica despre animalele ucise cu cruzime sau maltratate de cei ce se autodenumesc "specie superioara"...
N-ati vrea sa vedeti imagini nici voi cei ce nu iubiti animalele pentru ca nu sunt deloc placute.
Alegem sa privim in cealalta directie cand vine vorba de un caine batut, de o pisica ucisa (de niste progenituri de om!) de un cal infometat, pentru ca sunt PREA DURE PENTRU NOI CEI CU SUFLET MARE! Pentru ca ei nu pot sa vorbeasca, sa se roage pentru viata lor si pentru mila celor care POT face ceva!
Iar acum...ca o masura extrema...alege cineva (platit,votat de noi) calea drastica. De ce domnule prefect? Pentru ca vrei sa motivezi iubitorii de animale sa adopte cat mai mult?
E mult de discutat aici, despre cultura noastra ca romani, despre ce inseamna un animal in casa, despre CUM ar trebui sa ne comportam cu animalele, despre protectia lor, despre...offf... despre atat de multe incat poate abia generatiile viitoare (daca parintii vor educa!) vor putea sa puna in practica acest tip de comportament.
DAR pana atunci mie mi se va interzice sa ajut un biet animal fara adapost? Trebuie sa aleg intre a-l adopta si a-l ucide? Optiunile de A-L AJUTA, a-l hrani si A-L STERILIZA mi-au fost luate?
Pentru ca nu e estetic sa existe caini pe strada? Pentru ca vin oameni muscati de cainii pe care incearca sa-i bata? Pentru ca exista animale atat de traumatizate incat ataca ca metoda de supravietuire?
DA, stiu ce inseamna sa fi muscat de caine (de catea cu pui mai bine spus) dar totusi niciodata nu m-a muscat un caine vagabond...desi am circulat si noaptea, si prin locuri populate de maidanezi agresivi sau pasnici!
La arhicunoscuta intrebare "Daca copilul tau ar fi muscat de un caine?" voi raspunde : NU, copilul meu n-ar putea sa fie muscat de un caine, sunt absolut SIGURA! Pentru ca el VA FI EDUCAT sa nu puna mana pe animale, sa nu le mangaie, sa nu le traga de coada decat daca ii sunt colegi de camera :) Exista dispozitive de protectie, exista parinti care trebuie sa-si insoteasca copii (chiar si la joaca datorita societatii in care traim) asa ca un biet caine e ultima mea grija!

In alta ordine de idei, din simpatie pentru ideea care a stat la baza, m-am alaturat astazi celor ce s-au strans in fata prefecturii Bucuresti sa protesteze impotriva celor ce vor sa ucida:
"Maidanezii din adaposturile speciale ale Municipalitatii Bucuresti vor fi eutanasiati daca nu sint adoptati in termen de sapte zile, conform unui proiect de lege prezentat marti de prefectul Mihai Cristian Atanasoaie si inaintat saptamina trecuta Comisiei pentru Administratie Publica din Camera Deputatilor. Cainii bolnavi si agresivi vor fi eutanasiati imediat dupa ce ajung in adaposturile speciale, evaluarea urmind sa fie facuta de medicii veterinari de la adapost. In acest moment, ONG-urile sustin ca pe strazile din Bucuresti sint 40.000 de ciini maidanezi, in timp de Primaria sustine ca sint circa 100.000 de maidanezi."

Nu se va intampla asa ceva niciodata domnule prefect!

Un subiect tabu: sexul

Incepem saptamana vijelios-erotic-eroic fara nici un fel de inhibitii discutand de parca ne-am fi dat jos din pat, transpirati, cautand o tigara din care sa sugem cu pasiune?

Cei pudici sa se-ascunda in coltul rusinii. Cei ce arata cu degetul posibil sa ma creada deja vulgara sau exibitionista asa ca le sugerez o manichiura onorabila pentru ca urmeaza sa-si intinda degetele aratatoare.

De ce sexul este un subiect tabu cu preponderenta la noi, la romani? De ce n-aveam (pe vremea mea) ora de educatie sexuala ci doar o singura pagina in manualul de biologie cu organele "de reproducere ale barbatului si ale femeii"? Iar noi la cei 12 ani eram atat de speriati de batranul "prof de bio" care trasase cu creta intr-un colt al clasei "loc de dat cu capul" incat am memorat si pagina aceasta din carte, la fel ca orice poezie din alte pagini, fara sa punem intrebari, fara sa cautam raspunsuri.

Apoi, un coleg care ramase repetent si era cu un an mai mare decat noi, a venit la scoala cu o carte mare si cu muuulte pagini: "Ghid sexual". Aproape o luna, cartea a trecut din mana in mana, pe la toti cei 25 de colegi. Facusem grupuri de cate 3-4 cititori, ne sacrificam pauzele sau orele de sport pentru a devora capitolele educative si paginile cu desene explicative. In carte erau explicate toate procesele tinerilor; pubertate ; adolescenta ; procese psihice, excitatia, visul erotic, sexul, pozitii sexuale, precautii, boli cu transmitere sexuala, protejarea cu prezervativ, masturbarea, etc - etc.

Astazi consider respectiva carte ca fiind cea mai benefica experienta educativa prin care am trecut.

Parintii nostri (nu doar ai mei si ai colegilor si prietenilor) erau timorati cand de fiecare data cand odrasla deschidea un subiect atat de delicat precum sexul.

E drept, am discutat cu mama subiectul, chiar si cu tata insa detaliile erau stangace, ei emotionati, iar eu am devenit stinghera in a-i mai intreba.

Asta pana intr-o zi cand i-am spus mamei, brusc, la masa : "nu cred c-o sa ma marit virgina".

Mama s-a blocat pentru cateva secunde, apoi mi-a insirat cateva teorii extrem de ortodoxe pe care le stia evident de la bunica mea.

I-am spus ca-i respect convingerile si crezul puritatii femeii, dar ca alegerea imi apartine si i-am promis ca voi deschide bine ochii in momentul in care ma voi simti pregatita sa-mi incep viata sexuala.

Nu mi-am discutat alegerile sexuale cu mama decat poate in amanunte vagi lipsite de picanterii. Am simtit din partea ei o reticenta pe care n-am vrut s-o stimulez. Asa sunt eu,respect convingerile interlocutorului chiar daca acestea nu-mi apartin.

Am ajuns o persoana extrem de multumita de sexualitatea mea. Nu sunt o persoana vulgara, sunt o persoana deschisa. Nu rosesc daca vorbim de experiente sexuale ci iau in serios fiecare informatie.

Umorul sexual mi se pare aberant, barfele cu tenta sexuala mi se par mediocre iar picanteriile si palmaresul mi se par ca exprima intotdeauna frustrari.

Traim intr-o lume in care sexul vinde, conduce, schimba perceptii. Traim intr-o lume a sexului, care desi extrem de in libertate (in ultima perioada) a reusit sa frustreze sau sa subjuge vieti.

Din adolescenta curiozitatea sexuala se imprima in creierele umane si am senzatia ca nu le mai paraseste nici macar cand ne aflam in imposibilitatea de a practica.

Cine poate sa afirme ca nu exista instinct sexual inca de la primul contact intre doua persoane?

Eu nu cred in frigiditate, poate doar frigiditatea mentala explica comportamentului reticent la placerea sexuala.

Suntem creati pentru a avea orgasm. O viata sexuala sanatoasa stimuleaza mai departe un trai sanatos.

Nu trag concluzii pripite, ca si cu orice "bun de larg consum" consumul excesiv dauneaza, desi procentul de luciditate este inspre minimum el nu lipseste cu desavarsire asa ca propriul corp trebuie tratat ca atare.

Cred cu tarie in incompatibilitatea sexuala. Daca toti oamenii ar fi compatibili n-ar mai exista monogamie...am trai in haita precum sultanii care-si cresc haremul. Dar haremul nu conteaza. Haremul n-are constinta, vointa proprie si nici nu simte placerea sexuala.

Nu trebuie sa faci 1000 de incercari pentru a-ti gasi jumatatea compatibila. Dar trebuie SA STII ce sa cauti :)

Barbatii sunt vanatori. Ei vaneaza, ei supun, ei poseda. Incercati (macar ca experienta de viata) sa schimbati putin rolurile - sa deveniti vanatori. Femeile se comporta de parca ar fi fost intr-adevar haituite, vanate, supuse si mai apoi deposedate. De parca ar fi oferit acces intr-un loc nemaiintalnit iar specimenul masculin ii este dator cu o supunere vesnica.

Sa ne intelegem: placerea sexuala vine din ambele parti. Avem si noi (femeile) optiunea de-a utiliza un barbat.

Masculii au o predispozitie in a insamanta si a pleca mai departe spre o alta femela. Instinct animalic, nimic de compatimit.

In alta ordine de idei afirm cu sinceritate ca indiferent cat de mare e stolul de fluturasi din stomac daca in pat nu exista scantei...se complica situatia.

Traditionala monotonie ce "se instaleaza" intr-un cuplu in care femeia (in general) sau barbatul (uneori) percepe dormitorul ca o indatorire/obligatie este dupa parerea mea un mit creeat sa invinuiasca de fapt lipsa de comunicare.

Suntem supusi acestei placeri carnale care devine monotona doar in momentul in care nu-i mai acordam suficient de multa atentie.

Nu trebuie sa deschidem larg usile dormitorului, nici sa ne trambitam apetitul sexual, nici sa rescriu Kama Sutra pentru a ma simti confortabil cu faptul ca sunt o persoana sexuala.

Nu am nici un fel de inhibitii iar aspectul acesta al vietii mele devine cu atat mai privat cu cat nu am nici cea mai mica problema in a admite ca sunt o femeie satisfacuta.

Noi ca natie avem mari probleme de exprimare, de comunicare si de perceptie. Probleme care ne indobitocesc minte si asa fragila. Preferam sa catalogam, sa tragem concluzii pripite, sa facem sex dupa ora 22 cu lumina stinsa si "on silent mode" sa ne cultivam o frigiditate existentiala in loc sa dam frau liber unei personalitati GENETIC axata pe evolutie.

Da, omul este creeat pentru a evolua.

Asta daca nu si-ar pune singur bariere.

Ca sa inchei frumos, in aproape aceeasi maniera in care am inceput, voi cita o persoana draga mie care mi-a urat : "Sa faci sex cat mai mult, cat mai des!Dar nu cu oricine! In cazuri extreme...chiar si cu tine" :)

Eu cu mine, fara oameni

Mi s-a spus in repetate randuri ca "sunt o persoana rece". Ca "nu se poate ajunge la mine" sub nici o forma sau mai mult : "ca sunt lipsita de suflet" , ca "sunt goala in interior".
As fi ipocrita sa spun ca nu m-au miscat aceste remarci insa tot la fel de ipocrita as fi sa spun ca o mica parte a sufletului meu colturos n-a fost flatata.
Blestemul meu e ca nu-mi prea plac oamenii.
Stiu ca "trebuie" sa comunicam intre noi, am prins repede mecanismul de functionare umana, cu atat mai mult cu cat meseria mea e una ce necesita interactiuni de acest gen.
Am invatat cel mai bine sa ma folosesc de oameni, de fapt, pentru a nu fi inteleasa gresit (sinceritatea nu e intotdeauna o virtute), am invatat sa-mi fac bine meseria, pentru bani si atat. A intra in amanunte mi se pare prea putin interesant.
"Small talk" e doar o expresie in care eu nu cred dar pe care pot sa o execut asa cum un caine bine dresat executa comanda "la pas!".
Pornind din "universul meu mic si rece" am invatat (e drept de la oameni) sa ma deschid treptat fara sa pun toate cartile pe masa, fara prea multa incredere in semeni, fara multe cuvinte si fara gura mare sau "bai de multime".
Am tinut mereu o distanta intre mine, restul lumii si sufletul ca posesiune a mea.

Poate din acest motiv nu mi-a placut niciodata sa fiu "fata populara din liceu" si-am preferat sa-mi ascund chipul sub aripi negre de liliac (pictate pe fata) sau sub tricouri cu Metallica.

N-am fost niciodata agatata intr-un club pentru ca nu se putea trece de un scut invizibil iar stupidele replici auzite m-au facut sa raspund taios ca un bisturiu. De fap intotdeauna m-am jucat cu oamenii care au incercat sa ma cucereasca. Asteptam un singur cuvant interesant/inteligent , o replica la tentativa mea de-ai reteza curajul. Replica a venit de prea putine ori dar intotdeauna am pastrat acei oameni langa mine.

Oamenii care au reusit "sa-mi dea peste nas" sau "sa ma puna cu botul pe labe" au fost cei de la care am avut de invatat.

Nu e o strategie ci pur si simplu un reflex de selectie.

In ultima perioada am incercat atat de mult sa retez acul scorpionului ( a scorpioancei mai bine spus) si sa-mi bag pe gat reguli de comunicare, de iubire de semeni, de acceptare si de deschidere incat ma regasesc un puzzle vulgar colorat.

Dovada vie a faptului ca nu-mi plac oamenii (si exceptia care-mi confirma regula) o reprezinta mana de oameni primiti in viata mea (iar eu primita-n lumea lor). Putini oameni dragi insa de calitate incontestabila.

Din dorinta mea de a ma deschide am dat poate (involuntar) impresia ca sunt permisiva. Este o diferenta de perceptie intre a accepta totul (asa cum este dat), a incerca sa intelegi oamenii, a incerca sa le accepti adevarata natura in raport cu ceea ce accept eu pentru mine.

As prefera cateodata sa nu acccept nimic ci sa-mi iau singura.

Asta pentru a ma proteja de acel gust amar pe care doar oamenii stiu sa-l serveasca. Nu neg nici ca eu am lasat aceeasi impresie caci nu port alt rang.

O sa-mi permit (asa cum mi-am permis si pana acum) sa am universul meu populat cu oamenii care-mi plac iar cand simt eu ca este prea aglomerat inauntru sa-i pun lacat.

De dat oameni afara din sufletul meu...nu prea pot sa-i dau (oricat de veninoasa as fi) ; pe propria-mi piele am invatat ca daca renegi oamenii care odata ti-au fost dragi e ca si cum te-ai renega pe tine ca om. Daca drumurile nu mai sunt comune, daca ranile devin prea evidente, o sa accept/inteleg/admit o separare fara sa cracnesc insa n-o sa iau inapoi ce-am oferit candva...

Cam atat despre mine antisociala :)

La multi ani Nemo!

Azi e ziua lui, cel mai frumos motan din lume, cel mai iubit si cel mai snob :)

Acum cinci ani, intr-o seara de club A (revenim si cu istoria clubului) imi sarbatoream prietena (Adina la multi aaaaniii!!!) in gasca de fete iar Lia mi-a dat vestea ca o mamica-pisica are 4 pui pe care putem sa-i vedem de indata ce fac ochi (asta pentru ca stia ca-mi doresc o pisica alba).
N-am ales pisica alba, am ales motanul negru, cel mai slab si amarat, avea doar 3 saptamani dar era adorabil.
Asa a inceput viata noastra impreuna. Evident au urmat multe peripetii. Unele mi-au oprit inima-n loc, altele m-au facut sa-l iubesc si mai mult (daca o fi posibil).

Nemo este mai mult decat un motan destept si frumos, e un membru al familiei, un sufletel rasfatat, un motiv in plus sa zambesc seara sau dimineata cand ii vad pozitiile de somn...sau sa-l cert pentru nazbatiile lui caraghioase.
A invatat sa-si ia sigur de mancare (daca imi permit sa ajung mai tarziu acasa), a invatat sa dea pupici musafirilor, sa raspunda cand il certi, si mai ales a invatat cam cat poate sa intinda coarda pana sa devin furioasa de-adevaratelea.

Astazi implinim cinci ani si ne dorim sa ne bucuram de urmatorii ce vin in aceeasi formula, cocolosul de blanita urmand a fi rasfatat cum se cuvine diseara.



Va pupam pisiceste! (cu nasucul umed si cald)

Unde gasesti fericirea?

Unii cauta fericirea intr-un pahar cu alcool. O cauta zilnic si o gasesc aproape de fiecare data in fundul sticlei. Din acest motiv am o oarecare intelegere pentru cei ce sufera de alcoolism. Sunt cei ce gasesc exact ceea ce cauta, isi accepta conditia ,si-o utilizeaza pana la inconstienta. E trist dar este adevarat.

Exista oameni care-si cauta fericirea in cariera. Acestia sunt deseori cei mai flamanzi si isi ating cu greu momentul de apogeu. Chiar daca in cautarea lor ajung sa calce deseori in picioare alte fericiri, chiar daca alearga pe ultima suta de metri singuri, chiar daca ajung primii la birou si pleaca ultimii indepartand orice alta activitate... Pana la urma isi ating fericirea fie ca mai au doar o suflare pentru a se bucura de ea, fie ca odata dobandita nu mai are relevanta scontata.

Cei care-si cauta fericirea in propria persoana ii numim (noi ceilalti) nascisisti si/sau egoisti. De ce ar exista o regula pentru sensul si/sau scopul in viata? Poti sa dai si sa faci totul pentru a fi tu fericit, fara sa fie important daca iti savurez clipa singur, exibitionist ,sau alaturi de cineva. Nu sunt pro dintr-un singur motiv: omul este un animal obisnuit in haita. Aici trebuie sa-si traiasca si bunele si relele.
Cealalta extrema e reprezentata de oamenii care isi gasesc fericirea doar daca ii fac la randul lor fericiti pe cei din jur. Isi traiesc emotiile prin alti ochi, isi gusta clipa fara s-o simta de fapt. Altruistii fara limite sunt chiar mai tristi decat alcoolicii. Ei n-au de fapt personalitatea definitivata decat prin prisma omului de langa. Sunt cameleoni ai experientelor vii :)

Exista cautari echilibrate, gasim fericirea in viata de cuplu, intr-o familie, in intemeierea unei familii, intr-o fapta buna facuta zilnic, in mentinerea umanitatii si pastrarea animaleor din noi sub control. Fericirea extrasa din lucrurile mici, simple, care pare uneori o himera. A sustine ca iti gasesti fericirea in maruntisurile vietii denota ca esti un optimist incurabil sau un inconstient prea optimist :)

Din ce in ce mai multi sunt ce ce nu (mai) cred in fericire sau nu (mai) cauta s-o dobandeasca. Din ce in ce mai multi cetateni uita ce inseamna un zambet sincer...

De fapt n-am enumerat toate cele de mai sus pentru a-mi cataloga semenii, poate pentru a intelege si a admite ca a fi diferit nu e neaparat un motiv pentru a fi condamnat. Sunt intr-o continua lupta pentru acceptare, a mea si-a tuturor celor din jur. Sunt intr-o continua intelegere a faptului ca ceea ce ma face pe mine fericita, cel mai probabil este total irelevant pentru tine...mai ales daca intre noi nu este aparent nici o legatura.

Nu ma mai surprind nici macar actele de violenta in cautarea fericirii. Sunt convinsa ca si cei ce se autodeclara necredinciosi intr-ale fericirii de fapt o fac tot pentru satisfactia proprie.Vedeti ? E un cerc vicios.

Aproape totul e un cerc vicios...

Nu v-am vorbit deloc despre fericirea mea (nu in acest articol) pentru ca azi ea este irelevanta. As vrea sa stiu, poate ma ajutati voi (cei ce ma cititi), unde gasiti fericirea?
Am facut candva o paralela intre un geniu stresat si-un prost fericit fara sa intru totusi in prea multe amanunte...

Avem o definitie a fericirii?

Dor de...

...o ploaie torentiala de vara, pe campul noroios din apropierea casei bunicii. Picaturi mari ce se sparg furioase si copii bezmetici ce alearga desculti stropindu-se pana in dinti cu noroi. Hotote de ras si-un curcubeu ce incheie recitalul atat de glorios.

...un drum de-ntoarcere din ceea ce candva s-a numit Vama Veche. Oboseala placuta, soarele arzandu-mi mana dreapta care sta tolanita pe geam sa-si fluture degetele in vant. Piele usor arsa si inca sarata asteptand sa fie rasfatata cu unt de cacao.

...pagini de carte devorate intr-o cada cu apa fierbinte. Spuma cu aroma de zmeura, betisoare parfumate de meditatie, buddha bar molcom in fundal, un pahar de vin rosu rece-rece. Masaj la picioare dupa ce s-a incretit pielea, parul meu spalat usor, pupici in ceafa.

...o seara cu greieri ascunsi in copaci. Un "cer aproape" cu milioane de stele intepenite privind de la distanta omenirea. Vant racoros de vara, miros de iarba usor uscata. Chiar si bazait de tantari rautaciosi ce tanjesc dupa piele parfumata.

...omleta cu jumari si o lingura de smantana preparata intr-o dimineata de weekend. Salata de rosii mici dulci-acrisoare si-un ceai negru c-o lingura de lapte. Micul dejun lenes intre 11 si 13 cu soarele batand zgomotos in geam si patul imbietor la inca o ora de imbratisari si soapte.

...plimbare nocturna cu barca pe semi-lacul din Cismigiu. Priviri emotionate, rasete si balansari in ritmul vaslelor obosite.

...vata de zahar si dans pe role in parc.

...toti caii de la Danes!

...terasa din Grecia

...cules de floricele din padurea Baneasa

...gulasul din weekendurile cu familia. Cel mai bun gulas din lume, cei mai dragi oameni.

Voua de ce anume va e dor-dor?