Dor de...

...o ploaie torentiala de vara, pe campul noroios din apropierea casei bunicii. Picaturi mari ce se sparg furioase si copii bezmetici ce alearga desculti stropindu-se pana in dinti cu noroi. Hotote de ras si-un curcubeu ce incheie recitalul atat de glorios.

...un drum de-ntoarcere din ceea ce candva s-a numit Vama Veche. Oboseala placuta, soarele arzandu-mi mana dreapta care sta tolanita pe geam sa-si fluture degetele in vant. Piele usor arsa si inca sarata asteptand sa fie rasfatata cu unt de cacao.

...pagini de carte devorate intr-o cada cu apa fierbinte. Spuma cu aroma de zmeura, betisoare parfumate de meditatie, buddha bar molcom in fundal, un pahar de vin rosu rece-rece. Masaj la picioare dupa ce s-a incretit pielea, parul meu spalat usor, pupici in ceafa.

...o seara cu greieri ascunsi in copaci. Un "cer aproape" cu milioane de stele intepenite privind de la distanta omenirea. Vant racoros de vara, miros de iarba usor uscata. Chiar si bazait de tantari rautaciosi ce tanjesc dupa piele parfumata.

...omleta cu jumari si o lingura de smantana preparata intr-o dimineata de weekend. Salata de rosii mici dulci-acrisoare si-un ceai negru c-o lingura de lapte. Micul dejun lenes intre 11 si 13 cu soarele batand zgomotos in geam si patul imbietor la inca o ora de imbratisari si soapte.

...plimbare nocturna cu barca pe semi-lacul din Cismigiu. Priviri emotionate, rasete si balansari in ritmul vaslelor obosite.

...vata de zahar si dans pe role in parc.

...toti caii de la Danes!

...terasa din Grecia

...cules de floricele din padurea Baneasa

...gulasul din weekendurile cu familia. Cel mai bun gulas din lume, cei mai dragi oameni.

Voua de ce anume va e dor-dor?

Un an...

Anul trecut (pe vremea asta)aveam o casa mare, luminoasa, frumoasa, si doua pisici...
In fiecare weekend ma trezeam tarziu, imi faceam o cana mare de cafea si leneveam cu ea in brate vreo 2 episoade de Friends... Apoi imi faceam un litru de suc de pomelo, proaspat stors si ma intorceam la tv-ul cu ecran maare din dormitor.
Pisicile se jucau prin casa, se alergau dintr-o camera in cealalta, apoi sareau peste mine in pat obosite si-si bagau boticul in sucul meu, de curioase ce erau...
Uneori sambata mergeam la piata, doar de dragul fructelor si legumelor proaspete intinse pe tarabe. Imi placea agitatia matinala a taranilor care-si puneau marfa la expozitie. Ma intorceam cu cate trei-patru sacose pline, niciodata nu stiam ce-am cumparat si de ce. Imi placea sa am un bol plin cu fructe in bucatarie pe masa, sa am separat fructe pentru suc, iar in frigider legume si verdeturi (desi mie nu-mi plac verdeturile).
Duminica dupa amiaza pisicile mieunau pe la usi, isi asteptau stapanul...si cand el se intorcea (era plecat aproape in fiecare weekend), Nemo ii sarea in brate si-l mirosea pe la urechi...Era ritualul lor. Eu ma prefaceam indiferenta, dar abia asteptam sa-l caut prin rucsac, dupa bunatati...
Ma tot leg de momente trecute aproape obsesiv. Caut acel mic detaliu care a facut diferenta totala intre atunci si acum. Viata mea de atunci era cu totul alta, si nu inteleg cand si ce s-a schimbat. Nu tanjesc dupa atunci, nu ma doare, am cel mult un zambet amar si o privire melancolica.
Cred ca ma prefer mai mult pe mine cea de-acum, blonda, zen, reconstruita, rebranduita, inca nebuna, poate mai matura.
Amintirile mele deja imi suna atat de indepartate incat uneori ma gandesc la personajul care-si petrecea weekendurile la Friends, ca la o buna prietena, si parca ea e inca acolo, imi vine s-o sun s-o chem la masa, s-o intreb ce-i fac motanii, sau ce face in weekendul viitor?
Ea nu stia atunci ca nebunia momentului e damnata sa ramana a momentului. Ea nu intelegea ce inseamna iertarea, nu putea sa-si atinga orgoliul sub nici o forma, acesta fiind infinit. Isi catalogase intreaga existenta ca fiind rebela, nu putea sa accepte normalitatea si simplitatea decat ca fiind doua cuvinte intr-un dictionar de care ea nu va avea nevoie niciodata...
A ranit....
Din pur egoism si egocentrism ea a ranit, si nu s-a oprit pana n-a rasucit cutitul in rana de cateva ori bune. Avida dupa libertatea imaginara, a uitat macar sa spuna "imi pare rau". De fapt n-a spus-o, pentru ca nu-i parea rau, pentru ca nici macar nu-si constientiza greseala.
Nu stiu de ce azi noapte la ora 2, am simtit nevoia sa trimit un mesaj de "imi pare rau"... Poate ca mai tarziu e mai bine decat niciodata, si exact acum un an cand aceste cuvinte s-au lasat asteptate, n-au venit.
Incerc doar sa imi imaginez ca eu as fi fost de cealalta parte a baricadei, ca eu mi-as fi dorit sa aud acele cuvinte, si pur si simplu mintea mi se opreste, renunta in a recontrui momentul acela infiorator de trist.
Acela a fost ultimul weekend in soare, cu o cafea mare si fierbinte, in patul meu din dormitor.
Mental am ramas cu un oarecare blocaj, de parca toti cei 23 de ani au fost un vis, si doar ultimul realitate, sau visez de-un an, si ma voi trezi tot la 23? Timpul pe care il blamam ca trece mai repede ca niciodata a devenit acum relativ. Constientizez orele, zilele, lunile ca fiind ceva indepartat insa sunt captiva unor amintiri pe care nu le pot rosti.
Saptamana ce urmeaza e plina de semnificatie pentru mine...plina de ganduri, plina de amintiri, plina de schimbari. Oricat as incerca sa nu dau zilelor alta nuanta, alta insemnare, nu pot (inca) sa ma desprind...

P.S. ma refer aici la omul cu care mi-am petrecut primii 4 ani de Bucuresti...ii multumesc si imi cer iertare totodata...
a avut dreptate :)