Fantezii de moment și gânduri de viitor

Vremea e perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm la loc.

Fericirea mea este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.

Am dat o fugă până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.

Revin în Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.

De câteva zile ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și sindromul cuibului. Așa o fi.

Trec prin stări care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor dispărea de parcă n-au fost nciodată.

De pildă, săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort. 

Cum spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag de sinucidere e o fantezie cu mine la sală.  Îmi amintesc constant că timpul trece mai repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.

Un lucru este cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre toaletă.

Ce nu s-a schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.

Ce s-a schimbat? Prioritatea cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.

N-aș vrea să fie un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.

Să ne citim cu bine.

Retrospectiva mea. De 2017, firește.

Ah, sfârșitul anului. Ah retrospectivă în scris. 

Mi-e o lene de n-am cuvinte-n taste. 

Dar nu-mi încalc cuvântul dat mie și voi încerca să așez câteva gânduri printre rânduri. 

E final de ’017, ce naiba! Ca-n fiecare an, recitesc ce-am scris și încerc să sumarizez 365 de zile într-un scenariu de film. Nici nu-mi aduc aminte de când nu m-am simțit atât de neinspirată. Am și un pahar cu cel mai bun vin roșu alături, poate-poate. Am și superbitate de motan cocoțat pe masă, privindu-mă galeș.

Hai să așternem vorbe cu suflet.

2017 a început plictisitor. Cred că acesta a fost cuvântul meu din 2017 – plictisită. M-au plictisit oamenii, cei fără de ambiții, cei falși, cei mincinoși, cei mârșavi, cei cu mai multe fețe și cei ce vrei-nu-vrei îi ai în preajmă și-n societate.

M-a plictisit Bucureștiul, aproape un an întreg. M-a plictisit faptul că-s (uneori) mai deșteaptă decât par și mai intuitivă decât las să se vadă. Și, ajung să știu cum începe și cum se încheie câte o poveste dar tot o trăiesc, că deh, m-am luptat o viață cu stindardul de sălbatică, uneori aștept să fiu contrazisă dar sfârșesc plictisită.

Și totuși, nu căutam eu oare acest plictis și-o viață de om normal în care lucrurile să se întâmple fără să explodeze? Ba da, Cristina, ba da îl căutai. Dar fii sinceră cu tine, n-a fost 2017 atât de plictisitor pe cât scrii tu despre el. Așa este. Pentru mine plictiseala e bună. ”Plictiseala” a însemnat să mă opresc din veșnica mea alergătură.

Dar, hai să așez întamplările cronologic. Pe cât se poate. 

La începutul lui 2017 eram pe podiumul ahtiaților după carieră. Job, job, proiecte, proiecte. 9 ore la birou și încă vreo câteva acasă, apoi weekenduri pline de extra-proiecte, că deh, viața e mai frumoasă dacă n-ai niciun minut liber și dacă o muncești cu drag și spor.

Ultimul job de birou s-a dovedit a fi o mare dezamăgire. Iz corporatist și atitudine vicleană de tip Game of Thrones. Dacă nu ți-o trăgeai cu șeful ăl mare sau dacă nu-ți făceai norma la a săpa groapa colegilor din celălalt departament se chema că vii la muncă ca să...muncești. Degeaba. În fine, nu intru în detalii și mai suculente, deși n-ar reuși o tonă de lămâi să-mi șteargă greața cu care mi-am așteptat finalizarea preavizului.

M-am întors la fotoliul de freelancer. Nu e unul extrem de confortabil pentru că n-ai nicio stabilitate. Nu exista ziua de salariu și nici certitudinea zilei de mâine. E cu adrenalină. DAR și cu libertate. Și deh, mi-s iapă deloc blândă, asta am stabilit acum niște ani. Cam atât despre carieră. Dorința arzătoare de a ”ma afirma” s-a stins. Îmi iubesc meseria și nu voi înceta niciodată să scriu. Poate mă întorc la viața de agenție, poate mai jonglez cu freelance-ul, de ce nu? N-am luat nicio decizie categorică deocamdată.

N-a început bine vara că s-a întâmplat minunea pe care o așteptam de prea mult timp. A venit Lokki cel blănos în viața mea. Frumusețea mea felină. Cred că voi considera acest lucru ca fiind cel mai frumos și prețios moment al lui 2017. Cred cu tărie că acest pisic-copil mi-a întors universul cu josul în sus. Mi-a așezat sufletul la loc, mi-a dat voie să iubesc cu fiecare moleculă și înțeleg într-un final că viața trebuie iubită. I U B I T Ă.

În 2017 am călătorit oleacă. Hai, fie, încă mai sunt pe drumuri. Doar că-s drumuri moroșene, cunoscute de o viață. Am văzut Berlinul, am gustat sălbăticia lui Samothraki și am zâmbit soarelui irlandez mai bine de o lună de zile. Iar acum voi întâmpina 2018 aici, la Baia Mare.

N-am revelații extraordinare. Sau nu știu, nu vreau să par cinică. Aș îndrăzni să mă laud că am ajuns în sfârșit la un echilibru. Nu văd drama când nu e și nici nu râd din orice. Nu (mai) simt nevoia să fiu plăcută de toată lumea sau să conving pe cineva că aș merita apreciere. Prefer un pahar cu vin bun și o poveste pe îndelete unei seri de dans pe masă c-o beție crâncenă. Prefer un ”mă plictisești” sincer unui zâmbet de complezență. Prefer să fac schimb de poze cu pisici pe net decât să mă smacolinesc (a te smacolini = a da cu tencuială pe obraz ca să dai bine în selfie-uri) 3 ore în oglindă pentru a fi evaluată ca o bucată de carne de câte un mascul în călduri. Prefer plictiseala mea oricărei alte plictiseli.

Ah, mai e o revelație. Gravă :) Nu mă mai tem. De NIMIC! Nu mai am frici. Nu mai am frustrări interioare sau complexe. Da, am scăldat-o cu sportul în ultimele 6 luni și am impresia că am făcut un colăcel. Mare brânză. Bag sală și-l dau jos. Da, nu sunt cea mai frumoasă femeie din lume. Și ce dacă? Da, am devenit ușor blazată când vine vorba despre viața socială. Da, sunt într-o mare măsură o heităriță care își preferă pisica oricărei companii umane. Mă transform în doamna cu pisici? Și CE DACĂ???

Vreau să zâmbesc din suflet. Vreau să iubesc sincer. Vreau să mă plictisesc în 3. Vreau să manipulez publicul naiv de pe facebook. Vreau să călătoresc doar eu și iubitul meu. Vreau să lenevesc în pat toate zilele de duminică. Vreau să mă simt sexy chiar și când am un colăcel inestetic. Vreau să râd de hipsteri. Vreau să fac mișto de goticele de poză. Vreau să fiu răutăcioasă cu proștii. Vreau să fie monarhie și să dispară pesede de pe fața pământului. Vreau să fie toți ai mei sănătoși și vreau să îmi păstrez aceeași atitudine și la 80 de ani dacă i-oi apuca.

Și...până la urmă nici nu contează ce vreau eu. Sau planeta. Contează ce FAC eu. Și planeta.

Retropectiva lui 2017 e una...cam fadă, aș zice eu, dar cu multe drumuri deschise. Și multe lupte câștigate și multe capitole încheiate. În 2018 vreau să... Hmmm...Vreau să vreau.

Hai că vă țin la curent. La mulți ani oameni dragi și oameni mai puțin dragi. Vă mulțumesc că m-ați citit și vă doresc să aveți sufletele ușoare și mințile pline!

Cine înșală mai frumos, femeile sau bărbații?

Nu vi se pare că bărbații ”scapă” mai ieftin după o infidelitate? Poate că sună feminist (deși intenția mea nu e asta) însă am impresia că o femeie infidelă este judecată mai aprig de către societate decât un bărbat infidel.

Bine, controversa asta e veche de când lumea și totuși. Dacă bărbatul înșală, e plin de testosteron și, dacă femeia calcă strâmb, e o curvă care merită ucisă cu pietre.

Evident, câte situații tot atâtea păreri și nu e loc pe ”hârtie” pentru o analiză completă a infidelității. Dar am impresia că femeile trec mai ușor peste ”micile scăpări” ale bărbaților, pe când aceștia din urmă, nu pot purta o pereche de coarne cu demnitate.

Aș vrea să văd un barbat care stă să analizeze atent și rațional infidelitatea partenerei. Se spune că femeile înșală cu sufletul și că bărbații înșală cu...trupul. Adică femeile se implică emoțional mai mult iar pentru masculi actul sexual poate fi unul exclusiv fizic.

Și atunci? Păi...am rezolvat problema, dacă nu a însemnat nimic pentru partener, n-ar trebui să mai existe scandaluri în cupluri?

Am citit chiar un studiu care susținea că suntem capabili să iubim (romantic) mai multe persoane în același timp. Și trebuie să recunosc că privesc cu o oarecare admirație/curiozitate persoanele care se declară ca fiind într-o relație deschisă. De ce? Păi...în primul rând pentru asumarea realistă a unui statut.

Am impresia că ne asumăm monogamia dar că o facem în modul idealist. Suflet întâlnește suflet și trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Ca și cum ai putea mânca în fiecare zi același fel de mâncare, fie acesta chiar și mâncarea ta preferată.

Din acest motiv, eu personal admit că monogamia este...hmmm...o metaforă. E frumos dacă ți se întâmplă dar...n-aș băga mâna în foc că e pe bune.

Dar, cine a înșelat pe cine și de ce, e doar o felie din tortul cremos al vieții. Cred că marea majoritate a oamenilor care se confruntă cu infidelitatea nu pot trece peste sentimentul de trădare. Și iar revin la subiect. De ce femeile acceptă mai des trădarea? Să fie oare o consolare argumentul masculin conform căruia actul sexual n-ar fi avut impact emoțional?

Am două situații care mi-au ridicat sprâncenele. Una feminină și alta masculină. O femeie care nu mai primea apreciere și atenție și, la fel, un barbat care nu mai primea apreciere și atenție. Prin apreciere și atenție aș vrea să înțelegeți toate acele mici giumbușlucuri care ne bucură orgoliul și ne fac să ne simțim centrul universului în viața de cuplu.

În situația femeii, aceasta a admis că era extrem de vulnerabilă emoțional. Nu se mai simțea apreciată, nu se mai simțea frumoasă, nu se mai simțea dorită de partener. (dacă vă mănâncă sub limbă să-mi spuneți că nu partenerul te face să te simți așa, am și exemple de persoane care se simt buricul universului și tot și-o iau peste bot). Evident, femeia a căzut ca o musculiță de oțet, răpusă de mierea unui...bondar. Vezi tu, rareori sunt cazurile în care femeia are doar libidoul ridicat. De cele mai multe ori o gâdili în orgoliu, îi reciți două poezii și se îneacă în moment, devenind floarea ce se vrea culeasă.

Bărbatul din exemplul meu era cam în aceeiași situație. N-a fost răpus de mierea dulce, ci a ieșit la vânătoare, să vâneze căprioare. Same old story.

În cazul femeii, aceasta a mărturisit. În relația bărbatului, acesta a fost descoperit. Femeia a fost aspru jedecată și criticată pe când masculul...a scăpat cu argumentul suprem ”n-a însemnat nimic”. Adevărat, pentru femeie însemnase ceva. Era deja implicată emoțional.

E clar că femeile sunt mai predispuse iubirii romantice. Dar, oare, argumentul ”nu a însemnat nimic” poate justifica infidelitatea? Te încălzește cu ceva faptul că s-a întâmplat și că nu a însemnat nimic?  E mai dureros dacă ai căzut în păcat și cu sufletul, nu doar cu trupul?

Eu una am nevoie de confort sentimental aproape tot timpul. Mi-e limpede ca bună ziua că actul sexual nu e musai să fie presărat cu petale de iubire. Dar tot nu pot să deslușesc dacă un act pur fizic și fără însemnătate emoțională ar putea să NU însemne trădare? Veți spune că tradarea constă în minciună și în ascunderea faptelor. DAR...și dacă primesc o confesiune, cu ce se îmbunătățește situația? M-a înșelat dar măcar a fost sincer și a recunoscut? Sau, vă întreb pe voi, bărbaților, dacă aleasa vă mărturisește că v-a înșelat, apreciați sinceritatea?

Eu cred că este un gest egoist și ...cam atât. Oricât ne-am impune noi să gândim în cuplu, creierul ne funcționează individual. Și oricât de șocant ar părea, NU mă gândesc la partener în fiecare secundă a vieții mele. Există chiar minute întregi când mă gândesc la mine și doar la mine. Și în acele minute este posibil să fac complet abstracție de realitatea mea. Este posibil să cedez tentației. NU pentru că vreau să-mi rănesc partenerul, nu pentru că nu îl respect, nu pentru că nu-mi văd viitorul alături de el. Ci pentru că nu m-am gândit decât la mine în acele momente. Și e necinstit să spun că aventura nu a însemnat nimic. Mi-a hrănit orgoliul, mi-a validat narcisismul și...mi-a oferit un orgasm. Deci...a însemnat ceva. Că-mi place când am orgasm :)

A susține că ai făcut sex fără să însemne nimic e ca și cum ai spune că nu-i nevoie să te ștergi la fund după ce te caci. Actul sexual presupune mai mulți pași și abia la final, preț de câteva secunde ți se scurtcircuitează creierul. Până atunci asumă-ți că s-a întâmplat cu bună știință și...multă dorință.

Dar, ca să revenim la miezul și scopul articolului de față. Femeile au tendința să se implice mai mult. Bărbații au tendința să nu se implice deloc. De fapt ce vă nemulțumește domnilor? Că noi o facem cu sufletul și nu doar cu ...trupul? Nu e oare mai grav să o faci fără să însemne nimic? Pentru că, daca NU ÎNSEAMNĂ nimic, de ce o mai faci? Vreau un argument pentru care ai face ceva, orice, care nu înseamnă absolut nimic. Mănânci pentru că îți este foame, dormi pentru că își este somn, te îmbraci pentru că îți este frig. Sex de ce faci? Pentru că îți place. Și atunci, cum poți să judeci o femeie care se aruncă cu capul înainte într-o greșeală care-i place?

Am impresia că bărbații consideră justificarea cu ”nu a însemnat nimic” ca un fel de ”n-am consumat din stocul de sentimente pe care ți le ofer ție”. Pe când femeile pot să pună imediat o etichetă cu alt nume peste borcanul cu sentimente?

Habar nu am.

Ce îmi este cât de cât confirmat (prin exemplele din jurul meu) este că judecata aceluiași act de trădare aduce pedepse mai grele pentru femei. Punct.

Sunt sigura de un lucru: ca sunt eu.

Daca ar fi sa aleg persoana cu care mi-a fost cel mai greu sa convietuiesc de-a lungul timpului...m-as alege pe mine. Au fost rare momentele in care m-am inteles si acceptat. Mi-a fost insuflat spiritul competitiv in cel mai eronat mod posibil. Am fost educata ca nu sunt suficient de buna. Am primit aceasta critica  - departe de a fi constructiva – cam toata copilaria. Totusi  - niciodata de cand ma stiu n-am dat vina pe ei. Pe parintii mei. Am crezut pana acum cativa ani ca “traumele din copilarie” sunt o inventie americana. Azi nu mai cred asta. Cred ca traumele din copilarie sunt mai rare decat ne laudam si NU e cazul sa ne improscam parintii cu ura. Ne-au avut si ne-au crescut. Asa cum au stiut, asa cum au putut. Ai mei au fost mult prea tineri. Nu doare deloc sa afirm ca le-am blocat vietile de cand am venit pe lume. Este adevarat. De la 18 ani mama a fost pironita de gospodarie de catre doua suflete nevinovate. Nu era vina noastra. Dar nici a ei. Nu era  vina nimanui. Nici nu-mi pot imagina CAT de tare as fi esuat daca m-as fi trezit mama la 18 ani. Sunt 100% sigura ca as fi dat-o in bara. De ce? Pentru ca ma cunosc pe mine.

Articolul nu vizeaza o analiza critica si acuzatoare asupra celor dragi mie. Din contra. Ei sunt ai mei si eu a lor cate zile mai am, cu tot ce tine de sufletu-mi. Vreau sa analizez astazi, aici, evolutia psihologica a mea si a celor ce mi-au fost alaturi de-a lungul anilor. Se spune ca omul nu se schimba, ca ramane acelasi in esenta. Evolueaza sau involueaza. Nu stiu ce sa cred. Eu m-am schimbat. Zic eu ca am evoluat. Comparativ cu ce? Comparativ cu mine acum 5 ani, acum 10 ani si acum 15 ani.

N-am avut o copilarie usoara. Si nici prea frumoasa daca e sa o analizez prin comparative cu ce notiuni am eu despre copilarie acum sau cu oamenii care-mi povestesc despre copilariile lor. Nu regret nici asta. Regret un singur lucru. Nu mi-a exploatat nimeni potentialul. Cum spuneam mai devreme, a invata sa existi doar sub taisul criticii si sub stindardul ca nu esti suficient de bun iti cam taie din aripi. Acesta este motivul pentru care pana de foarte curand n-am stiu ce inseamna sa am incredere in mine. Am mimat bine totusi. Noi femeile stim sa facem asta.

Am alergat multi ani (prea multi) dupa ceva inexplicabil. Afectiune. Imbratisari, sarutari, apreciere. N-aveam cum sa stiu daca ceea ce primesc este ceea ce caut. Pentru ca nu aveam in creier o definitie a afectiunii. Nu stiam cum e sa o primesti. Nu stiam in egala masura nici sa apreciez ceea ce primeam. Stiu ca am fost salbatica. Am crezut ca dragostea este o lupta de care pe care. Si n-am crezut deloc ca o merit. Din acest motiv am fugit ca o nebuna de fiecare data.

Apoi – mai am si “blestemul” asta numit creier. Am trecut de etapa modesta. Sau empatica. Asa ca voi face afirmatia: nu e usor sa am mintea mea. Inca nu stiu de ce ma tem mai mult, de mintea sau de instinctul meu. Nu e usor sa vezi si sa simti lucruri dinainte de a le intelege. Sa vezi prin oameni. Sa ai nevoie de doar cateva secunde pana sa poti sa-ti formezi o opinie.

Ani de zile m-am luptat sa ma inteleg. Apoi sa ma accept si inca lupt sa ma plac. Si mi-am dat seama cat de repede a trecut timpul. Si cum am trecut peste luni si peste zile si peste ani sau oameni – fiind intr-o perpetua stare de razboi cu mine. Am realizat de curand cat de puternica sunt. N-a fost vreo revelatie. A venit constatarea atat de sec incat nu mi-am revenit toata ziua din asta. Exact cand credeam ca am nevoie de camasa de forta. Cand tot ce invatasem despre mine nu mai functiona si credeam ca sunt pe punctul de a claca. Mi-am spus “Cristina, esti cel mai puternic om pe care-l cunosc.” Si m-am linistit  - stiam ca am dreptate. De atunci au inceput sa revina in mintea mea – una cate una, toate amintirile blocate de-a lungul timpului. Tot ce reusisem sa blochez undeva adanc, a iesit la suprafata. Si inca mai iese. Amintiri vechi si foarte vechi. 

Am pus multe piese la puzzle-ul acesta numit eu. Eram intr-o vesnica alergatura sa dovedesc cuiva – nu stiu cui – ca sunt mai buna. Mai buna ca mine ieri. Sufar de sindromul unei minti nelinistite. Asta mi-este clar. Si in cei 32 de ani pe care-i am – fara sa bravez – spun ca putini oameni m-au inteles, mult mai putini m-au iubit si foarte putini m-au ajutat. Dar, amuzant e ca nu este despre ceilalti oameni. Nici n-a fost si nici nu va fi. Este despre mine. Oamenii vin si pleaca. Tinerete fara de batranete nu exista. Iubire monogama nici atat.  Cu toate astea simtim nevoia sa apartinem. Si asta a fost dorinta mea de-a lungul timpului. Sa apartin. Ce ma bucura este ca oricat as fi de competitiva, teritoriala sau santajabila emotional – niciodata n-am putut sa ma conving sa fac un compromis prea mare. Daca lucrurile nu s-au intamplat intocmai cum mi-am dorit, n-am renuntat la mine. N-am pus nevoia de-a apartine mai sus decat nevoia de-a fi eu. Mi-am invatat lectie dupa lectie, de obicei dand cu capul si vindecand cicatrici. Mi-am dus fiecare razboi onorabil si de-a fost sa mor, am renascut si mai breaza si mai frumoasa. Imi place sa cred ca am evoluat. Dar cine sa judece? Sau, mai bine, de ce sa judece? Avem oare dreptul sa judecam pe altcineva? Oamenii cu care interactionam in anumite perioade din viata noastra ne sunt fie lectii, fie sunt pasageri. De prea multe ori mi s-a intamplat sa raman dezamagita atunci cand drumurile ni s-au despartit. Am decis deja (intr-un articol trecut) ca mi-am petrecut prea mult timp iubind oamenii. Si ca as vrea sa fac aceeasi investitie emotionala eu in mine. Astazi vreau de fapt sa ma desprind de asteptarile pe care le am din partea oamenilor. Fara asteptari nu exista nici dezamagiri.

Ma simt libera. Si calma. Prea mult timp am dus in spate povara asta. Prea mult timp mi-am dorit sa contez si sa apartin si am pus suflet in tot si-n toate. Mi-este limpede ca nu voi atinge perfectiunea si mi-este clar ca omul in esenta este o creatura egoista. Cum spuneam, cel mai dificil mi-a fost sa traiesc cu mine de-a lungul timpului. Pentru ca nu ma cunosteam. Si nu ma placeam. Astazi ma cunosc. Ma si plac, la naiba. Si nu mai am timp sa invat din greseli. Dar nici sa alerg dupa perfectiune. Si atunci ce sa fac?

Sa…traiesc, ce altceva? 

Fara de...

magie :)
Cu cat ne concentram mai mult pe o perfectiune anume (una anume, caci una generala este aberant de imposibila) cu atat pierdem de fapt din esenta nebuniei.
Asa si cu mine... ma regasesc din ce in ce mai putin printre paginile propriului meu blog. Jurnalul meu de trairi a devenit un autentic majordom britanic. Este cu nasul pe sus, acid, uneori nepoliticos si are din ce in ce mai putini prieteni.
Bine, anti-sociala din mine recunoaste ca n-am vrut blog ca sa am prieteni... Totusi, unde mi-s povestile?
M-am obisnuit atat de mult sa folosesc ciornele atunci cand scriu, sa nu-mi scape nimic fara sens, logica sau corectura...
Gandurile mele pline de profunzime sunt parca in razboi cu pragmatismul.
Sau copila cu versuri in suflet si-a pierdut rima?
Totusi, am vazut eu intr-un film, la un moment dat, ca explicatiile cele mai simple sunt deseori si cele mai adevarate.
In curand blogul meu are sa implineasca 6 ani. Daca analizam omul ce-a scris aici an de an...s-ar putea sa-i descoperim vreo...6 personalitati :) Iar cel dintai nu este nicidecum cel din urma.
Cine eram eu aum 6 ani? Cine sunt eu astazi?
Ar fi fost chiar trist sa raman aceeasi eu, este incitant cat de noua si necunoscuta ma simt fara sa-mi pun gandurile pe blog :) Nu spun ca vreau sa renunt la blog, dimpotriva. Vreau sa-l fac al meu, cel de-al 6-lea om.


Curand

Nu trebuie!

Oricat de rationalo-pragmatico-fixista as fi eu uneori recurg la zicala "if its meant to be...it will be!" Mai pe limba noastra: "daca e sa fie...va fi".
N-am putut sa fac prea multe chestii pentru "ca trebuie". Ba mai mult de cate ori "a fost musai" am esuat. Pentru ca undeva inauntrul meu slasuieste un suflet tampit de rebel si neascultator.
Si nicicum nu-l pot educa. Pardon, nu-l pot obliga sa. Sa...ce nu vrea :)

Zilele acestea am atat de multe cuvinte nespuse pe care insa nu reusesc sa le leg intr-un articol de pus pe blog.
Dar nici ca am tragere de inima sa ma destainui. Ma intrebam eu pe mine daca asta e un semn ca etapa cu blogul se apropie de final? Poate e momentul sa ma apuc de o carte?
Habar n-am.
Dupa aproape 5 ani de cand am inceput aceasta "terapie prin scris" cu bune, cu rele...cu destainuiri mult prea sincere, cu aprecieri, cu multe critici...am ajuns sa fiu zgarcita.
Acest blog nu mai e demult un jurnal. Nici macar o "carte de oaspeti"  si nici un clasor de ganduri. E pur si simplu modalitatea mea de comunica cu mine. De cate ori mi-a fost hartuit coltul de internet de atatea ori m-a durut sufletul.

Astazi insa mizez ca atunci cand va fi momentul potrivit voi avea ceva de spus. Nu pot cugeta la comanda, asa cum nu pot sa fiu altfel decat sunt.
Era nevoie totusi sa am un angajament scris, eu cu mine; Ca n-am sa ma panichez atunci cand n-am nimic de spus :)

Echilibru si inca ceva

Am avut o noua revelatie despre echilibrul vietii, de fapt despre balanta vietii care se echilibreaza mai devreme sau mai tarziu...
Propovaduiam spirala existentiala si faptul ca ne invartim intr-un cerc pervers pana invatam atat de bine traseul incat ori ne oprim ori il schimbam. De cate ori vorbeam despre acest lucru o faceam constienta si increzatoare in experientele mele trecute, insa aceasta noua revelatie mi-a dat de gandit...

Din pacate...prea putini ajung atat de constienti incat sa VADA si sa SIMTA altceva decat rutina si monotonia unui trai deja impregnat genetic.
Eu, de cand ma stiu, am vrut parca sa contrazic orice teorie s-ar fi emis despre mine. Mai intai am vrut sa-mi contrazic parintii si sa le impun ca orice predictii ar vrea sa faca in ceea ce ma priveste s-ar insela. Am trait o copilarie si o adolescena alergand intre polii imaginari ai mintii mele... Daca eu credeam ca sunt privita ca un copil cuminte deveneam brusc opusul total. Sau desteapta, sau proasta, sau matura sau imatura, sau credula, sau jucausa...
Apoi am devenit atata de imprevizibila incat nici macar eu nu-mi ghiceam urmatoarele miscari.
Astazi, incerc sa ma scot putin din context, sa nu tin seama doar de mine si sa las unele lucruri in seama universului.
Anumite zicale nu exista doar de dragul metaforei: "timpul le rezolva pe toate" , "nimic nu este intamplator", "viata echilibreaza mereu balanta", "toate la momentul potrivit" si asa mai departe. Nu putem controla totul, iar pentr mine aceasta afirmatie este inca in fasa, asadar, va rog sa-mi admirati determinarea :)

Am trait "rezolvarile timpului" si cred in ele, am vazut cu "balanta s-a echilibrat" si m-am minunat, ramane sa experimentez "momentul potrivit" si sa constientizez sufleteste ca "nimic nu este intamplator"...

Iar...cand o voi face...am sa strig in gura mare, ca de obicei.

Doi ani de blog

Astazi coltul meu de internet implineste doi ani :)

Am inceput cu roz, am continuat sa umplu pagini de blog cu ganduri peste ganduri lasand bucati din mine in toata arhiva ultimilor doi ani.

Poate am evoluat, cu siguranta m-am schimbat, categoric am invatat muuulte in ultimii doi ani.

Am ales roz, pentru blog, din mai multe motive ; unul dintre ele evident e ironia. Pot sa fiu roz fara sa fiu vulgara, pot sa fiu blonda si roz dar cu spini pe spinare, pot sa fac orice e roz in universul meu virtual pentru ca roz-ul meu inseamna renuntarea la negru.

Am inceput sa scriu ca o continuare a personalitatii mele, dorindu-mi sa las aici toate gandurile gri, sa impart bucuriile cu cei ce ma indragesc, sa-mi descarc sufletul si sa-mi pastrez cuvintele pentru cei ce cred ca ma inteleg, sau, de ce nu, pentru mine, peste ani si ani.

Imi iubesc blogul, imi iubesc cititorii, chiar si cei ce n-au fost pe aceeasi lungime de unda cu mine.

Sunt incantata de cati oameni frumosi am cunoscut prin intermediul acestui blog si sunt multumita ca am reusit sa ajut la randul meu, fiind auzita/citita.

Pentru mine "blogul roz" e mai mult decat un jurnal online, e dovada vie ca omul evolueaza, ca omul se face auzit/ascultat, dovada ca exista cuvinte, e de fapt o bucatica din sufletul meu, un copil virtual...

E drept ca mi-ar fi placut s-avem o petrecere, cu toti cei ce ma citesc, cu toti cei pentru care am scris (inclusiv Depeche Mode hahaha) sa uitam de zile gri, de nori sau ganduri cetoase...

Astazi, in mijloc de saptamana prefer totusi sa multumesc tuturor oamenilor frumosi vizitatori ai coltului meu roz si sa sper ca nu va trece prea mult pana sa tinem totus petrecerea de blog, il asteptam sa creasca mai mare si sa se elibereze putin agenda Depeche Mode :))

Update

Mi-a fost dor de blog...mi-e dor sa-mi tremur degetele in taste, sa insiruiesc cuvinte, chiar si fara sens, mai apoi sa descopar odorul creeat...sa-l pup pe obrajii rumeni, sa-l las apoi spre critica celor ce cateodata citesc...
Ce-am facut in ultimele doua saptamani?
Exist, traiesc, concentrat in cu totul alte directii decat pana acum...
Am parasit echipa Metromind. E metaforic spus...ca sa nu fiu acida cu o fraza de genul "mi-am dat demisia". Pur si simplu am hotarat ca nu vom mai colabora... Nu e vorba de criza, nici de mine ca fiind indecisa si teatrala...
De atunci am avut doua weekend-uri absolut superbe, departe de internet, departe de birou, departe chiar si de casa.
Am mii de ganduri care nescrise se pierd in ceata cotidiana...
Deocamdata nu detaliez nimic...vroiam doar sa-mi confirm in scris ca nu renunt la coltul meu de internet, ca sunt inca intre ganduri si nori...si ca pauza de blog ma va face sa revin cu noutati numai bune de devorat.

Ce-ati inteles pan-aici?

Pauza de inspiratie

In ultima luna am scris din ce in ce mai putin...

Pesemne blogul a fost manta de vreme rea, coltul de internet care m-a ascultat si vindecat iar acum relatia noastra monotona cauta o portita de iesire?
Pur si simplu m-am decis sa tin mai multe pentru mine si doar pentru mine... Opinii din exterior n-am deoarece nu sunt atat de activa, interesata, pasionata si implicata in mediul inconjurator.
Da, protejez animalele, protejez natura, am cateva convingeri puternice, dar in afara de acestea, credeti-ma sunt atenta numai la traista mea...
Tanjesc dupa zilele cu soare, tanjesc in fiecare dimineata dupa serile noastre, tanjesc in fiecare weekend dupa concediu...cred ca ma integrez perfect in marea masa de oameni cu dorinte normale.
Mai putin cea cu India... De o perioada incoace mi-e tare tare tare dor de o bucata din tara aceea sfanta.... Caut haine, obiecte de cult, muzica lor, scrieri despre ei, si cred ca oricat le-as invata istoria, le-as copia garderoba si imita altarele de rugaciuni...pana n-am sa simt sub talpi pamantul lor am sa visez acolo....spre India.
Cam acestea sunt starile mele sufletesti din ultima vreme...in cotinua asteptare...
Aici de fapt vreau sa ajung sa mai fac pace cu mine ; la capitolul timp. Am tendinta sa ignor intervale intregi de timp pentru ca eu din punctul A imi doresc sa ajung in punctul B, si pana acolo...nimic nu mai e relevant.
Care este astazi punctul B? Buna intrebare...

La capitolul evenimente de suflet ; am legat duminica snurul meu de martisor intr-un pom din padurea Baneasa... Am legat acolo o dorinta, si poate finele lui '009 imi dovedeste daca acestea devin sau nu realitate...Am sa va spun si voua :)

Cam atat...

Sunt fericita. Deci expirata?

Am luat un comentariu de pe un articol(de-al meu) trecut ca pe o provocare...
Tanara domnisoara sustinea ca ma pricep mult mai bine la a scrie despre metamorfoze existentiale, chestii sentimentale, drame personale, intimitaturi picante, decat la subiecte de interes general cu public larg si vieti normale.
Asa o fi?
E drept, am inceput sa scriu pe acest blog dintr-o nevoie de justificare virtuala, ca o eliberare a constiintei, ca o parere in plus peste toate momentele mele de tacere penibila si absurda.
N-am avut completata o organigrama, un schelet, n-am pornit cu reguli de scris, si teme de abordat...
L-am numit universul meu virtual si l-am umplut de poze si de opinii proprii deoarece mi-am dorit sa-l personalizez cat mai mult posibil, sa fie un fel de reflexie a mea...in coltul acesta de internet.
Am vrut ca blogul sa devina oarecum uman, sa fie plin de cuvinte vii, ca si cum m-as intalni la o cafea cu fiecare cititor si i-as raspunde la intrebarea "ce-ai mai facut?" sau, "ce crezi despre?".
Mi-a placut sa ma joc de-a scriitoarea, sa detin controlul "coltului meu de internet" sa dau din taste si sa-mi simt mintea inundata de idei care n-aveau cum sa sufere cenzura. O fi abuz de putere?
Din joaca, am trecut la confesiuni...e drept, confesiuni sentimentale, existentiale, poate uneori prea personale, dar care intr-un final ma ajutau sa-mi depasesc momentele dificile...Eram intr-un fel de razboi privat care se transmitea totusi in direct...
Viata mea devenea o contradictie pana si pentru mine, o scriam si-o rescriam ca mai apoi s-o citesc, s-o analizez, poate si sa astept din partea cititorilor un sfat, o mana intinsa...de ce nu, o consolare...
De la franturi sentimentale, am zburat la jurnale de calatorie. Am reusit sa imi reconstruiesc propriul puzzle spiritual calatorind, transmitand emotiile mele din fiecare loc...
Curand mi-am dat seama ca toate starile mele, toate etapele mele, toate locurile vazute, ce mai, aproape toate intamplarile ma emotionau si prin prisma acestui blog. De ce? Pentru ca ajunsesem sa gandesc "o sa scriu despre asta" mai mereu. Locul meu trebuia sa devina VIU! Sa contina emotii, cuvinte, trairi, sentimente, oameni, intamplari!
Si e mare lucru sa construiesti un blog (fie el si necomercial) care sa redea realitatea si sa transpuna umanitatea de zi cu zi in pagini functionale cu refresh.
E drept, cititorii s-au inmultit, am ajuns sa fac parte din ceea ce unii numesc blogosfera, mi-am facut cativa prieteni noi foarte frumosi ca oameni, si a devenit un reflex scrisul...
Cam asta e rasplata...
Peste ceea ce s-a citit pana in momentul de fata, cursul vietii, soarta/destinul, a luat o turnura, in favoarea mea...sunt fericita!
Da, stiu, asta cu fericirea o turui aproape mereu, eu sunt fericita si daca ma latra cainii pe strada, reusesc cumva sa rad la pietrele de pe drum, lupt cu depresia facand misto de ea, si plang ca sa contribui la circuitul apei in natura...
Mormanul meu de articole "citite" insa reprezinta o dovada: am fost citita cel mai des cand scriam despre dilemele mintii mele nebune...am fost observata cand ma drogam cu esecuri sentimentale, am fost criticata pentru modul de viata, pentru expunere indecenta, etc...
Ori...cand...o buna parte din energia mea o depun acum...altundeva, acasica, si nu dau raportu', am activitati extrascolare, si-mi permit sa aberez pe blog...mi se transmit mesaje de genul "esti mai buna la..."
Stiu! Sunt capabila sa sufar atat de frumos :) Aproape ca e contagios, nu?
Dar acum sunt fericita! Sa zic de bine zilnic? Am mai scris ca nu am sa impart acel loc cu nimeni!E locul meu!
Imi permit sa public din cand in cand articole ironice si acide, scrise in stil propriu ; adica zurliu, pe diverse/perverse subiecte. Nu va asteptati la un talent spetzial, nu-l am... Cand critic politicienii, carciumile, bloggerii, sau cand vorbesc despre vreme, n-am cum s-o fac prea estetic...Prefer sa vorbesc (ca sa ma citez) in NEcunostinta de cauza!
Pentru ca sunt un copchil tembel care si-a tras blog si abereaza pe internet oameni buni!
Hai, ca iar am scris prea mult :)
Ce-am pierdut odata ce-am redevenit fericita?Am expirat?

roz

Azi sufar de lipsa de imaginatie, am schimbat site-ul de blog, ma simt de parca as fi parasit "caietul celalalt" intr-un raft, si acum imi testez noua achizitie.
De fiecare data cand incepem un blog avem tendinta sa ne justificam virtual..."am inceput sa scriu pe blog" , "se poarta blogurile" , "ce mai zice lumea pe net" .
Imi foloseam (folosesc) blogul de pe 360 de fiecare data cand vroiam sa vorbesc cu mine, si sa retin conversatia, mi-e lene sa-i schimb layout-ul de pustoaica rebela, acolo pot fi atee, suferinda, amorezata de cantareti rock, sau de ce nu fericita si narcisista.
Azi pe la pranz am inceput de vreo 3 ori sa scriu ba cu titlul "weekend review" ba "thoughts and clouds" insa n-a iesit mai mult de-o propozitie si-am lasat-o balta.
Nu mai simt oboseala...asa ca o trecere in revista a weekendului. Vineri am gonit spre munte, n-am inteles nimic, sinaia,predeal,brasov, cafenea, acasa. Sambata la mare, "hai la corbu, ca e pustiu, ne prajim nudurile". La Corbu cetatenii testau plaja cu un ATV, vantul m-a inebunit, "hai in constanta". Am dormit in Vama, a doua zi "hai la bulgari" unde m-am minunat de tot si de toate, cel mai tare de calutii de mare de pe plaja ; unul mort (sorry...a fost primul pe care l-am gasit) si altul viu "da-i drumul in apa!!!" Seara s-a incheiat cu un festin exagerat (dupa ce salvasem calutul de mare si am recuperat masina care parcata ilegal a fost ridicata) la o carciuma misto unde am testat toate (absolut) fructele de mare, si specialitatile de peste.
Din nou goana, spre casa...
si azi:
Lucruri interesante intr-o zi de luni? A venit vara!Am facut sedinta sus pe terasa, fumam frenetic, tipam unii la altii din cauza aparatelor de aer conditionat care sunt montate pe cladire, si nu s-a tras nici o concluzie decat "haideti bai ca e prea cald aici".
Nah c-am scris :) Nemo Miauwington se tavaleste pe birou si-mi da cu labutele in taste asa ca ma retrag si dau save :)