As fi ipocrita sa spun ca nu m-au miscat aceste remarci insa tot la fel de ipocrita as fi sa spun ca o mica parte a sufletului meu colturos n-a fost flatata.
Blestemul meu e ca nu-mi prea plac oamenii.
Stiu ca "trebuie" sa comunicam intre noi, am prins repede mecanismul de functionare umana, cu atat mai mult cu cat meseria mea e una ce necesita interactiuni de acest gen.
Am invatat cel mai bine sa ma folosesc de oameni, de fapt, pentru a nu fi inteleasa gresit (sinceritatea nu e intotdeauna o virtute), am invatat sa-mi fac bine meseria, pentru bani si atat. A intra in amanunte mi se pare prea putin interesant.
"Small talk" e doar o expresie in care eu nu cred dar pe care pot sa o execut asa cum un caine bine dresat executa comanda "la pas!".
Pornind din "universul meu mic si rece" am invatat (e drept de la oameni) sa ma deschid treptat fara sa pun toate cartile pe masa, fara prea multa incredere in semeni, fara multe cuvinte si fara gura mare sau "bai de multime".
Am tinut mereu o distanta intre mine, restul lumii si sufletul ca posesiune a mea.
Poate din acest motiv nu mi-a placut niciodata sa fiu "fata populara din liceu" si-am preferat sa-mi ascund chipul sub aripi negre de liliac (pictate pe fata) sau sub tricouri cu Metallica.
N-am fost niciodata agatata intr-un club pentru ca nu se putea trece de un scut invizibil iar stupidele replici auzite m-au facut sa raspund taios ca un bisturiu. De fap intotdeauna m-am jucat cu oamenii care au incercat sa ma cucereasca. Asteptam un singur cuvant interesant/inteligent , o replica la tentativa mea de-ai reteza curajul. Replica a venit de prea putine ori dar intotdeauna am pastrat acei oameni langa mine.
Oamenii care au reusit "sa-mi dea peste nas" sau "sa ma puna cu botul pe labe" au fost cei de la care am avut de invatat.
Nu e o strategie ci pur si simplu un reflex de selectie.
In ultima perioada am incercat atat de mult sa retez acul scorpionului ( a scorpioancei mai bine spus) si sa-mi bag pe gat reguli de comunicare, de iubire de semeni, de acceptare si de deschidere incat ma regasesc un puzzle vulgar colorat.
Dovada vie a faptului ca nu-mi plac oamenii (si exceptia care-mi confirma regula) o reprezinta mana de oameni primiti in viata mea (iar eu primita-n lumea lor). Putini oameni dragi insa de calitate incontestabila.
Din dorinta mea de a ma deschide am dat poate (involuntar) impresia ca sunt permisiva. Este o diferenta de perceptie intre a accepta totul (asa cum este dat), a incerca sa intelegi oamenii, a incerca sa le accepti adevarata natura in raport cu ceea ce accept eu pentru mine.
As prefera cateodata sa nu acccept nimic ci sa-mi iau singura.
Asta pentru a ma proteja de acel gust amar pe care doar oamenii stiu sa-l serveasca. Nu neg nici ca eu am lasat aceeasi impresie caci nu port alt rang.
O sa-mi permit (asa cum mi-am permis si pana acum) sa am universul meu populat cu oamenii care-mi plac iar cand simt eu ca este prea aglomerat inauntru sa-i pun lacat.
De dat oameni afara din sufletul meu...nu prea pot sa-i dau (oricat de veninoasa as fi) ; pe propria-mi piele am invatat ca daca renegi oamenii care odata ti-au fost dragi e ca si cum te-ai renega pe tine ca om. Daca drumurile nu mai sunt comune, daca ranile devin prea evidente, o sa accept/inteleg/admit o separare fara sa cracnesc insa n-o sa iau inapoi ce-am oferit candva...
Cam atat despre mine antisociala :)
Postări
