Nimic concret

Nu mai sunt atenta la oameni.
Nu mai sunt atenta la mine printre oameni.
Nu mai am rabdare.

Nu mai am cuvinte si nici ganduri.
Toate-mi incep cu nu. Unele au totusi iz pozitiv: nu vreau sa ma prabusesc intr-o lume a blazarii ; nu vreau sa sfarsesc intr-o captiva intr-un loc pe care-l (ce?!?! - nu gasesc cuvantul)... compatimesc (asta era!).O vreme m-am pacalit ca e vorba de astenia de primavara. Apoi mi-am spus ca ma dor toate zilele ploioase. Apoi ca nu mai respir din cauza prafului si-a mizeriei...
Apoi m-am izolat in raiul meu personal, cel de acasa. De fapt pentru acele cateva ore rezist si traiesc. Acasa si El. Caminul in care deocamdata nu va las nici macar sa trageti cu ochiul. Nu va mai spun nimic de noi-ul perfect. Sunt a naibii de egoista.
Ei bine, in afara de acele cateva ore...totul imi pare fad.


N-am chef de nimic. Mi-am pierdut cheful... Il vreau inapoi!


Ma entuziasmau zilele frumoase cu soare, animalele din parc, copii care merg de-a busilea, pataniile amicilor si-ale prietenilor...
Aveam pofta de ascensiune carieristica, ma dovedea setea de cunoatere, evolutia umana...
O fi normal sa ma scufund in lene si indiferenta? O fi normal sa nu gasesc nici macar o emotie in creieru-mi?


Alta data imi vorbeam in gand atat de mult incat nu prisoseam sa astern cuvinte peste cuvinte, cugetari si filosofari. Azi mi-e lene sa ma aud gandind si ma bucura linistea absurda.
Si NU sunt deprimata! Nu sunt trista, nu sunt ranita, nu sunt nimic. Asta e! Nu sunt nimic!
Mi-e lehamite sa va spun orice. As vrea sa va postestesc intamplari si aventuri pentru ca mai apoi sa le recitesc si sa ma amuze insa n-am CE! Pentru ca sunt imuna :)
Ma uit la South Park seara si imi place tare mult serialul asta. Am inceput sa le memorez replicile. Mai nou nu pot sa nu gasesc ceva de ironizat in tot ceea ce misca...


Ma gandeam sa incep sa ies mai des, sa ma vad pe rand cu toti prietenii (putini si asa) pe care i-am cam neglijat in ultima vreme...
Dar mi-e ca i-as plictisi teribil...Ce sa va spun? Ca n-am chef de nimic? Ca orice gand e un efort pentru mintea mea lenesa?





Mda... cam asta aveam de spus. Profund nu?

Plafonarea vine odata cu varsta?

Pe la 13 ani am inceput sa scriu poezii si diverse texte pe ultimele pagini ale caietelor de scoala. Pana s-a prins tata ca rup prea multe pagini, m-a pus sa-mi cumpar din banii de buzunar trusoul nou de caiete a caror pagini le-a numerotat si le verifica periodic...

Am inceput sa-mi cumpar caiete special pentru a le umple cu multe ganduri. Privind in urma, realizez ca mazgaleam paginile cu ciuda, cu ura la adresa societatii care nu ma intelegea (credeam eu) si nu reuseam sa-mi gasesc un loc in care sa ma regasesc.

Toti demonii si toate spiritele negre eram persoanjele povestioarelor mele. Pe modelul eminesco-bacovian : eram o tanara poeta indragostita mereu de personaje inexistente fabricate doar de mintea mea, dar norii negrii imi predominau fiecare scriere.

Profunda mea exprimare a durat cam pana pe la 17 ani in toate combinatiile de cuvinte, pentru ca, sa fim sinceri, in cate moduri poti sa spui acelasi lucru?

N-am renuntat deloc la infatisarea "lumii de jos" doar ca aceasta a atras un fel de fan-club al gastii mele de prieteni iar eu eram cea mai neagra dintre toti.

Ma amuza teribil imaginea mea din perioada respectiva, cu atat mai mult cu cat ii privesc plina de compasiune pe cei aflati in sclavia trendului emo, in zilele noastre.

Dar traiam! Traiam intens, identificam fiecare minut ca fiind unul pretios, chiar si zilele in care zaceam "afara pe intuneric" istorisind povesti care de care mai pline de sange si duhuri.

Inainte sa ajung la 20 de ani am inceput sa ma las bantuita de intrebari existentiale, scopul vietii, imbratisarea existentei noastre pe planeta Pamant, intrebari legate de univerul nostru, personal si comun, karma, energii emanate, autocontrol, demnitatea ca o valoare controlata de timp si asa mai departe.

Nici nu mai tin minte cine mi-a spus candva ca fiecare an nou de viata aduce cu sine o schimbare a perceptiilor proprii. Ca pentru toate exista o varsta si de inceput si de sfarsit.

Cu cat inaintam insa in varsta dispare curajul acela de copil deloc rezistent la tentatii.

Noi, oamenii, ii spunem evolutie.

Evoluand ajungem oare sa renuntam la conceptii si la asumarea de riscuri pentru ca societatea are un ritm de catalogare extrem de alert?

Ca fiinte complexe avem o putere de stocare a informatiei aproape de infinit.

Ceea ce tot noi numim discernamant pe masura ce trece timpul devine tot mai controlabil.

De fapt ce spun eu - realitati biologice, fizice si logice ale vietii...cu mici retusuri in functie de cetatean.

Supusi unui ritm ce are totusi tendinte monotone, putem sa devenim subjugati de plafonare la o varsta frageda.
Aici devin confuza si ma pierd in explicatii.

Chiar daca am depasit milioane de zile, milioane de nopti, rutina anotimpurilor, chiar daca ajungem sa existam ca gest reflex (respiram, mancam, eliminam, vorbim, etc) nu pot sa nu analizez fenomentul de plafonare cerebrala.

Cand ajungem sa nu ne mai surprinda nimic?
De ce ajungem sa nu mai credem in miracole?
Cum reusim sa depindem de un sitem robotizat scapand printre degete adrenalina?

Viata poate sa inceapa la orice varsta decidem ca am inceput sa traim.

Poti sa te trezesti intr-o dimineata si sa realizezi ca nu esti fericit, ca vrei sa inveti sa traiesti.

Lupta anti-plafonare nu este deloc un puseu de energie trecator...

Am din ce in ce mai des ca fac parte dintr-o comunitate care nu-si mai descreteste fruntea niciodata. Ca ni s-au scurtcircuitat senzorii pentru veselie si ca suntem cei mai apatici robotei...

Si uite asa...incet, incet , nu-mi mai gasesc cuvintele in taste...

I dont fit in this world

Da, asa am vrut s-o spun, in engleza. Imi plac englezismele.
Si-mi mai place civilizatia si bunul simt, sinceritatea , profesionalismul, educatia...ironiile fine, decenta...simplitatea umana fara adaos de silicon sau prostie.
Asa ca...trebuie sa-mi gasesc serios o padure in care as putea sa ma retrag, sau o cariera in sihastrie.
Vreau o lume in care poti sa zambesti dezinteresat si din suflet, nu pentru ca asa trebuie, nu ca sa razi fortat la glume stupide, nu ca sa fi politicos cu cel ce nu e deloc politicos.
M-as astepta sa traiesc printre oameni care au macar un minimum de bun simt...Astazi insa nesimtirea este o "calitate" studiata inca de pe bancile scolii, progeniturile noastre/voastre invata sa-si cultive lipsa de respect pana la stadiul de grotesc. Trimitem in societate specimene construite din bucati de prostie, stupizenie, nesimtire, dizgratioase, tupeiste.
Iar eu fac parte din aceasta societate?!? Da, din pacate, da.
Am incercat o perioada sa ma integrez in multime. Am reusit, schiopatand totusi, traind pentru mirosul de sange fara a conta al cui e. Am invatat meseria, ma pricep de minune la ea. Pana am inceput sa musc si din mine, pentru ca nu ma mai placeam. Sau ca gest reflex.

Abia astept sa mi se atraga atentia ca sunt superficiala, ignoranta, critica sau rea. Abia astept sa fiu renegata de natie, de cei cu patriotism in sange de cei ce se lauda ca sunt mai destepti decat mine. Sau nu?
Am vrut sa caut bucatele de optimism, sa gasesc oamenii frumosi din lume, sa ma bucur de o minte limpede si de o atitudine pozitiva.
Oh well...guess what? O fi stand frumusetea in ochii privitorului insa imi voi consuma darul vederii cu atata acid in jur.
Mi-e lene sa incerc sa mai fac ordine in societate, in viata de zi cu zi, in jurul cercurilor in care ma invart.
Mi-e mila de mine sa fiu eu cea care "lasa de la ea" pentru ca am obosit sa lupt.
Oamenii vor continua sa judece in necunostinta de cauza , sa blameze pentru ca e cea mai simpla metoda, sa-si odihneasca inteligenta la adapost de creier, sa fie duali pana la nivel de atom.
N-am incercat inca toata lumea insa cea pe care am incercat-o deja e clar ca nu mi se potriveste.
Am depus eforturi mari sa invat sa iubesc, sa daruiesc, sa cred, sa traiesc ...iar acum am senzatia ca EU, omul, sunt de fapt din ce in ce mai nesemnificativ pentru ca incerc sa intind mana in loc sa dau cu pumnul.
Vreau sa invat sa fiu o ignoranta. Deschiderea totala a sufletului ne lasa face sa ne pierdem armura protectoare. Cu care cred ca ne nastem de altfel. Unii insa o dau jos, altii isi monteaza sulite.
Mi-a disparut setea de cunoastere, de intelegere, de bunatate, de rabdare.
Daca nu pot nici sa-i iubesc nici sa ma lupt cu ei prefer sa-i ignor, sa mi-i sterg din minte, sa devin o narcisista - egoista care isi cladeste din nou bula de sticla pentru a se tine departe de cei mai multi dintre oameni.
Va marturisesc ca si veninul meu e mortal doar ca-l folosesc in scopuri cosmetice, nicidecum pentru a ucide nemotivat.

Fara nici un motiv anume, spun si eu cum spunea MJ intr-un cantec: "I'm bad!"




just wait and see.

Pauza de inspiratie

In ultima luna am scris din ce in ce mai putin...

Pesemne blogul a fost manta de vreme rea, coltul de internet care m-a ascultat si vindecat iar acum relatia noastra monotona cauta o portita de iesire?
Pur si simplu m-am decis sa tin mai multe pentru mine si doar pentru mine... Opinii din exterior n-am deoarece nu sunt atat de activa, interesata, pasionata si implicata in mediul inconjurator.
Da, protejez animalele, protejez natura, am cateva convingeri puternice, dar in afara de acestea, credeti-ma sunt atenta numai la traista mea...
Tanjesc dupa zilele cu soare, tanjesc in fiecare dimineata dupa serile noastre, tanjesc in fiecare weekend dupa concediu...cred ca ma integrez perfect in marea masa de oameni cu dorinte normale.
Mai putin cea cu India... De o perioada incoace mi-e tare tare tare dor de o bucata din tara aceea sfanta.... Caut haine, obiecte de cult, muzica lor, scrieri despre ei, si cred ca oricat le-as invata istoria, le-as copia garderoba si imita altarele de rugaciuni...pana n-am sa simt sub talpi pamantul lor am sa visez acolo....spre India.
Cam acestea sunt starile mele sufletesti din ultima vreme...in cotinua asteptare...
Aici de fapt vreau sa ajung sa mai fac pace cu mine ; la capitolul timp. Am tendinta sa ignor intervale intregi de timp pentru ca eu din punctul A imi doresc sa ajung in punctul B, si pana acolo...nimic nu mai e relevant.
Care este astazi punctul B? Buna intrebare...

La capitolul evenimente de suflet ; am legat duminica snurul meu de martisor intr-un pom din padurea Baneasa... Am legat acolo o dorinta, si poate finele lui '009 imi dovedeste daca acestea devin sau nu realitate...Am sa va spun si voua :)

Cam atat...