Despre bucurie. Un strop de prejudecată. Și-un pisic.

Știu că am fost zgârcită cu gândurile împărtățite pe blogu-mi însă între atâtea scrieri pentru alții, rar mai găsesc timp să-mi aștern și ordonez propriile scrieri. Dar, în fine, nu încep iar cu ”n-am mai scris demult” pentru că îmi pare că-mi inventez scuze. Și nu-mi place să mă scuz. Decât dacă am greșit. Si n-am.

Azi vorbim despre bucurie. Pisicească. Și un nou început. Al nostru.

După ce l-am pierdut pe Nemo, mulți oameni m-au sfătuit să-mi iau altă pisică. Evident. E cel mai la îndemână. Mi-a luat însă destul de mult timp să accept ideea asta. Am suferit, așa cum era și normal după 10 ani de viață în doi, la bune și rele, constanta în viața mea fiind responsabilitatea față de el, copilul meu cu blană neagră.

M-am trezit într-o seară (la mai bine de un an fără el) - în scaunul meu legănător, uitându-mă la un film, că mi-e un dor nebun să țin blănoșenia în brațe și s-o alint și să-i simt iubirea torcând. Am știut atunci că e cazul să umplu golul din suflet. Psihologic vorbind (că nu mă pot abține), am știut exact ce e cu puseul ăsta emoțional și că vreau să ofer afecțiune unei creaturi care depinde de asta.

Am luat împreună cu al meu om decizia că vrem o pisică de rasă.

(pauză pentru puseul de prejudecăți)

Mai întâi m-am auto-judecat și certat și criticat în oglindă. ”Cum, Cristina, cum să cumperi o pisică, atunci când sunt sute de pisici care au nevoie de o casă?”.

Mi-a luat aproape încă un an să negociez, eu cu mine și s-o întorc pe toate părțile. Ca să nu mai vorbim despre faptul că aproape toți oamenii cu care am vorbit despre acest lucru m-au criticat. Unii mai mult, alții mai putin.
Mi-a trecut prin minte inclusiv întrebarea ”ce-o să spună lumea?”. Deh, creierașele noastre încă funcționează asiduu cu nevoia de acceptare.
Lumea n-are decât să spună...ce-o vrea.
Lumea oricum spune ceva. Orice faci.
La întrebarea ”de ce să cumperi o pisică când sunt atâtea pisici pe străzi?” am răspuns ”de ce să faci un copil, când sunt atâția care au nevoie să fie adoptați?”.
”Păi...nu e același lucru!”

Ba. bine că e.
În casa mea animalul de companie nu a fost tratat nicioată ca un animal. A fost tratat ca egalul meu. A mâncat cu mine din aceeiași farfurie și a dormit cu mine în același pat. În ochii mei, animalul meu de companie este odrasla și responsabilitatea mea, din prima zi, pentru tot restul vieții noastre.

Nu-mi caut acceptarea în ochii societății prind adopția unui pisic. Asta ca să-mi rămână scris. Accept critici, că e o lume liberă. Însă doresc să fiu criticată doar de oamenii care au salvat cel puțin un animal al străzii. De oamenii care au prostestat cel puțin o dată în fața primăriei sau a guvernului pentru drepturile animalelor. Și de oamenii care au donat cel puțin o dată pentru a ajuta adăposturi sau pentru a susține campanii de sterilizare/adopție/intervenții veterinare/etc.

Eu am pierdut șirul și numărătoarea animalelor salvate, ajutate, ținute în foster home până le-am găsit stăpân. Iar faptul că am avut și că am un animal în casă nu m-a împiedicat niciodată să fac ceea ce am considerat că este corect. Să fiu de partea necuvântătoarelor de câte ori am putut.

N-am scris cele de mai sus ca să-mi justific în vreun fel acțiunile. Recunosc, în primele zile după ce Lokki a venit acasă, eram extrem de tentată să-l arăt lumii întregi, să țip de bucurie, să îi fac un miliard de poze și să șterg toxinele news-feed-ului de Facebook, postând doar poze cu noul meu copil.
Dar..mi-a fost teamă. Mai întâi am fost vigilentă și principala mea grijă era să-l știu sănătos, acomodat, să-l duc la veterinar și să aflu că niciun pericol de pe fața pământului nu-l poate atinge. Apoi, recunosc, mi-a fost puțin teamă de prejudecățile oamenilor din jurul meu. Am în lista de prieteni o mulțime de cunoscuți care își dedică aproape tot timpul salvării animalelor. Am prieteni cu ONG-uri, sunt prezentă în grupuri care dezbat și activează pro vieții mai bune a animalelor cu sau fără stăpân. Ce va spune lumea? Din nou...

Dar Cristina... Ce spune lumea în general? Că nu ești măritată într-o societate care crede în familia tradițională. Că nu crezi în căsătorie sau turnat de copchii doar ca să-ți legi măgarul de gard. Că își dorești să vezi cupluri gay pe stradă și te-ai simți mult mai bine dacă nu li s-ar încălca drepturile umane de a avea propriile preferințe sexuale. Că nu judeci oamenii după rasă, culoare sau preferințe sexuale. Că nu crezi în biserică sau în religie. Că vezi cum în Românica religia manipulează oameni și îi îndoctrinează astfel încât își petrec viețile sperând la un paradis (inexistent) ce se află dincolo de moarte? Că ești feministă. Că ești exibiționistă. Că nu-ți place să mergi cu turma și că nu te supui modei și că nu asculți manele și că veganii ți se par niște hipsteri infatuați care își forțează uneori copiii să le urmeze dietele stupide fără să-i intereseze de consecințe. Că nu îți este rușine de preferințele tale sexuale și nici nu consideri sexul un subiect tabu sau rușinos.

Așa cum eu am ales de fiecare dată calea în care am crezut și soluția pe care eu am considerat-o corectă, la fel și lumea. Unii or să mă judece, alții mă vor înțelege.
Și uite așa am irosit câteva momente bune în care m-am gândit la gura lumii în loc să mă gândesc la cât de fericită sunt.
E un cuvânt mic...fericirea. Și încă (înca, încă, încă) îmi e frică să fiu fericită. Și să fiu iubită. Și să ofer iubire. Dar...mă tratez.

Vă spuneam de Lokki. Un ghemotoc portocaliu-alb cu ochi gri-verzui ce va să devină imens într-o zi pentru că este Maine Coon. Și sunt mândră de el și l-aș respira dacă aș putea pentru că de iubit, îl ador cu tot ce înseamnă Cristina vie. Și a venit pufoșenia în viața noastră, acum vreo două săptămâni, iar de atunci diminețile mele sunt mai frumoase. Frumoase erau și înainte, sărutate de cel mai iubit om de pe planetă - dar de când avem mâț - parcă dansez pe un curcubeu și vomit bomboane fondante. Nu puteam să închei altfel acest articol siroposo-explicativo-lăudăros.

Ah, ba da, cu o poză a odorului mult-adorat. Și mențiunea că-i recomand mai departe pe cei de la Companion. Pentru cei ce n-au prejudecăți și vor să ofere iubire necondiționată.

Un scurt update

Hmmm…nu imi gasesc cuvintele. Asadar nu voi incerca sa ma chinui cu aranjamente metaforice sau catchphrase-uri memorabile.

Avand in vedere ca a trecut cel mai mult timp din existenta acestui blog fara ca eu sa postez macar un cuvintel, hai sa facem un inventar rapid al intamplarilor sabbriene (aaa, va place adresarea?) de la final de aprilie si pana in prezent.

Mi-am dat demisia. Da, asa am decis (constransa de diverse in a caror amanunte nu doresc sa intru acum) si intocmai am actionat. Sa ne intelegem: aproape 5 ani de copywriting si email marketing intr-un singur loc inseamna ceva. Inseamna trecerea de la junior copywriter la senior copywriter, inseamna atasament emotional fata de echipa, fata de portofoliul de clienti, inseamna in acelasi timp si pretentii mai mari  sau o dorinta acerba de evolutie.

Am plecat la Baia Mare. (m-am intors intre timp, sa nu va ia cu lesin) Dupa cum stiti, subsemnata detesta morile de vant si mai ales lupta cu acestea. Asadar si prin urmare, de cate ori am senzatia ca e timpul pentru un nou inceput imi iau mai intai o pauza de respiro pe plaiurile natale.

A fost ataaaat de frumoasa vacanta mea maramuresana cum doar acolo se poate. Stiu ca am o bucata de suflet cusuta de coltul acela al tarii insa, obiectiv vorbind, trebuie sa vizitati Maramuresul. Baia Mare e mai frumoasa ca oricand, mai verde, mai animata, mai plina de oameni cu suflet si mereu mai e cate ceva de vizitat prin imprejurimi.

M-am apucat de fotografie. Inabusiti-va hohotul sarcastic. Nu am aere de fotografa (inca) si nici nu planuiesc sa ma dau pui de geniu in viitorul apropiat. Pur si simplu vreau sa explorez si aceasta noua zona creativa in care pot comunica prin imagini in loc de cuvinte. Am mai cochetat cu aceasta idee in anul de gratie 2006, acum insa am si scule profi  - pe care trebuie sa le invat mai intai – si imi doresc sa aprofundez acest domeniu si sa experimentez viata de “turist chinez” pana cand imi voi permite sa ma lansez oficial in bransa. Sper eu ca voi fi departe de Bucuresti pe-atunci dar asta e o alta poveste si surpriza pe care v-o dezvalui la momentul oportun.

Sunt freelancer. In acest moment sunt disponibila pentru aproape tot ceea ce inseamna cuvant scris. De inchiriat, cum ar zice romanu’, pe cont propriu cum as zice eu. Norocul meu e ca sunt dragalasa si sociabila si am deja cativa clienti atat pe Social Media cat si pe alte proiecte. Pentru detalii suplimentare, va stau oricand la dispozitie – stiti unde ma gasiti. Nu ma apuc sa-mi fac propaganda si sa enumar motivele pentru care e mai bine sa lucrezi cu un freelance copywriter. Dar e mai bine. Trust me on this one :)

Nu in ultimul rand – desi am vrut sa incep cu asta dar prea parea a lauda – sunt fericita. Chiar azi ii spuneam unei prietene ca viata mea mereu a fost ca o injectie de adrenalina si mereu aveam un plan de rezerva la planul de rezerva. Astazi sa zicem ca totul este incert. Sa zicem. Real vorbind sunt din nou in fata unei provocari – aceea de a-mi pune planurile proprii in realizare in detrimentului unei vieti de robotel in turma. Si am planuri mari si STIU ca se vor concretiza.

Ma feresc sa spun, sa gandesc chiar, despre cat de frumos a deraiat drumul meu de la normalitate la exceptie. As scrie poezii, as vorbi in metafore, as aduce ofrande zeilor. Insa, e mai simplu sa zambesc, sa respir si sa fiu curioasa despre ce urmeaza sa mi se intample.

Cand ne-o fi mai rau, asa sa ne hie :)

Este sau nu este?

…iubirea exclusivistă?

Cochetam cu ideea de a-mi așterne câteva dintre gândurile ultimelor zile și anume că mi-s fericită și beată de amorezată și văd fluturi și curcubee și am roșu în obraji ca-n clasa a-4-a când am găsit primul bilețel de dragoste vârât în ghiozdan de Ovidiu. Colegul meu de bancă. Și vecinul meu de bloc. Și cel mai bun prieten al meu de-atunci.

Dar fericirea e egoistă și-o vrei închisă-n tine. Sau, poate am ajuns la vârsta la care știu să beau cu măsură și-mi permit o beție de emoții dar nu-mi permit să mă îmbăt cu orice poșircă și nicidecum mahmureala de a doua zi.

Asta-i bucuria anilor. Dacă până-n douășcinci ai curaj să sari din avion crezând că dragostea ți-e parașută și-ți trăiesti sentimentele precum un gay pride, mai încolo îți crește darul introspecției (presupunând că nu ești buruiană) și începi să vrei să faci totul bine.

Să n-o mai întorc ca la Ploiești (sau era Brăila?). Citesc muuuuulte studii, păreri, de la psihologi la oameni de știință și în cele din urma bloggeri care de care mai experimentați și, de ce nu, chiar și pe cei ce-și dau cu părerea din simplu motiv că pot (așa ca mine).

Nu dragilor. Nu ne macină dorința de-a vindeca lumea de cancer, nici nu vrem să construim roboți mai deștepți ca noi. Omenirea are o mare problemă de dezbătut și n-o să se oprească prea curând din asta: dragoste&sex.

Ieșim din epoca romantică. Nu ne mai creștem copii cu povești optimiste “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…” și nici cu prinți de vin călare pe armăsari bălai.

Vremurile noastre sunt cele ale neîncrederii. Am citit articole care-mi spuneau că ne jucăm ruleta rusească cu sufletele noastre. Altele-mi spuneau să trăiesc clipa, să nu mă macine trecutul și să nu-mi pun întrebări despre viitor. Alte articole îmi spuneau că e bine să ții ochii închiși pentru că infidelitatea e precum oxigenul, indispensabilă. Articolele științifice susțin că avem predispoziție genetică spre poligamie și mai avem un creier care n-o să fie niciodată satisfăcut deplin.

Psihologii ne spun că ne putem vindeca de aproape orice. Una peste alta, subiectul dragoste&sex&relații este în continuare dezbătut și analizat pentru a găsi o rețetă a fericirii. Și suntem surprinzător de adaptabili. La aproape orice teorie.

Iarăși eu, fiind acum într-una dintre cele mai fericite etape ale vieții mele, mă încăpățânez să răspund întrebării: este sau nu este dragostea exclusivă pe termen lung?

Auzisem că una dintre metodele de tortură din închisorile asiatice era să le ofere încarceraților posibilitatea de a alege să primească mâncarea lor preferată. În fiecare zi. Pe toată perioada detenției.

Așadar dacă aleg azi să mănânc sarmale, sarmalele or să-mi bântuie micul dejun, prânzul și cina și poate chiar și desertul.

Avem prieteni diferiți în funcție de vârstă, în funcție de etapele din viața noastră. Am inventat bucătăria moleculară și hainele croite din aripi de fluturi doar de dragul diversității. Trăim vieți întregi căutând să descoperi locuri noi, pe apă și pe uscat.

TOT ceea ce poate fi exemplificat (în afară de apă) din existența umană ține de diversitate, inovație, curiozitate și experimente NOI. DAR când vine vorba despre dragoste și sex vrem să fie una singură, aceeași, pentru tot restul zilelor noastre, în fiecare zi, dimineața, la prânz și seara iar noaptea s-o ținem strâns în brațe.

DE CE? Tare vreau să știu asta.

N-am putea să mâncăm același lucru în fiecare zi, n-am putea să purtăm aceleași haine zilnic, n-am putea să avem aceeași prieteni din grădiniță și cu siguranță ne declarăm frustrați dacă nu ajungem să vizităm măcar o țară străină. Dar vrem să iubim și să fim iubiți egoist. Vrem să îmbătrânim împreună.

Am prieteni în relații fericite și lungi. Am mai mulți prieteni single sau cu eșecuri sentimentale la activ. Iar acum m-am trezit chiar eu în ipostaza aia în care îmi vine să-mi spun că n-am mai iubit cum iubesc azi, că mi-e ciudă pentru toate lucrurile pe care le-am făcut prima oară și n-au fost cu el pentru că vreau să-i dau lui toate primele dăți si toate ultimele dăți din viața mea.

Iar puțina rațiune pe care o mai am în mine (creierul reptilian, adică instinctul sau/și experiența) mă îndeamnă să îmi păstrez totuși și o dozăde pragmatism. Cum ar veni să împac și capra și varza. Să iubesc rațional.

Ori, tot aceleași creiere luminate susțin că dragostea este un sentiment hipnotizant care activează în scăfârlia noastră cam aceeași senzori pe care îi activează heroina. Așadar dragostea dă dependență.

În concluzie (nu-i tocmai o concluzie pentru că simt că n-am elucidat nimic ci doar am adunat câteva piese dintr-un mare puzze) vă întreb: ce facem? 

Este posibil să te îndrăgostești și să te țină până când ai nevoie de scutece pentru adulți? Sau tratăm sentimentul ca pe un viciu de care ne descotorosim după ce ne-au maltratat sufletește nenumărate experiențe marcante?

Recunosc

Mie îmi este frică de lucrurile bune. Și îmi este frică să fiu fericită. Daaar...mă tratez.

Chiar nu mai știu când am fost ultima oară un om normal. Sau, dacă tot vorbim despre asta, chiar nu știu ce este normalitatea. Normalitatea mea sau normalitatea majorității? Am căzut de acord (cu mine și câțiva oameni din jurul meu) că este normal ceea ce îți face bine atâta timp cât nu este deranjant pentru cei din jur. Și că acest "îmi face bine" trebuie să fie recunoscut într-un moment exagerat de sincer al tău cu sinele. Pentru că, noi oamenii, avem tendința nativă de a ne minți. Suntem niște creaturi atât de complexe încât mintea noastră are tendința de a crea realități proprii doar pentru a genera un grad de confort temporar. Pe românește? Dacă îți repeți în oglindă în fiecare zi că ești fericit s-ar putea să o și crezi. Dacă, de exemplu, aș fi amorezată (și oarbă și proastă), iar ținta emoțiilor mele nu ar răspunde cu aceleași sentimente, tendința mea ar fi - în loc să îmi văd naibii de viață și să merg mai departe - să fabric tot felul de "semne" care să-mi alimenteze atașamentul. De ce? Pentru că acolo în banca oamenilor amorezați e mai frumos, pe când în banca oamenilor suferinzi e mai trist. Alegerea o face subconștientul meu. Iar eu n-aș face altceva decât să alimentez o himeră și să rămân atârnată într-o situație ipotetică a minții mele: " dar dacă într-o zi...?"

Într-o altă situație - în care (deloc ipotetică) de o perioadă lungă de timp nu fac altceva decât să încerc să-mi dresez constructiv subconștientul și să mă psihanalizez în oglindă (sau de câte ori oamenii au nervi să mă asculte) - voi ajunge la gradul de maturitate în care pot să comunic eu cu mine extrem de rațional. Mă pot desprinde din sfera subiectivă și-mi pot pune întrebări sau îmi pot da răspunsuri sincere, cu riscul ca acestea să-mi prezinte o realitate mai puțin feerică, însă una palpabilă. Tot pe românește: să știi să pierzi cu demnitate.

Bun - acum că am explicat cum funcționează procesul auto-mincinos, revenim la partea cu normalitatea mea.
Aproape întotdeauna m-am bazat pe instinct și pe sentimente. Uneori, uneori, am cerut și sfatul oamenilor din jurul meu, însă nu neaparat pentru a-l asculta ci mai mult pentru a-l auzi. E o diferență, dar n-o explic acum.
N-aș spune neaparat că sunt un om cu un instinct complet defect...ci aș spune că sunt un om cu predispoziție spre masochism :) Ori, dacă un om predispus dramei și masochismului...își ascultă orbește instinctul...ei bine, matematica asta nu-i chiar așa de complicată - rezolvați-o voi.
Din acest motiv lucrurile frumoase mă sperie. Din acest motiv am nevoie în permanență de certitudini (chiar dacă asta e o utopie) și de validare sau auto-validare.
Ba mai mult, o bună perioadă de timp am crezut că eu nu pot funcționa decât dacă sunt coordonată din umbră. Din acest motiv am avut o nevoie constantă de a cunoaște părerea celorlalți despre mine sau de a încerca să "conving" cât mai mulți oameni să mă placă. Și chiar am luat personal situațiile în care n-am reușit să mă fac plăcută. Și mi-au știrbit încrederea în mine.

Din fericire, sunt un om norocos. Da, știu, v-am plictisit atât cu explicații psihologice iar acum o întorc de zici că joc la 6 din 49. Nu știu cum să numesc fenomenul, așa că i-am zis noroc. Faptul că am fost silită (de conjunctură) să stau eu cu mine, în oglindă, să mă trezesc cu aceeași față tristă și nemulțumită, să dau cu capul de atâția pereți tari, să mă învârt în același cerc vicios al propriilor alegeri proaste...m-a ajutat să accept că EU sunt singurul om căruia îi aparțin sau căruia îi datorez ceva. Și, bineînțeles că tot mie îmi datorez și să mă plac. Iar în cazul meu nu mă pot juca de-a instinctul. Și nici nu-mi pot permite să fiu masochistă.

Dar...am rămas cu câteva sechele. Câțiva scheleți în șifonier... Cum ar fi această teamă de bine. Mă tem, încă mă tem să fiu fericită. Mă tratez, desigur, altfel n-aș fi recunoscut nici în ruptul capului asta, aici pe blog. Dar, acum că am scris-o...o consider mărturie.

Cristina, nu mai ai voie să îți fie frică de lucrurile frumoase. 

Și nici voi nu mai aveți voie :)

De ce da, de ce nu?

Eu caut lecții în tot și în toate. Fie că dau cu capul de perete, fie dansez în duș de fericire, vreau să-mi explic motivul și să înțeleg de-ce-ul. Doar așa pot să găsesc o anumită liniște.
Și, crede-mă, nu există întâmplări fără de tâlc sau lecție. Dacă nu înveți lecția te vei întoarce iar și iar și iar în același loc și vei da cu capul de pragul de sus. Ți-o spun eu, un om cu capul plin de cucuie, o minte neliniștită ca o iapă și un suflet under construction. De obicei lecția trebuie să-ți aducă ceva constructiv, să devină o consolare nu doar prin prisma faptului că ai înțeles CE ai făcut/gândit greșit, ci că știi cum să te comporți de atunci înainte.
Cu cât reușești să înțelegi mai mult, cu atât vei reuși să zâmbești mai des. Și, bineînțeles, să evoluezi.
Cel mai frumos lucru pe care ți-l datorezi ție personal este să crești în ochii tăi. Chiar și atunci când  - poate - nu ai avea atât de multe motive să te lauzi. Să știi că ai făcut ce era corect, că ești sincer cu tine. Indiferent cât de tare te doare situația în care ești, desprinde-te o secundă din papucii tăi, nu-ți mai analiza motivele egoiste și nu-ți mai găsi scuze. Gasește în loc un lucru pozitiv. Gândește la rece. Ce ar fi corect de făcut? Desprinde-te de propria dramă și acționează așa cum ai vrea și tu să fii tratat.
Nu prea există oameni care ne pot salva. Nu fără să ne salvăm noi mai întâi.
Oamenii ne vor fi și lecții și dezamăgiri întotdeauna. Iar noi suntem oglinda lor, așa cum ei ne sunt oglindă. Daca ceea ce vezi în oglindă nu este reflexia pe care ți-o dorești, caută mai întâi problema la tine. Din nou, fii sincer. Ce rost are să te minți tu pe tine, în baie. Recunoaște. Chiar dacă te supără adevărul, e mai bun decât să te consoleze o minciună.
Întotdeauna te vei întoarce la tine când ai să rămâi singur. Pentru că, în esență, doar pe tine te ai cu adevărat. Toți ceilalți au liberul arbitru.

Ce vreau să îți spun eu în atât de multe cuvinte alambicate? Că - din nou - mi s-a împlinit o dorință. Pe care mi-am dorit-o greșit. Și m-am trezit plină de frustrări și complexe cu ridul din mijlocul frunții accentuat. Dar, diferit de alte dăți, acum am răbdarea să vorbesc cu mine. Și mă plac. Frustrările și supărarea și complexele sunt în primul rând ale mele. Eu le generez, eu le transmit, ele se reflectă, aducând la rândul lor - ca un bumerang - aceleași sentimente înspre mine.
În astfel de momente e bine să-ți aloci niște timp. Să te gândești bine cu ce fel de sentimente vrei să te îmbraci. Să îți aduci aminte că există un mâine mai bun, fără doar și poate.
Așa cum m-am gândit și eu. Dacă toate lucrurile din viața mea în acest moment ar fi perfecte ar însemna că mă mulțumesc cu puțin. Dacă îmi lipsește ceva asta nu înseamnă decât că nu e timpul sau că nu sunt eu pregătită.

Viața mea nu este perfectă. Dar este frumoasă. Și am mult mai multe motive să fiu fericită decât am să fiu tristă. Azi.

Despre mâine...nu știu. Dar, cine ar mai putea rămâne ancorat în prezent dacă ar ști ce se întâmplă mâine?

Pe mâine așadar :)

Curaj

Era o vorba veche ce spunea că devenim oameni după ce sădim un pom, clădim o casă și facem un copil. Eu cred că ne naștem oameni și că ne pierdem (și ne regăsim) pe măsură ce îmbătrânim.
Nu cred că maturitatea poate fi măsurată printr-o cariera de succes sau chestii materiale. Și poate n-aș fi eu cel mai potrivit om să vorbesc despre maturitate, având în vedere că încă (conform standardelor societății în care trăiesc) nu mă conformez majorității. Nu știu cum ar trebui să mă simt la anii pe care-i am, însă știu că nu există ceva după care să tânjesc sau ceva care să mă frustreze vizibil. Din contră.
Vorba dragei mele prietene "când nu știi ce simți, știi măcar ce NU simți". Mi-a intrat adânc în minte fraza asta. Și, deși sunt un om destul de hotărât, în rarele mele momente de confuzie cam asta e conversația mea cu mine. "Cristina ce simți? Sau, mai bine, ce NU simți". Există multe emoții pe care sunt sigură că încă nu le-am descoperit. Așa cum există orașe minunate pe care încă nu le-am vizitat și așa cum există multe trăiri pe care am să le descopăr în viitor.
Nu mă pot raporta la trecut. Nici măcar la ceea ce eram ieri. Mă bazez pe clipa prezentă și acționez sau decid în funcție de trăirea momentului.
Am căutat certitudini mult-mult-mult-mult timp. Am și scris despre asta. Despre mine albă sau neagră, despre mine care-l urăsc pe "poate", despre mine care nu cunosc jumătăți de măsură, iubesc sau urăsc, tot sau nimic, așa mai departe. Nu mă auto-contrazic pentru că mă plac așa sigură pe mine, deși, în spatele feței de poker și a curajului nebun, de cele mai multe ori sunt mică și vulnerabilă. Și țip la lume că frica este un sentiment irațional dar asta nu înseamnă că eu nu mă lupt cu ea.
DAR, mă uit spre frigiderul meu și citesc pe un magnet: "Prefer un viitor complet necunoscut decât să știu exact ce voi face în următorii 10 ani" ASTA MI-AM DORIT! Eu, compulsiv-obsesivă, tipicară, mega-organizată, dependentă de control și cum mai vreți voi, ajunsesem să tânjesc după necunoscut. Necunoscutul presupune că habar n-ai ce-o să faci, simți, gândești sau înghiți în următoarea clipă. Necunoscutul implică cedarea controlului. Necunoscutul presupune CURAJ.
Nu impulsivitate. Pentru că impulsivi putem să fim cu toții, să acționăm conform instinctelor. Uităm însă că instinctele noastre, de cele mai multe ori sunt de supraviețuire și de perpetuare a speciei. Ori, azi, nu cred că acesta este singurul scop. Pentru că am devenit ființe atât de avide după evoluție încât trăim de dragul vieții.
Dacă mi-aș fi ascultat instinctul de supraviețuire n-aș fi ieșit din zona mea de confort și dacă m-aș fi lăsat ghidată de instinctul de perpetuare a speciei probabil mă integram până acum în turmă.
Am ales să lupt împotriva curentului și chiar împotriva mea. De ce? Pentru o metaforă. Mi-am dorit să fiu fericită. Fără să știu CE înseamnă fericirea. Nu e ca și cum fericirea ta ar fi și fericirea mea. Sau, odată atinsă, voi rămâne acolo, într-o stare de beatitudine continuă, fiind fericită până la adânci bătrâneți. Avem nevoie de basme cu prinți și prințese, de never-ending love și alte metafore care  - în opinia majorității - ne ghidează spre fericire.
Doar că...uneori mai există si oi negre - ca mine - care refuză să creadă ca viața lor trebuie să fie trasă la indigo. Că dacă a ieșit cucul din ceas trebuie să aivă un copil, că trebuie musai carieră până la nuștiuce vârstă sau că, dacă EL nu vine pe cal alb și cade în genunchi cu un diamant de 3 kilograme...mi-am ratat viața.

Tot pe frigiderul meu scrie că "nimic nu trebuie (înafară de laptele de laptele de la micul dejun)". Și-am avut curaj să vreau să mă cunosc pe mine și să mă suport în stări demonice și să-mi plâng de milă sau să ma auto-ironizez în diferite ipostaze patetice doar pentru ca alerg după ceva CE NU ȘTIU cum se simte: fericirea.

Revin la acel "când nu știi ce simți, știi măcar ce NU simți". Nu ma simt nefericită. Nu mă simt neîmplinită, nu mă simt complexată sau frustrată sau singură sau neliniștită. Nu mă simt pierdută, nu mă simt neconsolată, nu mă simt copil, poate nici adult, nu mă simt altfel decât sunt: EU. Nu sunt curioasă să-mi cunosc următorii 10 ani. Nu simt nevoia să-mi planific totul în amănunt.

Prea mulți de nu în față? Ei bine, nu simt nici nevoia să fac cuiva pe plac sau să fiu acceptată de societate.
Am curaj să-mi doresc în continuare să fiu fericită. Și chiar să fiu fericită. Dar n-o să fie fericirea din cărți pentru că asta ar însemna să mă opresc undeva. Timpul nu stă în loc, eu de ce aș face-o?

Tu ce ai curaj să îți dorești?



P.S.
M-am întors din Dublin... Recunosc, aș fi vrut să nu o fac. M-am simțit atât de acasă și de confortabil acolo încât cred că am fost un mic lepricon într-o altă viață. M-am trezit privind copii pe stradă, pitici cu păr roșu și ochi albaștri, adorabili. Ceea ce, venind din partea mea este...incredibil. Oameni veseli, relaxați, civilizați. Un oraș frumos, căsuțe din povești, verde irlandez în tot și în toate și un cer ireal.
M-am trezit privind cerul noaptea și iubind norișorii albi pufoși ce se distingeau perfect. N-are rost să vă povestesc pentru că m-am îndrăgostit și categoric nu pot să fiu subiectivă.

Fericirea are gust de cupcake

Sau de bere nefiltrată.
Sau de pastramă de oaie, uşor perpelită în jar.
Sau de ceapă coaptă pe grătar.
Sau de gulaş picant.
Sau de kurtos kolac.
Sau de vin alb, de Vrancea. Ştiu, aici veţi fi cu toţii de acord.
Sau de concertul de violoncel al lui Bach.
Sau de alune prăjite în prăjitorul de cafea dintr-o delicatiserie.

În fine, fericirea e simplă.
Şi, de obicei se împarte cu prietenii. Într-o pensiune, aiurea, într-un sătuc de munte.
Fericirea îţi aduce zâmbet în ochi şi îţi scoate curcubee din urechi.
Fericirea se ascultă la 1 noaptea, sub cerul aproape şi-o cânta un grec gay, cu ochi albaştri şi voce romantică.
Fericirea îţi rade pe pernă, în hohote, vreo 5 minute, cât stai în telefon bălmăjind cuvinte dulci înainte să adormi.
Fericirea nu se jenează să fie afişată pe ochii tăi umflaţi de somn când te trezeşte la 5 dimineaţă s-o iei în braţe pentru că are nevoie să fie ţinută în braţe.
Fericirea dansează prosteşte, căţărată sus pe scaune şi uneori alunecă aproape să cadă pe geam, noroc cu prietenii care-l închid.
Fericirea stă în cană cu lăptic călduţ, sorbit încet pe prispă în timp ce priveşti ceaţă ce acoperă muntele. Fericirea se caţără la 20 de metri şi îţi taie respiraţia câteva secunde, te face să-ţi vorbeşti singură şi să te rogi să ai răbdare cu tine.
Fericirea se vede printre urechile calului şi te doare când ţii genunchii strânşi pe şa, dar nu-ţi pasă. Fericirea are miros de cal şi îţi rămâne pe palme, aproape că nu mai vrei s-o speli.

Fericirea este opţională. Este frumoasă, calmă, caldă, te relaxează, nu te judecă, n-o şochezi cu sinceritatea ta, nu se supără că nu-ţi stă bine părul sau că-ţi lingi degetele în timp ce faci salată de roşii.
Fericirea îţi zâmbeşte sincer când îi zâmbeşti şi tu, nu te epuizează ci te energizează şi stă în atât de multe lucruri mărunte încât superficialitatea nu mai are loc.

Fericirea nu aşteaptă nimic la schimb. Ţi se dăruieşte total şi necondiţionat atâta timp cât vrei s-o simţi, s-o miroşi, s-o gusti şi s-o râzi. Are timp pentru ţine şi rămâne pe buzele tale atâta timp cât vrei s-o păstrezi acolo. Nu e complicată şi nu-ţi cere explicaţii suplimentare. 
Fericirea...eşti tu. Când îţi dai voie să fii tu. Tu. În oglindă, în pat, pe mese, în copaci, cu gură plină, călare pe cal, cocoţată în copaci, în mijlocul oamenilor dragi, oriunde şi oricând.

Fericirea este o alegere. Chiar este. 

Mulţumesc :)

Anul meu

Am tot stat pe gânduri și m-am întrebat de ce simt eu nevoia să arhivez, să inventariez, să măsor, să analizez atât de atent etapele parcurse în ultima perioadă? Cum de ce Cristina? Păi nu te lauzi tu de câte ori ai ocazia că ai pornit în căutarea ta? Și-apoi, mai există și argumentul acela ilogic și fără drept de apel: pentru că așa simt.
A face o retrospectivă ar însemna să deschid (iar) uși închise și sa dezgrop cadavre bine îngropate. M-am mulțumit însă să-mi citesc și recitesc toate gândurile scrise în ultimul an...
Acum un an de zile m-am mutat pentru prima oară singură. Eu, până la 28 de ani, n-am mai trăit niciodată altfel decât în doi. Chiar și când am aterizat în capitală am avut coleg/colegă de apartament. Mai apoi m-am cameleonizat în funcție de omul cu care îmi împărțeam viața. Mult timp. Tot timpul de fapt. Am fost reflexia mea și-a oamenilor pe care i-am lăsat în sufletul meu. Buni, răi, nu contează, vorbim despre mine acum.

Mă uit în urmă și văd o Cristina atât de mică și amărâtă încât mi-e milă de ea. Rănită, foarte-foarte-foarte rănită. Dezamăgită, speriată, singură. Tone de complexe, tone de frustrări. Înfrântă și obosită. Hăituită. Singură. Am mai zis-o odată, dar aș mai spune-o de câteva ori.

Țin minte că în primele săptămâni trăiam din inerție. Mergeam la piață de cate 3-4 pe zi, găteam enorm de mult, ca mai apoi să arunc măncarea nemâncată. Eram fantoma de la birou. La un moment dat mă uitam cu atâta nevoie de afecțiune la mâna colegei mele de birou încât pur și simplu i-am luat-o de pe mouse și mi-am pus-o mie pe tâmplă. M-a mângâiat pe păr până am început să plâng. De asta se fereau de mine prin birou. Orice privire ochi-în-ochi îmi putea provoca instantaneu un atac de panică. Ah...da...chiar așa, uitasem de atacurile de panică. Respirație incontrolabilă, amețeală, frică, sufocare...etc. Pusee de panică cam de 2-3 ori pe oră.
Nesomn.
Deși sunt un om extrem de orgolios și nu las să mi se vadă niciodată durerea, lupta mea de-a păstra aparențele era deja pierdută. Mă străduiam, e drept.
De ce-urile nu-și au rostul. Jeleam. Renunțasem total la tot ce însemna viața mea de până atunci. Am închis toate portițele. Prieteni mulți n-am avut niciodată, prietenii buni au fost ... doi, trei...
Un singur gând m-a ținut pe linia de plutire: TREBUIE să te faci bine! Și...sala. De acolo nu lipseam niciodată. Exorcizam demoni până la epuizarea fizică. Iar în nopțile bune reușeam să prind o oră, două de somn fără vise.
Nu puteam să ies din casă. Nu mai voiam oameni în jurul meu...nu că aș fi avut prea mulți. Cei care încercau să mă resusciteze o făceau din milă. Mă săturasem eu să-mi fie milă de mine. Milă, silă și furie.

Mă văd pe mine, acum, cu câtă ușurință îi pot spune cuiva că mâine va fi mai bine, fără să înțeleg nimic din ceea ce simte omul din fața mea. Din exterior orice problemă care nu e a noastră e doar o altă problemă. Atunci când ți se întâmplă ție, totul se schimbă, totul devine semnificativ. Și, cu cât mai mult ai crezut în povestea ta, cu atât mai confuz ești atunci când ți se schimbă șcenariul.
Ori, știm cu toții că avem nevoie de o ciornă atunci când scriem și rescriem povești.

În fine... timpul a trecut și încă trece uimitor de repede. Timpul vindecă? Da. Chiar da. Cu fiecare dimineață în care te desprinzi de pe pernă fără să-ți dorești să fugi, să te ascunzi, sau chiar să nu te mai trezești, ești mai aproape de momentul în care ai să te trezești zâmbind.

Cum aș descrie ultimul an din viața mea? F A N T A S T I C ! Cel mai plin de lecții, cel mai plin de viață, cel mai plin de oameni, cel mai plin de zâmbete, cel mai intens, cel mai aglomerat. Cel mai frumos.
Știu că de fiecare dată când am căzut și m-am ridicat am fost euforică, mi-am lăudat reușita, am folosit tehnici psihologice pentru a-mi recâștiga încrederea în mine.
Acum nu știu dacă mai e cazul. Acum trăiesc pur și simplu. Am devenit un burete dornic să absoarbă tot, tot, tot, să învețe, să experimenteze, să cunoască, să trăiască, să RECUPEREZE.
Mi-am depășit limite, mi-am răpus fobii, mi-am îngropat complexe. Și sunt abia la început. M-am găsit pe mine, încă nu mă cunosc prea bine și habar n-am ce-mi rezervă viitorul.

Bucuria descrisă mai sus nu mă urcă pe vreun piedestal pentru că nu-s Wonder Woman. Sunt lucruri normale pe care oamenii din jurul meu le fac instinctiv atunci când evoluează. Dar pentru mine toate-s noi. Și aleg să mă bucur de ele. Și n-am nicio secundă în care să mă plictisesc.

E o diferență uimitoare între a pune gânduri pe "hârtie" în încercarea de a te cunoaște și a face în fiecare moment ceva nou pentru a descoperi dacă îți place.
Cam așa a fost ultimul meu an: am trecut de la teorie la practică. Prin sange, noroi, foc, vânt, ploaie și, în cele din urmă, multă multă transpirație.

Coafura a rezistat!

Fericirea din filme

Am rămas uimită de curând de aspirațiile unei tinere...domnișoare. Material bun, aparent educată, om de știință în devenire, cu principii sănătoase și o personalitate...în construcție.
Ok, să zicem că înțeleg poezia, nevoia omului de a crede în metafore și povești cu happy end. Dar să devii fanul unei povești superficiale, fără să îți pui nicio altă întrebare? Admirația tinerei din povestea mea este dăruită unor personaje...cel puțin superficiale. De ce? Pentru că personajele în cauză își etalează o fericire desprinsă din filme: un el, o ea, se întâlnesc, se îndrăgostesc, puf, apare și rodul iubirii (mult prea devreme în peisaj), se impune o căsătorie (că așa-i frumos) iar restul...este o pledoarie aproape agresivă a proaspetei soții care nu se mai satură să hrănească opinia publică cu ode aduse propriei vieți.
Am înțeles și că atunci când ești fericit te mănâncă în dos să scrijelești toți copacii cu inimioare și inițiale. Însă, eu personal, am dubii atunci când propaganda devine ostentativă.
Nu-mi doresc să argumentez statistic fericirea, să torn lămâie peste șcenele siropoase din viețile oamenilor cunoscuți și nici nu sunt o femeie acră. Însă, dacă viața m-a învățat ceva până acum, a fost că fericirea nu e aia din filme.
Mi-am hrănit orgoliul cu poezie atât de mult timp încât am ajuns să-l transform într-un anorexic veritabil. Dar, se pare că oamenii uită repede când vine vorba despre clișee. E la fel ca-n povestea cu " De ce crezi în Dumnezeu?", " Pentru că mi-a împlinit toate dorințele". Atâta timp cât te poți transpune chiar și o secundă în imaginea feerica care-ți este prezentată, atâta timp cât îți este alimentată dorința aprigă de-a crede în fericire necondiționată, alegi să nu vezi dincolo de aparențe.
Iar eu, dumnezeul scepticismului, nu mai cred în "pur și simplu". Caut dincolo de zâmbetele photoshopate și dincolo de acest final apoteotic "au trăit fericiți până la adânci bătrâneți".
În mod normal nu-mi pasă și rămân indiferentă trendului actual. Însă am încercat cumva să sprinjin această tânără speranță înspre a-și forma propriile opinii. M-am săturat până peste cap de prejudecățiile societății referitoare la relații, căsnicii și plozi. Căutând fericirea din filme ajungem să ne căsătorim doar pentru că toți ceilalți prieteni au deja un partener, ajungem să facem copii doar pentru că "am ajuns la vârsta la care trebuie" și apoi ajungem să capitulăm în fața monotoniei ducând o existență banală, pentru că, nu-i așa, dupa relație, nuntă, copii...ce-ar mai fi de făcut?
Nu vreau să dezbat acum stereotipurile societății privind familia și nici să creez impresia cum că aș fi impotrivă.
Mă doboară pur și simplu ideea ca următoarele generații de psihopați vor fi generate de goana asta după himere. Că, până să ajungă să fie dezamăgiți..oamenii HABAR nu au CE anume își doresc de la viață.

N-o să încerc nici să vă conving că fericirea poate să vină dintr-o ceașcă bună de cafea, o baie fierbinte sau un cer senin. A nu se confunda starea de confort psihic/fizic cu starea de bine la care ajungem atunci când suntem confortabili cu CEEA ce suntem.

Și, uite-mă cum ajung încet-încet să conștientizez că normalul sau gri-ul acela de mijloc (nici alb și nici negru) care mă intrigă de ani buni nu se supune niciunei reguli. Cu cât vom învăța ca nu originalitatea sau clișeele ne poziționează/reprezintă, cu atât ne vom putea construi propriile fericiri.

Încep să uit senzația aceea de compromis din stomac. Încep să uit disconfortul provocat de lucrurile care trebuie făcute pentru că trebuie și nu pentru că le simți.
Încep să mă obișnuiesc cu faptul ca viitorul este imprevizibil și că voi ști ce trebuie să fac în momentul în care o voi face.
Și aș vrea să pot deschide mințile din jurul meu...

Ziua in care m-as intoarce

S-a intamplat pur si simplu :) Si abia aseara, cu un ranjet tamp, am realizat ca am trait-o. Asa ca nu ma pot abtine sa n-o impart cu voi, cu mine (mai tarziu) aici pe blog.

Dimineata: alarma mea suna de la 7:30 la 8:30 cu repetari din 10 in zece minute. In functie de cat de dulce mi-e somnul o opresc sau o aman. Ieri m-am trezit mai greu, pe la 8 si un sfert cu un nas de Nemo adulmecandu-ma tupeist. Nu reusesti sa scapi de Nemo dimineata pana nu-i pui boabe in castron. O stim amandoi. Asa ca asta-i primul lucru pe care-l fac, indiscutabil.
Apoi dau drumul radio-ului, radio Guerrilla. Parca tampitii astia sunt mai tampiti de cand nu mai au dreptul de emisie. Ieri, provocarea zilei era sa povestesti cand te-ai imprietenit cu un strain si in ce context.
Asa ca, in timp ce ma spalam pe dinti, mi-am amintit zecile de oameni (faini) cu care am socializat intens in tren, in drum spre Baia Mare, de-a lungul timpului. Au fost oameni cu care am impartit povesti de viata dar a caror nume nu-l stiam si viceversa. 12 ore au tot dreptul sa fie traite ca o aventura de o noapte cu un strain.
Am ales sa ma imbrac cu o bluzita primita cadou, din dantela, foarte colorata. Foarte feminina si "de printesa".
Evident, cand am ajuns la birou toata haita era curioasa daca am vreo intalnire. "Esti prea draguta azi" . Bun, eu credeam ca sunt draguta in fiecare zi...dar...macar stiu ca bluzita colorata subjuga bestia si evidentiaza printesa.

Agitatia de peste zi a fost una extrem de placuta. Ok, zeci de clienti, newslettere de scris, idei si iar idei, nu pot spune ca e monotonie. Fiecare zi are o alta provocare...e o noua competitie a mea cu mine. Suna corporatist, dar, in realitate suntem o mana de oameni frumosi care isi dau silinta sa-si fac jobul cat mai bine. Si ii iubesc pe toti. Ok, ei nu stiu asta, pentru ca la birou mi se spune Hera (zeita aia malefica) sau..dupa caz...Satana :) Bine, ieri a fost o zi speciala, dar nu va spun inca de ce.

Prietenii: multi, buni, faini. Ma simt din ce in ce mai des ca in serialul meu preferat, Friends. Asta pentru ca toti suntem la curent, unii cu vietile celorlalti si ne semesuim sau telefon zilnic cu mici update-uri. Cine ce mai face, care pe unde ne mai strangem la final de zi. Imi place sa-mi fac planuri cu ei. Avem asa, un mic ritual de sarbatoare. In fiecare saptamana propunem (scormonim) o zi in care sa avem motive de sarbatoare. Brain-storming creativ si iese ziua: Nepasarii: ziua in care ne intalnim, dar nu ne pasa :) Ca tot a fost ziua Reprosului. Ziua in care n-am reprosat constructiv (cu ironiile de rigoare) tot ce-aveam pe suflet. Pana la urma...fiece zi e un bun pretext sa strangem oamenii si sa ne disecam reciproc cu glumite. Ca ne iubim. S-au mai facut niste planuri de calatorie, ca vrea blonda sa invete sa se catere pe munte, vrea intr-un final sa-si ia carnetul ala moto cu care se tot ameninta de cand a terminat scoala...adica de...niste ani :) Am trecut in agenda: de cumparat echipament pentru munte, de cautat echipament moto.

Sportul: Ieri a fost prima zi oficiala in care am predat Pilates. Se amanase deshiderea oficiala a salii si abia ieri am inceput. N-am avut nicio emotie, eram foarte hotarata sa dau tot ce pot ca sa iasa bine. E destul de greu sa empatizezi cu mai mult de 10 femei. Tu esti instructorul, tu faci regulile, dar sa nu uitam ca trebuie sa multumesti pe toata lumea, iar daca exista cineva pasionat de sport si nu simte ca depune efort la orele tale...ei bine... l-ai pierdut. A fost o ora vesela, am reusit sa comunic cu fetele, am facut atmosfera si la final le-am vazut zambind aproape pe toate. Ca sa nu mai spun ca am primit un compliment din partea unei cursante cu experienta. Deja fericirea mea dadea pe-afara.

Seara: Am ajuns acasa, dupa o sesiune de shopping. Ajung la ore destul de tarzii acasa si cam uit ce mai e prin frigider, sau ca nu mai am detergent...chestii casnice. Dar...o seara relaxanta cu o baie fierbinte, un pahar de vin rosu (bine preparat de nenea de la crama), betisoare parfumate si muzica in surdina...n-are cum sa dea gres. Iar daca mai exista cineva care iti trimite un sms dragut...ce mai, ranjesti din tot sufletul (ala tatuat pe mana).

Avand relaxarea-n nas si contempland la tot ce tocmai traisem, mi-am dat seama ca n-am avut per total niciun motiv de suparare in toate orele ce-au compus ziua de marti. Ori eu chiar am superstitii privind cele 3 ceasuri rele :)

Cu ultimele puteri...inainte de retragerea glorioasa spre cel mai confortabil pat din lume, am aruncat un ochi pe Facebook. Agentia la care lucrez tocmai a obtinut 3 (trei) premii internationale in cadrul celui mai mare summit de email marketing din lume. E al treilea an consecutiv in care noi (intreaga echipa) suntem premiati. Si, ca sa fiu mai explicita... cand vorbim de MarketingSherpa chiar cred ca toate galele sau competitiile pe plan locat nu mai conteaza :) Avem dreptul la arogante din astea :)

Ok, acestea fiind traite/spuse/relatate ... mi-am asumat si notat ca ieri a fost o zi fericita pe care as vrea s-o retraiesc, daca as avea ocazia. Dar eu mai cred ceva...si anume ca intotdeauna "maine e loc de mai bine".

Sa-i spunem evolutie, da?

Tu unde te-ai întoarce?

Recent, mi s-a pus o întrebare: Dacă aş putea să mă întorc în timp, în orice perioadă a vieţii aş vrea eu, una cu adevărat fericită, unde aş alege să mă întorc?
Iniţial am răspuns că nu aş vrea să întorc înapoi în timp.
Apoi, tentată totuşi de ideea de a găsi o perioadă, o întâmplare, fericită, am făcut un exerciţiu de memorie...

Nu vreţi să ştiţi cu ce viteză am derulat în minte mulţi, mulţi ani din viaţa mea încercând să îmi amintesc CÂND am fost eu cu adevărat fericită.
Am trăit multe întâmplări frumoase, m-am entuziasmat în multe situaţii, am amintiri incredibile...însă nu mi-am putut aminti nicio situaţie în care să fi simţit doar fericire şi atât.
Cu cat îmi scormoneam prin minte mai mult şi nu găseam nimic, cu atât deveneam mai neliniştită...

Am ales totuşi două momente fericite pe care le-am trăit cu toată fiinţa mea. Mai întâi am ales ziua în care l-am cunoscut personal pe David Gahan, solistul Depeche Mode. Dacă ar fi să retrăiesc ceva din trecut, aş alege cele câteva minute în care l-am întâlnit. Atunci, în acele momente am fost fericită şi atât.
Apoi, aş alege să mai trăiesc odată o vacanţă de vară la ţară, la bunica mea. Nu ştiu care vacanţă, toate au fost nebune...însă clar ar fi una din perioada în care aveam între 10 şi 14 ani.

Nu ştiu dacă este trist că nu am mai multe momente speciale de care să-mi amintesc cu drag şi dor. Asta înseamnă ca de acum înainte am tot timpul din lume să fiu fericită şi să le adun. Aşa vreau eu să cred.

Au fost momente memorabile, cu prieteni, cu familia, începuturi de relaţii  - din alea cu fluturi - însă n-am avut un moment AL MEU peste care să troneze doar fericirea.

În ultimele 6 luni am râs mai mult decât în tot restul vieţii mele trecute, am avut nişte revelaţii atât de puternice şi am trăit o vindecare atât de frumoasă încât nu pot să nu le iau în calcul.

Totuşi...pentru mine trecutul nu este un loc în care aş vrea să mă întorc. Din trecut am cules mereu lecţii, am vindecat răni sau am ales să îl îngrop.
Simt că mai am atâtea de trăit, de simţit, de văzut şi de împlinit încât ştiu că fiecare "azi" este o şansă în plus să mă las pradă momentului, să mă pregătesc pentru acel "mâine" plin cu lucruri noi, întâmplări frumoase şi imprevizibile.

Voi unde v-aţi întoarce în timp?

Sunt alt om

Dintr-un conglomerat de intamplari si povesti cu diversi oameni am ajuns sa (re)dezbat si (re)gandesc o anumita perioada din viata mea. Bucati, franturi, majoritatea pozitive.
Mi-am dat seama ca, deloc afectata de scheletii din dulap, incep sa fiu degajata in a "nara" si a trage concluzii "post-mortem". Desi mi-am propus ca anumite subiecte sa fie inchise pe veci, prin simplul fapt ca le pot dezbate cu nosalanta denota ca...sunt pe drumul cel bun. Asta stiam oricum.
Nu stiam insa ca sunt capabila sa NU am resentimente si sa privesc doar partile pozitive ca fiind parti ce...ma compun pana la urma.
Ei bine si cum ma lasam eu coplesita de aura asta pozitiva si pacifista care incadreaza doar partea plina a paharului, subconstientul meu (neimblanzit) a tinut musai sa-mi dea o lectie. Din aia dura.
Am avut un vis...extrem de real care a durat o noapte intreaga. Desi m-am trezit de vreo trei ori, realizam ca "e doar un cosmar" si incercam sa ma linistesc...visul continua, din locul in care il lasasem, de fiecare data cand adormeam.
In visul meu m-am "teleportat" exact intr-o situatie "de criza" care se aplica noii mele persoane. Adica: eu cea de azi, un anumit personaj din trecut, un eveniment de socializare, o situatie de salvat-aparente si multe multe reprosuri adresate mie. O conversatie pe care n-o intiasem, n-o doream, dar, din pacate nu aveam cum s-o evit.
Cumva orgoliul imi dicta sa rezist, sa incerc sa fac fata situatiei in cel mai diplomat mod posibil. Ma simteam incredibil de incatusata de emotii negative, furie, panica, teama, stres. Nu doream sa ma cert dar eram pusa in situatia arhi-cunoscuta de a-mi spala "rufele murdare" in public si de-a gestiona tensiunea generata de puhoiul de reprosuri.
Eram neputincioasa pentru ca nu mai gaseam nicio punte de legatura intre omul care am fost eu atunci (si caruia i se aduceau reprosurile) si omul care sunt eu acum (de pe alta planeta). Era ca si cum ai trage la raspundere un epileptic pentru gesturile necugetate pe care le-a facut in timpul unei crize de epilepsie.
Cel mai ciudat sentiment (pe care l-am experimentat vreodata) era acela de stomac strans, panica si nervi care pur si simplu nu se potriveau, nu puteau fi alocate noului EU. Nu intelegeam cum e posibil ca sentimentele acelea, atat de cunoscute, sa ma atace intr-un mod atat de violent.
Mi se parea aberant si anormal ca eu sa interactionez cu cineva care e capabil sa-mi genereze o asemenea stare negativa. Voiam sa fug...dar nu puteam.
Cumva, mintea imi spunea "nu poate sa fie reala situatia asta, visezi tu Cristina, asa ceva nu se intampla, nu mai trebuie sa fii niciodata supusa la asa ceva".

M-am trezit. Tremuram, aveam stomacul strans si niste cearcane proeminente. M-am dus in oglinda si-am regasit-o pe Cristina cea obosita si incredibil de trista. Nu dramatizez si nu incerc sa dau amploare, insa mi se parea ... wow...ca am supravietuit unei singure nopti (chiar si vis fiind) cu astfel de trairi violente.

Mi-am dat seama ca doar eu pot sa ma conving (pe mine) ca (acum) panica, agitatia, frica, nervii, tensiunea, violenta verbala sunt niste sentimente de care m-am dezbracat. E adevarat, inca ma pot atinge, insa NU le mai pot gestiona, nu (mai) STIU sa le folosesc ca si metoda auto-aparare. NU mai fac parte din mine ca om, din viata mea, din trairile mele, din mediul meu, nu le regasesc nicaieri printre oamenii din viata mea.

Am calm, am cel mai frumos calm, am ras, din ala din suflet, am nebunie, din aia constructiva, am aventura, am cuvinte frumoase, am trairi noi, am emotii, am rabdare, intelegere, libertateeeeee.

Cu aceste lucruri in minte, am reusit incet-incet sa ma destind, sa ma relaxez si sa realizez ca eu (azi) nu mai am nimic in comun cu mine (de atunci). Nu credeam ca oamenii se pot schimba, credeam ca suntem compusi din toate experientele noastre trecute care ne intaresc, ne calesc, ne educa. Ei bine, eu (azi) NU sunt suma acelor intamplari si nu m-au educat sa fiu altfel decat atunci. Pur si simplu nu mai exista nicio parte conectata la omul care eram.
Nici nu voi sta sa analizez, sa pun intrebari sau sa caut explicatii psihologice. Ceea ce am simtit, dupa noaptea asta oribila a fost suficient cat sa nu mai vreau sa experimentez niciodata (nici macar intr-un vis) trairi de genul.

Ma simt atat de natural sa fiu cine sunt azi incat nu-mi mai pasa cine sau ce m-a construit. 

Iubeşte-ţi aripile

Ţi s-a întâmplat vreodată să fii atât de fericit sau să trăieşti atât de intens un moment încât ai senzaţia că, dacă vorbeşti despre asta, minunea dispare? Dar...cumva, nu ştiu cum, parcă nu te poţi abţine să rânjeşti idiot în oglindă. Asta pentru că îţi dai dreptate. Ai ştiut că asta urmează. Cum când? În zilele acelea în care pleoapele îţi erau grele de nesomn şi corpul de plumb parcă n-avea stare. În dimineţile acelea când te priveai în oglindă doar să te asiguri că nu eşti transparent. Vedeai un chip obosit şi încercai să te amageşti cu promisiunea că mâine va fi mai bine. Apoi te enervai şi te uitai spre cer urlând "care mâine???" În zilele acelea în care îţi era silă să mai spui până şi prietenilor apropiaţi cum te simţi aşa că mormăiai în barbă "sunt bine" şi sperai că le e jenă să mai insiste cu descusutul.
Dar...ai râs. Şi ai sperat. Şi ai trăit. Şi ai vrut zilnic să fii un om mai bun, să n-ai nimic să-ţi reproşezi când te întâlneşti cu conştiinţa ta, seara pe pernă.
Ai luptat. Te-ai bătut chiar şi cu tine uneori. Ai strâns din dinţi şi nu te-ai oprit din drumul tău atunci când îţi tremurau picioarele şi când păreai că te sufoci respirând tot aerul din lume.
Te-ai ascuns sub tone de activităţi, vrute şi nevrute, ţi-ai sacrificat până şi ultimul moment liber al minţii doar-doar n-oi mai avea timp să te gândeşti la nimic.
Apoi, într-o zi, te-ai trezit că râzi zgomotos, cum n-ai mai râs niciodată şi nici nu ştiai că ai râsul ăsta. Ba mai mult, era un râs sănătos şi adevărat. Te-ai oprit şi ai încercat să analizezi într-o secundă motivele râsului tău dement. Ce motive ai să râzi? Păi...de ce NU ai face-o?
Evident că te-ai panicat. Te-ai gândit că ai inebunit şi asta e doar primul semn. Erai atât de speriat de binele ce-ţi curgea prin vene încât ţi-a fost frică să-ţi recunoşti că îţi e bine.
Ştiai că vine şi momentul ăsta. Să fim serioşi. Ai fi inventat maşina timpului doar ca să ai posibilitatea să te teleportezi în viitorul tău propriu. Dar nu. Viaţa e uşor acidă. Trebuie să-ţi trăieşti toate stările şi să-ţi aprofundezi toate etapele, deşi le ştii, deşi sunt clişee. Ştii clar că mâine va fi mai bine, dar...până atunci trăieşte-l pe azi. Muşcă din pământ!

Şi când vine "mâine" tu ce faci? Intri în panică? Doar ai mai scris despre asta. Tu cu degeţelele tale spuneai că "într-o zi, ca toate celelalte, te trezeşti şi faci aceleaşi lucruri dar parcă ceva lipseşte. Ceva-ul fiind durerea".
Mai apoi, tot tu cu ale tale degeţele ai bătut nervos în taste spunând că oamenii ne dau aripi, ni le frâng, ne ajută să ne trăim visele sau ne pun în aplicare coşmarurile.

Păi dacă tot s-au sudat oasele şi au crescut din nou penele, de ce să nu le salţi niţel? Ridică-le şi vezi ce se întâmplă. Ştii doar că poţi să zbori. Ce se poate întâmpla?
Hai să zicem că viaţa e un cerc si că trăim iar şi iar aceleaşi poveşti cu aceleaşi stări. Păi dacă ţi-ai trăit durerea, de ce mama naibii să nu-ţi trăieşti şi bucuria?
E ca-n filmul acela cu nenea schiorul neînfricat care, după un grav accident şi o comă îndelungată, primul lucru pe care-l face după ce se trezeşte e să plănuiască o nouă repriză de schi pe munte.
Aşa şi cu tine. Poate ai să cazi şi ai să-ţi vezi aripile frânte din nou. Dar zborul merită.
Momentul acela în care tu pluteşti în aer, controlezi cerul şi-i vezi pe toţi de sus... Respiri cel mai pur aer şi ai pe umeri doar greutatea drăgăstoasă a norilor. Zbori pentru că asta ştii să faci cel mai bine. Zbori pentru că iubeşti libertatea pe care ţi-o dă cerul şi pentru că nu există limite în el.

Trăieşte zborul! Lasă-ţi aripile să decidă încotro să te poarte. Tu doar iubeşte-le!

Şi râd...

Când mă uit în oglindă, când ma înghesui la metrou, când se termină ora de antrenament la sală, când stau şi scriu pe blog. Râd.

Când mă apuc grăbită de gătit, meticulos, ordonat, metodologic...dar îmi dau seama că NU am dead-line, că pot să fac câtă dezordine vreau...şi îmi pun un pahar CU vin, râd şi...ascult muzică zen.

Când aştept la semafor şi mă trezesc brusc într-un grup de şcolari, fie ei şi la liceu, dar avem aceeaşi statură, ne îmbrăcăm după aceeaşi modă ... şi...wow...mă pierd între liceeni ? That feels GOOD!

Când mă trezesc dimineaţă şi ABIA AŞTEPT să ma duc la birou pentru că acolo e plin de oameni pe care eu îi iubesc. Acolo e cafeaua mea delicioasă.
Şi micul dejun...ieşit din comun. Azi dimineaţă am primit o bucată de pastramă crudă adusă de la Odorheiul Secuiesc şi o ciocolată de la Ploieşti. Aşa...pus şi simplu..." ţi-am adus să guşti Cristina!"

Există oameni, mulţi, frumoşi care ABIA AŞTEAPTĂ să te vadă... Oameni cu care..dintr-un motiv sau altul nu te-ai văzut de muuuult timp...şi care nu-şi doresc altceva decât să schimbe 3 vorbe cu tine. Dezinteresaţi!
Râd!

Octombrie al meu a trecut atât de repede. Şi te iubesc măi octombrie, căci la finele tău am venit pe lume. După ce-am chinuit-o pe mama 12 ore de travaliu.
Dar uite că e la final...imediat. Agitaţie, oameni, întâmplări, furie, nervi şi ...totuşi...multă...multă bucurie. Râd!
Pentru că NU sunt obişnuită ca eu să fiu eu. Să nu aparţin. Să fie bine că NU aparţin. Să n-am nicio altă treabă decât să râd şi să mă bucur că viaţa e chiar frumoasă. Fără rahaturi americanizate.

Am fost invitată într-un grup motivaţional pe Facebook. Din lipsă de timp nu am avut cum să particip. Totuşi, îi citesc. Şi unul dintre "to do-urile"  grupului era să găseşti 10 lucruri pentru care eşti recunoscător azi.

Sunt recunoscătoare pentru că :
nu trebuie să MINT că sunt fericită. Şi nici nu trebuie să mă prefac că sunt fericită
există soră-mea şi mama şi tata şi Claudiu şi sunt aşa cum sunt
îl am pe Nemo şi pentru că am reuşit să îl păstrez
am cei mai mişto colegi...oricât de mult îi chinui eu zilnic
am atât de mulţi prieteni de care nici nu ştiam
mi s-au împlinit TOATE dorinţele pe care mi le-am pus până acum
nu mi-am pierdut minţile şi am reuşit să învăţ din toate experienţele prin care am trecut
mă uit în oglindă şi îmi place ce văd
nu mă mai tem de nimic şi mi-am depăşit chiar şi cea mai mare fobie
ştiu să iubesc
există Depeche Mode

Sunt 11 lucruri menţionate mai sus, intenţionat am scris aşa... Poate mi-e lene mie să notez acum toate lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, cu siguranţă există încă pe atâtea şi unele chiar nu doresc să le anunţ publicului devorator de noutăţi. Nu contează. Motive să fim fericiţi există.
Important e să nu devenim de plastic. Important e ca în momentul în care ne uităm în oglindă să ... RÂDEM!

Râd pentru că ...puţin îmi pasă câţi ani împlinesc (deşi credeam că la vârsta aia se moare), râd pentru că pur şi simplu NU OBOSESC să fiu eu. Râd pentru că îmi este din ce în ce mai uşor să nu-mi amintesc nimic din trecut. Râd pentru că habar nu am ce îmi rezervă viitorul. Râd pentru că nu mă sperie nebunia în care păşesc zilnic. Râd pentru că mă vindec. De mine, de cine eram eu. Şi e bine.
Râd pentru că există destin. Râd pentru ca nimic nu e la întâmplare.

Râd pentru că RÂSUL meu e cel de la urmă. Cel ce râde mai bine.

Cel ce a plâns până acum.

O gara goala si o lume doar a mea :)

Abia acum, pe ultima suta de metri inainte de concediu mi-am dat seama ca sunt oarecum obosita...Ca am nevoie sa evadez putin din Bucurestiul canicular si prafuit si mult prea populat (chiar si-n plin sezon de concedii).
Oboseala mea tine mai mult de trairile ultimului an, de chestii pe langa care am trecut precum un tren rapid ce nu opreste in fiece halta.
Frumoasa Scarlet O'Hara in celebrul film "Pe aripile vantului" avea o replica incredibila : "la asta ma voi gandi maine". Asa ca am ales si eu acest mâine pentru a depozita toate grijile, temerile sau sentimentele negative. Si a functionat.

Iata-ma cu mintea plina de vacanta, activitati de relaxare, soare, piscina, aer curat si lucruri de pus in bagaje. Si cu toate aceste preocupari "serioase" am simtit dintr-o data o strangere de inima...

"Cristina cine te conduce la gara?"
"Cine sa ma conduca?! Merg singura"
"Dar cine te va astepta cand te intorci?"
"Nimeni..."
"Cristina, de cand nu te-a mai asteptam nimeni in gara?"
"Cred ca intotdeauna m-a asteptat cineva..."

Apoi am inceput sa-mi scormonesc prin amintiri dupa dimineti sau seri in care eu m-am intors in Bucuresti cu trenul intr-o Gara de Nord in care nu ma astepta nimeni bucuros ca am revenit.

In doar cateva clipe mi-am dat seama cat de ridicole sunt aceste ganduri si conversatii dintre mine si mine.
"Cristina, DACA vrei sa te astepte cineva (oricine) in gara atunci cand te intorci din vacanta, trebuie DOAR sa o SPUI. Esti constienta de asta nu-i asa?"
Stiu, dar nu vroiam sa deranjez pe nimeni la 6 dimineata.
Nu Cristina, nu asta vreau sa subliniez. Ideea esentiala este ca indiferent de ora la care te intorci ai oameni (multi chiar) care s-ar bucura sa te intampine si pe care chiar poti conta sa fie acolo.
Am. Chiar am.
Pai si atunci? Despre ce vorbim?
Nu stiu...aveam nevoie de o re-cofirmare a mea...a oamenilor ce se bucura sa existe in viata mea..."

Cum spuneam. Sunt usor obosita, e normal. Vreau sa dorm pana la 100, sa ma arda soarele lui august, sa mananc cele mai delicioase tampenii, sa inot kilometri si sa dansez cum n-am mai dansat de prea multa vreme.
Atata timp cat oamenii mei frumosi sunt la un telefon distanta inseamna ca am si eu un merit in asta, nu-i asa?
Dar, stati linistiti dragilor. Ma descurc.

Ca intotdeauna :)

Despre tot

Două persoane mi-au spus acum două luni aşa : "Cristina, începe cea mai frumoasă perioadă din viaţa ta!"
Una dintre aceste două persoane este mama şi mă gândeam că o spune pentru că sunt copilul ei şi...trebuie să mă încurajeze... Iar cealaltă persoană (Kiki, I love you) mă gândeam că o spune din dorinţa de a fi alături de mine şi de a mă ambiţiona...

Ieri dimineaţă, devreme, la 5, după o noapte de dans şi râs şi shot-uri de sambuca, în timp ce priveam pe geamul taxi-ului şi mă simţeam precum Carrie Bradshaw din Sex and The City în dimineţile ei de after-party...mi-am dat seama că ar suna ostentativ şi lăudăros dacă aş începe acum să afirm că sunt fericită...
Plus că, în mintea mea încercam să trăiesc cât mai mult momentul şi să nu-mi împart astfel de revelaţii cu nimeni.
Dar, aşa cum mi-am promis de curând : 1 -> nu mai las lucrurile nespuse indiferent ce ; şi 2 -> refuz să-mi mai fie vreodată frică.
Aşa că, iată şi cugetările:
Mamă, îţi multumesc că ai avut (încă o dată) răbdarea să aştepţi cuminte pe margine până îmi cresc aripile şi îmi pot lua singură zborul.
Kiki, mie-mi place mult-mult de tot atunci când oamenii îmi spun că am avut dreptate şi mai ales că am avut un aport pozitiv în viaţa lor. Ai avut dreptate (plus aportul)  :)

Încă o dată ştiu/simt/trăiesc/învăţ că lucrurile se întâmplă exact în momentul în care trebuie să se întâmple şi când suntem cu adevărat pregătiţi să le trăim.
Deşi nu-mi vine să cred uneori că eu sunt personajul principal din filmul pe care-l trăiesc (departe de clişee americane sau lumini ale reflectoarelor) şi mă întreb cum de am stat ascunsă atâta timp, tot eu ajung, în secunda imediat următoare, la concluzia că nici într-un alt moment al vieţii mele n-aş fi ştiut să savurez şi să gestionez mai bine ce mi se întâmplă.

Nefiind nimic ostentativ, nu-mi voi glorifica momentul. Este pur şi simplu o constatare a mea, un motiv al zâmbetelor mele din timpul cafelei cu scorţişoară.
NU este apogeul. Am să simt şi, probabil, am să descriu aici (ca să împart şi cu voi) momentul perfect ce va să vină.

Când.



(da, printre rânduri, ultimul cuvânt al acestui articol face referire la titlul precedentului)

Adevăruri fericite

E ca şi atunci când mănânci ceva delicios şi te îndopi până simţi că explodezi, iar la final vine desertul...ceva şi mai delicios pe care nu-l poţi pur şi simplu refuza.
Aşa şi cu fericirea. Ştiu că i-am mai căutat definiţii şi că i-am mai găsit şi alte feţe.
Dar parcă îmi vine să îmi spun că în toate celelate dăţi m-am înşelat şi că abia acum am dreptate. Şi ŞTIU că nici măcar nu e aşa. Pentru că e doar începutul. Pentru că vor mai exista atâtea şi atâtea dăţi în care voi vrea să mă contrazic.

Fericirea merge alături de tine pe trotuar. Are mersul calm, legănat şi îţi mângâie părul cu adieri blânde.

Fericirea îţi stă în obraji atunci când zâmbeşti fără motiv. Atunci când zâmbetul există mereu fără ca tu să ştii măcar că zâmbeşti.

Fericirea nu-ţi dă voie să te încrunţi. Nu te lasă să fii trist şi face cumva ca totul din jur să-ţi pară o comedie romantică. Fericirea e amuzantă.

Fericirea are gust de...îngheţată cu zmeură şi pepene roşu şi caju şi iaurt cu fructe de pădure. Şi de Toblerone. Împărţit.

Fericirea e colorată. Şi uleioasă. Şi poţi să-ţi pictezi fericirea pe unghii în fiecare zi, în câte o culoare nouă. Sau poţi să-ţi întinzi fericirea pe piele, după ce faci duş, până simţi că străluceşti din creştet în tălpi.

Fericirea te caută în somn când dormi. Visează cu tine, ce visezi tu şi te simte de câte ori te mişti.

Fericirea miroase frumos. Inconfundabil. Îţi umple nasul, îţi inundă nările...

Fericirea te priveşte din oglindă şi scoate limba la tine. E obraznică şi de nestăpânit. Râde zgomotos şi nu se plictiseşte niciodată de tine.

Fericirea există. Doar că până acum ai fost ocupată cu altceva. Cu felul acela de mâncare pe care l-ai crezut delicios...

Pană când ai gustat fericirea :)

Luna mea

Acum o luna de zile ma mutam in noua mea casa. Eu, motanul, tona de bagaje si scheletii din dulapuri. Sufletul ramasese in urma.

Am despachetat timp de o saptamana...cate putin in fiecare zi. Mi-am pus amprenta pe loc, l-am "cameleonizat" Cristina style si am inceput sa ma obisnuiesc cu linistea.
Incet de tot...stomacul strans...creierul incins si ochii pierduti incepeau sa-si revina la normal. Care normal? Cel ce abia il descopar eu acum.
Asa a intrat in viata mea cafeaua cu mult lapte si aroma de alune bauta sambata, sau duminica dimineata, pe geamul de la bucatarie privind pasarelele din gradina. Nu beau cafea in general.
Apoi m-au gasit zilele cu apusuri pe lac, plimbari in briza, transpirat pe bicicleta, furtuna de vara...cam tot ce-a dat luna iunie din punct de vedere meteorologic.
Am incercat si cateva cluburi, eram tentata rau sa dansez pe mese in Vama Veche...insa inca nu e momentul. Nebunia isi are locul ei iar a mea a fost inlocuita de liniste.
Si sport. Si oameni sinceri.
Am reusit sa despachetez tot, sa ma obisnuiesc cu mine. Sa ma vad in oglinda. Sa iau cateva decizii pe muchie de cutit. Am reusit sa fiu corecta, sa imi marturisesc adevarul, sa ma bucur de lucruri marunte asa cum nu credeam ca e posibil sa ma bucur.
Am invatat sa merg cu ochii inchisi prin casa (e foarte important pentru mine).
Am avut o luna plina.
Ieri dimineata (pe la pranz) m-am dus (cu ochii inchisi) pana in bucatarie si mi-am incalzit o cana de lapte. Ma pregateam sa pun si cafetiera cand...cineva din interiorul meu mi-a spus: "azi doar sirop de alune".

Era sufletul :)
Si-am baut impreuna o cana maaaareee de lapte ascultand ploaia.

Faţă în faţă cu Dave Gahan si Depeche Mode

În 2006 am trait intens euforia primului concert Depeche Mode in Romania. Am dansat, am transpirat, am tipat, m-am bucurat si i-am iubit mai mult din acel moment.
Iar imediat dupa concert am fugit in 2 mai, la mare, sa imi revin. Doar marea si soarele ar fi reusit sa-mi "spele" muzica lor din urechi. Dar Vama Veche era bantuita de Depeche Mode... Fani sau nu, aproape toti vamaiotii lui 2006 erau hipnotizati de show-ul incendiar de pe stadionul Lia Manoliu.
La mare valurile se spargeau iar Dave promitea sa ma poarte "on a trip, around the world and back..."
Apoi, in 2008 presa anunta, spre bucuria fanilor, un nou concert in Romania, pe 16 mai 2009. Eram in delir. Am asteptat ca biletele sa fie puse in vanzare cu degetul pe mouse, la miezul noptii. Organizatorii promiteau primului cumparator un tur backstage. N-am avut norocul sa castig...insa nici nu mai conta. Aveam biletele pentru concertul din Bulgaria, de la Sofia, aveam bilete in fata scenei in Bucuresti... numaram minutele... Din pacate insa cu doua zile inainte de concert Dave s-a imbolnavit...mai multe show-uri au fost anulate, inimi frante, sperante spulberate, fani in lacrimi... eu printre ei.
Mi-am promis eu mie ca "urmatoarea data cand vor concerta in Romania am sa-i vad faţă în faţă." Era atat de puternic sentimentul incat am trecut rapid peste dezamagirea anularii concertului. Stiam. Pur si simplu.
3 ani mai tarziu Depeche Mode au lansat un nou album , au anuntat un nou turneu. As putea sa descriu emotiile si trairile mele in pagini bune. Dar am senzatia ca mi s-au terminat cuvintele. Pentru ca am scris de atatea ori despre pasiunea mea, despre muzica lor, despre lumea in care ma transpune muzica lor, despre perfectiunea ce imbina sunetul si cuvintele... Un fan adevarat m-ar intelege din priviri. Iar pe ceilalti nu caut sa-i conving :)

Cu doar cateva zile inainte de concert am aflat ca e posibil sa-i intalnesc pe baieti intr-o sesiune de Meet&Greet organizata de Cosmote. Mai erau doar 3 zile in care puteam sa particip la concurs... Wow! 3 zile in care am facut propaganda in lung si in lat pe intreg internetul, mi-am convins toti prietenii sa concureze pentru ca eu sa imi maximizez sansele de castig. Din afara pare nebunie curata insa, cum ar spune Einstein  "normalitatea e plictisitoare". 3 zile cu secunde lungi cat anii...cu minute chinuitoare, cu sperante crescute pana la cer si nopti bantuite de vise...
Am visat intr-o noapte ca-i spuneam lui Dave (culmea!) "Trebuie sa castig si trebuie sa ne intalnim si sa imi vorbesti! MERIT asta, am nevoie de asta, asa ca alege-ma pe MINE"

N-a fost ca-n basme, n-am castigat eu invitatia pentru 2 persoane la Meet&Greet....
A castigat-o insa un prieten foarte bun. Care, bineinteles, si-a impartit bucuria cu mine.

Intalnirea in sine, desi nu a durat mai mult de 15 minute....mi-a depasit toate asteptarile. Mi-a rasplatit fiecare articol scris cu pasiune pe blogu-mi si mi-a recompensat devotamentul ce-mi statea scris chiar si pe tricou (DEVOTED). Emotii, fericire, iubire. Asta s-a intamplat.

Le-am promis celor de la Cosmote ca DACA ajung sa dau mana cu cei de la Depeche Mode (concursul se numea As Da Orice) le voi da toate zambetele care mi-au ramas de acum inainte, toate lacrimile de fericire, toate povestile spuse nepotilor si, mai ales, voi da viata titlului de "cel mai fericit dintre pamanteni".

Ma tin de cuvant, da?

Momentul potrivit

Fericirea vine...

  întotdeauna la momentul potrivit.
     în urma unei băi fierbinţi într-o depresie
        ca un pansament pentru nevroza mea de toate zilele
           ca să-mi contrazică fiecare argument acid
               ca o avalaşă de...placere
                    ca să-mi demonstreze că pot să cred în mine
                                              să-mi facă în ciudă
                                                       să-mi tortureze mintea în cele mai incredibile moduri

Şi, a naibii să fiu dacă există fericire mai mare decât atunci când ştii, cu toata fiinţa ta, că ţi s-a împlinit o dorinţă. Urmează o linişte... surprinzatoare. Pentru prima oară după...atât de mult timp...nu-mi aud gândurile, nu-mi caut cuvintele, nu-mi doresc nimic mai mult decât ieri, nu aş vrea să fiu nicăieri altundeva....
Savurez existenţa mea, în mine, cu mine şi-mi place atât de mult să fiu eu... să simt ce simt eu, să ştiu ce ştiu eu... Adie uşor un iz de teamă. Teama că cineva, oricine ar putea să intre abuziv şi să-mi fure acest moment, atât de AL MEU!
AL MEU băăăăăăăăăăă! AL MEU!
Dar, pentru că întreg sufletul mi-a fost reinventat, îmi revin repede şi-mi spun:: " Nimic nu-ţi poate lua acest moment Cristina. Ai ajuns atât de departe încât e imposibil"

Mi-a fost dor de mine bă! De mine! Şi de momentele mele de nebunie, neînţelese de voi :)