Ce este depresia?

 Tot deschid laptopul, de vreo luna încoace, pregătită să scriu încă un articol ”radiografie” despre cum se vede depresia. Dintr-o perspectivă personală, firește, căci n-am (încă) diplome sau acreditări care să-mi certifice statusul de terapeut. Poate într-o zi. Poate.

Deci, cum se vede depresia? Dau un scroll rapid prin istoricul de poze din telefon meu. Știu exact ce caut. Final de 2020, 2021, 2022, apogeul. Depresia are chipul meu, dar, totuși, când văd acele poze cu mine, aș jura că nu-s eu în ele. Și, mai este ceva destul de ciudat: eu ori de câte ori văd o imagine cu mine, cu Luna, cu Lokki, recitesc un rând scris de demult, simt imediat EXACT ce simțeam atunci. Eh, când revăd acele imagini cu mine, nu simt nimic. NU simt nimic din CE simțeam atunci. Ceea ce mi se pare extrem de ciudat pentru că, doar revăzând o poză din Brașov, 2014, încă simt mirosul dulce-acrișor al brioșelor cu fructe de pădure, eram fix pe străduța îngustă cu piatră cubică care ducea spre brioșeria proaspăt descoperită. Înțelegi ideea?

Mă uit la mine, final de 2020, un selfie perfect. Un semi-zâmbet. Ochi goi (aici doar eu pot să-mi dau seama). Primăvară, 2021, o țin pe Luna în brațe și zâmbesc. Nu sunt eu în imagine? Eu sunt. Nu simțeam nimic. Nu existam. Nu respiram. Nu funcționam.

Eh, funcționam. Atât cât cerea rolul de mamă. Ce de povești cunosc. Povești în care femeile au fost depresive funcțional și și-au îndeplinit perfect rolul de mamă. Așa și eu.

Așadar, depresia (mea) arată ca mine. Dar nu eram eu. Zâmbea timid din imagini, îmi ținea copilul în brațe, avea chiar și câte un selfie sexy, mergea la plajă, făcea fursecuri de Crăciun. Dar, depresia avea și niște cearcăne destul de mari. Și niște riduri destul de adânci. Și niște unghii destul de roase (până la sânge). Și depresia n-avea multe kilograme. Era chiar cam osoasă. Fuma cam mult. Deși făcea și sport, depresia n-arăta sănătoasă. Și tăcea. Și nu mai ieșea cu prietenii, nu mai vorbea în public. Nu mai știa să se exprime. Nu mai avea CURAJ să deschidă gura și să vrea ceva. Orice. Depresia eram eu?

Cum se simțea depresia? Ei, aici mi-este destul de greu să mă exprim. Depresia se simțea ca un vid. Ca o tăcere. Depresia se simțea ca o gripă. Am vrut să scriu otravă, dar n-am încercat niciodată să mă otrăvesc . Dar gripă am avut. M-a luat încet, mi-a apăsat pe umeri. Mi-a cuprins încheieturile mâinilor și ale picioarelor, pieptul, gât, capul. M-a amorțit bine de tot, cu o durere apăsătoare, mi-a intrat până și în ochi, mi i-a încețoșat. Mi-a luat gustul mâncării de pe limbă și puterea. Mi-a șters zâmbetul de pe buze. Mi-a luat vocea, lacrimile. Mi-a dat o dorință puternică de a mă ascunde și de a nu mai exista. Mi-a dat o rușine colosală. Rușine de mine. Rușine că exist. Rușine că am crezut. Rușine că n-am plecat. Rușine că nu mă apăr. Rușine că nu-mi iau partea. Rușine că sunt proastă. Ești proastă. Ești! Ești cea mai proastă, Cristino.

Și-am vrut să vorbesc. Chiar am vrut. Dar n-am avut cu cine. Soră-mea avea cancer. Și, după punctul din propoziția anterioară vine cea mai lungă pauză posibilă. Cuvântul acela ne-a înghețat sângele în noi, ne-a oprit respirația și am rămas așa, toți (eu, mama, tata), fără să mai vorbim între noi, funcționând. Ar fi de scris un articol separat aici, însă nu pot decât să fiu recunoscătoare că NU mai există acel cuvânt în viața noastră. Noi nu știm dacă vom fi vreodată cum am fost după acel cuvânt. Acolo a fost tăcere.

Cu prietenii mei, cei câțiva, n-am îndrăznit să vorbesc pentru că...aveau viețile lor. De ce aș cere ajutorul? Sau, hai să fiu sinceră: aveam o imagine de protejat. Oricum, chiar și printre picături, chiar și cu mine ținând cu dinții de imaginea familiei perfecte (pe care credeam că o am), am avut oameni alături care m-au ghidat, sprijinit, atât cât au putut. Dacă eu am ales să nu spun tot adevărul, nici măcar lor, nici măcar terapeutei mele, n-aveau cum să-mi întindă mai multe mâini decât mi-au întins.

Acum, vine iar o pauză în ceea ce scriu. De fapt, vine și motivul pentru care tot amân acest articol și tot închid laptopul. Doar că, oricum aș aranja piesele de puzzle, fără cele adevărate, nu se creionează tabloul.

Am avut aproape de mine un om. Aproape fizic, adică sub același acoperiș. Un om căruia i-am cerut ajutorul. Și un om căruia i-am mărturisit toată durerea și frica și neputința mea. Un “om” căruia i-am cerșit atenția și mila. L-am implorat și chiar l-am amenințat. Și, pe care în cele din urmă l-am părăsit. Și nu-l voi ierta niciodată. Nu pentru că nu m-a ajutat, că nu i-a fost milă, silă, nu pentru că nu a simțit sau a simțit vreo emoție în legătură cu mine. Ci pentru că a luat toate cuvintele mele, toate emoțiile mele, toate confesiunile mele, toată încrederea și toate slăbiciunile mele cu copy-paste. Le-a folosit ca argumente împotriva mea. M-a lovit când eram cel mai jos și m-a lovit în cel mai urât mod cu putință. Depresia eram EU. Eu eram de vină pentru depresie! Pentru că eram așa și așa și așa și așa și așa. E ca și cum, în loc să scoți înecatul din apă, îl apeși pe umeri în timp ce-i spui că merită să moară. Asta după ce tu l-ai aruncat în apă.

Și m-a privit în ochi vreo 2-3 ani, așteptând să mor.

Dar, uite că n-am murit. Sau, posibil că versiunea aceea a mea o fi murit. Mereu am spus că mă pricep să mor și să revin la viață. Că așa am ieșit din aproape toate situațiile emoționale: după ce am dat totul și încă puțin. Și-am murit și înviat. Mereu într-o versiune mai bună a mea.

De data aceasta am avut-o pe Luna. Lumina și aerul meu. Motivația și puterea. Și am început terapia. Și am început să respir. Și să privesc depresia în oglindă. Să-i dau voie să plângă. Să vorbească. Să existe.

I-am luat obiceiurile proaste, dar i le-am luat cu blândețe. Nu i-am mai dat țigări. Nici alcool. Și nici sport ca pedeapsă. N-am mai lăsat-o nedormită. Somnul a fost și este încă una dintre luptele duse. Pe care aproape am câștigat-o. Și nu renunț.

Mâncatul compulsiv. Nemâncatul compulsiv. Nedormitul. Rosul unghiilor. Curățenia obsesivă. Sport până la epuizare. Tăcere. Neîncredere. Frică. Tăcere. Și mai multă tăcere. Frică. Oboseală dusă în extrem. Nemâncat cu zilele, mâncat în exces.

Doi ani.

Citit. Plimbat. Uitat în oglindă fără ochi critic. Mâncat cu grjiă, cu iubire, cu echilibru. Discutat. Citit. Vorbit. Citit. Sport ușor, de drag. Plimbări luuuungi. Muncit cu drag. Oameni. Iar plimbări. Iar oameni. Voluntariat. Citit. Scris. Cand am reînceput să scriu...ei bine, abia aici am simțit prima rază de speranță. În scrisul meu terapeutic. În cuvintele lăsate aici, pentru mai târziu. În curajul sincerității, oricât de greu digerabilă este sinceritatea.

Îmi ascult corpul. Îmi ascult mintea. Îmi ascult copila, motanul, prietenii. Și mă ascult pe mine. Memoria a reînceput să apară. Flash-uri din trecut, perioada în care am lipsit din viața și corpul meu. Doamne câte amintiri. Și cum poate un om să existe fără să existe.

Nu știu dacă lecțiile mele ar putea fi de ajutor cuiva. Mă tot bate gândul, în ultima vreme, să mișc un deget, sau mai multe, să creez un grup de suport, să inițiez ceva care ar putea crește frumos, dedicat mamelor singure (în special) și femeilor care se regăsesc în ceea ce scriu eu.

Poate că este doar o idee. 

O las să crească.

 

Tantrum de vârstă mijlocie

Am avut o ieșire tare infantilă săptămâna asta. Am făcut un tantrum. Se poate și la 40+. Și încă cum! Mi-e puțin rușine de reacția mea. Puțin. Dar, poate așa a fost să fie ca să ajung acum să închei săptămâna cu revelațiile de rigoare.

În mod uzual, foooarte puține situații mai ajung să trezească fiara din mine. E la hibernare. Și, poate că în ultimii ani s-a și domesticit. Reușesc în proporție uimitor de mare să număr în gând până la 10, să respir, să pun întrebări, să analizez, să am reacții înțelepte și, dacă e cazul, să ignor.

Există un singur călcâi al lui Ahile. Limpede că-i vorba despre copilă. Doar așa mă mai poți atinge. Doar în caz că ei îi tresare un fir de păr, atunci revin la hiper-vigilență.

Ar fi urmat aici un lung articol despre cât de greu îmi este să împart creșterea copilei, în proporție inegală, cu cel ce îi este tată. Voiam să plâng, să urlu, să trec ca un tanc peste momentele în care mă simt neputincioasă.

Dar… una dintre re-revelații (așa le spun atunci când le știam, dar îmi sunt reamintite), a fost că e prea multă risipă de energie pe un subiect inutil. Mă și vedeam, parafrazând momentul, încercând să beau apă cu furculița. Cam atât de similare sunt subiectele. Poate aș avea șanse să îmi astâmpăr setea folosind furculița, însă să ajung la un numitor comun privind rolul de părinte asumat, nu.

DAR ESTE OK! Asta nu am înțeles. De aici reacția mea rușinoasă.

Am făcut ceva ce nu aș face în mod normal, am încercat să pun într-o lumină rușinoasă un om. 

N-am spus niciun neadevăr, nu am prezentat fapte false, nu am interpretat aiurea, nu am inventat, nu am exagerat. 

Doar că n-am tăcut, am spălat rufe în public, am postat o situație personală pe pagina mea de Facebook. Și am simțit o mare satisfacție făcând asta! Pentru că am vrut să pedepsesc persoana în cauză. De ce? Că nu-mi iubește copilul cum cred eu că ar trebui să fie iubit. Aici s-ar putea să pierd iarăși din logică. Dar voi scrie așa cum îmi vine, mi-am recăpătat vocea și cuvintele, nu mai e cale să tac.

Dar am mai făcut ceva de care nu sunt mândră. Am intrat în modul demonstrativ. Și atunci aș putea să mă numesc ipocrită. Pentru că mi-am jurat că nu voi mai încerca să dovedesc nimic, nimănui, mai ales când vine vorba de ce să simtă, când nu există emoții. Am încercat să „dovedesc” lumii că un om poartă o mască. E treaba mea să fac asta? Nu. Mi-a cerut-o cineva? Nu. Am câștigat ceva? Am ventilat nițel. Am simțit că mi-am făcut dreptate. Că mi-am spus părerea la portavoce atunci când copilului meu i s-a făcut de fapt o nedreptate.

Doar că… lăsând fiara asta să iasă din mine, m-am trezit iarăși în pielea unui personaj neplăcut. Cristina care înainte nu-și lua partea, iar acum face exces de zel. Aproape toată săptămâna am fost teribil de furioasă. Am mâncat compulsiv, am dormit prost, am privit în jos, cu mânie, am dorit să fac rău și, din tot sufletul meu, am urât cum nu am mai urât vreodată. Și am mai făcut ceva ce n-am mai făcut vreodată. Am regretat trecutul. Eu, care spun despre mine că nu regret nimic din ce am trăit, că sunt suma tuturor lucrurilor din trecut. Aș fi șters cu buretele tot.

Și atunci mi-am amintit că nu pot bea apă cu furculița. Și că totul a mai fost și va mai fi. Nu e atât de deosebită situația mea. Oamenii se despart tot timpul. Părinții își dau seama că nu știu să fie părinți. Adulții nu știu să fie adulți. Conexiunile emoționale se pierd. Respectul se pierde. Și e în regulă.

N-am plecat dintr-o viață pentru că eram mulțumită. N-am părăsit ceva frumos. Am ieșit nemulțumită și seacă și sleită și dezamăgită.

E drept, speram ca odată cu plecarea mea, toată energia bună se va realoca către singura creatură nevinovată: Luna.

Aici, din nou: e așteptarea mea. EU am avut această speranță! Că, vai, odată ce dispar resentimentele unei relații incinerate, vom regăsi amiciția parentală. Vom fi părinții aia cool, maturi, care au trecut peste prejudecăți și vor ce e mai bine pentru Luna.

EU AM avut această fantezie. Îmi asum.

Și tot eu, după ce mi-am dat voie să mă tăvălesc pe jos de furie și frustrare, am avut următoarea conversație super-sinceră cu mine: Ce vrei, Cristina? Să fii respectată ca mamă? Să fii văzută ca mamă care renunță la absolut tot pentru copil? Să fii văzută și apreciată dintr-o perspectivă non-romantică, dar care ar putea fi benefică pe termen lung copilei?

Îmi pare rău, nu pot să cer toate lucrurile de mai sus. Mă așteptam să le primesc, dar eu nu le ofer nici măcar în cel mai mic procent. Ok, da eu sunt îndreptățită!!!!! Vocea din tantrumul meu infantil îmi spune cât de îndreptățită sunt eu să nu și să nu și să nu și să nu. Apoi revăd în minte zeci de situații și momente în care EU am dreptate.

Așadar, recapitulăm: tu, Cristina, vrei să primești, dar nu vrei să dai?

Deja zâmbesc. Mi-este clar că nu vorbesc cu vreun adult, ci cu o furie de tip tantrum.

Iar acest copil interior – același care e în modul demonstrativ – vrea recunoaștere și, dacă nu o primește, face ceea ce a făcut întotdeauna: anarhie.

Am scos copila la sport. Întotdeauna îi prinde bine când își consumă energia fizică. Am lăsat adultul să se odihnească. Apoi m-am îngropat puțin în muncă.

Și a venit ultima revelație: acceptarea. Nu este posibilă relația de co-parenting cool și asumat din fanteziile mele. În primul rând, nici una dintre persoanele implicate nu își dorește o relație de prietenie. Apoi: nici una dintre persoanele implicate nu manifestă vreun dram de respect pentru interlocutor și nici nu va manifesta prea curând. Mai mult, aici însă vorbesc doar pentru mine: ca să fiu complet sinceră, mă frustrează TERIBIL că nu pot să fac ce știu eu mai bine: să nu mai văd niciodată persoana respectivă. Deci, din start, am o jenă. Care nu poate fi oblojită.

Mai departe, cine simte să pună puțin viața pe pauză ca să se ocupe de creșterea copilului – își ASUMĂ!

N-ar fi corect să fiu invidioasă pe toată libertatea interlocutorului, livin’ la vida loca. De ce? Pentru că eu NU mi-am dorit-o! Eu am zis: Universule, dă-mi un copil și voi face tot ce îmi stă în putere să mă îngrijesc de fericirea ei pentru tot restul vieții și ea va fi cea mai importantă pentru mine și niciun sacrificiu nu e prea mare. EU asta am cerut, asta am primit. Asta am.

Carevasăzică, fiecare avem exact ceea ce ne-am dorit? Exact așa!

Mai e o vorbă, englezească, dar adorabilă: if you really want it, you will find a way. If not, you will find an excuse. Dacă îți dorești cu adevărat, ai să găsești o cale, dacă nu, ai să găsești o scuză.

E un moment foarte, foarte important pentru mine acesta. Momentul în care reușesc să privesc cu sinceritate crudă realitatea, să nu o romantizez și să renunț definitiv la orice fel de așteptări în ceea ce privește viitorul unei relații de co-parenting. Desigur, Luna nu va ști niciodată. 

Sau, cel puțin, nu îi voi spune eu.

Vești din luna lui Martie

Am crezut mereu ca eu sunt “aleasă” de cărți, nu că le pot alege eu.  

De fapt, “mereu”, a început de prin 2008 încoace, după prima carte care m-a declanșat spiritual.

Să ne înțelegem: cărțile mi-au fost evadare încă de când am învățat să citesc. Dar nu hrană. Evadare.

În 2008, treceam printr-o despărțire ciudată, eram cumva la o răscruce de situații în viață. Am primit în dar cartea “Mănâncă, Roagă-te, Iubește”, scrisă de Elizabeth Gilbert și a fost ca și cum o fereastră spre o altă lume s-ar fi deschis unei fete de 23 de ani (câți aveam atunci).

Înainte să aud suspine pline de superioritate, acum că mărinimosul internet vă este prielnic să vă ilumineze setea de cunoaștere cu alte informații mai profunde decât “Mănâncă, Roagă-te, Iubește”, trebuie să clarific ceva: cartea asta, ecranizata foarte prost, n-o fi ea vreo capodoperă literară (deși a devenit best-seller internațional), însa pe atunci, pentru MINE, a fost imboldul de care aveam nevoie în acel moment pentru a începe măcar să mă uit în oglindă. A fost (cred), primul pas pe care l-am facut (EU) în această călătorie nesfârșită de auto-descoperire de sine. Şi, mai important, a fost primul pas pe care l-am făcut pe drumul spiritualității mele. (Aici, e în sine o poveste, pe care o voi spune cu altă ocazie)

Cartea asta, pentru o fătucă de 23 de ani, cu sufletul frânt și zero prieteni a fost așa un semn de întrebare: dar dacă lumea asta poate fi mai mult despre mine și mai puțin despre cei care nu mă apreciază? Dacă nu e despre a-l căuta pe vreun EL, ci despre a mă găsi pe MINE? Așa mi-a fost sădită ideea. Ideea, căci faptele aveau să întârzie niște ani. Buni.

Așa că nici nu vreau să aud comentarii și prejudecăți. Fiecare dintre noi avem momente declanșatoare, iar atunci, în 2008, a fost al meu. Mai apoi, prin 2011, mi-am cumpărat singură continuarea cărții autobiografice.

Însă 2011 a fost un an în care n-am căutat profunzime și nici n-am găsit. Cea de-a doua carte autobiografică a autoarei se numește “Si am spus Da”. Iar eu tocmai spusesem da. N-aveam motive să mă îndoiesc de da-ul meu. Iar oamenii fericiți nu caută vindecare. Sau, cel puțin eu nu am găsit motive să citesc cartea în acel moment al vieții mele. Am pus-o frumos în bibliotecă și am uitat de ea.

Acum vreo doua săptămâni, o viață mai târziu, în timp ce frunzăream rafturile unei librării, cat copila-mi își consuma timpul la cursurile de teatru, am văzut ca Elizabeth Gilbert tocmai ce și-a lansat cea mai recentă carte autobiografică. Am ridicat o sprânceană și mi-am spus că fata aceea din 2008 nu mai există și nici speranțe de spiritualitate. Astăzi există o femeie puternică. O femeie care știe care-i este drumul și cum să ajungă acolo. Dar care nu se urnește de pe potecă.

Totuși, am cumpărat cartea. Pentru că trebuie să-mi ocup cumva diminețile în metrou, în drum spre birou. Și social-media nu mă mai încântă.

De menționat este că mi-am reactivat pasiunea pentru citit acum aproape un an. Adormisem printre drame, n-am mai citit de niște ani. De fapt am citit, dar pe un subiect anume pentru că îmi eram și-mi sunt încă pacientă.

Am citit ultima carte autobiografică în doar două saptămâni, deși are aproape 400 de pagini. Am plâns și am râs și am stat cu emoțiile scriitoarei pagini bune și vreo două zile după ce-am încheiat cartea. Apoi am căutat în bibliotecă și cartea abandonată în 2011.

N-aș putea să trădez ce scrie în carte. Și, cu siguranță, impacul pe care l-a avut asupra mea este unul pur subiectiv. Într-adevăr, nu m-a găsit la fel de spirituală pe cât m-a lăsat în 2008. Și nici atât de convinsă că oamenii mai știu să fie buni, să iubească sincer și să fie altruiști.

Însă, a reușit să mă readucă în fața oglinzii. Din nou. Și să mă ajute să înțeleg din nou că aproape întotdeauna există câte două (cel puțin) versiuni ale fiecărei povești. Că avem cu toții câte un adevăr, dar, că doar ADEVĂRUL stă mereu în picioare. Adevărul ăla dureros de adevărat. Că doar atunci când îl putem privi în ochi ne desprindem cu adevărat de tot ce ne doare. Și că, aproape în fiecare relație sentimentală există o victimă și un călău. Știam asta deja. Însă nu știam că rolurile se rotesc mai repede decât ne-am aștepta.

Cartea asta a reușit să-mi întărească convingerea că instinctul meu este unul bun și că, chiar și atunci când l-am lăsat deoparte, m-a ghidat din umbră.

Informațiile n-au venit ca niște revelații, cum spuneam, fata de 23 de ani din 2008 este dintr-o altă viață, cineva de care îmi amintesc cu drag. Doar ca mi-am dat seama (din nou și din nou) că fiecare etapă a vieții este una frumoasă. Chiar și cele dureroase. Putem învăța dacă ne dorim asta. Și că merită din când în când să facem acest exercițiu de sinceritate și să intrăm în pielea interlocutorului, să gândim din perspectiva acestuia pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai coerentă. Altfel, universul nostru prea-plin de sine poate să dea greș.

Citiți cartea dacă v-am făcut curioși. Este cel puțin o lectură interesantă care te captivează în poveste. Dacă mai și empatizezi la un nivel superior, e ce trebuie.

Lecția cu care îmi tot încep anul 2026, zi după zi după zi după zi este că n-a fost niciodata despre altcineva înafară de mine. Și că nu-mi pot da voie să fie despre altcineva prea curând. Pentru că nu-mi trebuie.