Primul ei Crăciun

Primul Craciun al Lunei. 

Al doilea ei drum în Maramureș. 

Totul planificat. 

Primul Craciun în formulă extinsă. Era deja, de pe 11 Octombrie, și David al soră-mii pe lumea asta. 

Eram fericită. Obosită. Nedormită de trei luni, dar, pe cât se putea: bine. Rezistam singură cu Luna în Bucureși și câte o săptămână întreagă. 

Luna a fost un bebeluș (și este un copil) cu particularități precise în ceea ce privește somnul. Odată ce am înțeles asta, totul a fost mai confortabil pentru mine. 

Dormea doar lângă mine. Cu pielea ei lângă pielea mea. Știu că circulă triliarde de sfaturi despre cum să obișnuiești și să dezobișnuiești copilul de chestii. 

Printre cele mai bune instincte materne pe care le-am avut au fost două: primul să ignor toate sfaturile nesolicitate și al doilea să ințeleg că, macar o perioadă, nu mai este despre mine, prieteni, iesiri, bifat socializare sau altele din fosta mea viață. 

Cateva luni, măcar primele din viața ei, aveam să-i dăruiesc exclusivitate. 

Pentru că, odată ce nu mai cauți tot felul de “trucuri” sa dresezi UN BEBELUȘ, viața ta e mai bună. 

Am ajuns la Baia Mare pe 23 Decembrie, 2018. Pe 24 Decembrie, în ajunul Crăciunului eram deja la camera de gardă de la spital. Luna părea bolnavă. Plângea mult, nu putea să respire, nu putea să tragă laptele din sân. Era un cerc vicios. 

Azi, privind înapoi, înțeleg. 

Dar, când copilul are 3 luni, când experiența ta e de doar 3 luni, situația se schimbă. 

Nu avea febră, totuși, nu dormea, nu mânca și nu respira normal. Asta înseamna ca nici eu nu dormeam și nu mâncam și nu eram ok. 

Am ajuns la camera de gardă de 3 ori în decurs de 3 zile. 

A venit chiar și un medic pediatru la ai mei acasă. 

Copilul pana în 3 luni este vulnerabil. Nu poate lua antitermice. 

Tot ce puteam eu să fac era să îi pun ser fiziologic în nas și să o țin la sân. Orice schimbare a situației trebuia monitorizată și saturația de oxigen trebuia să rămână în parametri normali. 

Am ajuns ulterior și la un spital privat din Baia Mare si am cunoscut o doctoriță pediatră minunată. 

Nu mai e azi printre noi, o port în gândurile mele pentru că a fost primul medic empatic care a tratat si “simptomele” mamei. 

Când TOATĂ lumea se uită la tine ca la o nebună, ceea ce probabil pari, după vreo 3 zile fără somn, DAR trebuie să iei decizia BUNĂ. 

Și, parte din decizia aia bună e să îi spui unui medic pediatru că NU dai antibiotic unui copil de doar 3 luni FĂRĂ analize medicale și nici ventolin + dexametazonă. (Căutați pe google). 

Și simți că o iei razna. Mai ales pe la 2-3 dimineața, când copilul îți urlă în brațe până se sufocă. Stă o secundă între respirații, apoi tace. 

Apoi iar o luați de la capăt. Și tu ești mama. Și ar trebui să știi ce să faci. Dar nu știi. 

A treia noapte am făcut un atac de panică. 

Din nou, maică-mea a venit în dormitorul în care eram eu și Luna și mi-a spus că o ține ea în brațe și că să încerv săaform și eu, macar o oră. 

Luna trebuia ținută cumva în sus ca sa împiedici acumularea mucozităților și să favorizezi astfel o respirație mai bună. 

Eu eram atât de obosită încât am început să țip la maică-mea că nu o las, că nu știu ce să fac, că ce se întâmplă, deliram. 

Mama încerca să mă convingă să iau un magneziu și să ma culc o oră, că se ocupă EA! M-am chircit într-un colț de pat și am plâns până am adormit. 

Ora aia a făcut minuni. 

Luna a început să se simtă mai binișor, să respire mai normal. 

Ni s-a recomandat (de catre medic)  sesiuni de aerosoli la intervale regulate de timp. 

Urma sa plecam de la Baia Mare, la munte, sa petrecem primul revelion al Lunei intr-un grup de prieteni. 

În contextul ultimelor zile și al recomandărilor medicale, am dorit să anulez planul de cabană montană, petrecere, oricât de restrânsă ar fi fost. Nu mi s-a părut deloc confortabil pentru mine, ca mamă, să plec la un drum de câteva sute de kilometri cu un copil bolnav și să îi fac ședințele de aerosoli în mașină, improvizat. 

Cred că atunci am început să conștientizez faptul că identitatea și deciziile mele ca mamă nu vor fi în asentimentul publicului. 

Țin minte cu lux de amănunte cum a trebuit să justific DE CE îmi doresc să anulez “planul” și DE CE nu ar fi confortabil să fac copilei aerosoli în mașină. 

Și DE CE mi se pare mie că e riscant și DE CE nu înțeleg că e DOAR o răceală pe care EU o văd mai dramatic pentru că “e prima oară când copilul răcește” și voi ajunge să “mă obișnuiesc”. 

Alte mame ar fi făcut asta, doar ca să nu se abată de la planul de grup. 

Eu am început să înțeleg cât de mult începeam să mă abat de la turmă. 

Nașterea

Am nascut pe 1 septembrie, 2018.

Era sâmbătă. O zi caniculară. 

Pe la ora 2pm mi s-a rupt apa. 

Am mai asteptat vreo 5 ore, in travaliu, la camera de gardă. 

Deși se stia ca nu am voie sa nasc natural. Ca e musai nevoie de cezariană. 

Fiecare contractie ma speria pentru ca pierdeam apa si stiam ca bebelușul nu poate sta “pe uscat” prea mult. 

Puneam mana pe burta si n-o mai simțeam atat de plină. Era doar un strat de piele intre mine si Luna. 

Îmi spuneam că trebuie să mă calmez. Va fi bine. 

Cele mai lungi secunde au trecut între momentul în care medicul a scos-o din mine și momentul în care am auzit-o plângând. 

Anestezistul și-a dat seama că o iau razna, pulsul, respirația, mă sufocam. A rugat asistentele să mi-o arate și ele au adus-o pentru o jumătate de minut în fața mea.

I-au lipit obrazul de obrazul meu pentru o secundă. I-am văzut privirea, dar prea puțin ca să o țin minte. 

Mi-au spus că o văd mâine. 

Mâine?!?? Da, mâine. Acum mergi la terapie intensivă. 

Au urmat 12 ore de realitate și inconștiență. Îmi amintesc frisoane, dureri, calm, somn. 

Și nu-mi simțeam picioarele. Și știam că trebuie să le mișc ca să ajung la Luna. 

Am văzut-o dupa 12 ore. A doua zi. Duminică la ora 8 dimineața. 

Am avut 10 minute singură cu ea. Apoi salonul s-a umplut și a fost plin de oameni toată ziua. 

Luna era miracolul pe care toată lumea îl aștepta. Mai bine de 3 ani de tratamente. Și 4 medici care ajunseseră toți să mă abandoneze. Că nu puteau nici să mă diagnosticheze, nici să mă “repare”.

Duminică seara m-am trezit cu un copil în brațe. Era al meu. Salonul gol. Copilul plangea. Îl țineam la un sân din care nu ieșea nimic. 

Nu știam CE să fac. Așa că am ținut-o toată noaptea în brațe și la sân. Nu mânca, dar măcar eram piele-pe-piele. Părea că îi place. De fapt, părea că nu vrea nimic altceva. Decât corpul meu.

 Începeam să mă simt ciudat. Încărcată. Plângăcioasă. Speriată? Am zis că e de la lipsa de somn. 

Luni ne-au lăsat acasă. Totul ok. Mai puțin că nu aveam lapte. Mi-au spus să îi dau lapte praf cu seringa. Nu știam cum să fac asta. Dar, după ce am văzut cum asistenta hrănise bebelușul colegei mele de salon…și mă îngrozisem, am decis că mai bine încerc eu. Nu las asistenta să o atingă pe Luna. 

Era 3 septembrie. Seara. Eram acasă. Trebuia să îi dau Lunei 10 ml de lapte praf dintr-o seringă. Am pus seringa la gura ei și părea că își mișcă limba, apoi că a adormit. Instant. 

Maică-mea era lângă mine (și mulțumesc cerului pentru asta) și îmi spune dintr-o dată că nu e ok, nu doarme. Că s-a înecat. 

O ia, o întoarce pe burtă, cu capul ușor în jos și o readuce la respirație. Pentru ca in cele 10 secunde în care timpul s-a oprit am văzut totul cu încetinitorul, voi relata acum ce s-a întâmplat. 

Copila s-a înecat cu lapte. 

A durat o fracțiune de secundă. 

Mama mea si-a dat seama. Capul copilei căzuse ușor într-o parte, era inertă. Mai mult decât ar fi normal pentru un bebeluș.

 Eu NU știam nimic, mama s-a prins și și-a stăpânit groaza. 

Nu voi uita niciodată faptul că am rămas în picioare, priveam timpul oprit în loc, aveam membrele de plumb, eram împietrită și si simțeam cum se scurge viața din mine. La propriu. 

O senzație mai pregnantă decât aia n-am avut vreodată. 

Cred ca acela a fost momentul în care am realizat că Luna e o altă ființă umană. Și ca EU sunt responsabilă pentru viața ei. Și că tocmai picasem “testul”. 

Mama mi-a spus să ies, sa fumez o țigară. Oricum eram în stare de șoc. Am ieșit. Am fumat. Și din acel moment le-am spus că eu nu mai vreau să o  ating și să rămân singură cu ea. Cu Luna. Că o stric. 

Mama - căreia îi spusesem înainte de naștere că “o las” să rămână cu noi “doua-trei zile, maximum”, a rămas cu mine încă 5 săptămâni. Pentru că am rugat-o să nu mă lase singură cu Luna niciodată. 

Nu puteam să rămân singură cu Luna! 

Cred că, până a împlinit Luna un an, eu aveam în cap, pas-pas, un scenariu de prim-ajutor pe care ar fi trebuit să i-l acord în caz de înec. 

Și niciodată nu mi-am iertat momentul în care m-am blocat. 

Dar, recunosc, am rămas singură cu Luna săptămâni în șir. 

Despre asta, într-un alt “episod”.