Iubire

M-apuca cateodata un dor...un dor din acela coplesitor, inuman, dureros, istovitor. Am mai spus-o de o mie de ori si-o s-o mai spun de cate ori voi putea: draga si mult-iubita mea bunica, plecata dintre noi in 2004...
Inchid ochii si vad atat de viu totul, REvad si REsimt fiecare detaliu atat de in amanunt incat nu mai vreau sa deschid ochii niciodata si nu gasesc nici un motiv pentru care as putea sa ies din transa...
Iar daca as stii ca o gasesc, la capatul pamantului, in orice colt de lume, sau de univers, as lua-o la picior in secunda imediat urmatoare si nici o distanta nu mi-ar parea imposibila...

Imi tot caut cuvintele potrivite sa descriu ce SIMT in momentele in care mi-o amintesc... Pot spune doar ca abia atunci pozitionez sufletul ca fiind in piept... Pentru ca mi se umple pieptul de "fara cuvinte" si pot ramane vesnic asa...cu pleoapele tresarind, cu respiratia sacadata, intr-un sentiment atat de puternic si contrar: iubire-durere. Ma doare CAT iubesc si CUM iubesc!
Iar daca exista vreo explicatie mai presus si mai puternica decat durerea atunci e: imi pare rau ca n-am stiu sa-i spun si sa-i arat ce simt!

Nu doar ca m-a invatat sa simt ci EA este, a fost si va fi pentru mine sinonimul iubirii. Si sinonimul sufletului si sinonimul frumusetii si al puterii si al credintei.
Da, e corect: bunica inseamna iubire, suflet, frumusete, putere si credinta! Si tot altceva ce-i bun.
Sunt foarte rare momentele in care POT sa vorbesc despre ea, aproape niciodata nu pot sa vorbesc cu altcineva despre ea, prefer sa scriu...pentru ca nu vreau sa pierd nici macar un gand din cele ce-i apartin. Este o incarcatura emotionala pe care o traiesc din timp in timp cu atata putere incat ma uimesc pe mine. Dar ii dedic toate aceste momente ca un fel de jertfa. Prea putin!

Nu plang des pentru ca ea m-a invat ca lacrimile ii ard si-i dor pe cei plecati dintre noi. Apoi, n-am putut sa plang pentru ca nu i-am acceptat niciodata plecarea. Nu complet.

Vroiam initial sa scriu despre cum m-a invatat bunica despre dragostea fata de familie, in special fata de sot si cum a fost exemplul cel mai elocvent pentru cum/cat sa-ti iubesti barbatul. Sa va spun despre cum si cat si-a iubit jumatatea cu o putere si o constanta care ma uimeste si pe care o consider martira. Cum am invatat eu ca jumatatea perfecta se intalneste o data in viata si este pentru totdeauna. Chiar si dincolo de moarte.
Dar o sa va povestesc altadata despre toate acestea.

Acum va "recit" cateva versuri scrise de mine imediat dupa ce a plecat dintre noi. Nu conteaza talentul poetic ci conteaza strict cuvintele, toate impreuna sau fiecare separat:

DE CE mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru...
Cat va urasc acum pe toti!
Cu sufletu-mi...sihastru...

Zi draga mie

Pe 28 mai 1935 s-a nascut bunica mea care m-a crescut. Ea nu mai este printre noi, Dumnezeu a luat-o la el pentru ca a fost gelos.
Atunci l-am urat tare mult pe Dumnezeul in care ma incapatanam sa nu cred. De fapt cred ca am constientizat existenta mortii abia cand ea s-a stins. Pana atunci am sfidat acest proces (pana la urma natural).
N-am putut sa stau langa ea in ultima ei seara printre oameni. Am fost egoista si-am incercat sa ma protejez pe mine de durerea de-a o vedea cedand...
Poate din acest motiv mintea mea n-a admis niciodata ca ea nu mai este. Vorbesc cu ea de cate ori vreau si parca o aud vorbindu-mi. Parca...
Dar destul cu amintirile dureroase!
De fapt ziua in care ea a venit pe pamant conteaza. Si toate celelalte zile in care ne-a dat tot sufletul ei, ne-a iubit, ne-a ocrotit, ne-a oferit cea mai frumoasa copilarie...
Trebuie doar sa inchid ochii si sunt acolo, intru in casa cu pereti grunjosi de culoare verde crud, trec de holul racoros unde pe pereti stau frumos cateva farfurii din lut pictate manual, ajung in bucataria cu soba veche, plita maaare si gri-inchis care uneori scoate fum cand pui cartofii la copt direct pe plita. Mobilierul e unul vechi, vernil, de fapt toate obiectele din casa au cate o istorie lunga si cate o poveste interesanta, iar pentru mine este un colt de rai.
Ma gandesc ce are buni in camara intunecata cu podea din ciment inchis la culoare? Nu prea-mi place sa intru in camara pentru ca e intunecoasa si friguroasa, dar de cate ori intra buni acolo aduce ceva bun. Si ca de fiecare data are ceva pus deoparte pentru mine...
O sa ma intrebe daca mi-e foame. O sa-mi spuna cate feluri de mancare are si-o sa liciteze cu inca vreo 3 pe care mi le poate prepara pe loc :) Apoi imi spune ca zmeura sau capsunii din gradina s-au copt si ma intreaba daca vreau sa-mi culeaga...
Asa e, m-a rasfatat peste masura...
Mananc ceva, in timp ce ea vine cu o farfurie plina de zmeura proaspata, spalata si parfumata.
Dar nu mai am rabdare, am chef sa ies la joaca, cat mai repede, sa alerg pe ultita prafuita, sa verific daca toti ceilalti copii sunt pe la bunici in vacanta, daca pe campul de alaturi au inflorit garofitele salbatice, cate poame verzi sunt in copacii din livada, daca iepurii au pui (si daca da, cati?), ce mai face cainele ala dement, cat de rece e apa din fantana, cat mai au nucile pana sa devina cat de cat comestibile, dar agriesele?cand facem vinul de coacaze? (stiu, stiu ca n-am voie sa beau, dar n-o sa stii tu buni de cate ori am tras cu furtunul pe furis cate un borcan de vin de coacaze si-am baut pana statea sa-mi explodeze inima ca "e bun pentru tensiune").
Ajung pe inserat, intru in goana in casa, miroase a lapte proaspat fiert, dar iti spun ca vreau sa mai stau putin "La cruce" (monument ridicat de raposatul bunic la rascrucea de drumuri din sat) cu ceilalti prieteni veniti si ei la bunici.
Nu-ti prea place ca vreau sa ma lungesc in noapte, dar imi dai voie buni, ti-am promis ca nu stau mult. Imi spui in drum spre plecare de cel putin doua ori ca poate telefoneaza mama sau tata, sa nu cumva sa nu fiu prin zona. Rad in gand stiind ca n-ai putea niciodata sa "ma dai de gol" si le spui de fiecare data (nevrand sa fiu certata de ei) ca sunt la matusa peste drum, ma uit la desene animate :) Televizorul ei nu e "pe lampi" si merge mai bine...
Ajung acasa poate pe la 11, trecute. Ai lasat lumina in curte, sa nu-mi fie frica cand vin pe ulita. Mi-ai pus cheia pe geamul dinspre gradina, ca sa nu te trezesc. Deschid usile din lemn vopsite in alb; vopseaua de pe usi se cojeste masiv si toate balamalele suiera usor. Inchid iar cu cheia.
Acum parca mi-e pofta de zmeura de mai devreme...
"buni dormi?"
Nu dormi, ci doar atipisei, imi spui sa mananc, am ceva cald pe soba in care mocnesc carbunii desi afara e vara. Ai vrut sa imi pastrezi mancarea calda.
Infulec ceva, dar tot mi-e pofta de zmeura , asa ca...o caut in camara. Nu-mi prea place camara (am mai spus-o) asa ca deschid mai intai lumina, imping grijulie usa, astept 2-3 secunde apoi incerc s-o cuprind dintr-o singura privire si sa iau rapid ce am nevoie.
In sfarsit, m-am foit peste tot, ma incearca somnul. Ma schimb in hainele de noapte si ma sui in divanul tau vechi si denivelat. Ii aud toate arcurile dar ma crezi ca asa somn bun n-am mai avut de atunci?
"spune-mi o poveste buni...da' de fapt... zi-mi cu razboiul...cand erai tu mica"
Imi povestesti balmajind si atipind povesti pe care le stiu deja dar de care nu ma satur niciodata pana cand adorm si eu.

Dimineata, ma trezesc si ma las cu greu convinsa sa ma spal pe ochi cu apa rece-rece de la fantana. Imi spui ca e "soarele pe cer de-o sulita" ceea ce inseamna ca e ora 10. Ma amuza sa-mi vorbesti asa, stiu ca ti-e dor de mama ta, care va vorbea asa cand erati copii.
O luam de la capat cu micul dejun, am 3 sau mai multe variante, depinde de ce mi-e pofta.
Molfai incet si lenes gris-ul in lapte presarat cu scortisoara, cacao si putin zahar pe care te-am rugat sa mi-l faci intentionat cu cocoloase ....
Ma gandesc...ce-as putea sa mai fac azi?

Asta vad, aud, miros, simt cand inchid ochii si ma gandesc la tine.
Pentru ca 28 de mai e ziua in care a ajuns pe Pamant cel mai bland suflet.

Povestea mea - inceputul

Mama era (inca mai este) o femeie frumoasa. Avea doar 15 ani cand l-a cunoscut pe tata. Cred ca s-a indragostit instantaneu de ea, desi el era implicat intr-o relatie - pe atunci avand doar 21 de ani.
Ea pustoaica rasfatata, el motociclist rebel. A curtat-o frumos, romantic, flori, bomboane, jucarele de plus, plimbari cu motocicleta. N-a reusit sa-i smulga mai mult decat o o strangere de mana.
L-a lasat s-o curteze, ii placea sa-l vada, sa-l stie indragostit, insa ea era inca un copil.
Pe la 17 ani intr-o seara fara nici o introducere in subiect l-a cerut de barbat. Asa vroia ea, sa fie mare, sa nu mai decida nimeni pentru ea. El n-avea de ales; sa accepte sau sa n-o mai vada.
El avea 23 de ani, ea 17 - au planuit nunta in secret - si inainte de cununia civila au avut totusi curajul sa-si invite familiile la nunta lor.
S-au casatorit civil in decembrie si religios in ianuarie. L-a scurt timp dupa nunta ea a ramas insarcinata. Cu subsemnata.
Majoratul mamei mele l-am prins in burtica. Poate si pasiunea pentru motoare tot in burtica am prins-o. Conducea motorul tatei fara ca el sa stie, sprijinindu-si burta cu copil pe rezervor.
Undeva la finele lui octombrie intr-o zi frumoasa de toamna tanara mamica a inceput sa aiba dureri. Initial le-a ignorat - nu stia ce insemnau - apoi s-a vazut nevoita sa cheme ambulanta.
A ajuns la spitalul judetean Baia Mare spre miezul noptii. Dupa o noapte de chin, dimineata, in ultima zi de octombrie, la orele 07:50 , a venit pe lume mogaldeata cu parul rosu, pielea alba si ochii verzi.
Trebuia sa fie baiat, asa isi dorisera tinerii parinti, dar nu au fost dezamagiti, era primul copil, era frumos, urla ca din gura de sarpe, trebuiau s-o iubeasca!
Pana la 1 an si o luna n-a facut nimic altceva decat sa tipe. Nu dormea niciodata noaptea, nu vroia suzeta, trebuia hranita doar cu lingurita, nu gangurea, nu era atenta sau receptiva, avea o incapatanare extraordinara de-a scoate pe toata lumea din minti cu programul ei de noapte si fara orice alta forma de comunicare. La 13 luni fix a cerut cutitul de pe masa ; "vreau cutitul".
Si din acel moment a inceput sa vorbeasca, corect, coerent, fara greseli de exprimare, fara balbaieli, fara gandureli, ca si cum isi pastrase toata energia pana atunci pentru a invata fiecare cuvant.
Doi ani mai tarziu a venit pe lume cealalta jumatate a echipei ; Pogonici. Mama avea 20 de ani cand s-a nascut sora mea Casandra. De data aceasta erau siguri ca o sa fie baiat, aveau numele pregatit: Vlad. Copila era mica, bruneta cu parul sarmos ce se incapatana sa stea ciufulit si maslinie la ten.
Arici Pogonici era cel mai cuminte copil din lume. A devenit un bebe cu pielea alba, ochi rotunzi si verzi, parul blond, si dolofana.
Pana sa implinesc 6 ani am locuit la bunica mea. Langa Baia Mare. De fapt, ea ne-a crescut. Mama si tata aveau serviciu, trebuiau sa munceasca mult pentru a intretine aceasta familie.
Am crescut la curte, am mancat sanatos, m-am jucat in livada cu copaci verzi, am mancat capsuni, zmeura, mere, pere, coacaze, din gradina noastra. Am respirat aer curat de la poalele muntelui, am zburdat prin campii cu flori de vara, m-am dat cu sania prin cea mai mare zapada, am cutreierat dealurile la topirea zapezii pentru a descoperi primele flori de primavara...
Am iubit animalele, am iubit natura si-am iubit-o cel mai mult pe bunica mea...in bratele careia adormeam in fiecare seara dupa cate doua povesti frumoase.
Parintii mei au decis sa se mute in oras pentru a le fi mai usor cu munca, sa aiba casa lor si numai a lor, se apropia scoala pentru copilul cel mare, trebuia sa primeasca o altfel de educatie.
Am perceput ruptura de bunica, de caminul nostru ca fiind extrem de dureroasa. Nu mi-a placut orasul, nu mi-a placut apartamentul cocotat la etajul 4, nu mi-a placut camera noastra, trotuarele si putinul spatiu verde.
A fost prima mea depresie...
De la 6 ani am refuzat sa mai vorbesc, sa ma deschid, am existat ca un robotel care face (sau nu) ceea ce i se comunica. Am inceput sa citesc "Povesti Nemuritoare" savurand pe rand toate volumele din biblioteca, poate pentru a-mi lasa mintea sa zburde intr-o lume imaginara...
Cand nu ma incuiam in camera noastra si citeam eram in curtea blocului cu cheia de gat, cu paturica si casuta papusilor alaturi de prietenele si vecinele noastre.
Mai exista insa o portita : vacantele.Toate vacantele de la scoala erau petrecute la bunica la tara. Cand eram norocoasa chiar si weekendurile. Acolo n-aveam nevoie de paturica, papusi,TV sau carti de povesti.
Traiam asadar dintr-o vacanta intr-alta. Perioadele dintre aceste vacante treceau fade, fara amintiri sau intamplari. Toata concentratia de viata incepea cand impachetam rucsacul si plecam la bunica.
Am trecut prin pubertate, prin adolescenta, prin muulte - marunte intamplari care mi-ar ocupa zeci de pagini. Majoritatea sunt construite acolo, in raiul meu, vara, iarna, primarava, depinde de vacanta in discutie.

Asa am ajuns sa cresc, sa iubesc, sa vietuiesc, sa contribui la ceea ce sunt azi construind o bucata din mine la aproximativ 600 de kilometri distanta...



Pun ordine in amintiri, le scriu, le aranjez in rafturile sufletului, pe masura ce fac ordine o sa imparc cu voi cateva pagini de viata.

D'ale mele, de demult

"Nu stiu altii cum sunt, dar cand ma gandesc la copilarie"...imi vine in minte casa bunicii...
Si-as vrea sa iau multele amintiri, sa le scriu pe toate, ca sa nu-mi fie teama ca o sa ajung vreodata sa le uit...
Cat am fost copil, si nu numai, n-am mers in tabere, in excursii, in vacante platite de ai mei. Aveam insa un loc, unde-mi petreceam fiecare vacanta (fara exceptie!) din prima pana-n ultima zi. Uneori si weekend-urile. La tara, la bunica mea...
Era raiul meu personal, locul in care daca nu ajungeam simteam ca nu mai traiesc...
Si-au fost atatea aventuri, din gama Ion Creanga, pe care promit c-am sa le impartasesc in timp...
Desi la doar 15 kilometri de oras, ma desprindeam de ai mei, faceam bagajul, si stiam ca o vara intreaga urma sa ma dezlantui si sa ma rasfat, acasa la "buni". Aveam toate campiile, toate padurile, raul, animalele, libertatea imaginatiei noastre, a mea, a sora-mii si-a varului meu, toate puse la dispozitie zi de zi.
Eu eram cea mai mare dintre "ghiavolii de copchii" care nu rezistau o singura zi fara o aventura. De la saritul cu "parasuta" (punga de plastic) de pe acoperis, la mancatul fructelor necoapte din copac, la mulsul caprelor pe camp, mormantarea puilor de gaina, constructia de masina de curse dintr-o scandura si-o ratusca de cauciuc, bataia cu apa in curte, cautarea fulgerelor in mijlocul furtunei, cules mure dis de dimineata pentru tarta (reteta proprie) cu delicioasele fructe...
Mentionez la delicte minore si furatul de "marasesti" de la unchiul batran si ragusit...
Seara ne bagam toti in pat langa buni, si o rugam sa ne spuna o poveste..."aia cu nucaaaa" , "nu aia cu mosu si baba", "nu ...alea de cand erai dumneata mica, cu evreul si beciul din camp"...
Pana la urma bunica incepea sa povesteasca, cu voce moale, usor obosita...din ce in ce mai incet, pana-i auzeam respiratia sacadata, semn c-a adormit. Atunci chicoteam...si-o coteam "buni, ai adormit?". "Unde-am ramas?" ne intreba ea...iar noi ii aminteam.
Dupa doua povesti, noi inca misunam in pat, mai gadilandu-ne reciproc, asa ca bunica ne potolea "hai sa ne culcam, ca maine ne trezim devreme"...
Inchideam ochii, ascultam greierii de la fereastra, latratul cainilor din vecini, uneori un soricel in pod...ticaitul ceasului...tic-tic-tic-tic...un sunet indepartat de tren...si adormeam cu toate zgomotele astea dragi in minte.
Dimineata la 4, buni se trezea, se ruga pana pe la 6...apoi dadea drumul la radio...Radio-ul nostru, unul electric, cu ceas, mic, alb, sus pe o tablie de lemn, scotea un sunet plin de purici si prindea doar Radio Romania Actualitati.
Auzeam ca prin somn : bip, bip, bip, la semnalul urmator a fost ora...
Imnul Romaniei...
Cotele apei Dunarii...
Deschideam un ochi, vedeam cateva raze de soare ce strapungeau fereastra si se jucau pe masa, cu urme de perdea...
"ce vreti sa va faca bunica de mancare?"
Toti trei vroiam cate ceva...uite asa existau mereu trei variante de mic dejun...
Cel mai greu era sa ma ridic din pat. Oricat de bine ar fi mirosit micul dejun, oricat de prietenos parea soarele...parca-mi venea sa lenevesc in asternuturi...
Ma trezea bunica, ma indemna sa merg afara la fantana sa ma "spal pe ochi"... Cu greu ma lasam convinsa, dar pana la urma alergam in curte, trageam o galeata cu apa rece...si ma clateam pe fata, apoi stateam pe prispa pana ma uscam de la soare...
Fiecare zi era o noua lume plina de posibilitati...
Posibilitatile copilariei mele, care-mi umpleau inima de soare, de aer curat, de bunatatile de pe soba bunicii, de sarbatoarea fiecarei zile de acolo, chipul ei, de care mi-e dor, atat de dor, incat amintirile devin cel mai valoros bun al meu.

"De ce mi-ati luat-o biblici hoti?
Acolo-n raiul vostru,
Cat va urasc acum pe toti...
Cu sufletu-mi sihastru!"