Ce este depresia?

 Tot deschid laptopul, de vreo luna încoace, pregătită să scriu încă un articol ”radiografie” despre cum se vede depresia. Dintr-o perspectivă personală, firește, căci n-am (încă) diplome sau acreditări care să-mi certifice statusul de terapeut. Poate într-o zi. Poate.

Deci, cum se vede depresia? Dau un scroll rapid prin istoricul de poze din telefon meu. Știu exact ce caut. Final de 2020, 2021, 2022, apogeul. Depresia are chipul meu, dar, totuși, când văd acele poze cu mine, aș jura că nu-s eu în ele. Și, mai este ceva destul de ciudat: eu ori de câte ori văd o imagine cu mine, cu Luna, cu Lokki, recitesc un rând scris de demult, simt imediat EXACT ce simțeam atunci. Eh, când revăd acele imagini cu mine, nu simt nimic. NU simt nimic din CE simțeam atunci. Ceea ce mi se pare extrem de ciudat pentru că, doar revăzând o poză din Brașov, 2014, încă simt mirosul dulce-acrișor al brioșelor cu fructe de pădure, eram fix pe străduța îngustă cu piatră cubică care ducea spre brioșeria proaspăt descoperită. Înțelegi ideea?

Mă uit la mine, final de 2020, un selfie perfect. Un semi-zâmbet. Ochi goi (aici doar eu pot să-mi dau seama). Primăvară, 2021, o țin pe Luna în brațe și zâmbesc. Nu sunt eu în imagine? Eu sunt. Nu simțeam nimic. Nu existam. Nu respiram. Nu funcționam.

Eh, funcționam. Atât cât cerea rolul de mamă. Ce de povești cunosc. Povești în care femeile au fost depresive funcțional și și-au îndeplinit perfect rolul de mamă. Așa și eu.

Așadar, depresia (mea) arată ca mine. Dar nu eram eu. Zâmbea timid din imagini, îmi ținea copilul în brațe, avea chiar și câte un selfie sexy, mergea la plajă, făcea fursecuri de Crăciun. Dar, depresia avea și niște cearcăne destul de mari. Și niște riduri destul de adânci. Și niște unghii destul de roase (până la sânge). Și depresia n-avea multe kilograme. Era chiar cam osoasă. Fuma cam mult. Deși făcea și sport, depresia n-arăta sănătoasă. Și tăcea. Și mai ieșea cu prietenii, nu mai vorbea în public. Nu mai știa să se exprime. Nu mai avea CURAJ să deschidă gura și să vrea ceva. Orice. Depresia eram eu?

Cum se simțea depresia? Ei, aici mi-este destul de greu să mă exprim. Depresia se simțea ca un vid. Ca o tăcere. Depresia se simțea ca o gripă. Am vrut să scriu otravă, dar n-am încercat niciodată să mă otrăvesc . Dar gripă am avut. M-a luat încet, mi-a apăsat pe umeri. Mi-a cuprins încheieturile mâinilor și ale picioarelor, pieptul, gât, capul. M-a amorțit bine de tot, cu o durere apăsătoare, mi-a intrat până și în ochi, mi i-a încețoșat. Mi-a luat gustul mâncării de pe limbă și puterea. Mi-a șters zâmbetul de pe buze. Mi-a luat vocea, lacrimile. Mi-a dat o dorință puternică de a mă ascunde și de a nu mai exista. Mi-a dat o rușine colosală. Rușine de mine. Rușine că exist. Rușine că am crezut. Rușine că n-am plecat. Rușine că nu mă apăr. Rușine că nu-mi iau partea. Rușine că sunt proastă. Ești proastă. Ești! Ești cea mai proastă, Cristino.

Și-am vrut să vorbesc. Chiar am vrut. Dar n-am avut cu cine. Soră-mea avea cancer. Și, după punctul din propoziția anterioară vine cea mai lungă pauză posibilă. Cuvântul acela ne-a înghețat sângele în noi, ne-a oprit respirația și am rămas așa, toți (eu, mama, tata), fără să mai vorbim între noi, funcționând. Ar fi de scris un articol separat aici, însă nu pot decât să fiu recunoscătoare că NU mai există acel cuvânt în viața noastră. Noi nu știm dacă vom fi vreodată cum am fost după acel cuvânt. Acolo a fost tăcere.

Cu prietenii mei, cei câțiva, n-am îndrăznit să vorbesc pentru că...aveau viețile lor. De ce aș cere ajutorul? Sau, hai să fiu sinceră: aveam o imagine de protejat. Oricum, chiar și printre picături, chiar și cu mine ținând cu dinții de imaginea familiei perfecte (pe care credeam că o am), am avut oameni alături care m-au ghidat, sprijinit, atât cât am putut. Dacă eu am ales să nu spun tot adevărul, nici măcar lor, nici măcar terapeutei mele, n-aveam cum să-mi întindă mai multe mâini decât mi-au întins.

Acum, vine iar o pauză în ceea ce scriu. De fapt, vine și motivul pentru care tot amân acest articol și tot închid laptopul. Doar că, oricum aș aranja piesele de puzzle, fără cele adevărate, nu se creionează tabloul.

Am avut aproape de mine un om. Aproape fizic, adică sub același acoperiș. Un om căruia i-am cerut ajutorul. Și un om căruia i-am mărturisit toată durerea și frica și neputința mea. Un căruia i-am cerșit atenția și mila. L-am implorat și chiar l-am amenințat. Și, pe care în cele din urmă l-am părăsit. Și nu-l voi ierta niciodată. Nu pentru că nu m-a ajutat, că nu i-a fost milă, silă, nu pentru că nu a simțit sau a simțit vreo emoție în legătură cu mine. Ci pentru că a luat toate cuvintele mele, toate emoțiile mele, toate confesiunile mele, toată încrederea și toate slăbiciunile mele cu copy-paste. Le-a folosit ca argumente împotriva mea. M-a lovit când eram cel mai jos și m-a lovit în cel mai urât mod cu putință. Depresia eram EU. Eu eram de vină pentru depresie! Pentru că eram așa și așa și așa și așa și așa. E ca și cum, în loc să scoți înecatul din apă, îl apeși pe umeri în timp ce-i spui că merită să moară. Asta după ce tu l-ai aruncat în apă.

Și m-a privit în ochi vreo 2-3 ani, așteptând să mor.

Dar, uite că n-am murit. Sau, posibil că versiunea aceea a mea o fi murit. Mereu am spus că mă pricep să mor și să revin la viață. Că așa am ieșit din aproape toate situațiile emoționale: după ce am dat totul și încă puțin. Și-am murit și înviat. Mereu într-o versiune mai bună a mea.

De data aceasta am avut-o pe Luna. Lumina și aerul meu. Motivația și puterea. Și am început terapia. Și am început să respir. Și să privesc depresia în oglindă. Să-i dau voie să plângă. Să vorbească. Să existe.

I-am luat obiceiurile proaste, dar i le-am luat cu blândețe. Nu i-am mai dat țigări. Nici alcool. Și nici sport ca pedeapsă. N-am mai lăsat-o nedormită. Somnul a fost și este încă una dintre luptele duse. Pe care aproape am câștigat-o. Și nu renunț.

Mâncatul compulsiv. Nemâncatul compulsiv. Nedormitul. Rosul unghiilor. Curățenia obsesivă. Sport până la epuizare. Tăcere. Neîncredere. Frică. Tăcere. Și mai multă tăcere. Frică. Oboseală dusă în extrem. Nemâncat cu zilele, mâncat în exces.

Doi ani.

Citit. Plimbat. Uitat în oglindă fără ochi critic. Mâncat cu grjiă, cu iubire, cu echilibru. Discutat. Citit. Vorbit. Citit. Sport ușor, de drag. Plimbări luuuungi. Muncit cu drag. Oameni. Iar plimbări. Iar oameni. Voluntariat. Citit. Scris. Cand am reînceput să scriu...ei bine, abia aici am simțit prima rază de speranță. În scrisul meu terapeutic. În cuvintele lăsate aici, pentru mai târziu. În curajul sincerității, oricât de greu digerabilă este sinceritatea.

Îmi ascult corpul. Îmi ascult mintea. Îmi ascult copila, motanul, prietenii. Și mă ascult pe mine. Memoria a reînceput să apară. Flash-uri din trecut, perioada în care am lipsit din viața și corpul meu. Doamne câte amintiri. Și cum poate un om să existe fără să existe.

Nu știu dacă lecțiile mele ar putea fi de ajutor cuiva. Mă tot bate gândul, în ultima vreme, să mișc un deget, sau mai multe, să creez un grup de suport, să inițiez ceva care ar putea crește frumos, dedicat mamelor singure (în special) și femeilor care se regăsesc în ceea ce scriu eu. Poate că este doar o idee. 

O las să crească.

 

Tantrum de vârstă mijlocie

Am avut o ieșire tare infantilă săptămâna asta. Am făcut un tantrum. Se poate și la 40+. Și încă cum! Mi-e puțin rușine de reacția mea. Puțin. Dar, poate așa a fost să fie ca să ajung acum să închei săptămâna cu revelațiile de rigoare.

În mod uzual, foooarte puține situații mai ajung să trezească fiara din mine. E la hibernare. Și, poate că în ultimii ani s-a și domesticit. Reușesc în proporție uimitor de mare să număr în gând până la 10, să respir, să pun întrebări, să analizez, să am reacții înțelepte și, dacă e cazul, să ignor.

Există un singur călcâi al lui Ahile. Limpede că-i vorba despre copilă. Doar așa mă mai poți atinge. Doar în caz că ei îi tresare un fir de păr, atunci revin la hiper-vigilență.

Ar fi urmat aici un lung articol despre cât de greu îmi este să împart creșterea copilei, în proporție inegală, cu cel ce îi este tată. Voiam să plâng, să urlu, să trec ca un tanc peste momentele în care mă simt neputincioasă.

Dar… una dintre re-revelații (așa le spun atunci când le știam, dar îmi sunt reamintite), a fost că e prea multă risipă de energie pe un subiect inutil. Mă și vedeam, parafrazând momentul, încercând să beau apă cu furculița. Cam atât de similare sunt subiectele. Poate aș avea șanse să îmi astâmpăr setea folosind furculița, însă să ajung la un numitor comun privind rolul de părinte asumat, nu.

DAR ESTE OK! Asta nu am înțeles. De aici reacția mea rușinoasă.

Am făcut ceva ce nu aș face în mod normal, am încercat să pun într-o lumină rușinoasă un om. 

N-am spus niciun neadevăr, nu am prezentat fapte false, nu am interpretat aiurea, nu am inventat, nu am exagerat. 

Doar că n-am tăcut, am spălat rufe în public, am postat o situație personală pe pagina mea de Facebook. Și am simțit o mare satisfacție făcând asta! Pentru că am vrut să pedepsesc persoana în cauză. De ce? Că nu-mi iubește copilul cum cred eu că ar trebui să fie iubit. Aici s-ar putea să pierd iarăși din logică. Dar voi scrie așa cum îmi vine, mi-am recăpătat vocea și cuvintele, nu mai e cale să tac.

Dar am mai făcut ceva de care nu sunt mândră. Am intrat în modul demonstrativ. Și atunci aș putea să mă numesc ipocrită. Pentru că mi-am jurat că nu voi mai încerca să dovedesc nimic, nimănui, mai ales când vine vorba de ce să simtă, când nu există emoții. Am încercat să „dovedesc” lumii că un om poartă o mască. E treaba mea să fac asta? Nu. Mi-a cerut-o cineva? Nu. Am câștigat ceva? Am ventilat nițel. Am simțit că mi-am făcut dreptate. Că mi-am spus părerea la portavoce atunci când copilului meu i s-a făcut de fapt o nedreptate.

Doar că… lăsând fiara asta să iasă din mine, m-am trezit iarăși în pielea unui personaj neplăcut. Cristina care înainte nu-și lua partea, iar acum face exces de zel. Aproape toată săptămâna am fost teribil de furioasă. Am mâncat compulsiv, am dormit prost, am privit în jos, cu mânie, am dorit să fac rău și, din tot sufletul meu, am urât cum nu am mai urât vreodată. Și am mai făcut ceva ce n-am mai făcut vreodată. Am regretat trecutul. Eu, care spun despre mine că nu regret nimic din ce am trăit, că sunt suma tuturor lucrurilor din trecut. Aș fi șters cu buretele tot.

Și atunci mi-am amintit că nu pot bea apă cu furculița. Și că totul a mai fost și va mai fi. Nu e atât de deosebită situația mea. Oamenii se despart tot timpul. Părinții își dau seama că nu știu să fie părinți. Adulții nu știu să fie adulți. Conexiunile emoționale se pierd. Respectul se pierde. Și e în regulă.

N-am plecat dintr-o viață pentru că eram mulțumită. N-am părăsit ceva frumos. Am ieșit nemulțumită și seacă și sleită și dezamăgită.

E drept, speram ca odată cu plecarea mea, toată energia bună se va realoca către singura creatură nevinovată: Luna.

Aici, din nou: e așteptarea mea. EU am avut această speranță! Că, vai, odată ce dispar resentimentele unei relații incinerate, vom regăsi amiciția parentală. Vom fi părinții aia cool, maturi, care au trecut peste prejudecăți și vor ce e mai bine pentru Luna.

EU AM avut această fantezie. Îmi asum.

Și tot eu, după ce mi-am dat voie să mă tăvălesc pe jos de furie și frustrare, am avut următoarea conversație super-sinceră cu mine: Ce vrei, Cristina? Să fii respectată ca mamă? Să fii văzută ca mamă care renunță la absolut tot pentru copil? Să fii văzută și apreciată dintr-o perspectivă non-romantică, dar care ar putea fi benefică pe termen lung copilei?

Îmi pare rău, nu pot să cer toate lucrurile de mai sus. Mă așteptam să le primesc, dar eu nu le ofer nici măcar în cel mai mic procent. Ok, da eu sunt îndreptățită!!!!! Vocea din tantrumul meu infantil îmi spune cât de îndreptățită sunt eu să nu și să nu și să nu și să nu. Apoi revăd în minte zeci de situații și momente în care EU am dreptate.

Așadar, recapitulăm: tu, Cristina, vrei să primești, dar nu vrei să dai?

Deja zâmbesc. Mi-este clar că nu vorbesc cu vreun adult, ci cu o furie de tip tantrum.

Iar acest copil interior – același care e în modul demonstrativ – vrea recunoaștere și, dacă nu o primește, face ceea ce a făcut întotdeauna: anarhie.

Am scos copila la sport. Întotdeauna îi prinde bine când își consumă energia fizică. Am lăsat adultul să se odihnească. Apoi m-am îngropat puțin în muncă.

Și a venit ultima revelație: acceptarea. Nu este posibilă relația de co-parenting cool și asumat din fanteziile mele. În primul rând, nici una dintre persoanele implicate nu își dorește o relație de prietenie. Apoi: nici una dintre persoanele implicate nu manifestă vreun dram de respect pentru interlocutor și nici nu va manifesta prea curând. Mai mult, aici însă vorbesc doar pentru mine: ca să fiu complet sinceră, mă frustrează TERIBIL că nu pot să fac ce știu eu mai bine: să nu mai văd niciodată persoana respectivă. Deci, din start, am o jenă. Care nu poate fi oblojită.

Mai departe, cine simte să pună puțin viața pe pauză ca să se ocupe de creșterea copilului – își ASUMĂ!

N-ar fi corect să fiu invidioasă pe toată libertatea interlocutorului, livin’ la vida loca. De ce? Pentru că eu NU mi-am dorit-o! Eu am zis: Universule, dă-mi un copil și voi face tot ce îmi stă în putere să mă îngrijesc de fericirea ei pentru tot restul vieții și ea va fi cea mai importantă pentru mine și niciun sacrificiu nu e prea mare. EU asta am cerut, asta am primit. Asta am.

Carevasăzică, fiecare avem exact ceea ce ne-am dorit? Exact așa!

Mai e o vorbă, englezească, dar adorabilă: if you really want it, you will find a way. If not, you will find an excuse. Dacă îți dorești cu adevărat, ai să găsești o cale, dacă nu, ai să găsești o scuză.

E un moment foarte, foarte important pentru mine acesta. Momentul în care reușesc să privesc cu sinceritate crudă realitatea, să nu o romantizez și să renunț definitiv la orice fel de așteptări în ceea ce privește viitorul unei relații de co-parenting. Desigur, Luna nu va ști niciodată. 

Sau, cel puțin, nu îi voi spune eu.

Vești din luna lui Martie

Am crezut mereu ca eu sunt “aleasă” de cărți, nu că le pot alege eu.  

De fapt, “mereu”, a început de prin 2008 încoace, după prima carte care m-a declanșat spiritual.

Să ne înțelegem: cărțile mi-au fost evadare încă de când am învățat să citesc. Dar nu hrană. Evadare.

În 2008, treceam printr-o despărțire ciudată, eram cumva la o răscruce de situații în viață. Am primit în dar cartea “Mănâncă, Roagă-te, Iubește”, scrisă de Elizabeth Gilbert și a fost ca și cum o fereastră spre o altă lume s-ar fi deschis unei fete de 23 de ani (câți aveam atunci).

Înainte să aud suspine pline de superioritate, acum că mărinimosul internet vă este prielnic să vă ilumineze setea de cunoaștere cu alte informații mai profunde decât “Mănâncă, Roagă-te, Iubește”, trebuie să clarific ceva: cartea asta, ecranizata foarte prost, n-o fi ea vreo capodoperă literară (deși a devenit best-seller internațional), însa pe atunci, pentru MINE, a fost imboldul de care aveam nevoie în acel moment pentru a începe măcar să mă uit în oglindă. A fost (cred), primul pas pe care l-am facut (EU) în această călătorie nesfârșită de auto-descoperire de sine. Şi, mai important, a fost primul pas pe care l-am făcut pe drumul spiritualității mele. (Aici, e în sine o poveste, pe care o voi spune cu altă ocazie)

Cartea asta, pentru o fătucă de 23 de ani, cu sufletul frânt și zero prieteni a fost așa un semn de întrebare: dar dacă lumea asta poate fi mai mult despre mine și mai puțin despre cei care nu mă apreciază? Dacă nu e despre a-l căuta pe vreun EL, ci despre a mă găsi pe MINE? Așa mi-a fost sădită ideea. Ideea, căci faptele aveau să întârzie niște ani. Buni.

Așa că nici nu vreau să aud comentarii și prejudecăți. Fiecare dintre noi avem momente declanșatoare, iar atunci, în 2008, a fost al meu. Mai apoi, prin 2011, mi-am cumpărat singură continuarea cărții autobiografice.

Însă 2011 a fost un an în care n-am căutat profunzime și nici n-am găsit. Cea de-a doua carte autobiografică a autoarei se numește “Si am spus Da”. Iar eu tocmai spusesem da. N-aveam motive să mă îndoiesc de da-ul meu. Iar oamenii fericiți nu caută vindecare. Sau, cel puțin eu nu am găsit motive să citesc cartea în acel moment al vieții mele. Am pus-o frumos în bibliotecă și am uitat de ea.

Acum vreo doua săptămâni, o viață mai târziu, în timp ce frunzăream rafturile unei librării, cat copila-mi își consuma timpul la cursurile de teatru, am văzut ca Elizabeth Gilbert tocmai ce și-a lansat cea mai recentă carte autobiografică. Am ridicat o sprânceană și mi-am spus că fata aceea din 2008 nu mai există și nici speranțe de spiritualitate. Astăzi există o femeie puternică. O femeie care știe care-i este drumul și cum să ajungă acolo. Dar care nu se urnește de pe potecă.

Totuși, am cumpărat cartea. Pentru că trebuie să-mi ocup cumva diminețile în metrou, în drum spre birou. Și social-media nu mă mai încântă.

De menționat este că mi-am reactivat pasiunea pentru citit acum aproape un an. Adormisem printre drame, n-am mai citit de niște ani. De fapt am citit, dar pe un subiect anume pentru că îmi eram și-mi sunt încă pacientă.

Am citit ultima carte autobiografică în doar două saptămâni, deși are aproape 400 de pagini. Am plâns și am râs și am stat cu emoțiile scriitoarei pagini bune și vreo două zile după ce-am încheiat cartea. Apoi am căutat în bibliotecă și cartea abandonată în 2011.

N-aș putea să trădez ce scrie în carte. Și, cu siguranță, impacul pe care l-a avut asupra mea este unul pur subiectiv. Într-adevăr, nu m-a găsit la fel de spirituală pe cât m-a lăsat în 2008. Și nici atât de convinsă că oamenii mai știu să fie buni, să iubească sincer și să fie altruiști.

Însă, a reușit să mă readucă în fața oglinzii. Din nou. Și să mă ajute să înțeleg din nou că aproape întotdeauna există câte două (cel puțin) versiuni ale fiecărei povești. Că avem cu toții câte un adevăr, dar, că doar ADEVĂRUL stă mereu în picioare. Adevărul ăla dureros de adevărat. Că doar atunci când îl putem privi în ochi ne desprindem cu adevărat de tot ce ne doare. Și că, aproape în fiecare relație sentimentală există o victimă și un călău. Știam asta deja. Însă nu știam că rolurile se rotesc mai repede decât ne-am aștepta.

Cartea asta a reușit să-mi întărească convingerea că instinctul meu este unul bun și că, chiar și atunci când l-am lăsat deoparte, m-a ghidat din umbră.

Informațiile n-au venit ca niște revelații, cum spuneam, fata de 23 de ani din 2008 este dintr-o altă viață, cineva de care îmi amintesc cu drag. Doar ca mi-am dat seama (din nou și din nou) că fiecare etapă a vieții este una frumoasă. Chiar și cele dureroase. Putem învăța dacă ne dorim asta. Și că merită din când în când să facem acest exercițiu de sinceritate și să intrăm în pielea interlocutorului, să gândim din perspectiva acestuia pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai coerentă. Altfel, universul nostru prea-plin de sine poate să dea greș.

Citiți cartea dacă v-am făcut curioși. Este cel puțin o lectură interesantă care te captivează în poveste. Dacă mai și empatizezi la un nivel superior, e ce trebuie.

Lecția cu care îmi tot încep anul 2026, zi după zi după zi după zi este că n-a fost niciodata despre altcineva înafară de mine. Și că nu-mi pot da voie să fie despre altcineva prea curând. Pentru că nu-mi trebuie.

Retrospectiva lui 2025

 Să încercăm o retrospectivă? Haida!

2025 a fost anul în care am răspuns (în sfârșit) la întrebarea ”de ce?”. Această întrebare m-a bântuit toată viața. Indiferent care mi-a fost experiența, încercarea, întâmplarea, mereu exploatam de-ce-ul. Creierul nostru nu se oprește niciodată, are o nevoie constantă să croșeteze. Iar când nu poate așeza anumite piese de puzzle,  merge într-atât de departe încât să le inventeze. Sau, cel puțin, așa funcționez eu. Am o nevoie constantă de a întelege pe deplin tot ceea ce mi se întâmplă și de ce. Iar în 2025 am disecat de-ce-ul, nu am dorit să-i las creierului nicio ocazie de a croșeta altă realitate decât cea adevărată. Cea petrecută.

În seara de revelion 2024-2025 am ieșit cu Luna la primul ei joc de artificii. În primul minut din 2025, când a început explozia, Luna s-a speriat, a început să plângă, să tragă de mine să plecăm acasă. Eram afară, în miez de mulțime, încercam să liniștesc copilul, îi țineam mâinile pe urechi, o rugam să aivă răbdare încă 2 minute, să privească spre cer, gândind că jocul de lumini îi va fi pe plac. Însă ea nu și nu, zbiera îngrozită. În acel moment, zgomotul a devenit asurzitor și pentru mine. M-am înecat în panică, mă priveam de undeva de sus și mă vedeam așa: o mamă singură care nu poate nici măcar să-și liniștească puiul. Unde ești, Cristina? Ce faci? Așa îți începi 2025-ul? Ce naiba vrei să faci?

Norocul meu este că teama m-a motivat mereu și acest copil al meu îmi dă super-puteri. O privire spre ea și viața mea capătă sens. Adică, știu că atâta timp cât ea are nevoie de mine, eu voi fi acolo. Asta nu e opțional. Știu că eu sunt omul pe care va putea să se bazeze oricând și oricât. Și indiferent câte războaie trebuie să îndur pentru a-i putea oferi o viață bună, o voi face.

Co-parentingul este dezamăgirea lui 2025. Aia dureroasă. Cred ca singura dezamăgire care mă mai atinge. Pentru ca era și singura așteptare pe care o mai aveam. Și cam asta e tot ce pot spune acum despre acest subiect.

În 2025 am încercat să mă vindec. Singură. Fără terapie și fără sport. Așii mei din mânecă: sportul și terapia – au fost scoși din ecuație din cauza lipsei de timp privat și resurse financiare limitate. Iar acum , în timp ce scriu (pentru că scrisul are acest efect revelator, terapeutic asupra mea), mă bușește și râsul și plânsul în același timp: cu ce resurse aș fi putut eu avea impresia că îmi pot stimula vindecarea, având în vedere că eu simțeam că respir doar când eram la sală?  Așa că nici nu mă miră faptul că am înaintat cu ”pași” de melc în orice mi-am propus. Timpul meu, pentru mine este în metrou, în drum spre job.

Dar, m-am reapucat și de citit în 2025. Și mi-a prins tare, tare bine.

Și, m-am plimbat mult în 2025. Cu Luna de mână. Asta a fost terapia și sportul și meditația. Toate zilele în care am făcut , pe puțin, zilnic și în medie 10 kilometri la pas. Am ales sa descoperim, la pas, cartierul în care ne-am mutat. Să transformăm toate weekendurile în plimbări luuungi. Și-a fost tare bine. Mersul pe jos e revelator.

Am vindecat niște răni, am închis niște capitole, am pus niște limite. Nu musai în ordinea asta.

Ai zice că viața e plictisitoare atunci când ți-o ocupi exclusiv cu creșterea copilului și câștigatului de hrană. Nu este. Pentru că...faci limonadă cu lămâile vieții. Și eu mă pricep să fac limonadă.

Am revăzut oameni. Asta a fost surpriza lui 2025 pentru mine. Să mă pună față-în-față cu niște bagaj emoțional. Dar a fost bine și mă bucur că am trăit și aceste momente.

În 2025 am făcut ceva după foarte mult timp: după 11 ani, mai precis. M-am sărbătorit. Mi-am sărbătorit ziua de naștere, alături de prieteni. A fost primul semn real de afecțiune și prețuire pe care mi l-am acordat, poate tot după 11 ani. Și, cred că acesta este motivul pentru care am reușit și să mă privesc în oglindă, după mult-mult-mult timp cu puțină afecțiune. Să mă văd, așa, imperfectă, nedusă la sală, arătând de anii pe care-i am, pe alocuri. Încă nu pot spune că mă plac. Însă am reușit, de câteva ori, să văd niște frumusețe în oglindă. Nici nu vă imaginați de greu este să scriu și să admit asta.

În 2025 mi-am înfruntat o fobie cruntă: vorbitul în public. Am deprins această teamă, care a devenit fobie, tot în ultimii 10 ani, pe măsură ce-mi pierdeam vocea. Și a devenit îngrozitor să fie nevoie să vorbesc în timp ce sunt privită. Dar, iată, mi-am luat inima în dinți și am vorbit în fața a 90 de oameni. Și a fost bine! Emoționant peste orice descriere, dar am făcut-o și VREAU să o mai fac. Și-o voi face din nou. Până când voi învinge această fobie.

Și-am mai făcut ceva demn de laudă. M-am trezit în miez de noapte și mi-am spus că o să fiu ok. Insomniile mi-au bântuit toată viața. Ele se accentuează în perioadele de stres. Mai mult, atunci când mă confrunt cu o situație dificilă, mă trezesc noaptea și până nu-i dau creierului un plan, un back-up plan și un back-up plan la back-up plan, nu reușesc să adom la loc. A fost pe la început de Decembrie. M-am trezit și, în timp ce lucram la planul de rezervă, mi-am spus ”Știi ceva? O s-o rezolvi, ORICUM va fi. Uite ce de chestii ai tot rezolvat până acum, tu, singurică. ”

2025 a fost un an pe care l-am simțit intens, însă a trecut la fel de repede. Mi-am rumegat zeci de gânduri, am analizat și re-analizat totul, am studiat, m-am studiat, mi-am trăit emoțiile, insomniile, durerea, nesiguranța, dar și bucuria. Cu pași mici, totul se cicatrizează, se vindecă. Pentru mine e mai greu pentru că eu nu pot vindeca decât dacă înțeleg de-ce-ul. Și, într-o măsură mare, am reușit. Iar acum mă concentrez, sau, mă rog, încerc să mă concentrez pe lucrurile bune.

Iar în momentele în care simt copila cuibărită, respirând încet, mirosind a somn vanilat, alături de ea, cuibărit în părul meu, motanul, torcând, atunci realizez că EU chiar AM iubirea aia pe care am visat-o și așteptat-o încă din copilărie. Sunt acasă pentru Luna și Lokki, la fel cum ei sunt acasă pentru mine. Și am reușit să nu le destram nici măcar o secundă acest acasă. Să nu îi destabilizez nici măcar atunci când eu simțeam că mor.

Este pentru prima oară, după ceva timp, când îndrăznesc să-mi pun o rezoluție de an nou. Una palpabilă. Vreau sa ma reapuc de sport. Și-o voi face. Asta este tot ceea ce îmi impun in 2026. Să regăsesc mișcarea ca mod de viață. În rest...îmi propun să merg înainte. Cred că sunt în sfârșit pe un drum care duce spre mine. Un drum pe care-l caut de prea mult timp.

Hai, attraversiamo!

De ziua mea

Buna ziua! 

Numele meu este Cristina Șomcutean și astăzi împlinesc 41 de ani. Mama mea m-a născut, după o noapte grea de travaliu, pe la 7:50 dimineața. Și-mi trimite în fiecare an, pe 31 Octombrie, la 7:50 dimineața, un mesaj frumos, compus atent, cu multă emoție.

Familia mea nu a fost una musai sănătoasă și funcțională (din punct de vedere emoțional, stabil, psihologic), însă am fost întotdeauna sinceri unii cu ceilalți, corecți, vehemenți. N-am ascuns căcatul sub preș, chiar dacă asta a însemnat să conviețuim extrem de dificil unii cu alții. Ne-am spus verde în față tot ce-am avut de spus, nu ne-am menajat. De ”acasă” am ”plecat” cu un mare bagaj emoțional (negativ), însă cu câteva valori bine închegate în ADN: sinceritatea, corectitudinea, hărnicia și...independența.

De la 18 ani mă am în grijă. Am plecat din cuib cu o săptămână înainte de majorat și tot de atunci îmi câștig pâinea. Niciodată, niciodată, absolut niciodată n-a câștigat-o altcineva pentru mine, iar dacă mi-a fost oferită (pâinea), am plătit-o nemțește.

Bucureștiul m-a ”primit” acum 22 de ani și, între timp, am învățat să-l iubesc și să-i spun acasă. Dar Maramureșul rămâne temelia mea. Bunica mea răposată mi-a fost model și erou și-i voi mulțumi în toate viețile că m-a făcut cine sunt azi. Tot ce e bun în mine e de la ea.

Sunt o persoană greu de digerat și de cunoscut. Am maximum 10 oameni pe pământul acesta care m-au văzut și cunoscut așa cum sunt eu. Garantez că fiecare dintre acești 10 oameni sunt absolut minunați.

Sunt loială și teritoriala. Casa mi-e sanctuar, familia mea (cladită de mine), mi-este piedestal. În acest moment, Luna, copila mea și Lokki, motanul meu, sunt cele doua cele mai importante creaturi pe care le ador. Poate tot ce fac, respir si gândesc are ca scop bunăstarea lor. Poate e prea mult, cu siguranta ar fi bine să învăț să respir și pe lângă, însă azi, acum, aici, nu vreau. Mi-e bine în formula asta.

Sunt o persoană sinceră. Mai bine tac decât să mint. Nu-ți voi spune adevărul  verde-n față dacă n-ai să-l ceri sau dacă am impresia că nu-l poți duce.  Însă voi deschide gura doar când am ceva de spus și nu doresc să umplu vreun gol stingher cu multe cuvinte de complezență. Urăsc complezența și compromisurile. Urăsc imaginea falsă și jocurile de societate. Mai bine nu. Nu doresc si n-am dorit niciodată să am o imagine. Dar am dorit întotdeauna să am o viziune de ansamblu.

Nu sunt sufletul petrecerii. Dar organizez niște petreceri foarte reușite. E o metaforă. Imi place controlul. Cui nu-i place? Dar niciodată nu l-am extins asupra altor persoane și niciodată n-am controlat mai mult decat bugetul familiei, temele fiica-mii și litiera motanului. Imi place, totusi, sa fiu intr-o pozitie de control, in ceea ce priveste viata mea. Asadar, intotdeauna voi pune paharul pe masa daca simt ca nu pot sa ma intorc singura acasa, voi evita complet viciile care tind sa ma controleze si n-o sa reactionez prea bine daca-mi faci o petrecere surpriza. Dar na, asta-s eu.

Ofer si cer loialitate. Fara compromisuri. Prefer solitudinea, compromisurilor. Daca nu exista acel unicorn compus din sinceritate, compasiune, empatie, respect, iubire, comunicare, prefer sa imi duc singura cana cu apa la batranete. Si am 41 de ani, cred ca nu vorbesc din carti, ci din experienta.

Am inselat un singur barbat, in timpul unei relatii de cuplu. N-a meritat-o si i-am recunoscut-o.  Si m-am simtit atat de mica pentru fapta mea, incat am zis ca mai bine nu, never again.

Imi plac si nu-mi plac oamenii. Lucrez mult la mine in contextul social. Asta pentru ca intru pe un mod demonstrativ in care tanjesc dupa acceptare si validare si nu-mi place asta la mine, nu ma simt autentica.

E destul de greu sa locuiesti cu mine sub acelasi acoperis. Sunt tipicara, cuibaresc greu, dar definitiv, imi place sa am o casa ingrijita, sa gatesc mancarea din suflet, sa impart confortul unui camin doar cu cei dragi mie, intr-o intimitate doar a noastra, sincera, profunda, intensa. Ma voi da peste cap sa-ti indeplinesc orice dorinta, daca te iubesc. Si ma pot bloca intr-un univers din alta galaxie daca simt ca ma manipulezi.

Ah, chestia asta cu instinctul. Il am. Miros oamenii. Miros sinceritatea, miros bunatatea. Si cel mai tare instinct din toate timpurile e cel de mama. Il numesc super-puterea mea. Ca mama, desi nu ma compar vreodata cu o alta mama, sunt chiar mandra de mine. Doar ca nu e despre cine sunt eu ca mama, e despre cine e ea, ca fiica. Sunt cea mai buna mama pentru fiica mea pentru ca am cea mai minunata fiica. M-am jucat putin.

Imi plac plimbarile lungi. De fapt, asta e meditatia mea. O plimbare lunga, indiferent de vreme, ma poate readuce, ancora, cu picioarele in prezent.

In relatiile cu oamenii apropiati as spune ca sunt ”de cursa lunga”. Adica sunt destul de toleranta, chiar daca nu par. Imi ia infinit de mult timp sa tai un om din viata mea si am o rezistenta nativa la abuz emotional. Pot sa trec peste infinit de multe chestii si sa raman ani de zile alaturi de omul nepotrivit. Insa, odata ce am ”rupt pisica” nu mai e cale de intoarcere. Nu ma intorc niciodata. Pentru nimeni.

Nu dau bani imprumut, nu iau bani cu imprumut. Nici carti. Nu promit decat daca sunt 100% ca pot sa-mi respect promisiunea. Imi respect intotdeauna promisiunile. Sunt destul de ciudata aici. Adica, o iau personal daca e cuvantul meu in joc. Si la fel de personal daca sunt impinsa sa-mi incalc cuvantul sau promisiunea.  Sunt de moda veche si cred ca valorile pe care ni le onoram sunt cam tot ce avem. Mai ales intr-o lume in care putem fi avatare si AI-uri.

Nu pot uita niciodata o tradare. Sau, pana acum, n-am reusit. Prefer sa ma impac cu pierderea unui om decat sa ma impac cu mine facand un astfel de compromis.

Daca e sa ma minti, fa-o bine de tot. Astfel incat sa nu ma prind niciodată. Pune niște suflet în minciuna aia, n-o lăsa ieftină și netâlcuită.

Imi place sa pun suflet in munca mea, nu pot sa muncesc automat. Nu sunt robot, nu folosesc chat gpt, imi scriu singura scrierile si ma mandresc cu asta. Mai bine sa n-am idei marete decat sa nu fie ale mele.

Mi-este teribil de greu ca mama singura. Sunt pe modul supravietuire si plang uneori in baie. Dar, am ales așa cum am simțit că e mai bine să fiu văzută de copila mea. M-am ales pe mine. Și știu că, oricât de greu a fost, a fost mișcarea corectă.

Pe langa instinctul de mama, mai am o super-putere. Nu ma mandresc neaparat cu ea, dar stiu ca ma pricep sa renasc. Sa ma recladesc, sa ma regaesc, sa o iau de la 0. Si, mereu imi iese bine. Zici ca-s noua, desi, clar nu-s.

La 40 de ani am trecut de la marimea S la marimea M. Aici e greu, prieteni, the struggle is real. Stiu de ce, stiu cum, stiu cand, nu ma pot acomoda cu ideea, dar nici sa reintru in blugii S.

Am vrut musai, musai sa las aici acest articol pentru ca, in ultima vreme, am avut mici momente de ratacire, in care nu mai stiam cine sunt, ce vreau, ce fac. O fi fost de la oboseala,habar n-am. In plus, cineva dintr-o alta viata mi-a dat putin peste nas atunci cand si-a permis sa ma fi caracterizat intr-un fel. Si-am petrecut ultimele doua luni cautand sa ii dau sau sa nu-i dau dreptate. Eu nu afirm fara sa cercetez. Asadar, nu, n-am personalitate narcisista. Am atasament anxios.

Asta sunt eu, atat cat pot scrie in cuvinte. Azi.

Pentru 41-ul vietii mele nu indraznesc sa-mi doresc chestii. Eu cand vreau, imi iau. Iar de vreau sa vreau, am mai spus, am mai incercat, nu se poate. As spera ca voi da jos, rand pe rand, toate mastile mele. Si sa privesc din nou in oglinda.

Atat.

 

Terapie

 Adevarul e ca am fost foarte nefericită.

Si mi-a luat mult sa imi spun adevarul. Sa imi recunosc eșecul. Stiu ce inseamna nefericirea. Am fost un copil abuzat emotional si sunt dependenta de adrenalina.

Ma depășește si nu pot intelege cum de m-am ambiționat atat de tare sa raman in pozitia de nefericire, dar nu am deloc putere sa imi pun acum cat de putina ambiție în recuperare. De care am mare nevoie. Caci nici acum nu-s fericită.

Dar sunt resemnata si impacata. Impacata pentru ca stiu ca am facut si dat totul. Resemnata pentru ca nu mai cred (literalmente) ca ma voi deschide emotional din nou.

Poate asa ar fi trebuit sa incep: buna ziua, sunt Cristina si mi-am pierdut complet speranța in iubire. Dar acum nu o spun ca sa fiu contrazisa, asa cum o faceam cand eram mica. Nu-s mica, am uitat sa mentionez: am 40 de ani. Ma sperie ca am 40 de ani mai tare decat m-ar putea speria faptul ca nu voi mai cunoaste vreodata dragostea unui partener romantic. 40 de ani îi AM si i-am trait eu pe toti , dar dragostea nu ma mai impresionează si nu mai am incredere ca noi, oamenii, mai stim sau mai putem sa ne iubim intre noi. Orice ar mai însemna iubirea.

Si, ca sa revenim, nu sunt acum in postura de victima, nici nu imi place sa ma fi considerat victima. Am trait mai multi ani intr-o relatie nefericită si am mimat ca sunt altcineva pentru ca: tanjesc dupa validare, am crezut ca daca dau totul va fi suficient, am fost indragostita si am ignorat zeci de red flags, imi place sa iubesc, nu stiu sa fiu iubita, nu ma respect suficient incat sa cer respect. Si mi-am pierdut pana si vocea interioara. Chestie extrem de dureroasa. De asta ma incurajez sa scriu, sa ventilez, poate, cine stie, reusesc sa imi recapat niste curaj.

Si asta nu e tot. Sunt in continuare foarte furioasa pe mine. Stii de ce? Pentru ca eu mi-am facut asta singura. Pentru ca nu mi-am luat apararea. Si nu stiu cum sa ies din acest cerc vicios. In care ma invinovatesc eu pe mine si ma pedepsesc. Tot eu pe mine.

Sa simplificam: oricum aș da-o, tot proastă mi-s. N-am cuvintele mai bune la mine. Si nu-mi place sa regret ulterior. Nu e genul acela de poveste in care imi pare rau si regret tot ce am trait/simțit în trecut. Nu. Ma bucur si ca am trait o asemenea indragosteala, ca am fost eu capabila sa simt totul. Cu bune, cu rele. Ma bucur si ca am rupt-o. Iarasi, mare-mare-mare lucru. Femeile nu pleaca! Femeile raman si sunt nefericite ani in sir in casnicii de cacat, se simt neapreciate, nu sunt iubite, sunt inselate, dar ele raman. De ce? De gura lumii. De frica, de dragul copilului.

Eu am plecat de DOUA ori. Din doua relații serioase.

De fiecare data in moarte clinica. Si nu pentru ca m-au adus ei acolo. Ci pentru ca dadusem totul si nu mai aveam nimic. Asa plec eu. Goala de mine. Dupa ce am incercat toate solutiile, solutiile de rezerva, solutiile despre care am citit, solutiile neortodoxe, alea toxice, alea  mici, alea mari, ai prins ideea.

Ma simt frustrata ca mi-am pierdut vocea si nu pot macar sa ma exorcizez in scris. Pentru mine scrisul a fost intotdeauna eliberator. Am reusit sa-mi las cuvintele sa-mi cante durerea.

Insa, de data aceasta a fost prea multa durere. Durere adunata in timp, durere neoblojita, dezamagire si lipsa de respect. Le-am purtat pe umeri pana am cazut in genunchi. Si n-am mai stiut cum sa ma ridic. Bineinteles, ca de fiecare data, am vazut ochii aceia albastri, mici, inocenti, veseli. Ochisorii plini de iubire ai copilei mele. Salvatoarea mea. Singurul om care ma iubeste sincer pe pamantul acesta. Si mi-am dat seama ca TREBUIE sa fiu bine. Si ca, daca nu pentru mine, atunci macar pentru ea, trebuie sa gasesc o cale sa ma salvez.

Stiu sa ma iubesc atat de putin incat mi-este RUSINE sa vorbesc despre oamenii care nu m-au iubit. Am impresia ca trebuie sa ii protejez. Ca e rau sa spun/scriu/vorbesc/admit/accept ca si cum m-au ranit.

Si, de ce as  mai face-o? De ce m-as intoarce in copilarie sa caut durerea de a nu fi fost un copil iubit, important, incurajat si/sau vazut?

Si, ce-as avea de castigat daca, acum, la 40 de ani, as spune ca NU AM STIUT niciodata sa ma atasez sanatos de cineva. Mereu m-am considerat inferioara si am cautat validare. Mereu am cautat acea iubire si am confundat-o cu placerea fizica. Lust instead of love.

Uf. Au inceput sa-mi tremure mainile si sa-mi simt respiratia sacadata. Parca ma trage nicovala de la gat in adancurile unei ape intunecate. Ma pregatesc sa spun chestii frumoase despre mine…si e atat de greu.

M-am ridicat si am parasit acest articol. Cred ca de asta nu-mi voi publica vreodata scrieri mai lungi. Pentru ca nu pot trece de momentul in care imi spun ”nu poți scrie așa ceva!”.

Sunt un om bun. Sunt un om naiv și sincer. Sunt un om care nu mai stie sa se relaxeze și nu-mi mai aduc aminte cum este să fii fericit. Dar nu renunț la idee. Doar ca am mai crescut și doza aia de energie și optimism s-a diminuat. Cred ca de fapt de asta exista mitul boșorogilor ursuzi. Sunt doar oameni care au renunțat la umanitate. Și-și petrec ultimii ani nevrând nimic.

E crunt să nu mai vrei nimic.

Si am ajuns, asa cum spuneam mai sus, de doua ori in situatia asta. Prima oara, ma intorceam de la munca si mi-am vazut reflexia intr-o oglinda, aiurea, pe strada. Si n-am recunoscut personajul. Era altcineva. O femeie atât de trista, care nu mai putea nici măcar silit să zâmbească. Și-am zis stop-joc, mi-am împachetat puținele catrafuse și-am divorțat.

A doua oară când n-am mai vrut nimic…a venit dupa ce persoana pe care eu am considerat-o (și încă o mai consider) ca fiind dragostea vieții mele mi-a demolat universul și mi-a calcat încrederea în noi, în mine și în tot ce poate fi numit iubire. Și ăsta e tot can-can-ul pe care-l voi publica referitor la subiect. Nu voi da detalii, nu voi (mai) plânge-n public. Din două motive: scriu pentru ca EU am nevoie sa scriu, vreau sa scriu, vreau sa simt ca am vorbit odata pentru totdeauna cu universul și mi-am vărsat năduful și aia e, message in a bottle to a future self. Apoi, NU mi se pare corect, e nedrept, e umilitor pentru mine sa fiu cea care alege să meargă demn pentru ca trăim într-o lume falsă în care n-ai ”voie” sa spui adevărul pentru ca ”rufele nu se spală în public”. Și-am tăcut ani de zile ca să demnă și înțeleaptă. NU a fost nimic demn  în a-mi da palme să-mi revin ca să joc un rol pentru public.

Și, oricum, sunt atâtea mențiuni printre rânduri încât, în afară de mine, puțini vor înțelege.

Trebuie sa găsesc niște motive bune, întemeiate, pentru a-mi genera niște optimism. Singurul motiv pe care îl văd în acest moment este Luna.

Etapa de nu mai vrut nimic nu a fost niciodata o opțiune pentru mine. Mereu am știut ca sunt o forță atunci când îmi doresc ceva, trebuia doar să-mi doresc. Saaaau, să-mi pun dorințele potrivite. Pentru ca de cele mai multe ori mi-am dorit să fiu suficient de văzută de oamenii care NU aveam cum, vreodată să mă vadă. Și e ok! Vreau să mă văd EU!

Sunt în acest moment al vieții mele într-o etapă care ar presupune să mă cunosc, accept și (cel putin) să mă plac.

Mă am pe mine, pe copilă, pe motan, o casă nouă, un job minunat. Mi-este dor de mine jucăușă, veselă, cu poftă de viață. Mi-e dor să scriu. Mi-e dor să trec de la zona de introspecție la viață, așa cum e ea.

 

Spovedanie, 1.

Imi vine sa incep sa arunc cu cacat. Sa ma apuce spovedania online si sa folosesc internetul asa cum stiu ca as putea sa-l folosesc: ca pe o portavoce.  Sa-mi scriu gandurile si trairile, sa-mi public jurnalul si sa-l intrec pe Richard Gaad in absolut senzationala lui destainurire din Baby Reindeer. 

Ba chiar plusez si-mi spun uneori: Cristinooo! Trece timpul. Si ai sa fii mai ridicola decat baba de pe Titanic daca lasi epopeea pe final de viata.  

Dar nu e stilul meu. N-a fost si n-o sa fie. 

Nu stiu sa arunc cu cacat. Eu stiu sa arunc cu bucati din mine. Stiu sa mor, sa renasc, sa ma vindec si sa ma reinventez. De cate ori ai aruncat cu cacat, Cristino? In situatii in care puteai s-o faci asa, ca la carte. Aveai si motive si circumstante si scuze si chiar ani putini, adica, pe romaneste, “erai mica si proasta”.  

Cred ca mereu am scris doar ca sa existe 0,01 sanse sa existe un cititor. 

Gandurile mele sunt in ritm narativ, pe beat de reclama si cu iz de slogan. Adica….pana si alea tre sa fie perfecte. Trebuie sa am ganduri perfecte, gata de publicat, de spus, scris, citit si plusat in like-uri digitale si aplauze de aprobare. 

Si ma intreb, oare cand si oare de ce am incetat sa ma mai spovedesc in scris? Imi facea bine aceasta forma de terapie. Pai, Cristino, te-ai oprit pentru ca: nu-ti mai pasa cine citeste si nici de cum le gandesti. 

Scrisul a inceput ca o manifestare a durerii. Foarte demult, foarte. Cand am inceput sa compun iar poezii cu ganduri, mi le-am inabusit in gat. Iar aruncatul cu fecale post-mortem nu m-a atras niciodata. Ce castig? Ce castig daca mai atrag aprobari, validari, daca public un lung sir de concluzii sau revelatii care m-ar putea ajuta sa inchid un capitol. Ce capitol? Crezi c-a fost vreodata deschis? 

Pe mine m-a ucis intotdeauna neclaritatea. Mai intai m-a atras misterul si m-au atras provocarile - ca pe o molie lumina din bezna noptii. Oare molia stie ca are sa moara? Caldura aia infinita pe care o simte la final, orgasmul ala, poate face sa fi meritat moartea. Cam asta a fost mentalitatea dupa care mi-am ghidat jumatate din existenta pe aceasta planeta. Cautand caldura aia adevarata. Sincera, intensa, profunda. Ucigatoare.  

Numa’ ca acum mi se pare ca am jucat toate cartile pe o iluzie. A mea. Iluzia ca trebuie sa fiu iubita asa cum nu stiu eu sa ma iubesc. Ca exista cineva pe pamantul asta care ar putea sa ma iubeasca asa cum simt eu ca as avea nevoie sa fiu iubita.  Cineva, oricine, orice? Ah, nu, normal ca nu, ar fi prea simplu. Cineva indisponibil emotional, hai sa mergem pe un pattern psihologic mostenit din copilarie, pe parte paterna.  De ce sa elucidam misterul in mai putin de…10-20 de ani? 

De ce sa nu-ti transformi intreaga existenta intr-o perpetua jena. Jena. Ca aia de la picior, cand te bat pantofii. Merge pana in 500 de pasi. E tolerabila. Apoi ustura. Si ajungi sa schiopatezi si sa vrei sa arunci pantofii, sa-ti tai picioarele si sa stai descult in vant. O jena atat de mica poate sa iti cauzeze niste reactii atat de mari? Dap.  

Una peste alta, incerc sa-mi recapat glasul. Sau sa-l capat.  Imi doresc sa merg mai departe cu aceasta terapie in scris. 

Inainte, imi folosea sa recitesc dupa mult timp si sa analizez emotiile ce m-au compus in momentul scrierilor. 

Acum am alt gand. Gandul ca intr-o zi, cine stie, poate Luna va sti sa-mi descalceasca metaforele dintre randuri. Si musai, musai, musai, vreau sa-i las cuvintele mele drept mostenire. 

talk to you soon...

Despre lectiile din ‘22 si ‘23

Anul 2022 a fost unul tortionar pentru mine. 

Poate pentru ca l-am inceput optimista, cu sufletul visator, cu sperante puse aiurea si fara sa-mi cunosc limitele. 

A fost anul in care am deschis cutia Pandorei. Am invatat ce inseamna abuz emotional, ce inseamna toxicitate, am ajuns fata-in-fata cu niste patternuri auto-distructive si-am reinviat demoni pe care-i credeam demult apusi. 

In acest an, ‘22, m-am simtit mai singura, mai tacuta si mai vulnerabila decat in toata viata mea de pana atunci. Anul 2022 a fost anul in care, ajunsa la capatul puterilor (emotional vorbind), am inceput terapia. Stiam ca am nevoie de terapie de multi ani. Insa mi-au ajuns cartile mele cu si despre psihoterapie. Pana nu mi-au mai ajuns. 

Odata cu psihoterapia am cunoscut-o si pe Cristina cea care statea ascunsa-n strafundurile mintii mele de ani buni. Cea paralizata de teama, cea pentru care tacerea este singurul refugiu. Cristina ascunsa si speriata. Cristina mica-mica-mica. Cristina care fusese protejata de scutul razboinicei care supravietuia. Caci de cand imi amintesc am fost priceputa la supravietuire. Si la razboi. N-am stiut sa ma tem, sa ma intreb, sa ma ascult, sa ma caut si n-am stiut (si inca nu stiu) sa ma iubesc. Sau sa ma plac macar. Sau sa-mi arunc o amarata de coaja de paine. 

Pe final de 2022 am facut ceva ce poate n-am mai facut niciodata in viata mea. Am pus o limita. I-am spus razboinicei din mine sa puna armele in cui, a iesit sufletul mic si speriat si a spus “gata, destul. Nu mai vreau. E galagie si sunt speriata.” Am stat cu toate emotiile mele in brate mult timp. Cu frica aceea paralizanta, cu neincrederea, cu neputinta, cu durerea, cu tacerea si cu lacrimile uscate. Asta in timp ce viata cea de zi cu zi se intampla. Caci eu vorbesc acum despre o tornada de simtiri si emotii, insa nu e ca si cum as fi putut lua o pauza de la a fi mama, de la a exista in rutina cotidiana. 

Am inceput anul 2023 fara absolut niciun plan. Singura mea dorinta era sa nu mai muste teama din mine ca un virus pcatos dintr-un trup vulnerabil. 

Cum spuneam si ceva mai sus, am ajuns sa cunosc adevarata insemnatate a cuvintelor abuz si toxic. Si sa pun prima limita. A mea. Iar apoi am explorat putin senzatia asta. De protectie cinstita pe care suntem cu totii datori sa ne-o oferim. Sa recunoastem ce ne face rau, sa nu lasam otrava din jur sa ne fie letala. Bineinteles ca as fi vrut sa fug mancand pamantul. De tot, oriunde. 

Doar ca universul acesta magic a fost darnic cu mine si mi-a daruit cea mai pretioasa comoara pe care un om ar putea sa o primeasca: viata copilei mele Luna. Motivatia si sensul. Puterea si superputerea.  Am mai scris eu despre faptul ca de cand o am, am inteles si ca am superputeri. O singura privire catre chipul ei perfect imi da jaratec si zvac pentru inca doua vieti. Asa ca am scos capul din pamant si-am indraznit sa mai vreau ceva. Sa VREAU. Asta deja stiu despre mine. Cand vreau, vreau! Doar ca ma urnesc omeneste de greoi.  

Apoi timpul a inceput sa alerge. 

Am clipit si-a devenit azi. Final de an. 

Anul 2023 a adus multe schimbari in viata mea. Profesionala, personala, emotionala. Schimbari majore. Schimbari pe care eu le simt bine. Cu care am facut pace, pe care le-am dorit, pentru care am muncit. 

Revelatii? Mai, da, am si-o revelatie.  Doar ca inca nu-mi asez bine cuvintele si o mai las la dospit. 

Am realizat si ca imbatranesc, printre altele. Corpul, mintea, gandurile, toate au obosit si toate mi-au spus pe rand, uneori: ai o varsta. Dar imi iubesc varsta. Poate nu ma iubesc pe mine. Poate nu-mi pot controla ochiul critic si am tone de reprosuri care-mi bantuie noptile. Mai, dar cei 39 de ani ai mei spun o poveste. O poveste fantastica. Pe care as vrea sa am vreodata puterea, consecventa si timpul de-a o lasa pe niste pagini. Nu pentru lume, caci sunt un muritor ca oricare altul. Ci pentru Luna, pentru eliberarea mea, pentru ca asa am simtit mereu ca ar fi bine sa fac. Vedem. 

Inchei anul in tacere. Nu stiu daca voi regasi vreodata efervescenta de acum niste ani. Eu crezand despre mine ca sunt extroverta. Nu-s! Am doar un gand mai insistent sadit in minte: vreau sa incep sa fiu un OM mai bun. Bunatate, umanitate, esenta. Vreau sa caut binele si bunul din tot ce se poate. Si sa pun armele in cui. A fost destul.

P.S.* In Octombrie 2023, cu 2 zile inainte de ziua mea, actorul Matthew Perry - aka Chandler Bing - a iesit din dimensiunea asta numita viata. O pierdere si o durere emotionala pe care inca nu o pot procesa, poate doar fragmentat, in putinele dati in care reusesc sa il plang. Matty, Chan-Chan man, omule minunat, te-am iubit si te iubesc enorm. Iti multumesc!

P.S.** In iulie, 2023, am ajuns la al 4-lea concert Depeche Mode. A fost un moment magic, de bucurie pura. A fost, poate, momentul acela in care am relizat ca bucuria e in mine, inca acolo. La fel si viata. Depeche Mode, va ador, va multumesc!

Final de 2021

Final de an. 

Retrospectiva.

In incercarea mea melancolica de a mai pastra cuvinte pe blog mi-am promis ca macar atat voi face. Voi avea o retrospectiva postata cu sfintenie in ultima zi a anului. 

Un carusel emotional. Asta a fost 2021. Si as putea incheia aici articolul. Desi am cuvinte cat n-am timp si ajung mereu sa ma detest ca nu le las mostenire. 

2021 va ramane in mintea mea mult timp. As vrea sa-i analizez cronologic lunile insa sunt mult sub efectul anesteziant al ultimei perioade. Extremele au fost mereu cea mai buna definitie a mea. Si nu m-am dezis nici in 2021. 

Daca prima jumatate de an a fost petrecuta sub povara rutinei, ultima jumatate de an a semanat cu o scena a unui documentar despre animalele salbatice. Si, cea mai pregnanta imagine care-mi bantuie pleoapele ar fi aceea a unei paduri in care un animal prins in capcana rage disperat pentru a-si recupera libertatea. Eu vad mai degraba o pasare batand isteric din aripi. Nu stiu daca pot desena aceasta metafora in cuvinte. Salbaticiunii ii sade bine cu libertatea. Asa si creatura din metafora mea. Trage cu toata fiinta-i sa se elibereze si sa-si ia zborul. Nu stie daca zborul o va salva, nu actioneaza decat in urma unui impuls. 

Departe de a fi dramatica poezia descrisa mai sus. O vad ca pe o un pas spre lumina.

 In 2021 am decis ca e destul cat am fost doar mama si ca trebuie sa-mi indrept pasii inspre a regasi femeia.  A fi mama nu e putin lucru deloc. Doar ca, in stilul meu definitoriu, mi-am propus sa fiu o mama perfecta. Asa ca am alergat dupa aceasta himera cu disperare. Mama care nu-si lasa puiul de sub aripi nici macar o secunda. Mama care pune pe locul doi orice n-are legatura directa cu progenitura. Cariera, viata sociala, viata personala, ambitii, tot. Nu regret ca am alergat dupa himera perfectiunii materne. Pentru ca nu exista recompensa mai dulce decat imbratisarile copilului tau. Doar ca…la un moment dat, tot din pozitia de mama spun asta, vei vrea sa alegi ce e mai bine pentru odor. Si a te defini ca o mama si atat nu te mai lasa sa cunosti alte cai. Iar eu am vrut sa pot fi candva si prietena sau, mai ambitios, un exemplu pentru copila Luna. Asa ca am privit iarasi oglinda. Aia sincera. Aia care are doar critica constructiva. Si-am decis ca mai vreau lucruri. 

Primul si cel mai important lucru pe care l-am dorit a fost sa-mi reiau activitatea sportiva. Pentru ca sportul mi-a fost psiholog. Sportul mi-a fost evadare, ambitie, dragoste si putere. Sportul m-a asteptat mereu, fara sa ma judece. Asa ca m-am ambitionat sa inchei capitolul deschis acum 10 ani. Acela de a deveni instructor de aerobic. O ambitie mare pentru o tipa aflata mai aproape de 40 decat de 30, din punct de vedere al varstei. O ambitie imensa pentru o mama ombilicala de puiul ei si fara niciun dram de ajutor venit din jur. Doar ca, daca Cristina vrea, Cristina isi ia. Si am vrut si am luat. Sportul nu m-a dezamagit nici de data asta. Si cand mi-am simtit in sfarsit mintea limpede, libera si ambitioasa, am zis ca e timpul de mai mult. Si-am obtinut si acel mai mult. Un nou job in agentie. A doua pasiune a mea. Sau, poate prima, tinand cont ca cea mai mare dorinta a fost candva sa scriu. Nici nu mai conteaza ordinea. Conteaza ca m-am intors din nou la munca mea. Un pas mic pentru unii, un pas mare pentru mine. 

Emotional vorbind…nu stiu ce as putea spune ce nu a fost deja spus. Sunt constienta orice zi in care nu invatam ceva nou e o zi irosita. Si inca mai am muuuulte de invatat. Mult pana sa fiu macar putin multumita. Mi-am acceptat aceasta latura mereu nemultumita. De fapt, cred ca stiu cum sa o folosesc mai mult in avantajul meu. Ca pe o unealta care ma ajuta in loc sa-mi puna piedici. Am pierdut cumva pe drum destul de mult din capacitatea mea de a simti. Ma vad pragmatica si foarte condusa de ratiune, mai putin emotionala, mai putin sentimentala. Insa imi dau timp. Cred ca fiecare etapa pe care o parcurgem naste o noua personalitate a noastra. Eu mi le cunosc aproape pe toate. Si mi-e dor de cateva. 

Si…am mai invatat ceva in 2021. O stiam cumva insa am ajuns sa o si accept. Nu ca fiind o calitate, ci ca fiind o realitate. Ca sunt puternica. Suna a bullshit motivational. Insa ajunsesem sa ma vad extrem de mica. Of, ce mai razboi am dus cu mine pana am vazut ca trebuie sa ma mai si salvez eu de mine. Si sunt. Puternica. Singura dorinta cu care pot incepe noul an este de a nu ma opri. De a continua. Stiu ca vor exista muuuulte momente in care voi vrea sa pun planeta pe pauza. Multe momente in care nu voi mai crede in nimic. Multe momente in care nu voi mai dori nimic. Dar vreau sa am mereu puterea de a continua. Motivatia o am. Cu puterea e mai greu. Pentru ca trebuie dozata eficient. Atat imi doresc. Hai, ramai acolo, undeva, 2021. Ai fost bun dar vreau mai mult! 

Introspectiva 2020

 

Cam asta a fost. Un an de introspectie. L-am descris deja intr-o propozitie, why bother for more?

2020 va fi un an tinut minte de planeta asta. Ne-am imaginat oare ca ne vom intreba daca este sfarsitul lumii de atat de multe ori? Ne-am imaginat oare toate starile emotionale prin care vom trece de-a lungul intregului an 2020?

Eu una nu. Imi amintesc si acum momentul in care omul mi-a spus, intr-o fraza simpla, “a aparut un virus nou in China si este extrem de contagios.” Am ras. Am crezut ca e o gluma. Ca e un fake news desprins dintr-un scenariu de film. Avea sa fie ultima luna de normalitate. Normalitate. Ce mai inseamna asta acum? Care este noul nostru normal?

Lunile februarie si martie mi-au testat agonia. In casa cu un copil ce tocmai se pregatea sa descopere lumea. Un copil care se hraneste cu emotiile parintilor pentru ca este instrumentul lui principal care-l stabilizeaza sau dezechilibreaza, dupa caz. Am facut exces de mass-media, am facut provizii, am facut planuri de rezerva la planurile de rezerva. Am incercat sa nu ma las coplesita si am esuat. Apoi am plecat. A fost cea mai buna decizie pe care am putut-o lua. Ne-am mutat la tara, intr-o zona izolata, alaturi de mama, sora-mea si copii. A mea si al ei. Femeile la adapost, barbatii pe front. Cam asta a fost sacrificiul cerut de moment.

Primavara ne-a prins afara, in curte, cu padurea peste drum, intr-o zona fabuloasa, departe de orice pandemie. Nu mi-a lipsit nimic. Si nu degeaba spuneam ca mi-a ramas acolo o bucata de suflet. Pentru ca am senzatia ca acolo am inceput cu adevarat sa ma intorc la mine. Acolo a fost Tibetul meu. Faimosul loc de introspectie si meditatie. Seara de seara, afara, in curte, privind luna si ascultand vocea naturii. Fara sa imi pese ce spune oglinda. Fara ore stabilite pentru intalniri. Fara deadline-uri, fara aglomeratie l metrou, fara parcuri anoste in care cauti putina conexiune cu natura fara sa o regasesti insa. Luna a crescut acolo. Fara reguli de distantare sociala. Respirand aer proaspat, descoperind ploaia, pamantul, mirosul de frunze putrede, firele verzi de iarba nascuta atunci, soarele cu dinti, soare prietenos, norii care “fac buuuum” si vantul care se joaca non-stop in parul ei.

N-as fi vrut sa mai plecam de acolo. Dar aveam un acasa care ne astepta. Omenirea se schimbase deja. Normalitatea era alta.

Am trait bineinteles vara caniculara din capitala. Prudenti dar mai linistiti.

Una peste alta, mi-am petrecut pandemia in familie. O noua valoare adaugata sistemului meu de valori. Familia. Importanta acesteia.

Anul 2020 mi-a adus ceva ce n-am mai reusit sa traiesc din copilarie. Ne-am sarbatorit impreuna toate zilele de nastere; a mamei, a sora-mii, a mea, a lui tata. Chestia asta nu s-a mai intamplat de cel putin 18 ani.

La nivel emotional anul 2020 a adus revelatii. N-am simtit povara distantarii sociale. Bine, eu fiind un lup singuratic de felul meu, mi-ar fi fost  si greu sa ma simt impovarata de acest lucru. Apoi mai exista si copila in viata mea. Creatura imi umple timpul si-mi devoreaza libertatea. Asta cu libertatea insa e o poveste separata. Asta a durut putin. Sa imi simt libertatea ilegala. Sa constientizez ca nu pot oricand sa pun mana pe telefon si sa organizez “o ieseala la bere” sau “sa mancam ceva si sa stam ca fetele”.  Mi-a fost dor de oamenii mei. Si inca imi este. Pentru ca, pe plan social, 2020 a fost un an in care nu mi-am vazut prietenii. Prieteni vechi si dragi pe care abia astept sa ii imbratisez. Nu mi-a placut niciodata sa ma pup cu oamenii, nu prea ma las eu atinsa si am un simt extrem de dezvoltat al spatiului personal. Insa am oamenii mei cu care aceste bariere nu exista. Si, oricat de avansata ar fi tehnologia, nu se compara nimic cu un pahar de vorbe. NIMIC.

Dar am respectat toate regulile. Si le voi respecta in continuare. Poate nu pentru mine musai cat pentru a-i proteja pe cei mai vulnerabili.

2020 m-a recladit si m-a demolat. Nimic nou. Insa de data asta aveam manualul meu de instructiuni la indemana. Am trait bucuria suprema cand am aflat ca sora-mea a invins cea mai crunta batalie a vietii ei. A castigat. Ea este eroul meu in 2020. Nu exista cultura discutiilor sentimentale in familia mea si niciodata n-o sa fim lacrimogeni unii cu ceilalti. Dar sufletele noastre au respirat la unison anul acesta. EA a luptat cum n-am crezut-o in stare si tot ea a castigat. Noi am fost langa ea dar meritul este al ei 100%.

2020 m-a invatat ce inseamna introspectia. Am dus batalia extrovertei si mi-am strigat cuvintele oricand, oricui. In 2020 mi le-am spus doar mie. Nici macar nu le-am scris. N-am simtit nevoia. Am vorbit cu mine zi si noapte. Mi-am povestit viata, mi-am retrait amintirile, mi-am analizat emotiile, am facut cat n-am facut in tot timpul trecut pana acum.

Dovada sade faptul ca atunci cand am fost in buza prapastiei (emotional vorbind), am privit in jos si apoi m-am dat un pas in spate. Nu am cautat maini intinse si nici n-am plans ca n-a fost nimeni langa mine. Ramane o metafora indescifrabila insa o vreau scrisa aici.

2020 pentru mine a fost anul cuvintelor nespuse si al gandurilor nescrise. Un an destul de ciudat in care, totusi, m-am simtit bine. Un an care mi-a adus un echilibru rational. Am redescoperit sportul. Nu asa cum as vrea, din lipsa de timp, insa sunt multumita de evolutia mea pe acest plan si stiu ca sunt dependenta in continuare de miscare fizica. Mi-am redescoperit corpul. Mi-am testat limitele fizice si mi-am dat seama ca inca sunt in control. O satisfactie in plus pentru mine si ambitiile mele. Am ajuns in sfarsit sa gandesc realist si sa ma multumesc eu pe mine, vesnica nemultumita. Am realizat cat este de important sa nu ma mai judec atat de dur si sa-mi ofer din cand in cand si un respiro. Chestie de neconceput pana acum.

Per total, am invatat in 2020 o noua normalitate. Inca ma simt ruginita in a ma exprima in scris. Ceea ce mi se pare ciudat, de vreme ce eu DOAR asa reuseam sa ma exprim coerent. Dar ma incanta provocarea. Pentru ca STIU ca e doar o alta oportunitate de a mai invatat ceva. Ador sa invat. Sa reuseasca viata asta sa ma mai surprinda cu ceva.

Asadar, inchei anul 2020 intr-o noua forma a mea. Am cateva planuri care imi dau un oarecare entuziasm pentru viitor. Un sentiment de mandrie pentru ca se scrie istorie in jurul nostru si nu trebuie decat sa asistam cuminti la schimbare. Si aleg constient sa-mi atribui cuvantul “rabdare” ca fiind cuvantul lui 2021.

Attraversiamo (Eat.Pray.Love. Elizabeth Gilbert 2006)

 

Doua retrospective la pret de una.

Aveam un obicei de-a face retrospectiva anului pe blog. Aveam. Si-mi sade undeva in spatele urechii, apasand cumva peste toate gandurile, faptul ca am oprit subit postarile in august 2018. Cum, n-am scris eu despre cel mai important an din viata mea?! Aveam tone de ganduri ce-au ramas nescrise si mi se pare pacat. Imi par cele mai frumoase si cele mai incarcate de trairi.

2018 a fost anul meu de gravida. Un an plin si insemnat. Anul in care am devenit mama. Anul in care am devenit matusa. Anul in care a venit pe lume Luna mea perfecta si David, nepotul meu. Au petrecut primul Craciun din viata lor impreuna si eu am trait prima oara toate emotiile posibile. Nu numai de bucurie. Am trait si oboseala si tristetea si teama. Am cunoscut pentru prima oara in viata mea frica aia adevarata. Teama ca ceva rau s-ar putea intampla puiului tau este cea mai cumplita. Am trait renuntarea la mine si renasterea devotamentului total. Am trait dragostea aia neconditionata in care doar dai si dai si dai si nu doar ca nu astepti nimic in schimb dar chiar si cand crezi ca nu mai ai ce sa dai, tot mai dai putin. Dai pana la durere. Dar intotdeauna orice durere si apasare si tristete si frustrare - toate devin microscopice in comparatie cu puterea aia imensa a iubirii pe care o traiesti si o secunda atunci cand iti privesti puiul.

Intr-un rezumat scurt - anul 2018 a fost inceputul noii mele vieti. O viata in care am realizat ca am super puteri. Indiferent CE - eu voi fi puternica in fata copilei mele. Am stiut asta de cand am simtit-o in burta si ulterior cand am luat-o prima oara in brate.

Ar fi fost multe de detaliat. Caci mamicia vine cu lupte, renuntari si re-prioritizari. Oricat as fi vrut eu sa NU fie totul despre mamicie - 2018 mi-a spus clar ca - atata timp cat aduci o bucata de viata pe planeta asta - esti responsabila de ea. Total, complet, fara scuze. Cel putin o perioada.

Ne-a gasit finalul de 2018 cu o Luna mucioasa la piept. Certata cu somnul. Nu i-a placut niciodata sa doarma. Diminetile poate, dupa ce rasare soarele. I s-o trage de la nume, nu stiu. Pe la 12 fara 2 minute a adormit si omul meu ma astepta cu o sampanie in mana ca sa tipam in soapta “la multi ani”, sa ne strangem in brate, sa ciocnim un pahar si sa pot cadea franta pe un colt de pat. Cu speranta si viata plina. Fara secunde irosite, cu minus aproape toate kilogramele pe care le “castigasem” in sarcina. Si n-au fost putine.

Asa ca mi-am inceput anul cu foaaaarte putine asteptari.

Stiu ca am mai spus asta de cateva ori insa azi, acum, aici, simt ca anul 2019 m-a slefuit emotional. M-a reconstruit. Mi-a oferit o perspectiva pe care nu doar ca nu am mai abordat-o - nici nu stiam ca exista. O perspectiva din afara mea. O perspectiva in care functionez ca un ceas elvetian dar nu pentru mine. O perspectiva in care daruiesc timpul, corpul si emotiile mele. O perspectiva in care pot observa totul detasata de vocea aceea interioara care analizeaza totul. O perspectiva empatica aproape 100%.

Teoretic n-am inventat nimic. N-am descoperit nimic. Femeile devin mame in fiecare zi, vietile se schimba in fiecare secunda si oamenii au mereu revelatii. Practic, n-am reusit sa privesc vreodata lumea cu alti ochi in afara de ai mei. Pana in 2019. Cand am descoperit totul fara sa fiu eu. Am descoperit cum e sa fii mic si neajutorat si sa depinzi total de altcineva. Cum sa vorbesti fara vorbe, cum sa gandesti simplu, ca o forma de viata ce incearca sa existe pentru prima oara. Am descoperit ziua si noaptea. Linistea si zgomotul, mirosul si vazul. Am vazut pentru prima oara zapada, soare, copacii inverzind, florile cautand lumina, aerup devenind cald, ploaia, norii, mirosul pielii, apa calda, oamenii.

Am descoperit gustul. Muzica, atingerea. Si cam tot ce inseamna lumea asta.

Apoi, cand deja m-am dezmeticit cat de cat - am inceput sa ma vad si pe mine. Initial incercanata, robotica, obosita. Apoi mai vie, mai dornica. Mi-am descoperit corpul, sufletul, existenta cea noua.

Cea mai de pret descoperire a fost cea a timpului. Clipe, secunde, minute. As vrea sa nu-l mai dorm vreodata si totusi.

Timpul nu sta si totusi incerc sa-l tin captiv. Unele secunde as vrea sa-mi imbrace simturile pentru totudeauna dar parca sunt curioasa si de ce aduc clipele inca netraite.

Anul 2019 a fost unul extrem de activ si totusi il simt ca si cum ar fi trecut mai repede decat as fi putut clipi. Am calatorit. Am sarbatorit. Am plans. Mi-am privit viata de pana acum si mi-am facut planuri. Sunt un om normal. Si totusi, ma simt un om cu superputeri. Sunt mama. Sunt femeie. Simt ca am trei vieti. Una pe care abia o mai tin minte, una care imi ocupa tot timpul si alta care e pe cale sa se intample.

O lectie invatata in 2019 este ca...trebuie sa gandesc cu sufletul uneori. Am renuntat la instinct si m-am bazat pe ratiune. Mi-am umplus creierul cu matematica si carti de psihologie. Nu regret. Inteleg multe si pot sa reactionez logic. Insa, uneori, viata e despre miracole.

Cele in care nu credeam. Cele pe care trebuie sa le simti. Viata e bucurie. Viata ni se intampla o singura data. Si, odata cu nemurirea pe care crezi ca o castigi atunci cand creezi viata, apare si o irationala teama de sfarsit. Din acest motiv as vrea sa traiesc mai intens totul. Sa multumesc pentru tot, sa apreciez ce am si sa vreau mai mult.

Sa inceapa 2020.

Încă puțin până la încă puțin

Ufff, mai e puțin. Dacă e s-o gândesc la scară largă...au trecut aproape 9 luni într-o bătaie de gene. Dacă e s-o cuget în moleculă...am simțit fiecare secundă ca un ac de tatuaj intrând în pielea mea repede, precis și ușor dureros. 60 de ace în fiecare minut. Și-mi plac tatuajele, și-mi place senzația aceea pe care o lasă tușul când se contopește cu pielea ta scriind o nouă poveste veșnică. Dar spre final parcă tot ce simți e durere și amorțeală. Abia aștepți să-ți porți în piele povestea, abia aștepți să-ți privești în oglindă odrasla din tuș. Dar doare. Ustură.

Așa și cu mine, acum. O fi natura de vină. Găsește ea o cale să ne facă să privim totul ca fiind firesc. Acum natura încearcă să mă convingă să-mi îmbrățișez teama de naștere. Teama irațională evident.

A fost frumos să simt o viață crescând în mine. Interesant mai degrabă. Este și un dram de magie, nu neg, cu tot scepticismul meu. A fost printre cele mai interesante perioade pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Nu e totul știință și matematică așa cum credeam. Dar nici n-am încă vreo defniție pentru ceea ce simt. Și spiritualitatea care mi-a rămas ascunsă-n suflet e pentru mine și atât. N-o voi dezbate nicidecum aici și nu acum.

Eu, personal, am simțit că fac un efort continuu. Nu mă simt deloc specială, mă simt obosită. Nu pot spune că ”m-am sacrificat” ci că mi-am recalculat prioritățile și mi-am ascultat corpul. Corpul meu a cerut răsfăț, iubire și odihnă. Corpul meu obișnuit cu ambiții și mini-tortură s-a trezit deodată funcționând caritabil pentru o chestie pe care încă nu o percepe altfel decât o povară. Corpului meu îi plăceau hainele mulate excesiv și privirile lungi. Corpului meu îi plăcea să alunece într-o lene completă și într-un somn egoist. A dispărut și lenea, a dispărut și somnul. Despre haine, n-are rost să mai vorbim.

Totuși, am și câștigat. Am câștigat putere. Rezistență. Am câștigat capacitatea de a observa și de a avea răbdare. Infinit mai multă decât aveam. Am câștigat independența față de lumea ce mă ținea prizoniera aparențelor. Am câștigat bunătate, sensibilitate și suflet. Dar sunt niște rezerve cifrate pe care, deși le am, nu le pot consuma oricum. Am dezvoltat în particular o sensibilitate pentru animale. Sunt extrem de sensibilă în a vedea animale în suferință. Și înainte eram, dar acum efectiv mă sfâșie orice are de-a face cu animanele abandonate sau chinuite. Am câștigat înțelegere față de cei ce în alte situații ar fi beneficiat din partea mea doar de critică.

În fine, îmi notez ideile și gândurile în speranța că voi rămâne cu ele aici dacă memoria va alege să mi le șteargă. Sunt același om și totuși diferit. Îmi plac aceleași lucruri și totuși nu mă mai simt legată decât de câteva chestii bine definite. Am RE-definit noțiunea de prietenie. Și am descoperit că mă tem totuși de ceva. Cam astea sunt revelațiile ultimei sute de metri.

Mi-am propus să mă odihnesc în următoarele săptămâni. Săptămâni, da, căci atât mi-au mai rămas în formula curentă de cuplu plus motan mult-iubit. Mi-am propus să meditez, să dorm, să fac băi lungi și răcoroase și să citesc. Nu simt nevoia de altceva. DAR am învățat ca nu tot ceea ce îți propui îți și iese. Așa suntem noi, oamenii. Avem nevoie să ne încălcăm cuvântul pentru a ne dovedi umanitatea. Pentru a contesta matematica existenței.

Așadar mai vedem ce-mi iese din ce mi-am propus. Să ne citim cu bine!

Fantezii de moment și gânduri de viitor

Vremea e perfectă! Mă temeam că voi avea de suferit datorită verilor toride a la București. De fapt, insomniile mele au și început în nopțile sufocante de prin luna mai. Însă zilele acestea recuperez. Aud cum plouă și zâmbesc în somn. Caut motanul care-mi șade tolănit deasupra capului, îi țin lăbuța în palmă și adorm la loc.

Fericirea mea este simplă și vine în valuri. De asta îmi și doresc să mai aștern câteva rânduri aici pentru că îmi fug milioane de gânduri prin creir și rămân ca de obicei cu regretul că nu le-am prins în taste.

Am dat o fugă până la Baia Mare și, prinsă în vârtejul evenimentelor, am uitat că mai există internet. A fost ciudat cum m-am simțit foarte acasă deși am simțim și că sunt într-o excursie. Mi-am revăzut aproape toate rudele cu ocazia faptului că sora mea s-a căsătorit. Încă nu pot procesa informația. Anul 2018 e pe repede înainte. Mă lovea plânsul și îmi spuneam că nu se poate ca ghemul blond și slăbănog ce încă îl văd în ea să fie acum femeia frumoasă pe cale să aibă o familie. Am câștigat și-un frate totuși. Unul drag și frumos. Și, în timp ce dansam toți 4, eu cu al meu om și ea cu al ei om, toți îmbrățișați, mă simțeam tare fericită și norocoasă. Că suntem 4, pe cale să devenim 6. Totul s-a sincronizat fără să fi încercat măcar să ne sincronizăm.

Revin în Bucureștiul pe care anul ăsta îl iubesc.

De câteva zile ocd-ul meu a explodat. Fac curățenie compulsiv, iar și iar și iar și iar. Am citit pe undeva, printr-un articol legat de maternitate că i se mai spune și sindromul cuibului. Așa o fi.

Trec prin stări care mai de care mai ciudățele și mai noi. Doar că nu prea mai caut să mi le explic, încerc să le iau așa cum vin. Știu că sunt intense și știu că vor dispărea de parcă n-au fost nciodată.

De pildă, săptămânile trecute cea mai nouă povară a fost să încerc să-mi accept corpul. Rațional cunosc toate explicațiile. Emoțional...mai greu. Accept cu greu că mai am puțin și sunt mai rotundă decât planeta. Îmi amintesc ușor înciudată că nu mi-au plăcut niciodată femeile însărcinate, rotunde și gâfâind obosite. Acum mă număr printre ele. Și le respect mai mult ca oricând. Altele or fi în cea mai frumoasă și roditoare perioadă, a mea înseamnă disconfort și efort. 

Cum spuneam, mă privesc zilnic în oglindă și singura salvare a unei minți în prag de sinucidere e o fantezie cu mine la sală.  Îmi amintesc constant că timpul trece mai repede, că în curând apare și minunea asta mică pentru care am decis că eu nu contez în cele 9 luni. Aiurea. Tot mai cârcotesc pe alocuri. Uneori mă cuprinde o teamă dureroasă, ba că no să fiu o mamă bună, ba că de unde știu eu dacă e momentul bun, dacă totuși nu eram pregătită, dacă o iau razna, dacă gândurile mele sunt neobișnuite, dacă, dacă, dacă.

Un lucru este cert: nu pot să mint. Trebuie să fiu sinceră și să descriu fiecare emoție fix așa cum este. N-are rost să mă mint. Să-mi spun că m-a cuprins zenul absolut și că nu mi-e dor de o beție. Ah, și încă cum. Până și de plajă îmi e dor, cu tot cu alergia mea solară. Aș sta pe plajă fără loțiune, cu un pahar de un litru plin cu vin roșu și o țigară lungă de juma de metru. Ăsta e alt aspect al ultimelor săptămâni. Pe măsură ce devin mai imobilă îmi doresc tot mai mult să mă plimb. ORIUNDE! Chiar și-n locurile în care în mod normal nu m-aș mai plimba pentru că m-am plictisit. Am fantezii cu mine dansând în Vamă. Vai dar cum ar merge o Grecie, uf, poate un traseu montan, hai că rup parcurile la cât mă plimb diseară. În realitate...negociez cu mine vreo 5 minute când mă rostogolesc spre toaletă.

Ce nu s-a schimbat? Păi...insist să fac cel puțin 80 de genuflexiuni zilnic. Să beau lapte până mi se apleacă și din când în când câte un Guinness. De poftă! În continuare NU mă acomodez cu nicio comunitate de mămici și consider inutil schimbul de sfaturi atotștiutoare. Nu m-a lovit iubirea față de bebeluși și nici nu mă simt născătoare de minuni. În continuare îmi ador motanul și este EXCLUS să mai răspund la întrebări stupide precum ”păstrați pisoiul după ce vine copilul?”. În continuare nu pot să fac compromisuri atunci când iau câte o decizie pe care o simt eu că e bună. În continuare simt că este o perioadă intimă și prefer să decid EU ce informații răspândesc, ce comunic, ce nu comunic, ce împart cu alții, ce nu împart. Sunt teritorială și nu-mi place să îmi împart bucuria decât atunci când simt eu că pot să o fac.

Ce s-a schimbat? Prioritatea cu care văd lucrurile. Prioritatea pe care o acord oamenilor. Oscilez între a fi buricul universului în lumea mea și a nu fi buricul universului în lumea mea. Nu-mi mai par atât de importante multe lucruri. E greu de descris în cuvinte. S-a schimbat modul în care mă privesc eu pe mine. S-au schimbat așteptările pe care le am eu de la mine și de la oamenii foarte apropiați. Mi s-a schmbat lumea. Există un cerc extrem de restrâns de oameni pe care îi iubesc și...restul planetei. Nu mai am așteptări de la oameni și, cumva asta mă ajută să nici nu am dezamăgiri. Din nou, e greu să explic. Simt ca și cum m-aș fi relocat într-un acvariu de sticlă, văd totul din interior spre exterior dar nu mai sunt accesibilă decât când și cum doresc. Și, printre cele mai importante lucruri care s-au schimbat se numără viața mea de cuplu. În bine. În perfect. E prima oară în viața mea când privesc în urmă și îmi aprob toate deciziile romantico-emoționale luate. Pentru că dacă nu le luam, azi nu eram aici. Și aici trebuia să ajung. EVIDENT: acesta nu este un happy end. Acesta este prezentul. Ce ne rezervă viitorul...nu știm. Știm doar să construim.

N-aș vrea să fie un articol de tip jurnal de sarcină. Aș vrea să fie un moment lipit aici, pe care cine-știe, voi vrea să îl retrăiesc. Mi-am promis că voi scrie mai multe în momentele de bucurie absolută. Ca azi. Plouă. E răcoare, mâțul îmi doarme alături, parcă totul e atât de normal și de obișnuit încât doar eu știu că de fapt bucuria stă în simplitate și în trăiri.

Să ne citim cu bine.

Adevarul despre ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”

Pentru mine vorbele nu-s definitive si nici categorice. Sunt ghidaje si sunt aer. Respir cuvinte, deci n-am cum sa ma limitez la doar cateva. Asadar, ca un ”disclaimer”, ceea ce scriu in randurile de mai jos poate fi contrazis. De cei ce ma citesc sau, poate chiar de mine, in viitor. Insa asta sunt eu azi. Asta simt azi, asta respir azi, asta vad azi. Asta scriu azi. Nu am pretentia ca e adevarul absolut, e parerea mea. Pe blogul meu.

Eu, Cristina, nu sunt genul acela de femeie careia ii tresalta uterul la vederea unui bebelus. Mai mult, nu-mi plac copiii. Nici nu-mi displac. Imi sunt indiferenti. Le zambesc daca-s simpatici. Nici nu ma enerveaza. Nu fac parte din categoria agasatelor/agasatilor de plozi mieunatori. Copilasii sunt niste creaturi mai mici. Nici nu m-a interesat sa le definesc existenta in vreun fel.

Nu mi-am dorit urmasi. Ba din contra. Am avut chiar de suferit datorita acestei convingeri. Pentru ca nu am simtit nevoia sa-mi impletesc genele cu niciun mascul cu care mi-am impartit la un moment dat si zilele.

Totusi, pentru ca viata ne transforma din omizi in fluturi, am intalnit si barbatul care mi-a ”trezit ovarele” – ca sa fiu poeta. Am intalnit barbatul de care m-am indragostit, fara pic de egoism si ale carui trasaturi am vrut sa le vad impletite cu ale mele, formand o creatura doar a noastra. Am intalnit barbatul care m-a convins (fara niciun efort) ca imi doresc un copil. Si o familie.

Ce a urmat...e o poveste lunga. O poveste pe care m-am abtinut cu greu sa nu o relatez de-a lungul timpului sau in timpul puseelor de furie ce-au venit din belsug. Mi-a trebuit ceva timp sa ma auto-conving ca intimitatea nu se imparte (dar despre asta intr-un alt articol).

In prezent sunt insarcinata. Port in pantece un copil pe care-l numesc miracol. Stiu, fiecare mama isi numeste astfel progenitura. E firesc. Miracolul meu a venit dupa o asteptare de aproape 3 ani.

Corpul meu s-a incapatanat sa nu raman insarcinata. Ajunsesem sa cred ca sunt pedepsita pentru toate datile in care mi-am jurat ca nu vreau urmasi. Ajunsesem sa inteleg ca nu controlam nimic. Ajunsesem sa nu mai am nicio speranta dar sa ma prefac optimista. Ajunsesem sa ma conving ca e mai bine asa. Sa ma resemnez. Ajunsesem dincolo de ceea ce auzisem cu ”exact cand nu mai speri, atunci se intampla”.

Si...s-a intamplat. Dupa 3 ani in care sistemul de sanatate m-a dezamagit in feluri care mai de care mai surprinzatoare,  exact in perioada de dincolo de resemnare – am aflat ca am ramas insarcinata.

Vestea m-a paralizat. Am ramas blocata intr-o stare de ”nu pot sa cred” amestecata cu ”ce naiba fac acum?”.  M-au trezit rapid cateva probleme de sanatate. Pentru ca viata nu e roz si nici ca-n filmele americane. Am impresia ca trebuie sa platim cumva pentru fericirea noastra.

Asa a inceput pentru mine ”cea mai frumoasa perioada din viata unei femei”. Paralizata de uimire si spaima. Si cu 3 medici care mi-au spus ca-mi voi petrece urmatoarele 9 luni in pat.

Am rezistat aproximativ 3 luni in pat. Am ales sa nu impart vestea cea mare decat cu familia. A ”rasuflat” totusi informatia si in cercul prietenilor foarte apropiati. Mi-era teama sa ma bucur sau sa sarbatoresc ceva. Unde mai pui ca statul in pat si teama constanta de pericol au reusit sa ma reuneasca cu o ”cunostinta” nu tocmai placuta. Depresia.

Corpul meu imi pregatea noi surprize. Se incapatana sa trateze viata din uterul meu ca si cum ar fi fost un intrus periculos. Am avut cele mai oribile stari cu putinta.

De fiecare data cand citeam ceva despre stralucirea gravidelor si frumusetea sarcinii ma apuca disperarea. Pentru mine fiecare zi era o noua zi de supravituire intr-un morman de senzatii urate. Corpul meu revoltat, greturi obositoare, insomnii, nesigurante, hormoni clocotind, confuzie, durere fizica si intr-un final, epuizare psihica. Plus o teama constanta cu care incercam sa ma lupt.

”Cea mai frumoasa perioada din viata unei femei” a avut (si are inca) doar doua aspecte pozitive. Primul este ca bebelusul meu creste. Al doilea este ca omul meu si familia mea mi-au fost alaturi trup si suflet. De asta n-au contat nici kilogramele care se acumuleaza parca mai repede decat mi-as fi dorit. Nici tenul si pielea care nu doar ca nu stralucesc, dar s-au uratit. Nici unghiile, parul si dintii, care au nevoie de o ingrijire speciala si care sunt in pericol zilnic.

Sarcina este o perioada de sacrificiu. Corpul iti este invadat si o alta faptura se hraneste cu resursele tale energetice si de hrana. Renunti pe rand la tot ceea ce insemna placere egoista. De fapt, in cazul meu a insemnat renuntarea la tot, peste noapte. Daca despre ocazionalul pahar cu vin si tigarea matinala nici n-are rost sa vorbesc, incercati sa va imaginati ce inseamna pentru un om foarte activ sa se limiteze la dimensiunile patului.

Apoi, pe masura ce cauti solutii, vin sfaturile. Industria nesfarsita a maternitatii si parentingului. Un univers paralel de ”asa da si asa ba”. Priviri critice. Greseli de neiertat. Nu exista ”nu stiu” ci doar  ”esti o mama egoista”.

De la un catralion de solutii naturiste, vindecari holistice si asa mai departe, la alt catralion de solutii medicale inacesibile sau extrem de costisitoare. Plus, sa nu uitam de sistemul de sanatate extrem de defect. In care doar existi. Si cotizezi.

Era informatiei si a tehnologiei a transformat majoritatea femeilor in medici acreditati de internet. Industria de parenting este una de-a dreptul bolnava, daca ma intrebi pe mine.

E chiar un cerc vicios. Pentru ca sistemul de sanatate nu informeaza si nu ajuta, din ce in ce mai multe mame isi decid soarta. Pana aici nu am nicio problema, insa pentru cineva nou ”pe piata”, asa ca mine, avalansa de informatii poate sa fie mai mult periculoasa decat folositoare.

Tot asteptam sa ma ”conectez” cu viata din mine. Tot asteptam sa incep sa stralucesc. Sa am zenul acela de icoana, despre care citisem pe net.

Aiurea. Ca-n basmele cu printi si printese, in perioada de sarcina nu presara nimeni praf de magie peste burta ta perfecta. Or fi si femei mai norocoase. SAU, poate femei care trateaza mai degajat problema. Eu nu am fost una dintre ele.

Eu sunt mai egoista. Imi iubesc corpul si a-l vedea din ce in ce mai diform nu imi este usor. In egala masura imi ador viata din acest moment. Si sunt recunoscatoare pentru dorinta ce mi se implineste in fiecare zi.

Doar ca...am invatat ceva nou. Ca sarcina este ceva intim si personal. Cat timp porti un copil in burta esti tu si deciziile tale. Cel MULT il poti implica si pe partener – asta daca esti norocoasa sa ai un partener ca al meu, intelegator si foarte alaturi de tine.

Sarcina mea este a MEA. NU vreau sa ma laud pe Facebook. Nu vreau poze cu burta. Nu vreau sa vorbesc despre asta cu alte mamici si nu vreau sfaturi. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata la cate ecografe am fost pana acum. Nu mi se pare firesc sa fiu intrebata cum vreau sa nasc, ce sex are bebelusul si cate kilograme m-am ingrasat. Poate exagerez. Dar am impresia ca ceea ce se intampla inauntrul meu trebuie sa ramana inauntrul meu.

Eu inot intr-un ocean cu informatii care, vreau nu vreau, ma ating. Femeile au nascut de mii de ani si vor continua sa o faca. Nu sunt eu mai speciala si nici nu doresc sa fiu. Am, pentru prima oara in viata mea, o perioada introverta. Singurele lucruri asupra carora ma pot concentra sunt corpul meu si viata de familie pe care o am in prezent cu om si motan in brate.

Nu-mi fac blog pentru bebelusi. Nu voi inunda pagina de Facebook cu pozele copilului nostru. Si nici nu mi se pare ca maternitatea este apogeul exitentei femeii. Cred ca maternitatea este ceva complementar vietii. Categoric, nu oricine poate sa o faca si nu oricine merita sa o traiasca. Insa e un subiect atat de intim si delicat incat prefer sa-mi musc limba, chiar daca am opinii. Maternitatea este ceva intim.

Si, pentru ca mi-as dori ca acesta sa fie primul si singurul articol de profil din blogu-mi, as pune punct aici. Nu promit insa. Promit sa nu fiu intruziva. Asta da.

Sa ne citim cu bine, sa ne ingrasam frumos :)

NU sunt sexy pentru TINE, sunt sexy pentru MINE

Dacă și tu faci parte din categoria violatorilor de Vaslui care consideră că femeia și-o merită/o cere/o vrea/așa e normal să i se întâmple pentru că poartă fuste scurte și are decolteu generos, e mai bine să nu-ți irosești timpul citind acest articol. Nu-l vei înțelege, e posibil să-ți crească testosteronul cât să vrei să mă pui la punct cu vreo două palme peste cur și un căluș în gură.

Totuși, dacă ești genul de persoană deschisă și la alte opinii, cu gustul dialogului și fără prejudecăți, citește mai departe. Ai un dram de încredere. S-ar putea să-ți folosească.

Eu, Cristina, sunt o creatură extrem de sexuală. Așa am fost de când mă știu și (sper) să fiu așa pentru tot restul vieții. Pentru mine sexualitatea nu este o caracteristică, ci este o stare de fapt. Nu știu dacă am avut de-a lungul vieții momente în care să mă dezbrac complet de sexualitatea mea.

Am avut într-adevăr etape în care mi-am folosit sexualitatea ca un magnet de atras cuie ruginite. Am trecut (ca orice femeie) prin etapa în care validarea mea ca femeie s-a întâmplat prin ochii masculului din viața mea. Fetițele au această ”calitate” de a crede că sunt întreg universul unui bărbat. Că dacă el dispare din viața ta, dispar toate lucrurile frumoase pe care le-ai simțit.

Au fost momente când am fost (a se înțelege ”mă simțeam”) frumoasă doar pentru că mă făcea un el să mă simt frumoasă. Am fost încrezătoare doar pentru că exista un el care să mă injecteze cu încredere.

Au fost chiar și etape când întreaga mea existență de cameleon sentimental era validată doar de un El.

Și apoi, a venit momentul singurățății. Când n-a existat niciun el. Și când n-am existat nici măcar eu. Etapa în care a existat doar cenușă de suflet și nimic altceva. Etapa în care trebuia să mă reconstruiesc și nu știam CUM pentru că nu mă cunoscusem niciodată până atunci. Și ce vedeam în oglindă...nu-mi plăcea. Și ce citeam pe hârtie, nu înțelegeam.

Țin minte că m-am închis în casă cu gândul să-mi fac mult rău. Și nu, nu este încă o epistolă lacrimogenă și plină de feminitate. Sau o poveste feministă despre pasărea Phoenix. E povestea mea, reală.

Nu mai știu câte zile am stat închisa în casă. Aveam telefonul închis și frigiderul ticsit cu sticle cu vin. Și o oglindă alături. Și un motan leneș pe care-l ignoram pentru că nu mai găseam în mine suficiente resurse emoționale.

Nu m-am reconstruit atunci. Din contră. M-am judecat până nu mi-au mai rămas motive să mă judec. Mi-am luat fiecare defect și l-am glorificat. Am defecte. La fel cum am și calități.

Despre acestea din urmă este vorba azi, aici. FĂRĂ comparație. Este vorba despre mine și doar despre mine și nu mă raportez la lumea exterioară dintr-un singur motiv: NU ÎMI PASĂ! Lumea îmi va lua mereu ce-i trebuie. Într-un fel sau altul mă va forța să-i plătesc ofranda existenței mele.

Așadar. Mai spun o dată. Eu, Cristina, sunt o femeie. Singura femeie importantă din lumea mea. Singura pe care o am și cu care voi fi nevoită să ”locuiesc” până când nu voi mai fi nevoită să locuiesc. NU m-am ”acceptat” pentru că n-aveam încotro, m-am acceptat pentru că eu chiar mă plac.

Nu am nevoie să mi se spună nici că-s frumoasă și nici că-s deșteaptă. E drept, îmi place s-o aud. Când e o apreciere sinceră și spusă din suflet. Anii pe care-i am m-au învățat să deosebesc complimentele false de aprecierile sincere.

Îmi place să mă privesc în oglindă. Îmi plac pozele reușite. Îmi place să mă simt privită, îmi place să mă simt dorită. DAR NU DEPIND de asta. Nu este o condiție care să îmi valideze încrederea pe care o am în mine. Pot să trăiesc și cu toate cele de mai sus și fără ele.

Feminitatea și sexualitatea sunt printre lucrurile care-mi plac cel mai mult la mine. Nu aș vrea să-mi anihilez niciodată aceste două caracteristici.

Mi s-a spus cândva, demulticel, în cadrul unei petreceri destul de pompoase, că am atitudine de profesoară nazistă. Stârnesc curiozitate dar multora le este teamă să pășească mai înspre mine. Am luat-o ca pe un compliment. O femeie frumoasă dar mult prea accesibilă devine ieftină. O femeie frumoasă dar niciodată accesibilă devine bună de canonizat. Faptul că sunt undeva la mijloc mă echilibreză.

Nu vreau să aparțin niciunui tipar. Nu-mi plac șabloanele. La fel cum nu mă conformez modei, la fel cum am căutat mereu să mă deosebesc de turmă. Nu suport hainele la indigo, confuziile de nume sau împărțitul partenerilor. Știu că e ostentativă goana asta după unicitate. Ce mă amuză este cât de multe persoane o fac pentru că au citit în cărți și cât de puține o fac pentru că o au în sânge.

În fine. Articolul a început de la ideea asta cu care prea puțină lume se împacă bine, cum că femeile sunt sexy pentru ele și abia apoi pentru public. Eu aș tăia publicul de tot de pe listă. Am atâtea momente narcisiste în care n-am public. Nu-s îndrăgostită de mine și nici nu exclud partenerul din ecuație. E ca și atunci când mănânci înghețată. Topingul este opțional. Înghețata umple conul :)