Revelatii. Momente care m-au cam topit.

Dupa ce sistemul tau nervos este suprasolicitat ani in sir, poate chiar toata viata, cum te reobisnuiesti cu tine? 

Sau, mai bine intreb: cine esti? Cine sunt? Ce îmi place? Ce nu-mi place?

Pana si memoria îmi joacă feste pentru ca am ales (inconstient) sa ma protejez uitand. Disonanță cognitivă se numește procesul.

Bună ziua! 

Sunt Cristina și aș putea paria ca m-am ascuns în capul meu cam jumătate de viață. Mai mult, în ultimii 10 ani chiar au fost momente în care n-am mai fost deloc în viața mea. 

Totuși, pentru că a mai rămas niște bunătate în mine, memoria a ales să mi se întoarcă. 

Cum? În secvențe. 

N-aș fi crezut niciodată în viețișoara asta că voi ajunge să trăiesc așa ceva, dar, uite-mă. 

Merg pe stradă, pur si simplu, ceva-ceva se declanșează în mine, apoi am ca un soi de “viziune”. 

Doar ca eu nu mi-s genul de om care să creadă în viziuni. 

Și înțeleg ce mi se întâmplă: am un memory-flash. 

Un moment în care îmi recapat o secvență dintr-un lucru trăit. Îmi reamintesc perfect, cu detalii de miros, secunda, emoție trăită. 

Este înfricoșător. Dar mi se întâmplă. 

Pun repede mâna și scriu. 

Căci nu vreau să uit. Uneori, amintirea revine și îmi dau voie să o procesez atunci. 

Pentru că, atunci când mi s-a întâmplat, nu mi-am dat voie. 

Am fost “pe pilot automat”. 

Am supraviețuit. Stiu ca acest cuvant , “supravietuire” pare mare si ca poate nu as avea dreptul sa il folosesc. 

Dar mai stiu si ca daca as scrie tot ceea ce imi RE-amintesc , cu siguranță mi-am castigat dreptul la tot ceea ce traiesc acum. 

Pentru ca poți ucide un om în multe feluri, dar cel mai crud mod mi se pare acela de a-l face să se îndoiască de sine și să-i moară mintea. Spiritul. Bucuria. 

Cel mai crud mod în care poți ucide pe cineva e să-i ucizi sinele. 

Si, uite așa, treceam printr-o intersecție cețoasă și aglomerată. Și m-am văzut pe mine, cu un copil bolnav în brațe. 

Al meu era copilul și încercam sa ajung repede-repede la clinica medicala. 

Am coborât din mijlocul de transport in comun pentru ca traficul infernal ne tinea blocate de ceva vreme, degeaba. 

Era suficient de rece încât să imi fie frig, insa eram transpirată. 

Si era o zona a orasului în care de obicei nimeni nu mergea pe jos. 

Capătul Bucureștiului. 

Treceam peste un pod. Ca sa ajung la spitalul Medicover din Otopeni. 

Cu Luna in brate. Orașul era atat de aglomerat încat mai degraba am mers pe jos. 

Luna avea febră de cateva zile si mi se parea că e prea moale. Eram, ca de obicei, singură cu ea. Ori racea copilul atât de des, ori rămâneai atât de mult timp singură cu ea, Cristina? Puțin din amândouă. 

Și mergeam uitandu-ma in jur, eram speriată si obosită. 

Nu era nimeni pe strada si ma tot intrebam repetitiv in minte daca nu ar fi fost mai bine sa iau un taxi. 

Dar vedeam mașinile in coloana si ma gandeam ca am luat decizia buna. Speram sa fie o banala raceala, sa nu fie pneumonie sau bronșiolită, coșmarul parintilor. 

Și nebunia știti care e? 

Ca am mers pe jos așa, cu Luna în brațe enorm de mult! 

Nu mai știu cât, dar, căpătasem un soi de energie, cred că m-am și gândit atunci “eu aș putea ajunge până la Ploiești în ritmul ăsta”. 

Și îmi repetam în mintea mea “ești o mamă bună! Nu puteai să stai acasă și să aștepți! Ai făcut ce trebuia!” 

Și apoi făceam calcule. Cât a durat până să ajung la clinică, cât durează până ma întorc, cât aș fi așteptat la camera de gardă de la spitalul de stat, că aici sigur nu e coadă, cine mai e “nebun ca tine”, Cristino, sa vină până la capătul pământului, la spitalul Medicover? 

Cam atât de convinsă eram că sunt nebună și că tot ce fac este greșit încât îmi repetam obsesiv în minte orice decizie și îmi analizam fiecare pas pentru a fi conform. 

Și am retrăit și resimțit totuk din ziua aceea. De data asta mi-am dat voie să mă opresc și să plâng puțin.

Cam atât de vie a revenit această amintire a mea, plus încă niște detalii pe care nu doresc să le menționez. 

Totul e bine. Azi. Asta e tot ce contează!

Primul ei Crăciun

Primul Craciun al Lunei. 

Al doilea ei drum în Maramureș. 

Totul planificat. 

Primul Craciun în formulă extinsă. Era deja, de pe 11 Octombrie, și David al soră-mii pe lumea asta. 

Eram fericită. Obosită. Nedormită de trei luni, dar, pe cât se putea: bine. Rezistam singură cu Luna în Bucureși și câte o săptămână întreagă. 

Luna a fost un bebeluș (și este un copil) cu particularități precise în ceea ce privește somnul. Odată ce am înțeles asta, totul a fost mai confortabil pentru mine. 

Dormea doar lângă mine. Cu pielea ei lângă pielea mea. Știu că circulă triliarde de sfaturi despre cum să obișnuiești și să dezobișnuiești copilul de chestii. 

Printre cele mai bune instincte materne pe care le-am avut au fost două: primul să ignor toate sfaturile nesolicitate și al doilea să ințeleg că, macar o perioadă, nu mai este despre mine, prieteni, iesiri, bifat socializare sau altele din fosta mea viață. 

Cateva luni, măcar primele din viața ei, aveam să-i dăruiesc exclusivitate. 

Pentru că, odată ce nu mai cauți tot felul de “trucuri” sa dresezi UN BEBELUȘ, viața ta e mai bună. 

Am ajuns la Baia Mare pe 23 Decembrie, 2018. Pe 24 Decembrie, în ajunul Crăciunului eram deja la camera de gardă de la spital. Luna părea bolnavă. Plângea mult, nu putea să respire, nu putea să tragă laptele din sân. Era un cerc vicios. 

Azi, privind înapoi, înțeleg. 

Dar, când copilul are 3 luni, când experiența ta e de doar 3 luni, situația se schimbă. 

Nu avea febră, totuși, nu dormea, nu mânca și nu respira normal. Asta înseamna ca nici eu nu dormeam și nu mâncam și nu eram ok. 

Am ajuns la camera de gardă de 3 ori în decurs de 3 zile. 

A venit chiar și un medic pediatru la ai mei acasă. 

Copilul pana în 3 luni este vulnerabil. Nu poate lua antitermice. 

Tot ce puteam eu să fac era să îi pun ser fiziologic în nas și să o țin la sân. Orice schimbare a situației trebuia monitorizată și saturația de oxigen trebuia să rămână în parametri normali. 

Am ajuns ulterior și la un spital privat din Baia Mare si am cunoscut o doctoriță pediatră minunată. 

Nu mai e azi printre noi, o port în gândurile mele pentru că a fost primul medic empatic care a tratat si “simptomele” mamei. 

Când TOATĂ lumea se uită la tine ca la o nebună, ceea ce probabil pari, după vreo 3 zile fără somn, DAR trebuie să iei decizia BUNĂ. 

Și, parte din decizia aia bună e să îi spui unui medic pediatru că NU dai antibiotic unui copil de doar 3 luni FĂRĂ analize medicale și nici ventolin + dexametazonă. (Căutați pe google). 

Și simți că o iei razna. Mai ales pe la 2-3 dimineața, când copilul îți urlă în brațe până se sufocă. Stă o secundă între respirații, apoi tace. 

Apoi iar o luați de la capăt. Și tu ești mama. Și ar trebui să știi ce să faci. Dar nu știi. 

A treia noapte am făcut un atac de panică. 

Din nou, maică-mea a venit în dormitorul în care eram eu și Luna și mi-a spus că o ține ea în brațe și că să încerv săaform și eu, macar o oră. 

Luna trebuia ținută cumva în sus ca sa împiedici acumularea mucozităților și să favorizezi astfel o respirație mai bună. 

Eu eram atât de obosită încât am început să țip la maică-mea că nu o las, că nu știu ce să fac, că ce se întâmplă, deliram. 

Mama încerca să mă convingă să iau un magneziu și să ma culc o oră, că se ocupă EA! M-am chircit într-un colț de pat și am plâns până am adormit. 

Ora aia a făcut minuni. 

Luna a început să se simtă mai binișor, să respire mai normal. 

Ni s-a recomandat (de catre medic)  sesiuni de aerosoli la intervale regulate de timp. 

Urma sa plecam de la Baia Mare, la munte, sa petrecem primul revelion al Lunei intr-un grup de prieteni. 

În contextul ultimelor zile și al recomandărilor medicale, am dorit să anulez planul de cabană montană, petrecere, oricât de restrânsă ar fi fost. Nu mi s-a părut deloc confortabil pentru mine, ca mamă, să plec la un drum de câteva sute de kilometri cu un copil bolnav și să îi fac ședințele de aerosoli în mașină, improvizat. 

Cred că atunci am început să conștientizez faptul că identitatea și deciziile mele ca mamă nu vor fi în asentimentul publicului. 

Țin minte cu lux de amănunte cum a trebuit să justific DE CE îmi doresc să anulez “planul” și DE CE nu ar fi confortabil să fac copilei aerosoli în mașină. 

Și DE CE mi se pare mie că e riscant și DE CE nu înțeleg că e DOAR o răceală pe care EU o văd mai dramatic pentru că “e prima oară când copilul răcește” și voi ajunge să “mă obișnuiesc”. 

Alte mame ar fi făcut asta, doar ca să nu se abată de la planul de grup. 

Eu am început să înțeleg cât de mult începeam să mă abat de la turmă. 

Nașterea

Am nascut pe 1 septembrie, 2018.

Era sâmbătă. O zi caniculară. 

Pe la ora 2pm mi s-a rupt apa. 

Am mai asteptat vreo 5 ore, in travaliu, la camera de gardă. 

Deși se stia ca nu am voie sa nasc natural. Ca e musai nevoie de cezariană. 

Fiecare contractie ma speria pentru ca pierdeam apa si stiam ca bebelușul nu poate sta “pe uscat” prea mult. 

Puneam mana pe burta si n-o mai simțeam atat de plină. Era doar un strat de piele intre mine si Luna. 

Îmi spuneam că trebuie să mă calmez. Va fi bine. 

Cele mai lungi secunde au trecut între momentul în care medicul a scos-o din mine și momentul în care am auzit-o plângând. 

Anestezistul și-a dat seama că o iau razna, pulsul, respirația, mă sufocam. A rugat asistentele să mi-o arate și ele au adus-o pentru o jumătate de minut în fața mea.

I-au lipit obrazul de obrazul meu pentru o secundă. I-am văzut privirea, dar prea puțin ca să o țin minte. 

Mi-au spus că o văd mâine. 

Mâine?!?? Da, mâine. Acum mergi la terapie intensivă. 

Au urmat 12 ore de realitate și inconștiență. Îmi amintesc frisoane, dureri, calm, somn. 

Și nu-mi simțeam picioarele. Și știam că trebuie să le mișc ca să ajung la Luna. 

Am văzut-o dupa 12 ore. A doua zi. Duminică la ora 8 dimineața. 

Am avut 10 minute singură cu ea. Apoi salonul s-a umplut și a fost plin de oameni toată ziua. 

Luna era miracolul pe care toată lumea îl aștepta. Mai bine de 3 ani de tratamente. Și 4 medici care ajunseseră toți să mă abandoneze. Că nu puteau nici să mă diagnosticheze, nici să mă “repare”.

Duminică seara m-am trezit cu un copil în brațe. Era al meu. Salonul gol. Copilul plangea. Îl țineam la un sân din care nu ieșea nimic. 

Nu știam CE să fac. Așa că am ținut-o toată noaptea în brațe și la sân. Nu mânca, dar măcar eram piele-pe-piele. Părea că îi place. De fapt, părea că nu vrea nimic altceva. Decât corpul meu.

 Începeam să mă simt ciudat. Încărcată. Plângăcioasă. Speriată? Am zis că e de la lipsa de somn. 

Luni ne-au lăsat acasă. Totul ok. Mai puțin că nu aveam lapte. Mi-au spus să îi dau lapte praf cu seringa. Nu știam cum să fac asta. Dar, după ce am văzut cum asistenta hrănise bebelușul colegei mele de salon…și mă îngrozisem, am decis că mai bine încerc eu. Nu las asistenta să o atingă pe Luna. 

Era 3 septembrie. Seara. Eram acasă. Trebuia să îi dau Lunei 10 ml de lapte praf dintr-o seringă. Am pus seringa la gura ei și părea că își mișcă limba, apoi că a adormit. Instant. 

Maică-mea era lângă mine (și mulțumesc cerului pentru asta) și îmi spune dintr-o dată că nu e ok, nu doarme. Că s-a înecat. 

O ia, o întoarce pe burtă, cu capul ușor în jos și o readuce la respirație. Pentru ca in cele 10 secunde în care timpul s-a oprit am văzut totul cu încetinitorul, voi relata acum ce s-a întâmplat. 

Copila s-a înecat cu lapte. 

A durat o fracțiune de secundă. 

Mama mea si-a dat seama. Capul copilei căzuse ușor într-o parte, era inertă. Mai mult decât ar fi normal pentru un bebeluș.

 Eu NU știam nimic, mama s-a prins și și-a stăpânit groaza. 

Nu voi uita niciodată faptul că am rămas în picioare, priveam timpul oprit în loc, aveam membrele de plumb, eram împietrită și si simțeam cum se scurge viața din mine. La propriu. 

O senzație mai pregnantă decât aia n-am avut vreodată. 

Cred ca acela a fost momentul în care am realizat că Luna e o altă ființă umană. Și ca EU sunt responsabilă pentru viața ei. Și că tocmai picasem “testul”. 

Mama mi-a spus să ies, sa fumez o țigară. Oricum eram în stare de șoc. Am ieșit. Am fumat. Și din acel moment le-am spus că eu nu mai vreau să o  ating și să rămân singură cu ea. Cu Luna. Că o stric. 

Mama - căreia îi spusesem înainte de naștere că “o las” să rămână cu noi “doua-trei zile, maximum”, a rămas cu mine încă 5 săptămâni. Pentru că am rugat-o să nu mă lase singură cu Luna niciodată. 

Nu puteam să rămân singură cu Luna! 

Cred că, până a împlinit Luna un an, eu aveam în cap, pas-pas, un scenariu de prim-ajutor pe care ar fi trebuit să i-l acord în caz de înec. 

Și niciodată nu mi-am iertat momentul în care m-am blocat. 

Dar, recunosc, am rămas singură cu Luna săptămâni în șir. 

Despre asta, într-un alt “episod”.

Ce este depresia?

 Tot deschid laptopul, de vreo luna încoace, pregătită să scriu încă un articol ”radiografie” despre cum se vede depresia. Dintr-o perspectivă personală, firește, căci n-am (încă) diplome sau acreditări care să-mi certifice statusul de terapeut. Poate într-o zi. Poate.

Deci, cum se vede depresia? Dau un scroll rapid prin istoricul de poze din telefon meu. Știu exact ce caut. Final de 2020, 2021, 2022, apogeul. Depresia are chipul meu, dar, totuși, când văd acele poze cu mine, aș jura că nu-s eu în ele. Și, mai este ceva destul de ciudat: eu ori de câte ori văd o imagine cu mine, cu Luna, cu Lokki, recitesc un rând scris de demult, simt imediat EXACT ce simțeam atunci. Eh, când revăd acele imagini cu mine, nu simt nimic. NU simt nimic din CE simțeam atunci. Ceea ce mi se pare extrem de ciudat pentru că, doar revăzând o poză din Brașov, 2014, încă simt mirosul dulce-acrișor al brioșelor cu fructe de pădure, eram fix pe străduța îngustă cu piatră cubică care ducea spre brioșeria proaspăt descoperită. Înțelegi ideea?

Mă uit la mine, final de 2020, un selfie perfect. Un semi-zâmbet. Ochi goi (aici doar eu pot să-mi dau seama). Primăvară, 2021, o țin pe Luna în brațe și zâmbesc. Nu sunt eu în imagine? Eu sunt. Nu simțeam nimic. Nu existam. Nu respiram. Nu funcționam.

Eh, funcționam. Atât cât cerea rolul de mamă. Ce de povești cunosc. Povești în care femeile au fost depresive funcțional și și-au îndeplinit perfect rolul de mamă. Așa și eu.

Așadar, depresia (mea) arată ca mine. Dar nu eram eu. Zâmbea timid din imagini, îmi ținea copilul în brațe, avea chiar și câte un selfie sexy, mergea la plajă, făcea fursecuri de Crăciun. Dar, depresia avea și niște cearcăne destul de mari. Și niște riduri destul de adânci. Și niște unghii destul de roase (până la sânge). Și depresia n-avea multe kilograme. Era chiar cam osoasă. Fuma cam mult. Deși făcea și sport, depresia n-arăta sănătoasă. Și tăcea. Și nu mai ieșea cu prietenii, nu mai vorbea în public. Nu mai știa să se exprime. Nu mai avea CURAJ să deschidă gura și să vrea ceva. Orice. Depresia eram eu?

Cum se simțea depresia? Ei, aici mi-este destul de greu să mă exprim. Depresia se simțea ca un vid. Ca o tăcere. Depresia se simțea ca o gripă. Am vrut să scriu otravă, dar n-am încercat niciodată să mă otrăvesc . Dar gripă am avut. M-a luat încet, mi-a apăsat pe umeri. Mi-a cuprins încheieturile mâinilor și ale picioarelor, pieptul, gât, capul. M-a amorțit bine de tot, cu o durere apăsătoare, mi-a intrat până și în ochi, mi i-a încețoșat. Mi-a luat gustul mâncării de pe limbă și puterea. Mi-a șters zâmbetul de pe buze. Mi-a luat vocea, lacrimile. Mi-a dat o dorință puternică de a mă ascunde și de a nu mai exista. Mi-a dat o rușine colosală. Rușine de mine. Rușine că exist. Rușine că am crezut. Rușine că n-am plecat. Rușine că nu mă apăr. Rușine că nu-mi iau partea. Rușine că sunt proastă. Ești proastă. Ești! Ești cea mai proastă, Cristino.

Și-am vrut să vorbesc. Chiar am vrut. Dar n-am avut cu cine. Soră-mea avea cancer. Și, după punctul din propoziția anterioară vine cea mai lungă pauză posibilă. Cuvântul acela ne-a înghețat sângele în noi, ne-a oprit respirația și am rămas așa, toți (eu, mama, tata), fără să mai vorbim între noi, funcționând. Ar fi de scris un articol separat aici, însă nu pot decât să fiu recunoscătoare că NU mai există acel cuvânt în viața noastră. Noi nu știm dacă vom fi vreodată cum am fost după acel cuvânt. Acolo a fost tăcere.

Cu prietenii mei, cei câțiva, n-am îndrăznit să vorbesc pentru că...aveau viețile lor. De ce aș cere ajutorul? Sau, hai să fiu sinceră: aveam o imagine de protejat. Oricum, chiar și printre picături, chiar și cu mine ținând cu dinții de imaginea familiei perfecte (pe care credeam că o am), am avut oameni alături care m-au ghidat, sprijinit, atât cât au putut. Dacă eu am ales să nu spun tot adevărul, nici măcar lor, nici măcar terapeutei mele, n-aveau cum să-mi întindă mai multe mâini decât mi-au întins.

Acum, vine iar o pauză în ceea ce scriu. De fapt, vine și motivul pentru care tot amân acest articol și tot închid laptopul. Doar că, oricum aș aranja piesele de puzzle, fără cele adevărate, nu se creionează tabloul.

Am avut aproape de mine un om. Aproape fizic, adică sub același acoperiș. Un om căruia i-am cerut ajutorul. Și un om căruia i-am mărturisit toată durerea și frica și neputința mea. Un “om” căruia i-am cerșit atenția și mila. L-am implorat și chiar l-am amenințat. Și, pe care în cele din urmă l-am părăsit. Și nu-l voi ierta niciodată. Nu pentru că nu m-a ajutat, că nu i-a fost milă, silă, nu pentru că nu a simțit sau a simțit vreo emoție în legătură cu mine. Ci pentru că a luat toate cuvintele mele, toate emoțiile mele, toate confesiunile mele, toată încrederea și toate slăbiciunile mele cu copy-paste. Le-a folosit ca argumente împotriva mea. M-a lovit când eram cel mai jos și m-a lovit în cel mai urât mod cu putință. Depresia eram EU. Eu eram de vină pentru depresie! Pentru că eram așa și așa și așa și așa și așa. E ca și cum, în loc să scoți înecatul din apă, îl apeși pe umeri în timp ce-i spui că merită să moară. Asta după ce tu l-ai aruncat în apă.

Și m-a privit în ochi vreo 2-3 ani, așteptând să mor.

Dar, uite că n-am murit. Sau, posibil că versiunea aceea a mea o fi murit. Mereu am spus că mă pricep să mor și să revin la viață. Că așa am ieșit din aproape toate situațiile emoționale: după ce am dat totul și încă puțin. Și-am murit și înviat. Mereu într-o versiune mai bună a mea.

De data aceasta am avut-o pe Luna. Lumina și aerul meu. Motivația și puterea. Și am început terapia. Și am început să respir. Și să privesc depresia în oglindă. Să-i dau voie să plângă. Să vorbească. Să existe.

I-am luat obiceiurile proaste, dar i le-am luat cu blândețe. Nu i-am mai dat țigări. Nici alcool. Și nici sport ca pedeapsă. N-am mai lăsat-o nedormită. Somnul a fost și este încă una dintre luptele duse. Pe care aproape am câștigat-o. Și nu renunț.

Mâncatul compulsiv. Nemâncatul compulsiv. Nedormitul. Rosul unghiilor. Curățenia obsesivă. Sport până la epuizare. Tăcere. Neîncredere. Frică. Tăcere. Și mai multă tăcere. Frică. Oboseală dusă în extrem. Nemâncat cu zilele, mâncat în exces.

Doi ani.

Citit. Plimbat. Uitat în oglindă fără ochi critic. Mâncat cu grjiă, cu iubire, cu echilibru. Discutat. Citit. Vorbit. Citit. Sport ușor, de drag. Plimbări luuuungi. Muncit cu drag. Oameni. Iar plimbări. Iar oameni. Voluntariat. Citit. Scris. Cand am reînceput să scriu...ei bine, abia aici am simțit prima rază de speranță. În scrisul meu terapeutic. În cuvintele lăsate aici, pentru mai târziu. În curajul sincerității, oricât de greu digerabilă este sinceritatea.

Îmi ascult corpul. Îmi ascult mintea. Îmi ascult copila, motanul, prietenii. Și mă ascult pe mine. Memoria a reînceput să apară. Flash-uri din trecut, perioada în care am lipsit din viața și corpul meu. Doamne câte amintiri. Și cum poate un om să existe fără să existe.

Nu știu dacă lecțiile mele ar putea fi de ajutor cuiva. Mă tot bate gândul, în ultima vreme, să mișc un deget, sau mai multe, să creez un grup de suport, să inițiez ceva care ar putea crește frumos, dedicat mamelor singure (în special) și femeilor care se regăsesc în ceea ce scriu eu.

Poate că este doar o idee. 

O las să crească.

 

Tantrum de vârstă mijlocie

Am avut o ieșire tare infantilă săptămâna asta. Am făcut un tantrum. Se poate și la 40+. Și încă cum! Mi-e puțin rușine de reacția mea. Puțin. Dar, poate așa a fost să fie ca să ajung acum să închei săptămâna cu revelațiile de rigoare.

În mod uzual, foooarte puține situații mai ajung să trezească fiara din mine. E la hibernare. Și, poate că în ultimii ani s-a și domesticit. Reușesc în proporție uimitor de mare să număr în gând până la 10, să respir, să pun întrebări, să analizez, să am reacții înțelepte și, dacă e cazul, să ignor.

Există un singur călcâi al lui Ahile. Limpede că-i vorba despre copilă. Doar așa mă mai poți atinge. Doar în caz că ei îi tresare un fir de păr, atunci revin la hiper-vigilență.

Ar fi urmat aici un lung articol despre cât de greu îmi este să împart creșterea copilei, în proporție inegală, cu cel ce îi este tată. Voiam să plâng, să urlu, să trec ca un tanc peste momentele în care mă simt neputincioasă.

Dar… una dintre re-revelații (așa le spun atunci când le știam, dar îmi sunt reamintite), a fost că e prea multă risipă de energie pe un subiect inutil. Mă și vedeam, parafrazând momentul, încercând să beau apă cu furculița. Cam atât de similare sunt subiectele. Poate aș avea șanse să îmi astâmpăr setea folosind furculița, însă să ajung la un numitor comun privind rolul de părinte asumat, nu.

DAR ESTE OK! Asta nu am înțeles. De aici reacția mea rușinoasă.

Am făcut ceva ce nu aș face în mod normal, am încercat să pun într-o lumină rușinoasă un om. 

N-am spus niciun neadevăr, nu am prezentat fapte false, nu am interpretat aiurea, nu am inventat, nu am exagerat. 

Doar că n-am tăcut, am spălat rufe în public, am postat o situație personală pe pagina mea de Facebook. Și am simțit o mare satisfacție făcând asta! Pentru că am vrut să pedepsesc persoana în cauză. De ce? Că nu-mi iubește copilul cum cred eu că ar trebui să fie iubit. Aici s-ar putea să pierd iarăși din logică. Dar voi scrie așa cum îmi vine, mi-am recăpătat vocea și cuvintele, nu mai e cale să tac.

Dar am mai făcut ceva de care nu sunt mândră. Am intrat în modul demonstrativ. Și atunci aș putea să mă numesc ipocrită. Pentru că mi-am jurat că nu voi mai încerca să dovedesc nimic, nimănui, mai ales când vine vorba de ce să simtă, când nu există emoții. Am încercat să „dovedesc” lumii că un om poartă o mască. E treaba mea să fac asta? Nu. Mi-a cerut-o cineva? Nu. Am câștigat ceva? Am ventilat nițel. Am simțit că mi-am făcut dreptate. Că mi-am spus părerea la portavoce atunci când copilului meu i s-a făcut de fapt o nedreptate.

Doar că… lăsând fiara asta să iasă din mine, m-am trezit iarăși în pielea unui personaj neplăcut. Cristina care înainte nu-și lua partea, iar acum face exces de zel. Aproape toată săptămâna am fost teribil de furioasă. Am mâncat compulsiv, am dormit prost, am privit în jos, cu mânie, am dorit să fac rău și, din tot sufletul meu, am urât cum nu am mai urât vreodată. Și am mai făcut ceva ce n-am mai făcut vreodată. Am regretat trecutul. Eu, care spun despre mine că nu regret nimic din ce am trăit, că sunt suma tuturor lucrurilor din trecut. Aș fi șters cu buretele tot.

Și atunci mi-am amintit că nu pot bea apă cu furculița. Și că totul a mai fost și va mai fi. Nu e atât de deosebită situația mea. Oamenii se despart tot timpul. Părinții își dau seama că nu știu să fie părinți. Adulții nu știu să fie adulți. Conexiunile emoționale se pierd. Respectul se pierde. Și e în regulă.

N-am plecat dintr-o viață pentru că eram mulțumită. N-am părăsit ceva frumos. Am ieșit nemulțumită și seacă și sleită și dezamăgită.

E drept, speram ca odată cu plecarea mea, toată energia bună se va realoca către singura creatură nevinovată: Luna.

Aici, din nou: e așteptarea mea. EU am avut această speranță! Că, vai, odată ce dispar resentimentele unei relații incinerate, vom regăsi amiciția parentală. Vom fi părinții aia cool, maturi, care au trecut peste prejudecăți și vor ce e mai bine pentru Luna.

EU AM avut această fantezie. Îmi asum.

Și tot eu, după ce mi-am dat voie să mă tăvălesc pe jos de furie și frustrare, am avut următoarea conversație super-sinceră cu mine: Ce vrei, Cristina? Să fii respectată ca mamă? Să fii văzută ca mamă care renunță la absolut tot pentru copil? Să fii văzută și apreciată dintr-o perspectivă non-romantică, dar care ar putea fi benefică pe termen lung copilei?

Îmi pare rău, nu pot să cer toate lucrurile de mai sus. Mă așteptam să le primesc, dar eu nu le ofer nici măcar în cel mai mic procent. Ok, da eu sunt îndreptățită!!!!! Vocea din tantrumul meu infantil îmi spune cât de îndreptățită sunt eu să nu și să nu și să nu și să nu. Apoi revăd în minte zeci de situații și momente în care EU am dreptate.

Așadar, recapitulăm: tu, Cristina, vrei să primești, dar nu vrei să dai?

Deja zâmbesc. Mi-este clar că nu vorbesc cu vreun adult, ci cu o furie de tip tantrum.

Iar acest copil interior – același care e în modul demonstrativ – vrea recunoaștere și, dacă nu o primește, face ceea ce a făcut întotdeauna: anarhie.

Am scos copila la sport. Întotdeauna îi prinde bine când își consumă energia fizică. Am lăsat adultul să se odihnească. Apoi m-am îngropat puțin în muncă.

Și a venit ultima revelație: acceptarea. Nu este posibilă relația de co-parenting cool și asumat din fanteziile mele. În primul rând, nici una dintre persoanele implicate nu își dorește o relație de prietenie. Apoi: nici una dintre persoanele implicate nu manifestă vreun dram de respect pentru interlocutor și nici nu va manifesta prea curând. Mai mult, aici însă vorbesc doar pentru mine: ca să fiu complet sinceră, mă frustrează TERIBIL că nu pot să fac ce știu eu mai bine: să nu mai văd niciodată persoana respectivă. Deci, din start, am o jenă. Care nu poate fi oblojită.

Mai departe, cine simte să pună puțin viața pe pauză ca să se ocupe de creșterea copilului – își ASUMĂ!

N-ar fi corect să fiu invidioasă pe toată libertatea interlocutorului, livin’ la vida loca. De ce? Pentru că eu NU mi-am dorit-o! Eu am zis: Universule, dă-mi un copil și voi face tot ce îmi stă în putere să mă îngrijesc de fericirea ei pentru tot restul vieții și ea va fi cea mai importantă pentru mine și niciun sacrificiu nu e prea mare. EU asta am cerut, asta am primit. Asta am.

Carevasăzică, fiecare avem exact ceea ce ne-am dorit? Exact așa!

Mai e o vorbă, englezească, dar adorabilă: if you really want it, you will find a way. If not, you will find an excuse. Dacă îți dorești cu adevărat, ai să găsești o cale, dacă nu, ai să găsești o scuză.

E un moment foarte, foarte important pentru mine acesta. Momentul în care reușesc să privesc cu sinceritate crudă realitatea, să nu o romantizez și să renunț definitiv la orice fel de așteptări în ceea ce privește viitorul unei relații de co-parenting. Desigur, Luna nu va ști niciodată. 

Sau, cel puțin, nu îi voi spune eu.

Vești din luna lui Martie

Am crezut mereu ca eu sunt “aleasă” de cărți, nu că le pot alege eu.  

De fapt, “mereu”, a început de prin 2008 încoace, după prima carte care m-a declanșat spiritual.

Să ne înțelegem: cărțile mi-au fost evadare încă de când am învățat să citesc. Dar nu hrană. Evadare.

În 2008, treceam printr-o despărțire ciudată, eram cumva la o răscruce de situații în viață. Am primit în dar cartea “Mănâncă, Roagă-te, Iubește”, scrisă de Elizabeth Gilbert și a fost ca și cum o fereastră spre o altă lume s-ar fi deschis unei fete de 23 de ani (câți aveam atunci).

Înainte să aud suspine pline de superioritate, acum că mărinimosul internet vă este prielnic să vă ilumineze setea de cunoaștere cu alte informații mai profunde decât “Mănâncă, Roagă-te, Iubește”, trebuie să clarific ceva: cartea asta, ecranizata foarte prost, n-o fi ea vreo capodoperă literară (deși a devenit best-seller internațional), însa pe atunci, pentru MINE, a fost imboldul de care aveam nevoie în acel moment pentru a începe măcar să mă uit în oglindă. A fost (cred), primul pas pe care l-am facut (EU) în această călătorie nesfârșită de auto-descoperire de sine. Şi, mai important, a fost primul pas pe care l-am făcut pe drumul spiritualității mele. (Aici, e în sine o poveste, pe care o voi spune cu altă ocazie)

Cartea asta, pentru o fătucă de 23 de ani, cu sufletul frânt și zero prieteni a fost așa un semn de întrebare: dar dacă lumea asta poate fi mai mult despre mine și mai puțin despre cei care nu mă apreciază? Dacă nu e despre a-l căuta pe vreun EL, ci despre a mă găsi pe MINE? Așa mi-a fost sădită ideea. Ideea, căci faptele aveau să întârzie niște ani. Buni.

Așa că nici nu vreau să aud comentarii și prejudecăți. Fiecare dintre noi avem momente declanșatoare, iar atunci, în 2008, a fost al meu. Mai apoi, prin 2011, mi-am cumpărat singură continuarea cărții autobiografice.

Însă 2011 a fost un an în care n-am căutat profunzime și nici n-am găsit. Cea de-a doua carte autobiografică a autoarei se numește “Si am spus Da”. Iar eu tocmai spusesem da. N-aveam motive să mă îndoiesc de da-ul meu. Iar oamenii fericiți nu caută vindecare. Sau, cel puțin eu nu am găsit motive să citesc cartea în acel moment al vieții mele. Am pus-o frumos în bibliotecă și am uitat de ea.

Acum vreo doua săptămâni, o viață mai târziu, în timp ce frunzăream rafturile unei librării, cat copila-mi își consuma timpul la cursurile de teatru, am văzut ca Elizabeth Gilbert tocmai ce și-a lansat cea mai recentă carte autobiografică. Am ridicat o sprânceană și mi-am spus că fata aceea din 2008 nu mai există și nici speranțe de spiritualitate. Astăzi există o femeie puternică. O femeie care știe care-i este drumul și cum să ajungă acolo. Dar care nu se urnește de pe potecă.

Totuși, am cumpărat cartea. Pentru că trebuie să-mi ocup cumva diminețile în metrou, în drum spre birou. Și social-media nu mă mai încântă.

De menționat este că mi-am reactivat pasiunea pentru citit acum aproape un an. Adormisem printre drame, n-am mai citit de niște ani. De fapt am citit, dar pe un subiect anume pentru că îmi eram și-mi sunt încă pacientă.

Am citit ultima carte autobiografică în doar două saptămâni, deși are aproape 400 de pagini. Am plâns și am râs și am stat cu emoțiile scriitoarei pagini bune și vreo două zile după ce-am încheiat cartea. Apoi am căutat în bibliotecă și cartea abandonată în 2011.

N-aș putea să trădez ce scrie în carte. Și, cu siguranță, impacul pe care l-a avut asupra mea este unul pur subiectiv. Într-adevăr, nu m-a găsit la fel de spirituală pe cât m-a lăsat în 2008. Și nici atât de convinsă că oamenii mai știu să fie buni, să iubească sincer și să fie altruiști.

Însă, a reușit să mă readucă în fața oglinzii. Din nou. Și să mă ajute să înțeleg din nou că aproape întotdeauna există câte două (cel puțin) versiuni ale fiecărei povești. Că avem cu toții câte un adevăr, dar, că doar ADEVĂRUL stă mereu în picioare. Adevărul ăla dureros de adevărat. Că doar atunci când îl putem privi în ochi ne desprindem cu adevărat de tot ce ne doare. Și că, aproape în fiecare relație sentimentală există o victimă și un călău. Știam asta deja. Însă nu știam că rolurile se rotesc mai repede decât ne-am aștepta.

Cartea asta a reușit să-mi întărească convingerea că instinctul meu este unul bun și că, chiar și atunci când l-am lăsat deoparte, m-a ghidat din umbră.

Informațiile n-au venit ca niște revelații, cum spuneam, fata de 23 de ani din 2008 este dintr-o altă viață, cineva de care îmi amintesc cu drag. Doar ca mi-am dat seama (din nou și din nou) că fiecare etapă a vieții este una frumoasă. Chiar și cele dureroase. Putem învăța dacă ne dorim asta. Și că merită din când în când să facem acest exercițiu de sinceritate și să intrăm în pielea interlocutorului, să gândim din perspectiva acestuia pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai coerentă. Altfel, universul nostru prea-plin de sine poate să dea greș.

Citiți cartea dacă v-am făcut curioși. Este cel puțin o lectură interesantă care te captivează în poveste. Dacă mai și empatizezi la un nivel superior, e ce trebuie.

Lecția cu care îmi tot încep anul 2026, zi după zi după zi după zi este că n-a fost niciodata despre altcineva înafară de mine. Și că nu-mi pot da voie să fie despre altcineva prea curând. Pentru că nu-mi trebuie.

Retrospectiva lui 2025

 Să încercăm o retrospectivă? Haida!

2025 a fost anul în care am răspuns (în sfârșit) la întrebarea ”de ce?”. Această întrebare m-a bântuit toată viața. Indiferent care mi-a fost experiența, încercarea, întâmplarea, mereu exploatam de-ce-ul. Creierul nostru nu se oprește niciodată, are o nevoie constantă să croșeteze. Iar când nu poate așeza anumite piese de puzzle,  merge într-atât de departe încât să le inventeze. Sau, cel puțin, așa funcționez eu. Am o nevoie constantă de a întelege pe deplin tot ceea ce mi se întâmplă și de ce. Iar în 2025 am disecat de-ce-ul, nu am dorit să-i las creierului nicio ocazie de a croșeta altă realitate decât cea adevărată. Cea petrecută.

În seara de revelion 2024-2025 am ieșit cu Luna la primul ei joc de artificii. În primul minut din 2025, când a început explozia, Luna s-a speriat, a început să plângă, să tragă de mine să plecăm acasă. Eram afară, în miez de mulțime, încercam să liniștesc copilul, îi țineam mâinile pe urechi, o rugam să aivă răbdare încă 2 minute, să privească spre cer, gândind că jocul de lumini îi va fi pe plac. Însă ea nu și nu, zbiera îngrozită. În acel moment, zgomotul a devenit asurzitor și pentru mine. M-am înecat în panică, mă priveam de undeva de sus și mă vedeam așa: o mamă singură care nu poate nici măcar să-și liniștească puiul. Unde ești, Cristina? Ce faci? Așa îți începi 2025-ul? Ce naiba vrei să faci?

Norocul meu este că teama m-a motivat mereu și acest copil al meu îmi dă super-puteri. O privire spre ea și viața mea capătă sens. Adică, știu că atâta timp cât ea are nevoie de mine, eu voi fi acolo. Asta nu e opțional. Știu că eu sunt omul pe care va putea să se bazeze oricând și oricât. Și indiferent câte războaie trebuie să îndur pentru a-i putea oferi o viață bună, o voi face.

Co-parentingul este dezamăgirea lui 2025. Aia dureroasă. Cred ca singura dezamăgire care mă mai atinge. Pentru ca era și singura așteptare pe care o mai aveam. Și cam asta e tot ce pot spune acum despre acest subiect.

În 2025 am încercat să mă vindec. Singură. Fără terapie și fără sport. Așii mei din mânecă: sportul și terapia – au fost scoși din ecuație din cauza lipsei de timp privat și resurse financiare limitate. Iar acum , în timp ce scriu (pentru că scrisul are acest efect revelator, terapeutic asupra mea), mă bușește și râsul și plânsul în același timp: cu ce resurse aș fi putut eu avea impresia că îmi pot stimula vindecarea, având în vedere că eu simțeam că respir doar când eram la sală?  Așa că nici nu mă miră faptul că am înaintat cu ”pași” de melc în orice mi-am propus. Timpul meu, pentru mine este în metrou, în drum spre job.

Dar, m-am reapucat și de citit în 2025. Și mi-a prins tare, tare bine.

Și, m-am plimbat mult în 2025. Cu Luna de mână. Asta a fost terapia și sportul și meditația. Toate zilele în care am făcut , pe puțin, zilnic și în medie 10 kilometri la pas. Am ales sa descoperim, la pas, cartierul în care ne-am mutat. Să transformăm toate weekendurile în plimbări luuungi. Și-a fost tare bine. Mersul pe jos e revelator.

Am vindecat niște răni, am închis niște capitole, am pus niște limite. Nu musai în ordinea asta.

Ai zice că viața e plictisitoare atunci când ți-o ocupi exclusiv cu creșterea copilului și câștigatului de hrană. Nu este. Pentru că...faci limonadă cu lămâile vieții. Și eu mă pricep să fac limonadă.

Am revăzut oameni. Asta a fost surpriza lui 2025 pentru mine. Să mă pună față-în-față cu niște bagaj emoțional. Dar a fost bine și mă bucur că am trăit și aceste momente.

În 2025 am făcut ceva după foarte mult timp: după 11 ani, mai precis. M-am sărbătorit. Mi-am sărbătorit ziua de naștere, alături de prieteni. A fost primul semn real de afecțiune și prețuire pe care mi l-am acordat, poate tot după 11 ani. Și, cred că acesta este motivul pentru care am reușit și să mă privesc în oglindă, după mult-mult-mult timp cu puțină afecțiune. Să mă văd, așa, imperfectă, nedusă la sală, arătând de anii pe care-i am, pe alocuri. Încă nu pot spune că mă plac. Însă am reușit, de câteva ori, să văd niște frumusețe în oglindă. Nici nu vă imaginați de greu este să scriu și să admit asta.

În 2025 mi-am înfruntat o fobie cruntă: vorbitul în public. Am deprins această teamă, care a devenit fobie, tot în ultimii 10 ani, pe măsură ce-mi pierdeam vocea. Și a devenit îngrozitor să fie nevoie să vorbesc în timp ce sunt privită. Dar, iată, mi-am luat inima în dinți și am vorbit în fața a 90 de oameni. Și a fost bine! Emoționant peste orice descriere, dar am făcut-o și VREAU să o mai fac. Și-o voi face din nou. Până când voi învinge această fobie.

Și-am mai făcut ceva demn de laudă. M-am trezit în miez de noapte și mi-am spus că o să fiu ok. Insomniile mi-au bântuit toată viața. Ele se accentuează în perioadele de stres. Mai mult, atunci când mă confrunt cu o situație dificilă, mă trezesc noaptea și până nu-i dau creierului un plan, un back-up plan și un back-up plan la back-up plan, nu reușesc să adom la loc. A fost pe la început de Decembrie. M-am trezit și, în timp ce lucram la planul de rezervă, mi-am spus ”Știi ceva? O s-o rezolvi, ORICUM va fi. Uite ce de chestii ai tot rezolvat până acum, tu, singurică. ”

2025 a fost un an pe care l-am simțit intens, însă a trecut la fel de repede. Mi-am rumegat zeci de gânduri, am analizat și re-analizat totul, am studiat, m-am studiat, mi-am trăit emoțiile, insomniile, durerea, nesiguranța, dar și bucuria. Cu pași mici, totul se cicatrizează, se vindecă. Pentru mine e mai greu pentru că eu nu pot vindeca decât dacă înțeleg de-ce-ul. Și, într-o măsură mare, am reușit. Iar acum mă concentrez, sau, mă rog, încerc să mă concentrez pe lucrurile bune.

Iar în momentele în care simt copila cuibărită, respirând încet, mirosind a somn vanilat, alături de ea, cuibărit în părul meu, motanul, torcând, atunci realizez că EU chiar AM iubirea aia pe care am visat-o și așteptat-o încă din copilărie. Sunt acasă pentru Luna și Lokki, la fel cum ei sunt acasă pentru mine. Și am reușit să nu le destram nici măcar o secundă acest acasă. Să nu îi destabilizez nici măcar atunci când eu simțeam că mor.

Este pentru prima oară, după ceva timp, când îndrăznesc să-mi pun o rezoluție de an nou. Una palpabilă. Vreau sa ma reapuc de sport. Și-o voi face. Asta este tot ceea ce îmi impun in 2026. Să regăsesc mișcarea ca mod de viață. În rest...îmi propun să merg înainte. Cred că sunt în sfârșit pe un drum care duce spre mine. Un drum pe care-l caut de prea mult timp.

Hai, attraversiamo!

De ziua mea

Buna ziua! 

Numele meu este Cristina Șomcutean și astăzi împlinesc 41 de ani. Mama mea m-a născut, după o noapte grea de travaliu, pe la 7:50 dimineața. Și-mi trimite în fiecare an, pe 31 Octombrie, la 7:50 dimineața, un mesaj frumos, compus atent, cu multă emoție.

Familia mea nu a fost una musai sănătoasă și funcțională (din punct de vedere emoțional, stabil, psihologic), însă am fost întotdeauna sinceri unii cu ceilalți, corecți, vehemenți. N-am ascuns căcatul sub preș, chiar dacă asta a însemnat să conviețuim extrem de dificil unii cu alții. Ne-am spus verde în față tot ce-am avut de spus, nu ne-am menajat. De ”acasă” am ”plecat” cu un mare bagaj emoțional (negativ), însă cu câteva valori bine închegate în ADN: sinceritatea, corectitudinea, hărnicia și...independența.

De la 18 ani mă am în grijă. Am plecat din cuib cu o săptămână înainte de majorat și tot de atunci îmi câștig pâinea. Niciodată, niciodată, absolut niciodată n-a câștigat-o altcineva pentru mine, iar dacă mi-a fost oferită (pâinea), am plătit-o nemțește.

Bucureștiul m-a ”primit” acum 22 de ani și, între timp, am învățat să-l iubesc și să-i spun acasă. Dar Maramureșul rămâne temelia mea. Bunica mea răposată mi-a fost model și erou și-i voi mulțumi în toate viețile că m-a făcut cine sunt azi. Tot ce e bun în mine e de la ea.

Sunt o persoană greu de digerat și de cunoscut. Am maximum 10 oameni pe pământul acesta care m-au văzut și cunoscut așa cum sunt eu. Garantez că fiecare dintre acești 10 oameni sunt absolut minunați.

Sunt loială și teritoriala. Casa mi-e sanctuar, familia mea (cladită de mine), mi-este piedestal. În acest moment, Luna, copila mea și Lokki, motanul meu, sunt cele doua cele mai importante creaturi pe care le ador. Poate tot ce fac, respir si gândesc are ca scop bunăstarea lor. Poate e prea mult, cu siguranta ar fi bine să învăț să respir și pe lângă, însă azi, acum, aici, nu vreau. Mi-e bine în formula asta.

Sunt o persoană sinceră. Mai bine tac decât să mint. Nu-ți voi spune adevărul  verde-n față dacă n-ai să-l ceri sau dacă am impresia că nu-l poți duce.  Însă voi deschide gura doar când am ceva de spus și nu doresc să umplu vreun gol stingher cu multe cuvinte de complezență. Urăsc complezența și compromisurile. Urăsc imaginea falsă și jocurile de societate. Mai bine nu. Nu doresc si n-am dorit niciodată să am o imagine. Dar am dorit întotdeauna să am o viziune de ansamblu.

Nu sunt sufletul petrecerii. Dar organizez niște petreceri foarte reușite. E o metaforă. Imi place controlul. Cui nu-i place? Dar niciodată nu l-am extins asupra altor persoane și niciodată n-am controlat mai mult decat bugetul familiei, temele fiica-mii și litiera motanului. Imi place, totusi, sa fiu intr-o pozitie de control, in ceea ce priveste viata mea. Asadar, intotdeauna voi pune paharul pe masa daca simt ca nu pot sa ma intorc singura acasa, voi evita complet viciile care tind sa ma controleze si n-o sa reactionez prea bine daca-mi faci o petrecere surpriza. Dar na, asta-s eu.

Ofer si cer loialitate. Fara compromisuri. Prefer solitudinea, compromisurilor. Daca nu exista acel unicorn compus din sinceritate, compasiune, empatie, respect, iubire, comunicare, prefer sa imi duc singura cana cu apa la batranete. Si am 41 de ani, cred ca nu vorbesc din carti, ci din experienta.

Am inselat un singur barbat, in timpul unei relatii de cuplu. N-a meritat-o si i-am recunoscut-o.  Si m-am simtit atat de mica pentru fapta mea, incat am zis ca mai bine nu, never again.

Imi plac si nu-mi plac oamenii. Lucrez mult la mine in contextul social. Asta pentru ca intru pe un mod demonstrativ in care tanjesc dupa acceptare si validare si nu-mi place asta la mine, nu ma simt autentica.

E destul de greu sa locuiesti cu mine sub acelasi acoperis. Sunt tipicara, cuibaresc greu, dar definitiv, imi place sa am o casa ingrijita, sa gatesc mancarea din suflet, sa impart confortul unui camin doar cu cei dragi mie, intr-o intimitate doar a noastra, sincera, profunda, intensa. Ma voi da peste cap sa-ti indeplinesc orice dorinta, daca te iubesc. Si ma pot bloca intr-un univers din alta galaxie daca simt ca ma manipulezi.

Ah, chestia asta cu instinctul. Il am. Miros oamenii. Miros sinceritatea, miros bunatatea. Si cel mai tare instinct din toate timpurile e cel de mama. Il numesc super-puterea mea. Ca mama, desi nu ma compar vreodata cu o alta mama, sunt chiar mandra de mine. Doar ca nu e despre cine sunt eu ca mama, e despre cine e ea, ca fiica. Sunt cea mai buna mama pentru fiica mea pentru ca am cea mai minunata fiica. M-am jucat putin.

Imi plac plimbarile lungi. De fapt, asta e meditatia mea. O plimbare lunga, indiferent de vreme, ma poate readuce, ancora, cu picioarele in prezent.

In relatiile cu oamenii apropiati as spune ca sunt ”de cursa lunga”. Adica sunt destul de toleranta, chiar daca nu par. Imi ia infinit de mult timp sa tai un om din viata mea si am o rezistenta nativa la abuz emotional. Pot sa trec peste infinit de multe chestii si sa raman ani de zile alaturi de omul nepotrivit. Insa, odata ce am ”rupt pisica” nu mai e cale de intoarcere. Nu ma intorc niciodata. Pentru nimeni.

Nu dau bani imprumut, nu iau bani cu imprumut. Nici carti. Nu promit decat daca sunt 100% ca pot sa-mi respect promisiunea. Imi respect intotdeauna promisiunile. Sunt destul de ciudata aici. Adica, o iau personal daca e cuvantul meu in joc. Si la fel de personal daca sunt impinsa sa-mi incalc cuvantul sau promisiunea.  Sunt de moda veche si cred ca valorile pe care ni le onoram sunt cam tot ce avem. Mai ales intr-o lume in care putem fi avatare si AI-uri.

Nu pot uita niciodata o tradare. Sau, pana acum, n-am reusit. Prefer sa ma impac cu pierderea unui om decat sa ma impac cu mine facand un astfel de compromis.

Daca e sa ma minti, fa-o bine de tot. Astfel incat sa nu ma prind niciodată. Pune niște suflet în minciuna aia, n-o lăsa ieftină și netâlcuită.

Imi place sa pun suflet in munca mea, nu pot sa muncesc automat. Nu sunt robot, nu folosesc chat gpt, imi scriu singura scrierile si ma mandresc cu asta. Mai bine sa n-am idei marete decat sa nu fie ale mele.

Mi-este teribil de greu ca mama singura. Sunt pe modul supravietuire si plang uneori in baie. Dar, am ales așa cum am simțit că e mai bine să fiu văzută de copila mea. M-am ales pe mine. Și știu că, oricât de greu a fost, a fost mișcarea corectă.

Pe langa instinctul de mama, mai am o super-putere. Nu ma mandresc neaparat cu ea, dar stiu ca ma pricep sa renasc. Sa ma recladesc, sa ma regaesc, sa o iau de la 0. Si, mereu imi iese bine. Zici ca-s noua, desi, clar nu-s.

La 40 de ani am trecut de la marimea S la marimea M. Aici e greu, prieteni, the struggle is real. Stiu de ce, stiu cum, stiu cand, nu ma pot acomoda cu ideea, dar nici sa reintru in blugii S.

Am vrut musai, musai sa las aici acest articol pentru ca, in ultima vreme, am avut mici momente de ratacire, in care nu mai stiam cine sunt, ce vreau, ce fac. O fi fost de la oboseala,habar n-am. In plus, cineva dintr-o alta viata mi-a dat putin peste nas atunci cand si-a permis sa ma fi caracterizat intr-un fel. Si-am petrecut ultimele doua luni cautand sa ii dau sau sa nu-i dau dreptate. Eu nu afirm fara sa cercetez. Asadar, nu, n-am personalitate narcisista. Am atasament anxios.

Asta sunt eu, atat cat pot scrie in cuvinte. Azi.

Pentru 41-ul vietii mele nu indraznesc sa-mi doresc chestii. Eu cand vreau, imi iau. Iar de vreau sa vreau, am mai spus, am mai incercat, nu se poate. As spera ca voi da jos, rand pe rand, toate mastile mele. Si sa privesc din nou in oglinda.

Atat.